Ego şi Alter ego*

Îmi amintesc de Ion Schipor ocupând un pat în camera aceea cu tavanul foarte înalt din căminul studenţesc cel vechi — cameră de trecere, printre primele în care am locuit acolo... Apoi m-am mutat, aproape la fiecare semestru, în camere tot mai mici şi mai izolate de „restul lumii”; dar cu tavanul la fel de înalt, toate. Fiindcă, de! aveai tot mai multe drepturi de senior, ca să zic aşa, pe măsură ce treceai dintr-un an într-altul. Dar asta-i altă poveste...

Un pat din colţ, lipit de perete, la un pas de uşa cu două canaturi [1], era ocupat de Ion Schipor — o poziţie cumva în ton cu felul său de a fi. Se întorcea uneori din oraş, se aşeza pe marginea patului, aferat, alături lăsa servieta şi, ignorându-ne pe toţi, începea să scoată din servieta aceea fel de fel de hârtii — foi disparate sau fascicule prinse cu agrafe, ba chiar şi caiete de format registru, cu coperte ferfeniţite. Nu ştiam la data aceea când şi unde le scria, nici ce era scris în ele. Ion Schipor nu părea dispus să dezvăluie cuiva conţinutul acelor numeroase foi şi caiete. Câteodată, poziţia aceea aşezat pe marginea patului, îi devenea probabil după un timp incomodă. Şi atunci se trăgea mai sus, se rezema cu spinarea de perete, îşi ridica picioarele pe pătură şi îşi vedea în continuare de hârtii în poziţia aceea ghemuită, cu genunchii îndoiţi. Obişnuia să ia din foile disparate şi să le examineze cu atenţie rând pe rând, de la mică distanţă, ca şi cum ar fi fost miop [2], parcurgându-le cu privirea de sus în jos şi de jos în sus, aşa cum faci când încerci să descoperi defecte minuscule într-o ţesătură, să zicem. Putea să rămână cufundat ore întregi în acea lectură scrutătoare, fragmentată de o anume nervozitate când schimba între ele foile sau fasciculele. Şi nu considera necesar să dea explicaţii. Pe culoarul de trecere către dormitorul alăturat, un dormitor foarte mare, probabil cel mai mare din cămin, cu cel puţin douăzeci de paturi, se circula în draci. Cel puţin la unele ore: plecare la cursuri, sosire, la orele de cantină ş.a.m.d... De la un moment încolo, văzându-l atât de absorbit, colegii nici nu-i mai dădeau atenţie. Ăsta era Ion Schipor... Iar în lipsa lui, culcuşul unde el, ditamai găliganul, se ghemuia în vârful patului, în locul acela strâmt de la perete, sugera, cumva, o chilie monahală — chilia unui monah rebel, exhibiţionist, plin de ciudăţenii. Un ascet depravat.

Alteori însă venea fără servieta aceea doldora. Naiba ştie pe unde o lăsa — pesemne în acelaşi loc unde obişnuia să scrie. Şi atunci avea chef de vorbă. Se adresa oricui, n-avea preferinţe. Nici chiar cei care de regulă îl ascultau cu atenţie nu se numărau printre preferaţii lui în discuţii... Nu mai ştiu dacă asta s-a întâmplat încă de la venirea lui în cămin, dar la un moment dat a reieşit cumva că are darul să citească în palmă. Lucru pe care cei mai mulţi l-au acceptat tacit.

Se vedea pe faţa lui plăcerea de a citi în palma oricui se lăsa ghicit. Chiromanţie... Există anumite încordări în fiecare dintre noi — explica el — care se reflectă în liniile din palmă. Unele linii sunt înnăscute — spunea —, în timp ce altele pot fi modelate prin deplasarea încordărilor. Cum anume ai fi putut încerca să-ţi deplasezi încordările, asta Ion Schipor lăsa să se înţeleagă că ar fi greu să priceapă nişte tipi limitaţi ca noi şi, ca atare, nu se ostenea să dea explicaţii... [3]

— Alţii fac bani din asta! spunea. Am întâlnit o dată un tip, la Gambrinus, care umbla de la o masă la alta şi pretindea că ştie să ghicească în palmă. Contra cost, bineînţeles. [4] Şi spunea tâmpenii cât capul lui de mari. Dinadins l-am lăsat să-mi ghicească şi mie, prefăcându-mă că nu mă pricep... Nu, eu nu fac asemenea măgării. Eu nu iau bani. Dacă o fac, o fac din plăcere.

Şi când spunea asta, nu exagera cu nimic. Reticenţa unor colegi faţă de iscusinţa sa într-ale ghicitului nu-l descuraja defel ci dimpotrivă, îl incita. Era ahtiat să-şi demonstreze ştiinţa. Devenea insistent, îl auzeai cum aproape că începe să gâfâie [5], lupta să capete palma râvnită, aş putea spune. Argumentul său suprem era că n-avea să dezvăluie detalii stânjenitoare.

Dar ce detalii stânjenitoare? Dumnezeule! Păi ce putea fi mai stânjenitor decât propriul său caz? Toată lumea ştia că e homo. Sau, mai precis, toată lumea bănuia. Dar bănuielile erau al dracu’ de întemeiate. Era de-ajuns să observi cum îţi apucă nu doar mâna, răsucindu-ţi-o cu palma în sus, ci tot antebraţul, de la cot până la încheietură, cu ambele mâini, parcă nu cumva să-ţi scape, înfrângându-ţi împotrivirea, şi ţi-l trage spre el şi mâna-i mare şi acaparatoare lunecă palpând, palpând lacom pielea, muşchii, adâncul muşchilor, apropiindu-se de dosul palmei când împotrivirea îţi era deja înfrântă. Era ca un fel de magie. Dar care îţi şi întorcea stomacul pe dos. De aceea nu l-am lăsat să-mi citească în palmă decât o singură dată. Mi-a fost de-ajuns. În schimb nu l-am putut împiedica să-mi observe mâna de la distanţă.

— Eşti timid! îmi arunca rânjind. Ştii după ce se vede? După unghia de la degetul mic. Ia uite-te la ea. Mult prea mică faţă de celelalte unghii. Şi adăuga: — N-ai de ce să fii îngrijorat, am atâta discreţie să nu dau detalii despre viaţa ta sexuală.

Ha! Auzi cine vorbea de viaţa sexuală! El, homosexualul! El avea tupeul să vorbească de discreţie în legătură cu viaţa sexuală? Schipor ăsta... blondul presupus; fiindcă nimeni n-ar fi băgat mâna în foc că nu se oxigenează! [6] Ce era cu şuviţele alea mai decolorate din părul lui?... Toate detaliile aspectului său, toate detaliile vieţii sale — toate concurau în a zugrăvi un tablou complet diferit de portretul tipic al studentului anilor ’60. Mereu nemulţumit ba de una, ba de alta, cu umerii lui căzuţi, veşnicul revoltat împotriva tuturor şi a toate, adesea îmbufnat, mai mereu cu privirea îndreptată în jos, concentrat pe un câmp foarte îngust ca fasciculul unei lanterne, raza–privirii–spot–luminos, dar totodată atent să capteze toate opiniile din jur şi mai ales, cu un apetit maladiv, pe cele potrivnice lui. Pe care, mai devreme sau mai târziu, nu le lăsa fără replică. O replică acidă şi dezgustată, sau, după caz, vehementă...

În absenţa lui, un spirit malefic stătea tolănit pe patul acela din colţ — patul lui, încordat şi zgribulit; Spiritul Malefic te urmărea cu privirea; şi tăcea.

