Precizare. O parte din crochiurile care urmează — regăsite într-un caiet de însemnări din anii ’80 — sunt adevărate, altele sunt doar închipuite. Dar cu siguranţă verosimile. Altele sunt simple exerciţii de amuzament. Căci ceea ce ne-a lipsit atunci, sub vechiul regim comunist, în afară de spirit civic, responsabilitate şi curaj, a fost, poate, umorul. În măsura în care — pentru cei ce îşi amintesc — era cu putinţă să mai ai simţul umorului. Eu unul nu sunt convins.
● Arta cu maşini acaparatoare. Pentru ce muncim, în definitiv? se întreabă oamenii înconjuraţi de maşini acaparatoare de toate felurile, care le macină încetul cu încetul viaţa. Li se răspunde: Pentru o viaţă demnă, pentru frumos, pentru estetică, pentru artă. Dar iată că arta — văzută la TV, la galeriile de pictură, la cinematograf — le înfăţişează invariabil aceleaşi maşini acaparatoare care îi înconjoară şi le macină viaţa.
● Vile la Sinaia pentru „experţii” români. Statul român a încheiat o serie de contracte cu statul iranian al şahinşahului prooccidental Mohammad Reza Pahlavi Ariamer pe diverse domenii ale economiei şi ştiinţei. Printre altele, un contract are drept scop modernizarea reţelei meteorologice iraniene. Drept care, un număr de experţi români în meteorologie au fost trimişi în Iran. Experţi care (între noi fie vorba) sunt fericiţi să primească chiar şi cei 9 $ pe zi cu care îi plăteşte statul român. Oricum, e mult mai mult decât primesc în ţară. Ce ne facem însă că salariile iranienilor sunt sensibil mai mari decât ale „experţilor” români? Iranul este o ţară în curs de dezvoltare. La fel şi România. Dar vezi că — totuşi! — românii sunt experţi! În timp ce iranienii sunt bieţi învăţăcei! Cum o să primească învăţăceii salarii (mult) mai mari! Nu?... Ei bine, autorităţile comuniste au găsit soluţia. Salariile experţilor vor fi — pe hârtie — normale, dar statul iranian le va plăti cash doar cei 9 $ pe zi, iar restul se va vărsa, prin convenţie, în conturi speciale din România. Ce-i cu acele conturi speciale? Ei bine, românii îşi construiesc, cică, cu toţii vile la Sinaia şi, pentru a putea economisi, au convenit acest sistem de plată, care îi fereşte de tentaţia banului peşin. Ingenios, nu?... Iranienii zâmbesc din colţul gurii când aud o asemenea explicaţie. (Strict autentic)
● Zălog. S-a hotărât: de-acum încolo, cu cine doreşte să călătorească în străinătate şi nu are pe nimeni — rude de gradul întâi dar în special părinţi şi copii — care să constituie garanţia întoarcerii respectivei persoane, se va proceda în felul următor: i se va preleva un rinichi, care va fi păstrat într-o bancă specială de organe, în condiţii corespunzătoare, şi i se va reimplanta la întoarcere... Permiteţi o întrebare, vă rog? Şi dacă persoana respectivă va alege să trăiască... acolo... cu un singur rinichi?... Ieşi afară, măgarule!
Şi iată şi camera frigorifică a Securităţii, unde rinichii persoanelor care călătoresc în străinătate (Occident) aşteaptă întoarcerea posesorilor de drept: sertare cu inscripţii conţinând datele personale: nume, prenume, data naşterii etc.
● Un „6 Martie” fără protagoniştii lui consacraţi. Dintre cei desemnaţi să aducă la cunoştinţa publicului „noile realităţi politice”, unii îl înfăţişează pe Ceauşescu printre înfăptuitorii „actului” de atunci. Alţii, dintr-o urmă de pudoare, se fac că plouă.
● Control la magazinul de alimente. Brusc, se închid uşile. Se ivesc ca din pământ controlori special instruiţi. „Dumneata ce-ai pus în gură, ia să vedem!”. Controlorul bagă în gura suspectului două degete de expert şi scoate o bomboană de ciocolată.
— De unde o ai? Legitimaţia dumitale! Cum care? Legitimaţia de serviciu! Să vedem şi noi cum se face că baţi străzile la o oră la care trebuia să fii la lucru!... Dar dumneata? Ce-ai în gură? Aha! O măslină! Alţii ar da orice să le poată pune pe masă copiilor o măslină sau două, iar dumneata mănânci măsline pe stradă! Frumos, nimic de zis!...
Un client protestează:
— Regulamentul prevede să vă ştergeţi pe mâini cu un şerveţel după fiecare control, sau să lucraţi cu mănuşi de cauciuc.
— Dumneata să taci!
● Multă căldură. Tovarăşul X l-a primit cu căldură pe tovarăşul Y, care la rândul lui i-a transmis salutul călduros al tovarăşilor W şi Z...
Întrevederea s-a desfăşurat într-o atmosferă călduroasă.
La despărţire şi-au luat unul de la altul un călduros rămas-bun.
Consumul de căldură a fost atât de mare încât cetăţenilor nu le-a mai rămas pic de căldură în locuinţe.
● Spaţii publice. „Dumneata ai afirmat... (urmează o afirmaţie; oricare afirmaţie; de exemplu, că votul este un drept, nu o obligaţie; sau că magazinele sunt prost aprovizionate), ceea ce este în contradicţie cu linia partidului” „Din câte ştiu, Constituţia garantează dreptul la libera opinie.” „Dacă ţi-ai păstra opinia în minte, atunci da. Dar dumneata ţi-ai exprimat opinia în public! Ceea ce înseamnă agitaţie!” „Rămâne de stabilit ce înseamnă «a te exprima în public». Ce înseamnă «public»? Câte persoane? O persoană înseamnă «public»?” „O persoană, nu. Dar un grup de persoane înseamnă deja «public».” „Câte persoane? Două persoane înseamnă «public»?” „Nu. Două persoane nu înseamnă.” „Atunci, câte? O clasă de elevi, presupun că da. Dar o jumătate de clasă?” „Depinde de împrejurări. Depinde de aşezarea acelei jumătăţi de clasă. Pe coridor, în picioare, în jurul vorbitorului, elevii ar putea să nu fie consideraţi «public». Dar aşezaţi în bănci, da. Fiindcă această aşezare a elevilor garantează «poziţia» lor de persoane dispuse să recepteze idei şi cunoştinţe”...
● Toasturi interminabile. Toasturile a doi şefi de state comuniste la un dineu. Toast al celui dintâi, care nu se mai isprăveşte, în timp ce al doilea, aşezat alături, începe să-şi piardă răbdarea, mai ales că salivează după bunătăţile de pe masă. Când i se pare că acuma gata, se încheie, mâna i se întinde pofticioasă către castronelul cu icre negre. Ei, dar nu! Primul şef de stat n-a terminat încă, fir-ar să fie:
— Dar! să nu uităm îndatoririle internaţionale ale ţărilor noastre, accentuează el. Care, împreună, trebuie să facă faţă alianţelor statelor capitaliste, să dea o ripostă hotărâtă provocărilor de tot felul...
Mâna celui de-al doilea se întinde din nou către castronelul cu icre negre.
— Dar! — reia cel dintâi toastul — să nu uităm bunele relaţii tradiţionale dintre ţările noastre...
— Care, în momentele de cumpănă ale istoriei, au ştiut să-şi dea mâna şi să...
Ş.a.m.d.
Astfel că în mintea celui de-al doilea şef de stat încolţeşte gândul răzbunării. Pe care îl pune neîntârziat în practică.
Ţine la rândul lui un toast, pe care îl lungeşte cât îi stă în putinţă, cu nenumărate „Dar să nu uităm”-uri. În timp ce primul şef de stat salivează după delicatesele de pe masă.
● Ăştia-s toţi? Şeful statului îşi ia rămas bun de la o înaltă persoană oficială, la aeroport. Dar, ca de obicei, sunt de faţă miniştri, ambasadori — cu toţii aliniaţi într-un şir lung de persoane oficiale. Şeful statului trece dând mâna cu fiecare, însoţit de secretarul său, care urmăreşte cu atenţie respectarea protocolului diplomatic. Ajuns la capătul rândului, şeful statului se întoarce către secretar c-un gest zglobiu de uşurare, depărtându-şi braţele:
— Ei, s-ar zice că ăştia-s toţi, nu?
Secretarul îi face un semn discret cu capul:
— Mai e şi dumnealui.
— A! exclamă şeful statului şi, cordial, dă mâna cu ultimul rămas.
● Împărţirea sectoarelor de supraveghere la Securitate. Unul capătă Spitalul Caritas. „Cum să mă duc la spital? Ca medic?” „Ca medic nu faci mare brânză”, i se răspunde. „Atunci, ca pacient? Nu vreau! Trebuie să iau doctorii şi să-i las să-mi facă injecţii! Nu vreau!” „Să ştii că avem destui care sunt gata s-o facă. Iar cu cei ce fac mofturi cred că ştii cum procedăm”.
● Bun spiritual? Gazul metan este un bun material, sau spiritual?
● Risipa şi prezidentul. Din maşina prezidenţială, strada se vede derulându-se în goană. Şeful statului, nemulţumit, arată către un jet de apă care ţâşneşte la marginea trotuarului dintr-o conductă spartă. Convoiul prezidenţial opreşte în apropierea jetului de apă. Şeful statului coboară din limuzina sa neagră super-long. Imediat, toţi însoţitorii săi din coloana oficială, miniştri, secretari de stat, prim-secretari, fel de fel de responsabili, se grăbesc la rândul lor să coboare. O cascadă de portiere trântite. Oficialii se precipită în jurul şefului statului, fiecare în mână cu blocnotesul şi cu pixul gata pregătite.
— Aici, rosteşte şeful statului, avem un exemplu tipic de risipă şi de neglijenţă în serviciu! Şi de incompetenţă! Când o ţară întreagă face eforturi să reducă consumurile pentru a putea să ne îndreptăm eforturile pentru satisfacerea nevoilor mereu crescânde ale poporului, ale cetăţenilor cinstiţi, ale eroicei noastre clase muncitoare, unii îşi permit să doarmă în birourile lor călduţe şi să tolereze...
Ş.a.m.d.
Cu blocnotesurile în mână, oficialii notează de zor...
Maşinile din convoiul prezidenţial s-au pus din nou în mişcare.
Şeful statului arată foarte nemulţumit.
● Înmormântare de fructe şi legume. Un cărucior cu fructe este scos din depozit. Vânzătorul, într-un halat alb soios, îl împinge alene pe stradă, în căutarea unui loc potrivit de vânzare, la marginea pieţii. După el, un cortegiu întreg de cumpărători, păşind încet, cu mutre întunecate (din cauza vremurilor), pândeşte momentul opririi pentru a se năpusti să cumpere. Un veritabil cortegiu funerar. Vânzătorul se opreşte brusc şi, de la înălţimea poziţiei sale sociale, de deţinător de bunuri materiale, oarecum înduioşat de mutrele lor pleoştite, îi ceartă părinteşte pe umilii cumpărători: „Ei, ho! Că doar nu le-ngropăm! Pentru voi sunt! Aveţi niţică răbdare, ce dracu’!”
● Testare de devotament. O echipă de zidari este selecţionată dintr-un lot deja selecţionat, pentru a lucra la un palat al dictatorului. Li se pun întrebări, una mai absurdă decât alta, în vederea testării „devotamentului”.
● Lozincă. Lozincă în holul Facultăţii de filologie: Tovarăşi, să acordăm corect predicatul cu subiectul!
● Titluri în trecut. Se acordă titlul de „Erou al Republicii Socialiste România” unor înalte personalităţi istorice din ce în ce mai îndepărtate în trecut, până la Descălecat. Evident, post-mortem. Deşi, nu-i chiar evident.
● Alarmă aeriană cu peşte. O paralelă: Alarmă aeriană (în timpul războiului) şi populaţia fugind bezmetică să se adăpostească. Şi (în plină epocă de aur): ...În Piaţa Obor, o voce din mulţime răcneşte: «Peşte în hală!» Şi populaţia se năpusteşte bezmetică să se aşeze la coadă...
● Precauţii olimpice. La spitalul de nebuni vor fi internaţi pe durata „Universiadei” circa trei sute de „nebuni” care, altfel, te pomeneşti că ar putea să strige pe stradă „Vrem carne!” şi cine ştie ce alte asemenea năzbâtii. Vă daţi seama ce s-ar întâmpla? (Strict autentic)
● Planuri răsturnate. Virgil Tănase emigrează în Franţa, unde îşi termină studiile universitare şi, după legile franceze, devine, în circa doi ani, cetăţean francez. Publică o mulţime de articole — atacuri la adresa familiei „imperiale” din România. Dictatorul, furios, îl cheamă pe Colonel şi îi ordonă să plece numaidecât în Franţa şi să pună capăt mârşăviilor lui V.T. Cu care prilej va trebui să se ocupe şi de Paul Goma, care urmează să aibă un atac de cord.
Colonelul pleacă în Franţa, dar, în loc să aducă la îndeplinire misiunea, se adresează în secret «Sûreté»-ului francez, căruia îi dezvăluie totul. Se ajunge la un plan: V.T. va fi ascuns, urmând ca presa să nu fie încunoştinţată, bineînţeles, astfel că dispariţia lui V.T. este anunţată ca fiind opera „mâinii lungi” a Securităţii româneşti. Atacul asupra lui Paul Goma este pus la cale în aşa fel încât să se creadă că tentativa a fost zădărnicită printr-o întâmplare (cineva din casă să fi luat paharul destinat lui Goma şi să-l fi vărsat, sau cam aşa ceva).
Colonelul se întoarce în ţară, raportează că l-a lichidat pe V.T., că tentativa asupra lui Paul Goma a eşuat (deocamdată). Este decorat... După un timp cere să plece împreună cu familia, promiţând că se va ocupa din nou de Goma... Pleacă şi întreaga maşinaţie este dată publicităţii. François Mitterand, care plănuise o vizită în România, îşi contramandează vizita deoarece „are agenda de lucru prea încărcată”.
Iar în ziare, dictatorul asasin zâmbeşte candid pe pagina întâi şi pe următoarele. (Strict autentic)
● Litere mari la maşina de scris. Nevoind să se afle că vederea i-a slăbit, dictatorul a comandat, pentru cancelaria sa şi pentru toate ministerele, maşini de scris cu caractere speciale, de două ori mai mari decât cele obişnuite. La fel ca şi Mussolini. (Strict autentic)
● Lichidare de terorişti à la Ceauşescu. Trei indivizi atacă un post de miliţie şi îşi procură arme. Apoi, pe drumul către aeroportul din Timişoara, opresc un autobuz şi îi iau ostatici pe călători, vreo douăzeci la număr. Răpitorii transmit Guvernului român că cer un elicopter şi cincizeci de mii de dolari. Aceasta se întâmpla în ziua de 23 august 1981, chiar în timpul „manifestaţiei”. Cei ce priveau la TV tribuna oficială din Piaţa Aviatorilor din Bucureşti, au putut vedea cum şeful Securităţii i-a şoptit dictatorului ceva la ureche. Îi relata cazul şi îi cerea instrucţiuni („indicaţii”). Dictatorul a spus: „Lichidaţi-i!”.
Şi au fost lichidaţi — terorişti şi ostatici laolaltă.
Iar unii, astăzi, încă mai văd „faţa umană” a fostului dictator. (Strict autentic)
● Benzi industriale migratoare. Ministrul industriei uşoare s-a lăudat că la fabrica de pâine din Berceni sunt în funcţiune două benzi de fabricare a pâinii. Dictatorul a dorit să vadă fabrica. Dar fabrica nu avea benzi. Drept urmare, înainte de vizită au fost demontate la Ploieşti şi aduse în pripă două benzi la fabrica din Berceni. Fiindcă dictatorul nu putea fi indus în eroare! Iar un ministru, fie el şi al industriei uşoare, se cuvine să fie un om de cuvânt! (Pare-se, strict autentic)
● „Revoluţionaritate”. Înainte de a lua hotărâri, dictatorul (dovedindu-se genial) consultă de fiecare dată o comisie specială, înfiinţată de el însuşi, având însărcinarea să evalueze un „indice de revoluţionaritate”, care, pentru a se garanta liniştea şi siguranţa statului, nu trebuie să atingă valori prea ridicate. În caz contrar, hotărârile ar provoca reacţii nedorite. [V. Adam Schaff: Istorie şi adevăr — cap. d. Revoluţia franceză.]
„Indicele de revoluţionaritate” ar putea să se bazeze, printre altele, pe considerente de similitudine cu situaţii asemănătoare din alte epoci istorice şi din alte state.
● „Înlocuitori”. În legătură cu unul din expedientele la care recurge statul comunist pentru a face faţă aprovizionării mai mult decât precare a populaţiei, şi anume acela al „cafelei cu înlocuitori” (expresie care a câştigat teren, cu tendinţă de a elimina expresia anterioară de „surogat” — în definitiv, politica termenilor joacă un rol tot mai mare), a apărut o mică anecdotă.
De ce nu se mai bea cafea naturală în familie? Din următoarele motive: soţul nu mai bea cafea naturală cu soţia fiindcă nu vrea să strice orzul pe gâşte (printre „înlocuitori” sunt, zice-se, orzul şi ovăzul, delicatesa cailor, de unde şi porecla de „nechezol”), iar soţia nu mai doreşte s-o bea cu soţul fiindcă preferă s-o bea cu... înlocuitori.
● Recondiţionare cu blocnotesuri. La o Plenară, marele C vorbeşte despre recondiţionarea îmbrăcămintei şi a încălţămintei. Toată asistenţa notează sârguincios.
● CIIC. S-a instituit, prin decret prezidenţial, CIIC, Comisia pentru Investigarea Inscripţiilor din Closete.
● Meşterul Manole cel Nou. Adevăraţii autori ai „operelor” marelui C dispar unul câte unul. Se invocă Legenda Meşterului Manole — element de tradiţie în... dispariţia autorilor.
„Dacă atunci a fost aşa, de ce ar fi astăzi altfel? Mai ales că ceea ce au creat ei — cei de azi — nu-i cu nimic mai prejos decât Curtea de Argeş.”
● Portretul de marţi 13. Editorul calendarului a fost aspru muştruluit că a ales (şi) ziua de marţi 13 pentru a plasa portretul dictatorului.
toate cele bune!
RăspundețiȘtergere