Amintiri fulgurante (I)*

În curtea casei noastre de la Chişinău, de pe strada Viilor numărul 44, au fost săpate tranşee, chiar printre pomi, în mica noastră livadă, pentru a ne adăposti în caz de bombardament. Nu le vom mai folosi însă, căci evacuarea noastră a fost deja stabilită. E chestiune de zile. Până şi eu, la cei doar cinci ani şi jumătate ai mei, am înţeles asta. E o zi mohorâtă. A plouat mult şi pământul proaspăt scos din tranşee a devenit aproape noroi. Am găsit pe undeva prin jur o cutie veche de conservă. O umplu cu pământ şi i-o arăt mamei.

— Vreau să-l luăm cu noi în Refugiu, îi spun.

Mama mă priveşte emoţionată şi ochii i se umplu de lacrimi.

●

Am doisprezece ani sau undeva pe-acolo şi am venit cu mama în vizită la rudele din Bucureşti. În tramvaiul 3, în timp ce trecem prin dreptul Mânăstirii Caşin, intru un vorbă cu un băiat cam de vârsta mea, grăsuliu, evident bucureştean, foarte sociabil şi foarte informat, aşa cum mi-i închipuiam pe majoritatea bucureştenilor. Vorbim despre cacofonii. — Unele cacofonii sunt inevitabile, îmi spune bucureşteanul, prietenul meu pe durata a câteva staţii. De pildă „biserica catolică”. Sau „Ion Luca Caragiale”. Sau „biserica Caşin”, că tot trecem pe lângă ea. Aici au făcut o şmecherie şi au reuşit să evite cacofonia: i-au spus „mânăstirea Caşin”. Dar nu-i cinstit... El continuă să peroreze despre cacofonii, iar eu n-am nicio opinie, doar îl aprob. Dar nu mă simt inconfortabil: isteţimea bucureştenilor e recunoscută. Şi o recunosc şi eu.

●

În dreptul Rafinăriei, de partea cealaltă a străzii, toate casele au fost rase de pe faţa pământului de bombardamentele americane. După îndepărtarea molozului, n-au mai rămas la vedere decât pragurile acoperite cu mozaic de la stradă. Pe tot acel câmp întins — o singură colibă improvizată şi ca vai de ea: potcovăria. De fiecare dată când trec prin dreptul potcovăriei, în drum spre şcoală, sau la întoarcere, în drum spre casă, sunt atent la sunetului fierului lovit de ciocan pe nicovală.

Ridic privirea spre cer şi văd sus deasupra potcovăriei o cioară cum se lasă în picaj şi prinde ceva din zbor — o nucă! Odată nuca prinsă-n cioc, pasărea încearcă să se înalţe iarăşi către cer. Pesemne însă că nuca e prea mare pentru ciocul ei, n-apucă să bată din aripi decât de câteva ori şi o scapă din nou. Şi din nou se repede în picaj s-o prindă. Stau şi urmăresc încântat, cu palma streaşină, acrobaţiile nesfârşite ale păsării... Se spune că ciorile trăiesc foarte mult, cel puţin cât oamenii. Dacă-i într-adevăr aşa, înseamnă că cioara aceea trăieşte şi astăzi. Undeva.

●

Ne întoarcem acasă într-o seară de iarnă, pe un ger cumplit, când zăpada scrâşneşte sub picioare. La doi paşi de casă, înainte să traversăm de pe un trotuar pe celălalt pe sub felinarul de deasupra străzii, un băiat sărman, cam de vârsta mea, trece pe lângă noi. Suntem trei şi el ne ocoleşte pe de departe, ajungând până-n bordură, deşi trotuarul nu-i chiar atât de îngust. E îmbrăcat subţire, c-un fes pe cap, de bună seamă jerpelit, cu mâinile vârâte adânc în buzunare şi cu umerii strânşi, chircit tot. În lumina chioară a străzii îi desluşesc, de fapt, mai mult silueta. Îi tai calea şi spun, hodoronc–tronc:

— Ia uite ce maimuţoi!

Tata, ca de obicei, aplică politica intervenţionismului minim, dar mama mă apostrofează cu reproş nereţinut:

— Ce-ai cu el! Ce ţi-a făcut?

N-aveam nimic cu biata mogâldeaţă rebegită de frig. Atât doar că acel băiat umbla singur pe o zi geroasă, era îmbrăcat ca vai de el şi în aparenţă nimeni nu-i purta de grijă. Nu puteam să scap prilejul de a marca, printr-o mitocănie, superioritatea condiţiei mele de copil aflat mijlocul familiei, ocrotit şi răsfăţat (totuşi) în ciuda sărăciei. Pe care totdeauna am refuzat să mi-o asum.

●

Zi ploioasă. Mă aflu în casa de la Chişinău, stau ghemuit pe pervazul ferestrei, între cele două perechi de canaturi, şi mă uit la zidul dosnic al casei învecinate, o casă cu etaj, de cărămidă netencuită. Parterul e acoperit cu viţă sălbatică, iar la etaj se văd din loc în loc scoabe de metal în formă de X (mi s-a explicat deja că folosesc la întărirea zidului). Pervazul e de-ajuns de lat pentru a-mi permite să mă închid între canaturile din exterior şi cele din interior, într-un spaţiu de sticlă, închis, unde mă simt în siguranţă. (10 mai 2009)

●

Încă n-am împlinit şase ani şi m-am nimerit să hoinăresc singur pe o stradă prăfuită din apropierea locuinţei de la Caracal, care te scoate afară din oraş, unde casele sunt la fel de răzleţe ca la ţară. Trec prin dreptul unui gard dărăpănat; observ o spărtură în gard şi, fără să stau prea mult pe gânduri, trec prin spărtură şi mă pomenesc într-un soi de şopron scund.

În semiîntunericul dinăuntru, singura fiinţă în afară de mine este un berbec, care mă priveşte ţintă. În două secunde berbecul mi-a şi aplicat o lovitură cu fruntea drept în stomac. Am căzut în fund, iar berbecul s-a dat înapoi doi paşi şi continuă să mă privească ţintă, suspicios. La rândul meu, îl privesc, mirat dar în acelaşi timp încrezător că aceea a fost singura corecţie pe care berbecul a înţeles să mi-o aplice. Mă ridic de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat şi ies în stradă prin aceeaşi spărtură.

Întâmplarea cu berbecul mi-a rămas întipărită ca una din puţinele amintiri în care mi-e drag de mine însumi, cel de odinioară. Poate că a fost singura dată în viaţă când am ieşit dintr-o confruntare fără ură şi părtinire. Pur şi simplu am înţeles, cu înţelepciunea mea de copil, că aceea era firea berbecului, care, la rândul lui lipsit de ură, îşi urma, firesc, instinctul. N-aveam nimic de împărţit cu el.

Din păcate, acea înţelepciune incipientă — dacă a existat cu adevărat — nu s-a dezvoltat; a urmat o altă cale. Calea adultului care nu înţelege să rămână cu nimic dator.

●

Sunt în clasa întâi, toţi avem tăbliţe de gresie, negre, care se pot sparge. Pe tăbliţe se scrie cu creta şi se şterge cu un burete. Suntem încă la faza de liniuţe şi beţişoare. Dar pe lângă asta doamna Botez ne pune uneori să desenăm floricele. Fiecare stă aplecat peste tăbliţa lui şi desenează. Eu profit de faptul că am cretă de diferite culori şi desenez floricele pe fiecare rând altfel şi cu altă culoare. Doamna trece încet pe culoar şi examinează din mers creaţiile fiecăruia. Când ajunge în dreptul meu se opreşte şi faţa i se luminează. — Tu singur ai făcut asta?! mă întreabă entuziasmată. Îmi ia tăbliţa cu floricele colorate şi, ţinând-o la vedere spre colegii mei, toată numai zâmbet, trece aplecată puţin din mijloc şi le-o arată rând pe rând tuturor: Ia uite!... Ia uite!... Colegii mei privesc tăbliţa, dar eu nu le văd feţele, nu ştiu dacă apreciază floricelele mele sau nu, fiindcă lumea întreagă, pentru mine, a devenit preţ câteva minute, un marş triumfal şi s-a colorat în roşu. Marşul triumfal a scufundat lumea în tăcere, iar roşul mă asurzeşte.

●

Fata proprietarilor locuinţei unde stăm cu chirie, Gabi Hoepfner, mai mare decât mine cu câţiva ani, elevă la Liceul de fete Iulia Hasdeu, mă ia la serbarea lor de sfârşit de an. Mă pomenesc în sala de spectacole a liceului, înaltă şi luminoasă, înconjurat de multă lume, foarte vorbăreaţă şi foarte bine dispusă. Urmează să înceapă o piesă de teatru jucată de elevi, pe o scenă improvizată. În sală se face linişte. Înainte de a începe piesa propriu-zisă, personajele se perindă prin faţa cortinei coborâte şi rostesc, fiecare, câte o replică din rolul său, aşa, pentru pregătirea spectatorului. Sunt şi băieţi printre actorii amatori, de bună seamă invitaţi de la celălalt liceu, cel de băieţi, Barbu Ştirbey. Cortina nu-i decât o pânză subţire, nu chiar transparentă, dar prin care mişcările dindărătul ei se pot întrezări cu destulă uşurinţă. Se vede cum după cortină se scapără un chibrit şi îndată după aceea trece prin faţa cortinei, pufăind ţanţoş din ţigară, un băiat care, fără doar şi poate, urmează să apară în piesă în chip de personaj plin de ifose. În sală se stârneşte rumoare, unii de lângă mine îşi dau coate şi toate privirile se îndreaptă spre profesorii care stau aşezaţi în rândul întâi, să li se vadă reacţia. Profesorii râd îngăduitori. Totul e OK!... OK se spune de multe ori şi în piesă fiindcă e vorba de militari americani, care, încartiruiţi în Europa Occidentală după Război, îşi dau aere şi se poartă cu localnicii ca nişte cuceritori. Un personaj — ofiţer american — apare de mai multe ori şezând într-un fotoliu, cu picioarele întinse, sprijinite de muchia mesei şi are un tic verbal: spune tot timpul „tâmpit şi imoral!”...

După circa zece ani am identificat piesa: Leul din piaţă de Ilia Ehrenburg.

●

Într-o seară, la Chişinău, ne întoarcem toţi trei dintr-o vizită la rude. Tata s-a binedispus şi începe să cânte. Dă din mână ca şi cum s-ar dirija pe sine însuşi şi totodată se cam clatină pe picioare. Pentru mine e ceva cu totul neobişnuit şi încep să plâng. Mama încearcă să mă liniştească: Nu-i nimic, zice, tata nu-i decât vesel... Ajungem la poartă. Poarta încuiată şi ai mei n-au cheia la ei. Tata escaladează cu chiu cu vai gardul de zid şi, ajuns de partea cealaltă, în curte, deschide poarta.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat