Vârstnici trecând pe stradă*

M-am întors în micul oraş pe care aproape că l-am părăsit la scurt timp după absolvirea liceului, fără să fi încetat, în toţi aceşti ani, destui la număr, să trăiesc cu el în gând. Să fie un merit? De ce n-ar fi? Dacă m-am întors... ce pot să spun? A fost o întâmplare fericită. A dat Dumnezeu să-mi pot cumpăra un teren, undeva la margine, la poalele dealurilor, spre miază-noapte, şi să-mi construiesc, nu-i aşa? o căsuţă de turtă-dulce pentru mine şi familia mea... Cine crede că n-am să rup din ea câte o bucăţică la fiecare sfârşit de săptămână se-nşeală. Nu mai des, fiindcă trebuie să-mi ajungă pe... Câţi ani să zic? Păi nu cred că-i cazul să stau şi să mă frământ. Câţi mi-o da Dumnezeu. Am să rup câte o bucăţică şi am să-mi mijesc ochii peste dealuri, în ceasurile de răgaz şi aer clar, când dincolo de dealuri se văd munţii...

Iată-mă deci umblând fără nicio treabă pe străzi, destins, şi privirea agăţându-mi-se melancolic de chipurile vârstnicilor cu care mă intersectez pe trotuar... Unde, dacă nu pe străzile din centru? Şi iată-mă străduindu-mă să întineresc cu imaginaţia acele chipuri întâlnite în cale pentru a încerca să le recunosc şi să le regăsesc locul uitat din anii copilăriei şi ai adolescenţei. A! dar, să fie clar, nu mă uit decât la localnici. Numai la ei... Mă întreabă cineva de unde ştiu că sunt localnici?... Păi nu ştiu de unde. Pur şi simplu se vede. Au aerul lumii din care vin şi eu, şi pe care cu toţii am pierdut-o, dintr-un motiv sau altul... Încerc deci să le întineresc lor chipurile, fiindcă pe mine nu mă pot întineri. Nici cu gândul, când nu-mi văd chipul, şi cu atât mai puţin când mă uit în oglindă. Dar parcă asta contează?

La rândul meu, îi surprind pe trecătorii vârstnici fixându-mă cu privirea, preţ de câteva secunde, încercând, poate, să mă regăsească în memoria lor. Pe mine sau pe cel cu care mă confundă...

Dar cine-i oare scutit de confuzii în asemenea preumblări — cum să le zic? nostalgice?... Oare cu cine îl confund pe bătrânul care tocmai trece prin dreptul meu?... Nu? Nu-l confund?... Iată-l, a şi trecut, iar eu continui să mă întreb dacă nu cumva este una şi aceeaşi persoană cu tipul care obişnuia pe vremuri să poarte pe cap ceva ce aducea cu un chipiu de jocheu, cu cozoroc lung, alb cu negru (dar pentru culori n-aş putea băga mâna-n foc)... Intrând în clubul muncitoresc de pe Strada Principală, colţ cu bulevardul Ştefan Gheorghiu, după ce a străbătut din câţiva paşi sprinteni grădiniţa din faţa clădirii care a fost până nu de mult, după toate aparenţele, o casă privată... Ce pot să zic? Mă ataşasem de el? Cred că-i totuşi prea mult spus... Văd doar gesturi de-ale sale, care prind formă încropindu-se din apa întunecată a uitării. Asta îmi şi doresc, nu?... Îl văd agăţându-şi, c-un gest grăbit, şapca de jocheu în cuier. Frecându-şi mâinile cu satisfacţie ca unul care a ajuns în sfârşit la locul unde se bucură de toată aprecierea şi pe care îl merită. Încălzind atmosfera din jur prin simpla lui prezenţă. S-a transformat, intrând, din trecătorul anonim de pe stradă în campionul la ping–pong cunoscut tuturor celor ce frecventau, pe orice fel de vreme, cluburile muncitoreşti din oraş. Campionul? Mă rog, se poate spune şi aşa...

Întorc capul după el, dar la ce-mi foloseşte? Cineva din familie spunea că mersul se păstrează nealterat cu vârsta şi că după mers poţi recunoaşte o persoană cunoscută pe care n-ai mai întâlnit-o de mult. Bun, de acord, poate că se păstrează. Dar până când? Până la sfârşitul zilelor? Ei bine, asta să nu mi-o spună nimeni, că n-am s-o cred. La un moment dat se schimbă şi mersul, şi se schimbă şi vocea... Într-adevăr, mersul nu i-l recunosc. Nu mă mai uit în urmă dar, în chip ciudat, lucrurile parcă încep să se limpezească în mintea mea. Arheologia trecutului propriu — asta este expresia are îmi vine în minte şi care mă bucură. Se sapă în trecut şi se fac descoperiri... Aha, deci aşa... Avea un mers sprinten, săltăreţ... Sau... poate nu săltăreţ ci mai degrabă cu acea zvâcnitură a gambei caracteristică celor scunzi şi agili...

Ce s-a ales de tine, jucătorule de ping-pong? Nu ştiu cât de mare ţi-a fost talentul dar un lucru e sigur: n-am auzit despre tine să fi ajuns în marile campionate. Să fi fost Ieronim numele tău?... Ce să spun?... Sunt gata să admit că memoria îmi poate juca feste: n-o fi fost Ieronim. Deşi e un nume care cred că ţi s-ar fi potrivit... Dar meseria?... Mulţi ar fi pariat cu ochii închişi că meseria ta era ping-pongul. Deşi se vedea cu ochiul liber că la cluburi nu se câştigau bani. Iar ban era cuvântul care dispăruse ca prin farmec de pe buzele tuturor. Sigur, unul din ele...

Şi fiindcă tot veni vorba de cluburi, sau, mă rog, de toate aşezămintele acelea deschise de regim în folosul omului muncii, îmi vine în minte o poză dintr-un album despre frumuseţile Patriei, de-atunci de pe la mijlocul anilor ’50... Frumuseţile şi... dreptatea socială pe cale să se facă. Sau care se şi făcuse. Te pomeneşti! Dacă stau să mă gândesc, înfăptuise cred că ar fi cuvântul cel mai în ton cu vremurile de-atunci. Iată (în album) un interior din Cazinoul de la Sinaia, devenit casă de cultură, unde oameni de rând şed afundaţi în fotolii acoperite cu huse, fiecare cu câte o revistă sau un ziar în mână, în săli somptuoase unde altădată venea să joace la ruletă protipendada — mai ales bucureşteană. Ruletă. Dar cine ştie câte alte jocuri de noroc!... Nu par să se simtă, cei nou-veniţi, tocmai la largul lor în acele fotolii. Poate chiar au stat un pic crispaţi sub obiectivul aparatului de fotografiat. Dar asta li se poate trece cu vederea. Sau, cel puţin, pe mine unul nu mă deranja atunci când răsfoiam albumul. Mă încerca senzaţia jenantă că acea cufundare a lor în lectură era doar poză, că doar mimau cititul şi că de fapt nu se lipea de ei cu adevărat nimic din ceea ce vedeau în acele reviste. Azi, în schimb, nu pot să nu mă gândesc la Steaua fără nume şi la personaje precum Mona, pe care n-am să le mai văd niciodată, nici măcar în alte piese de teatru, coborând dezinvolte, în rochii albe de seară — dar fără bilet de tren —, la somaţia sfios-îmbăţoşată a unui conductor al CFR-ului, într-o gară de turtă-dulce precum Breaza. Venind de unde? Evident, dintr-un cazinou, transformat între timp în casă de cultură. Dar venind de fapt dintr-un alt timp...

Aşa că, jucătorule de ping–pong, faptul că frecventam cu toţii acele cluburi muncitoreşti, unde se juca şah şi ping–pong şi şuba, începuse să fie parte din viaţa noastră. Puteai să intri în oricare din acele cluburi oricând pofteai şi puteai să pleci tot oricând pofteai. Niciun portar nu stătea la uşă să-ţi ceară vreo legitimaţie. Puteai doar să dai o raită prin încăperi cu zugrăveli în culori ciudate — tente de verde stins, veşted, roz patinat — culori preferate de foştii proprietari... Iar tu, jucătorule de ping–pong erai nelipsit... Ce momente mi se succedă în minte?... Fereastra unei frizerii. Client aşezat pe scaun. Prosop alb pe umerii clientului. Foarfece clămpănind în jurul capului. O mână mânuind foarfecele cu dexteritate. Tu, purtătorul de chipiu de jocheu. Frizer. Surpriză totală... Dar care nu întunecă în niciun fel imaginea ta de as al ping-pongului...

Ţi-l aminteşti pe tipul ăla cu aspect de contabil? Un tip mult mai în vârstă decât cei mai mulţi dintre jucătorii de ping–pong. Îţi aminteşti cât se-ncingea de tare jucând, încât de cele mai multe ori se dezbrăca, indiferent de anotimp, până la maieu? Ţi-aminteşti cum juca? Era foarte bun pe draiv şi obişnuia să se posteze în colţul stâng al mesei, încovoiat peste masă şi expedia bombă după bombă, c-un soi de încrâncenare pe care, eu unul, n-o dezaprobam câtuşi de puţin. Da, apreciam ambiţia lui de om aflat la o vârstă apropiată de-a lui taică-meu. Probabil că nu se dumirea cum de i le parai, toate acele bombe. Calm şi cu metodă. Ba chiar şi c-un zâmbet amuzat în colţul gurii. Scoţându-i-le de la mare distanţă de masă. Şi îi ştiai punctul slab: reverul. Atunci când voiai să pui capăt seriei lui de bombe îi trimiteai o minge, sec, pe colţul drept şi cu asta contabilul era knock-out. Altfel însă, el era — el, da — un adversar pe măsura ta, nu crezi?... Meciurile dintre voi adunau în jurul mesei voastre toată suflarea din club... Sunt sigur că la frizerie, între doi clienţi, îţi aranjai mustaţa neagră în faţa oglinzii c-o margine de pieptene. Ca să fiu sincer, scena asta nici nu mai ştiu dacă am surprins-o cu adevărat aruncându-mi privirea pe vitrina frizeriei din centru unde lucrai. Sau mi-am închipuit doar că se întâmpla judecând după cât apăreai totdeauna de fercheş...

Apoi, cu timpul, cluburile s-au tot rărit. S-au închis unul câte unul. De ce? Habar n-am. S-au închis, şi cu asta basta... Iar tu, Ieronim, ai început să îmbătrâneşti. Nu-i aşa? Oare cât timp ţi-ai mai păstrat faima de jucător de ping–pong imbatabil după ce eu am părăsit oraşul? Aşa cum se întâmplă de obicei cu campionii, fie ei atestaţi sau nu, trebuie că s-au ivit jucători mai tineri, care, la fel ca şi tine la vremea ta, şi-au făcut ucenicia pe la cluburi înainte ca acestea să se închidă şi, perfecţionându-se neîncetat, au sfârşit prin a te bate. Sunt tare curios cum au evoluat lucrurile cu tine. (Dar vezi că n-am să am niciodată ocazia să-mi satisfac curiozitatea.) Te-ai recunoscut definitiv învins după ce ai pierdut primul meci de o manieră categorică? Te-ai bătut cu noii campioni încă o bucată de vreme până ce te-au dovedit? Ai încetat să frecventezi cluburile pentru a evita umilinţa înfrângerii? Şi, mai mult decât atât, mă roade întrebarea dacă ai fost conştient de ce ţi se întâmplă sau te-ai lăsat dus de val. Sau poate că viaţa ta s-a schimbat radical la un moment dat. Poate că ţi-ai întemeiat o familie, poate ţi s-au născut copiii şi renunţarea la ping–pong a venit de la sine?... Ai rămas oare frizer până la pensie, sau ţi-ai schimbat meseria? Acum, bătrân, arăţi altfel. (Dacă eşti cu adevărat tu jucătorul de ping–pong de odinioară. Ieronim.) Arăţi mai cizelat, mai aşezat, poate chiar puţin obosit... Ei, jucătorule de ping–pong, ce-aş putea să-ţi spun? Rămâi cu bine... Şi vezi cum te descurci până la capăt...

Iată apoi că trece un bătrân cu buze cărnoase, iar cea de jos îi cam atârnă. Nu, nu de pe urma unui atac cerebral. Sper. Dar aşa se-ntâmplă uneori cu vârsta: toate cele încep să cam atârne... Încerc, cu închipuirea, să ridic buza aceea la locul ei, dar în zadar: deşi fizionomia bătrânului îmi pare cunoscută, nu pot s-o aşez nicăieri. În definitiv, au trecut în copilăria mea atâtea figuri pe lângă mine, despre care n-am ştiut niciodată nimic sau aproape nimic, cu care n-am schimbat niciodată nicio vorbă, dar care s-au întipărit în memoria mea: trecători şi nimic mai mult. Trecători, biciclişti, căruţaşi... Deşi pe unii dintre ei, dacă i-aş întâlni astăzi pe stradă, ar trebui să-mi înving reţinerea şi să le spun: Prietene, tu vii din copilăria mea. Dar, cum e lesne de imaginat, n-o fac...

La o întretăiere de străzi două bătrâne slăbănoage tocmai se despart una de cealaltă. Figurile lor nu că nu-mi spun nimic, dar nu-şi găsesc nicăieri locul în memoria mea. Nici nu-mi dau seama ce mi-a atras atenţia la ele. Cea mai înaltă o prinde pe cealaltă de cot cu o mişcare unduioasă, iar mâna cealaltă şi-o flutură cu dezinvoltură pe la nasul prietenei sale în chip de rămas-bun. Spune: Ciao!... Mă gândesc: figurile lor nu-mi sunt cunoscute, dar ar trebui să-mi fie fiindcă îmi par a fi de o vârstă apropiată de a mea... Iat-o pe cea mai înaltă: deja s-a îndepărtat. Mersul şi l-ar dori sprinten, dar efortul ei de a părea astfel n-are alt efect decât acel clătinat sacadat specific vârstei. Mă întreb: e oare conştientă de mersul ei caraghios? Îmi vine acea întrebare în minte, iar în secunda următoare îi şi cer iertare în gând: de ce să mi se pară caraghios mersul tău, bătrână doamnă?... Ar trebui să-mi amintesc de tine? Să fi fost oare profesoară? Voi amândouă aţi fost profesoare?

Aş putea să mă întorc şi să-l abordez pe bărbatul cu buza căzută. Dacă-l mai găsesc. Totuşi de ce îmi părea cunoscută figura lui? Dar dacă e un fost fotbalist! Şi deodată o întrebare nouă îmi vine în minte: de ce oare memoria mea e atât de plină de sportivi? Hm? De ce?...

Iată un alt bătrân care trece pe lângă mine fără să-mi arunce nicio privire. Poartă pantaloni scurţi şi un fel de tricou cenuşiu, cam şleampăt, poate de pe vremea când cutreiera munţii. Merge târşindu-şi picioarele ca şi cum ar căra o povară, iar genunchii i se îndoaie puţin la fiecare pas. Constituţia odinioară atletică încă i se poate ghici sub decrepitudinea prezentă. Un gând mă înfioară: că îl recunosc în acel bătrân pe prietenul meu Sandi Petracec. Dar, vai, prietenul meu a plecat acum câţiva ani din această lume. Şi nici măcar nu mi-a dat de ştire. Dar dacă, totuşi, n-a fost decât un zvon?...

Ies în fiecare zi să mă plimb pe străzile din centru. Ora amiezii e ora mea preferată...

Îngândurat, fără să mă vadă — şi de fapt fără să vadă pe nimeni — iată că a trecut pe lângă mine Damian, fostul antrenor de înot. N-am niciun dubiu. Întorc capul după el. Imaginaţia mea n-a fost pusă la lucru câtuşi de puţin: Damian a îmbătrânit rămânând tânăr. Cel puţin ca aspect. S-a stafidit un pic, s-a cocârjat un pic, dar în rest, cine dintre cei ce l-au cunoscut odinioară nu i-ar recunoaşte silueta din anii lui de glorie?... Întorc încă o dată capul după el... A fost înotător de performanţă, dar asta nu explică totul. A dus, în aparenţă, o viaţă de ascet. Şi această idee de ascet inspiră încredere. Tuturor? Ce pot să spun? Poate mai degrabă doar celor doritori să îmbrăţişeze modelul unui om care a câştigat fiind în orice clipă gata să piardă — ei bine acest model le oferă un sprijin moral...

