Peştii*

După ce s-au întors de la pescuit, Mihai Lupu a avut ideea să se ducă amândoi să vadă un film. Auzi ce idee! „Şi cu peştii ce facem? — l-a întrebat Ducu — „intrăm cu ei?” Erau fiecare în mână cu câte o bocceluţă plină cu peştişori. Bocceluţă? De fapt era chiar batista, cu cele patru colţuri legate la un loc — batista cu care îi pescuiseră în Prahova, ţinând-o desfăcută în apă, ca pe o vârşă, în timp ce înaintau împotriva curentului... Dar la nedumerirea lui Ducu, Mihai Lupu a ridicat din umeri. A spus că n-aveau de ce să-şi facă griji, că peştii de apă curgătoare nu miros cine ştie ce, mai ales acum că sunt abia pescuiţi. Şi puiet pe deasupra...

Filmul începuse, dar n-avea importanţă. Au intrat în sală dând draperia la o parte şi au rămas lângă uşă, în beznă şi sub impresia zgomotelor infernale şi fără niciun sens de pe ecran. Nici n-au apucat ochii să i se obişnuiască cu întunericul că Ducu l-a auzit pe Mihai Lupu şoptindu-i la ureche: „Aşează-te şi tu pe undeva, că mă întorc imediat.” Şi a dispărut.

Cât a rămas în sală, după ce şi-a găsit un loc, Ducu a tot întors capul spre culoar aşteptându-se să-l vadă pe Mihai Lupu întorcându-se. Dar el n-a mai apărut.

Ducu a lăsat legăturica cu peşti jos la picioare şi şi-a înălţat privirea către ecran. Era un film cu război. O mitralieră se auzea trăgând fără încetare, cu furie, încă din clipa când păşise în sală — zgomotul acela infernal care i se păruse fără sens. Acum se putea vedea pe ecran o armată întreagă de soldaţi lungiţi pe burtă în poziţie de tragere, împrăştiaţi pe o câmpie întinsă cât vedeai cu ochii, pudrată cu zăpadă, toţi cu căşti pe cap. Încă nu putea să-şi dea seama de unde venea focul furibund al mitralierei. La un moment dat l-a văzut pe unul din soldaţi, în prim-plan, de bună seamă eroul filmului, schimbând câteva cuvinte cu camaradul întins alături. Doar două clipe şi-a lăsat Ducu privirea în jos către legăturica cu peşti, iar când şi-a ridicat-o din nou, camaradul de alături al eroului principal zăcea în aceeaşi poziţie, dar mort, cu casca străpunsă de un glonţ. Doar capul îi căzuse şi faţa i se înclinase inexpresivă într-o parte; poate doar cu o uşoară expresie de îngrijorare sau de uimire, încremenită pe figură... Mitraliera aceea, pe care continua să n-o vadă, trăgea de undeva cu atâta înverşunare încât nimeni dintre soldaţi nu putea să facă vreo mişcare fără să-l trăsnească moartea ţăcănitoare de foc. Din când în când se auzea strigătul unui comandant care le cerea să aştepte momentul potrivit pentru atac... Legăturica cu peşti abia se distingea, ca o pată întunecată în întunericul sălii, la piciorul lui Ducu. I se părea că o vede la o depărtare atât de mare, acolo într-o altă lume, în lumea subterană a rândurilor dintre scaune, în muţenia ei totală — departe de tot ce se petrecea în film. Îşi amintea de ei cât fuseseră de iuţi şi de vii, toţi acei peştişori care săgetau în toate direcţiile prin apa limpede şi puţin adâncă a Prahovei, încercând să scape cu viaţă... Pe ecran, trupuri de soldaţi recădeau la pământ rând pe rând, la cea mai mică încercare de a o porni înainte în asalt, şi rămâneau încremenite fără suflare. Casca de pe cap nu-i proteja în niciun fel de gloanţele prădătoare de viaţă... Îl înţelegea pe eroul filmului că nu se putea împăca cu o asemenea situaţie de neputinţă în faţa unui cuib de mitralieră. Dar nu bănuia ce gest disperat avea de gând să facă. Iar în clipa când şi-a dat seama, a rămas uluit şi revoltat. L-a văzut pe erou cum a reuşit să se târască printre camarazii săi, până la poalele colinei şi de acolo şi-a continuat drumul sacrificiului târându-se pe versant în sus, până în dreptul gurii de foc. Moment în care, lăsându-i pe toţi cu răsuflarea tăiată, s-a aruncat acoperind cu propriu-i trup focul mitralierei. Ducu i-a văzut mâinile încleştându-i-se de smocurile de iarbă uscată de deasupra gurii de foc, şi şi-a zis: o face pentru ca trupul său mort, sfârtecat de gloanţe să nu alunece pe povârniş în jos lăsând iarăşi descoperită acea gură de foc care le stătea în calea victoriei... Pentru câteva clipe s-a lăsat liniştea... Şi în sală la fel... Deasupra întinderii înzăpezite se înălţa un cer mohorât şi totul era mohorât în jur. Urma asaltul general asupra colinei, entuziasm şi urale... Alte umbre s-au perindat apoi pe ecran, în prim-plan sau în depărtare. Gestul de sacrificiu al eroului îl fascina şi îl revolta, dar în acelaşi timp îl scotea pe calea cea mai directă din lumea reală... Şi-a coborât din nou privirea către bocceluţa de la picioare şi, într-un fel care i-a dat fiori, a simţit că îl cuprinde ameţeala... Pata întunecată de pe podeaua murdară parcă n-a mai fost la fel de nemişcată ca înainte. Ceva dădea să iasă din ea... Pe ecran, eroul care se sacrificase, acum că focul ucigător încetase, era răsucit de camarazii săi cu faţa în sus, către cerul mohorât şi uniform. Pe mantaua sa cenuşie se puteau vedea în zona pieptului şi a stomacului o puzderie de mici pete mai întunecate la culoare, încă fumegânde: gloanţele care îi pătrunseseră în trup. Sângele nevăzut i se prelingea de bună seamă pe sub postavul uniformei îmbibându-i cămaşa. Ceea ce el nu mai putea să simtă... Ce ieşea oare — s-a întrebat Ducu cu sufletul la gură — din legăturica cu peşti ce zăcea în subterana scaunelor? Ceea ce s-a ivit acolo n-a fost un peşte. A fost un rac. Un rac pipernicit pe care l-a văzut târându-se cu cleştii îndreptaţi către piciorul său desculţ. A dat să-şi ridice piciorul, dar racul şi-a schimbat direcţia de înaintare făcând un ocol fără noimă. Ducu a încercat să-l împiedice cu piciorul, ferindu-se de cleşti, să se îndepărteze, dar racul se târa cu o încăpăţânare tenace. N-a reuşit să-l împiedice. Şi racul s-a făcut nevăzut pe sub şirul de scaune din faţa sa. Apoi a ieşit încă un rac, şi încă unu. Racii ieşeau unul după altul şi bocceluţa toată fremăta fără încetare. Dumnezeule! câţi urmau să mai iasă? Pe un scaun din faţă, cu vreo două sau trei rânduri înaintea sa, l-a văzut pe un spectator tresărind violent şi uitându-se în jos speriat. Încă puţin şi racii aveau să se răspândească prin toată sala provocând tresăriri şi strigăte.

S-a trezit când lumina era aprinsă şi spectatorii se ridicau şi ieşeau dintre rânduri.

A ridicat de jos legăturica cu peşti şi a ieşit în hol. Ochii i-au căzut pe un afiş de pe perete, pe care nu-l remarcase până atunci. Ceea ce îţi sărea în ochi acolo era o explozie violentă — numai zig-zaguri în roşu, galben şi alb pe un fond negru. O explozie care aproape că îi smulsese din cot mâna unui tânăr care făcuse imprudenţa să ridice de jos de pe trotuar un stilou pe care îl crezuse pierdut de cineva. Era de fapt un stilou capcană, cu încărcătură explozibilă, lăsat acolo de duşman anume ca să terorizeze populaţia civilă din spatele frontului. Din câte se pare era astfel fabricat încât să explodeze la cea mai mică încercare de a-l ridica. O bătrână se oprise lângă Ducu şi privea şi ea cu uimire afişul.

— Se mai întâmplă în ziua de azi lucruri din astea? La atâţia ani după război? Mi-amintesc de un afiş cam ca ăsta la moara din cartier de la mine, unde mă duceam o dată pe săptămână să macin o pungă cu porumb. Da’ asta, hăt cu ani în urmă!...

Ducu n-a mai stat s-o asculte pe bătrână. A ieşit în noaptea de afară. Trecuseră aproape cinci ore de când se întorsese de la râu cu legăturica plină cu peştişori.

Noaptea a avut un vis. Se făcea că maică-sa răsturnase batista cu peşti într-o cratiţă cu apă. Grămăjoara de peşti se vedea, prin apa limpede, ca o moviliţă întunecată pe fundul cratiţei. Ducu a privit intens acea grămăjoară nemişcată de peşti morţi aşteptându-se ca ceva să se întâmple. Şi-a ţinut respiraţia atât de mult încât a simţit că se sufocă. Ceva s-a mişcat acolo, într-o latură a grămăjoarei. S-a mişcat, apoi a ţâşnit desprinzându-se de grămăjoară. Un peştişor se întorsese la viaţă şi respira cu disperare săgetând înnebunit prin apă dintr-un perete la altul al vasului emailat.

Dimineaţa când s-a trezit, ochii i-au căzut pe un bol transparent, aşezat pe masă, unde înota liniştit un peştişor gri închis, aproape negru.

***

^*Din volumul de povestiri Manechine