Pe Ion Schipor n-a îndrăznit nimeni să-l întrebe vreodată cum de se nimerise să fie cazat în alt loc decât împreună cu colegii lui de la Filozofie. Preferase să stea cu noi, studenţii politehnişti. Sau i se impusese. [7] Mai matur decât oricare dintre noi ceilalţi, părea marcat de experienţe de viaţă nefericite care îl făcuseră să fie precaut, aflat mai tot timpul într-un soi de alertă. Dar acele experienţe nefericite — de-or fi fost cu adevărat — îi dăduseră în acelaşi timp şi o anumită agresivitate; ce-i drept, moderată şi amară. Înalt şi musculos, dar nu prea adunat, blond–suspect, cum ziceam, avea mâini mari şi acaparatoare, parcă bătucite de munca câmpului, când în realitate el trebuie că niciodată nu pusese mâna pe vreo unealtă de lucrat pământul. Era intelectualul boem. Adică omul nepotrivit la locul nepotrivit şi la momentul nepotrivit. Ştiinţele exacte de care era înconjurat, ca să spun aşa, nu-l complexau nicidecum, dimpotrivă. Spunea [8]:

— Voi ar trebui să simţiţi bucurie în tot ce faceţi. A simţi bucurie e o chestiune de har. În locul vostru, eu asta aş încerca să simt. Întâlnim materialitatea la tot pasul, dar cum o privim? Ni se tot predă despre ea. Dar nimeni nu spune ce-ar trebui să spună. O s-ajungeţi cândva să fabricaţi [9] fel de fel de obiecte concrete. Or, eu stau şi vă observ... şi nu vă văd deloc pregătindu-vă sufleteşte pentru asta. Bucuria se exersează, nu întotdeauna vine de la sine. Fiecare obiect fabricat trebuie să fie plăcut vederii. Chiar şi atingerii — simţului pipăitului, atunci când se pretează! [10] Fiecare obiect fabricat trebuie luat şi ca un semn. De exemplu o cale ferată nu-i doar o construcţie constând în şine şi traverse. O cale ferată este o cale de comunicare. Un vagon–restaurant nu-i doar o incintă mobilă unde se serveşte masa. Trebuie să te amuze şi uşoara legănare a vagonului în mers, şi faptul că prin dreptul ferestrei se perindă o sumedenie de elemente naturale şi obiecte artificiale. [11]

Într-o zi am ajuns împreună cu Ion Schipor, nici eu nu ştiu cum, la restaurantul Tic–Tac de pe bulevardul 6 Martie, puţin mai jos de Casa Centrală a Armatei, numai noi doi la o măsuţă la care, nu peste mult timp a venit să se aşeze — s-a lipit — un tip la fel de dubios ca şi el. Făceam eforturi să mă acomodez cu ei şi toată povestea o luam ca pe o provocare. Era el, Ion Schipor, umanist dar şi eu îmi depăşeam condiţia umană lucrând asupra mea însumi cu scopul de a mă perfecţiona în relaţiile cu semenii, nu-i aşa? Tipul sosit la măsuţa noastră, pe nume Anatol Beldeanu [12], era hodorog de-a binelea — trebuie să fi avut pe puţin cinzeci de ani. Dar Ion Schipor îl trata de la egal la egal. Sau, mai exact, se tratau reciproc ca şi cum ar fi fost de-o vârstă... Anatol ăsta purta sacou şi pantaloni golf sub care avea traşi pe picior ciorapi de mătase. [13] Purta o bască întinsă cât o farfurie (întinsă), c-un lob lăsat într-o parte, precum pictorii deşi, din câte am înţeles, el nu era pictor. Iar când m-am uitat mai atent la buzele lui, am observat că erau date cu ruj. Nu foarte îngroşat. C-un pic de îngăduinţă, puteai să admiţi că erau buzele unui tip care se înfierbânta repede. Sau era tot timpul înfierbântat. Mă rog, să zicem mocnit. Şi totuşi era ruj, fără putinţă de tăgadă. Bineînţeles, homo amândoi. Când mi-am dat seama că Anatol ăla, cu înfăţişarea lui mai mult decât ciudată, era un vechi cunoscut de-al lui Ion Schipor, cu greu m-am abţinut să mă ridic de la masă şi să plec dracului.

Şi ce conversaţie mi-a fost dat s-aud între ei doi! Dumnezeule, o lume nebună! Anatol mai întâi şi-a aprins o ţigară, după care i s-a adresat lui Ion Schipor: „Vroiam să scriu despre o reclamă pentru o pastă de dinţi. O periuţă cu pasta întinsă pe ea. Adică să descriu o astfel de reclamă — să nu-ţi imaginezi c-am început să fac texte pentru o fabrică de pastă de dinţi! Era vorba de-o proză, înţelegi? Ei bine, cum ai numi tu pasta aia întinsă pe o periuţă de dinţi? Cum ai numi-o, ia să te văd?” „Habar n-am, a recunoscut Ion Schipor. Tu cum ai numit-o? Cârnăcior, sau cum?” Anatol a râs obosit. „Ani de zile m-am tot gândit cum să-i zic acelei paste întinse pe periuţă.” „A! deci e o chestie veche.” „Foarte veche, a recunoscut Anatol. Şi, la fel ca şi tine, alt cuvânt decât cârnăcior nu mi-a venit în minte până mai zilele trecute. Da’ cum să-i zici cârnăcior? E de-a dreptul indecent! Acum m-am gândit la două cuvinte posibile. Două! Viermişor şi fideluţă! Şi nu ştiu care se potriveşte mai bine. Iarăşi sunt în dilemă! E o adevărată pacoste.” „Păi depinde de context”, a spus Ion Schipor. „Dă-l în mă-sa de context, a încheiat Anatol. Las’ că mai vedem noi. Zi, mai bine, cum îţi merge piesa?”

Şi cu ocazia asta am aflat că Ion Schipor lucra la o piesă de teatru. Piesa mergea bine şi se apropia de final. Era pentru prima oară când colegul meu de cameră — filozoful — nu se ferea de mine. [14] Dar pe Anatol, mi-am dat seama numaidecât, nu-l prea interesa piesa lui Ion Schipor. L-am văzut deodată întinzând o mână către faţa lui [15], cu o expresie de tandreţe [16], după care mâna i s-a înălţat mai sus, către păr, mângâiu-i-l de vreo două ori, fără măcar a se preface că vrea să i-l netezească, sau ceva, ci pur şi simplu cu drag. Mi-am aruncat privirea în jur: nimeni nu părea să fi observat gestul. Ţigara lui Anatol fumega în mâna cealaltă. „De ce nu te faci blond de tot?” l-a întrebat privindu-l cu ochii umezi. Ion Schipor nu părea deloc impresionat de toată acea atenţie pe care i-o arăta fără pic de jenă Anatol. Nu-l respingea, dar nici nu răspundea afecţiunii celuilalt. „Nu pun mare preţ pe semnele exterioare”, a sunat răspunsul. La care Anatol a râs blajin şi neîncrezător. „Dar chiromanţia?” „Mâna e sufletul omului”, a spus Ion Schipor. Şi, ca de obicei, arăta multă siguranţă — şi o doză de înverşunare — în tot ce spunea. „Tot ce pot să spun este că eu sunt sincer. Spun ceea ce văd în palmă, nu inventez nimic.” „Dar ţi se-ntâmplă să ascunzi?” a întrebat Anatol. „Da, sunt la fel ca doctorul care descoperă o boală incurabilă. Mi se-ntâmplă să trec sub tăcere câte ceva atunci când acel ceva e sumbru.”

Chestia cu sinceritatea mi-amintesc că a provocat mai apoi o replică tăioasă din partea colegului nostru de cameră Constantin Topoloveanu. [17] Între acest Topoloveanu şi Ion Schipor se instalase încă de la primul lor contact o antipatie la prima vedere. Care mai târziu avea să se lase cu înjurături şi ameninţări din partea lui Topoloveanu, şi cu o respingere categorică şi plină de dezgust din partea lui Ion Schipor. Se ajunsese până acolo că în clipa când Topoloveanu intra în cameră în timp ce Ion Schipor tocmai perora despre deplasarea tensiunilor sau despre altele din subiectele lui preferate, amuţea pe loc şi eventual anunţa că avea să reia discuţia atunci când zona avea să se elibereze de factorii perturbatori. „Cititul în palmă, spunea el, necesită o atmosferă de încredere şi deplină onestitate. Ceea ce nu-i totdeauna posibil în acest cămin unde partea materialistă a lucrurilor ia uneori aspect de mitocănie crasă.” Bineînţeles că Topoloveanu ameninţa cu clarificarea lucrurilor şi cu o discuţie „acolo unde trebuie”. Iar înţelesul ameninţării era unul singur şi limpede pentru toată lumea. Doar Ion Schipor avea o reprezentare a valorilor umanităţii, despre care părea a fi convins, în ciuda tuturor neîncrederilor sale, că era imposibil să nu fie îmbrăţişată de toată suflarea — umanistă sau, în definitiv de ce nu, inginerească. Topoloveanu nu rezista prea mult la persistenţa stării conflictuale. Probabil intuia că lumea care îl înconjura nu-i prea ţinea, în sinea ei, partea. Aşa că de cele mai multe ori părăsea camera, cum altfel decât intempestiv? Ameninţările sale însă rămâneau prezente în aerul închis din camera de cămin. [18]

Ion Schipor ridica mâna şi ne arăta propria sa palmă stângă.

„Asta e linia vieţii”... Îşi plimba vârful arătătorului de la mâna cealaltă de-a lungul cutei din palma sa stângă. „Unii susţin că lungimea ei este un indiciu al lungimii vieţii. Reţineţi, nu este adevărat. În cazul meu, iată, ar însemna să trăiesc nouăzeci de ani. Sau pe-acolo. Ceea ce în mod sigur nu se va întâmpla. Fiindcă îmi cunosc limitele, îmi cunosc conflictele — aţi avut ocazia să asistaţi cu puţin timp în urmă la unul dintre ele... Şi, credeţi-mă, nu-i singurul. De aceea, eu când citesc în palmă am în vedere şi trăsături de caracter şi conjuncturi care pot să nu ţină nici măcar de persoana în sine ci de timpul în care trăieşte, a avut ghinionul să trăiască acea persoană. Sau, norocul! De ce nu? Iată, vedeţi aici o dublură. O linie a vieţii dubla, cum ar veni. Înseamnă asta că duc o viaţă dublă? Unii s-ar grăbi să afirme asta. Dar eu îi contrazic. Nu, o linie a vieţii dublă nu înseamnă o viaţă dublă. Înseamnă doar că mă bucur de protecţia unei persoane dragi din familie. Rămâne doar — adăuga el rânjind — să descopăr cine e acea persoană! Poate nu-i din familie! Deşi, fiind de alt sânge, n-ar trebui să conteze.”

Despre interesul lui Ion Schipor pentru piese de teatru eu unul mai auzisem în ziua când întâmplarea făcuse să ajungem împreună la restaurantul Tic–Tac de pe bulevardul 6 Martie. Dar atât şi nimic mai mult. Ion Schipor de fapt nu prea vorbea despre ideile sale, ci, iată, mai degrabă despre ce i se întâmplase cu un manuscris — asta îl rodea pe el şi, pentru a câta oară! îi stârnea revolta. Povestea de o piesă într-un act, cică. „M-am aşezat să mă cac, ca tot omul, pe scaun într-un closet public. Şi am început să răsfoiesc manuscrisul. La un moment dat, când a trebuit să mă şterg, l-am îndoit şi l-am strecurat pe după o ţeavă. După care, ieşind de acolo, pur şi simplu am uitat de el. M-am trezit în stradă, peste câteva ore, că nu mai am manuscrisul! Şi nu mi-era atât de manuscrisul în sine. Îl rescriu, în pizda mă-sii! Dar mi-era ciudă că a încăput pe mâna unui mitocan incult! Ce pricepe din el, mitocanul incult? Ce pricepe el dintr-un ego şi-un alter ego? Cu atât mai mult cu cât ca să realizezi că două dintre personaje sunt un ego şi alter ego-ul său trebuie să pătrunzi piesa în esenţa ei. Şi cum pizda mă-sii s-o pătrundă el mitocanul incult! Fiindcă cele două personaje au fiecare numele său şi, dacă eşti superficial, poţi să crezi că ele sunt distincte... Dar tocmai asta e, că nu sunt! Doar că asta n-o pricep decât cei c-un dram de minte! În final are loc, în semiîntuneric — într-un local, aşa mi-am imaginat eu situaţia —, o luptă între cele două personaje, unul dintre ele moare înjunghiat, iar celălalt iese din scenă. Este acolo o anumită ambiguitate. Voită, vă daţi seama. Încât rămâi cu o întrebare: care dintre cele două a fost ucis. Ego-ul? Sau alter ego-ul?”

Asta, dacă, bineînţeles, avea vreo importanţă.

Dar şederea lui Ion Schipor la cămin se apropia de sfârşit. [19] Nu ştiu dacă el îşi citise bine linia vieţii. „Aceste bare, să le spunem, iată, le vedeţi? îmi segmentează linia vieţii. Aşa m-am născut, ce pot să fac? Barele înseamnă obstacole şi trădări. Mai ales trădări judecând după configuraţia lor. Toţi avem parte de trădări. Dar se pare că destinul meu excelează în această privinţă. Ramurile ascendente înseamnă ocazii de ascensiune, de promovare, de prosperitate. Pe cele mai multe deja le-am ratat. Câte-or mai rămâne, numai Dumnezeu ştie. Fiindcă niciun semn anume nu poate fi pus în legătură cu un anume eveniment din viaţă. Iar faptul că linia vieţii a atât de adâncită mă pune în gardă asupra pornirilor mele impulsive. Poate chiar violente, spun cărţile. Iarăşi, zic, ce pot face? Sper să am puterea să mă abţin. Măcar în ultima clipă.”


[1] Şi chiar mă gândeam uneori: or fi fost două canaturi, da, dar unul dintre ele era veşnic blocat cu zăvorul de jos, de la podea; cu totul altfel decât prin casele aristocratice, pe care le văzusem mai ales în filmele englezeşti, unde fiecare personaj, fie el stăpânul, majordomul sau oricare dintre slujitori, ajuns înaintea uşii, deschide tacticos ambele canaturi dând acestui gest o atenţie specială, după care, odată trecut de prag, se întoarce la fel de tacticos şi închide cu aceeaşi grijă ambele canaturi. Aveam oare, ca să zic aşa, nostalgia deschiderii spirituale a uşii! Ei, dar şi asta-i tot altă poveste... înapoi
[2] Dar poate chiar era. înapoi
[3] Nu-mi aduc aminte să-l fi văzut vreodată pe Ion Schipor râzând. înapoi
[4] „De fapt era cerşetorie mascată!” înapoi
[5] Şi asta nu de efort, ci de dorinţă. înapoi
[6] Avea s-o mărturisească, indirect, în ziua când aveam să ajungem întâmplător la restaurantul Tic–Tac. înapoi
[7] Iar dacă i se impusese, cum,de ce şi de către cine? înapoi
[8] Şi asta suna ca un discurs. Un discurs plin de patimă. Ceea ce se vădea mai ales când spunea Bucuria se exersează! înapoi
[9] „Sau, mă rog, să supravegheaţi fabricarea.” înapoi
[10] Păi sigur! ce era să spună el! înapoi
[11] Oricine dintre noi putea să-şi dea seama că ceea ce spunea Ion Schipor nu era decât o înşiruire de vorbe goale. Fiindcă el îşi închipuia fără doar şi poate că un proiect de cale ferată e ceva nu mult diferit de o carte de versuri. Calculele de rezistenţă, optimizarea traseului, siguranţa călătorului, şi de fapt tot ce ţinea de miezul ingineriei, toate astea îi erau de bună seamă străine. Vorbe în vânt. înapoi
[12] Nu că mi s-ar fi prezentat, doamne fereşte! Pur şi simplu am aflat numele lui în mod indirect. înapoi
[13] Nu exagerez cu nimic! Şi asta, în plină vară. înapoi
[14] Scurtă vreme după aceea avea să înceteze să facă un secret din preocupările lui în materie de dramaturgie. Şi asta nu numai faţă de mine ci faţă de mai mulţi din cameră, dacă nu cumva şi faţă de colegi aflaţi doar în trecere pe-acolo. Adică asta ce să fi însemnat? Că îşi recăpătase încrederea în oameni? Greu de admis. Mai degrabă intrase într-o nouă fază când începuse să i se fâlfâie de tot şi de toate. înapoi
[15] Şi am încremenit. înapoi
[16] Greţoasă, evident. înapoi
[17] Scund şi vânos, iute şi neliniştit ca un dihor. Se lăuda că practicase luptele greco–romane şi ne invita deseori să-l admirăm făcând un tur de cap în vârful patului; pretindea că în concursurile la care participase fusese imbatabil în figura asta, că nimeni nu reuşise să-l facă vreodată tuş. N-avea decât să verifice cine poftea. înapoi
[18] Dar dacă eu eram dintre toţi singurul care rămânea cu această senzaţie? înapoi
[19] Într-o bună zi un miliţian şi-a făcut apariţia în cadrul uşii camerei noastre de la cămin, lătăreţ — mai c-ar fi fost nevoie să se deschidă pentru prima oară după mulţi ani ambele canaturi —, răsuflând greu de parcă abia i-ar fi ajuns aerul şi i-ar fi fost silă de aerul ăla pe care era nevoit să-l respire, aici, într-un loc atât de respingător, printre fandosiţii ăştia de studenţi, fără să-l intereseze niciun amănunt din jur ci doar să dea de un individ pe nume Schipor I. Ion. Ion Schipor s-a ridicat încet de pe pat, unde şezuse înconjurat de hârtii. O uniformă albastru-vineţie să intre în cămin la noi, Dumnezeule! Se întâmpla pentru prima oară. Ceva oribil, ceva monstruos! Miliţianul i-a cerut buletinul şi a întins mâna să-l primească imediat deşi vedea foarte bine că avea să dureze un timp până ce Ion Schipor avea să se dezmeticească, avea să scotocească prin sacoşele lui unde totul era vraişte, şi avea să dibuiască buletinul printre hârtii. Dar asta însemna mâna întinsă ferm a autorităţii şi a legii: autoritatea n-are timp de pierdut. Şi fiindcă Schipor a dat să protesteze şi a îndrăznit să întrebe de acuzaţia care i se aduce, faţa toată a miliţianului s-a lăţit instantaneu şi gâtul i s-a lăţit şi el în prelungirea feţei, cu vene cu tot şi i s-a învineţit, dar mai ales venele. Şi doar atâta n-a fost clar, dacă înjurătura care i-a ţâşnit pe gură în clipa următoare, porcoasă şi rea, îi stătuse în gât ziua întreagă, clocindu-se pe încetul, şi abia acum găsise prilejul să răbufnească, sau a răbufnit pur şi simplu, aşa, ca o invenţie de moment: — Pizda mă-tii de poponar nenorocit! Vrei să-ţi mai dau şi explicaţii! Probabil că Ion Schipor era întotdeauna atent la toate amănuntele de genul ăsta, bune de pus, cândva, în piesele lui de teatru cu ego şi alter ego; şi de aceea, de avea să se mai ivească vreodată prilejul, avea să întoarcă pe toate feţele toate acele amănunte. Dar miliţianul, nu, el era sigur că toate aveau să se sfârşească în doi timpi şi trei mişcări. — Şi după ce că eşti un căcat de poponar, le mai şi bagi ăstora gărgăuni în cap cu ghicitul tău nenorocit în palmă! Versat cum arăta, l-a înăbuşit pur şi simplu. — Fără figuri, ai înţeles? Sau vrei să te iau pe sus?

În clipa aceea pe uşă a intrat şi un al doilea miliţian cu o armă automată la umăr. Iar în spatele său s-a iţit mutrişoara agilului Constantin Topoloveanu. înapoi

***

^*Din volumul de povestiri Manechine