Ai fost totdeauna taciturn, Damian. Sau poate chiar ursuz uneori. Dar ai răspuns de fiecare dată cu amabilitate celor — puţini câţi or fi fost — care ţi s-au adresat cu vreo întrebare. Ai răspuns cu cuvinte puţine, cu strictul necesar, dar n-ai lăsat niciodată să se înţeleagă că, dând răspunsuri laconice, ai fi preferat să fii lăsat în pace. Nu ştiu ce de, mi-am dorit întotdeauna, chiar şi înainte de a-mi cumpăra terenul pe care mi-am construit căsuţa de turtă-dulce — mi-am dorit să te invit la un restaurant, unde să stăm de vorbă pe îndelete, aşezaţi la o măsuţă de două locuri, undeva la fereastră, unde figura ta bine cunoscută în oraş să fie mai ferită de priviri indiscrete...

Întorc pentru ultima oară capul după el. De ce n-am făcut-o? Ce pot să spun? Pur şi simplu nu mi-a venit...

Ghicesc că n-ai nicio înclinare spre confesiune, fostule campion Damian. Eşti singur, însingurat, sceptic, tras la faţă, mohorât. Şi te rog să mă crezi că mă doare să te văd astfel. În închiderea ta de astăzi descopăr propria mea închidere. Ei, fostule campion de nataţie, şi profesor de nataţie, sau, mă rog, antrenor — acum îmi amintesc, da — asta devenim cu toţii. Înstrăinaţi... Imagini: Arcul toboganului cel mare de la ştrand având capătul deasupra bazinului de înot: lansare direct în apă. În fundal, coroane de copaci cu frunze lucind, curate, în soare. Capete de copii care se hârjonesc în apă. Glasul tău întrebându-i pe acei copii dacă nu simt rece.¬ — Dacă simţiţi rece, ieşiţi imediat din bazin ca să nu răciţi. Ne-am înţeles, da?... Figura ta preocupată, gravă. Damian... Cum e să-ţi fi petrecut viaţa într-o seriozitate desăvârşită, vecină cu asceza? A meritat?...

Îmi amintesc ce stil de înot aveai. De mare campion. Cu respiraţia aceea sub val, pe care la tine o vedeam pentru prima oară, cu alunecarea aceea incredibilă pe suprafaţa apei, în aparenţă fără niciun efort, pe culoarul de lângă marginea bazinului...

Dar pe Mogoş ţi-l mai aminteşti? Cred că n-a fost elevul tău, dar n-am nicio îndoială că privirii tale de ascet nu i-a scăpat totuşi, poate dezaprobând-o, figura mediteraneană a lui Mogoş. Mediteraneană şi extravagantă. Fiindcă era şi el înotător şi îi plăcea la nebunie să-şi petreacă timpul la ştrandul Astra cât era vacanţa de lungă. Nu se ridica la înălţimea ta, nici pe departe, dar înota binişor. Şi mai ales arăta bine. Ei, da. Ce pot să spun? Constituţie atletică, umeri largi, şolduri înguste... Dar, ca un veritabil perfecţionist, nu se mulţumea niciodată cu ce primise în dar de la Dumnezeu. Preocupat până la manie de propriul său aspect, voia pesemne să atragă ca un magnet privirile tuturor femeilor de la ştrand, care întorceau capul după el în timp ce dădea ocol bazinului şi se îndrepta spre terenurile de tenis cu racheta în mână. Ţi-aduci aminte cum îşi sugea burta? Ha! era de-a dreptul amuzant! Nu că ar fi avut burtă, dar ţinea să apară şi mai tras ca prin inel decât era. Păşind cu mers elastic, cu toracele umflat, prin mulţimea în costume de baie, trecând din umbră în soare, îşi etala sub stern adâncitura artificială a cochetăriei masculine.

Nu l-am mai întâlnit. Habar n-am ce s-a ales de el. Dar în preumblările mele viitoare am să iau seama la toţi bătrânii ţanţoşi cu care mă voi intersecta pe străzile din centru. Şi cel ce îmi va părea a fi cel mai ţanţoş dintre toţi şi din ochii căruia voi capta luminiţa recunoaşterii chipului meu va fi cu siguranţă el, Mogoş. Deşi parcă presimt bucuria care mă va încerca întâlnind un Mogoş îmbătrânit, ridat şi complet debarasat de gomă. În definitiv, de ce să pun răul înainte, nu?

***

^* Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat