Nimeni nu ştia cum îl cheamă, nimeni nu ştia ce treburi îl mânau. Mic de statură şi uşor gârbovit, trecea din când în când pe strada noastră, vara, de obicei pe la ora amiezii, destul de grăbit pentru vârsta lui. Dar cine ar fi putut să spună care îi era de fapt vârsta? Afară era cald dar el purta întotdeauna haine groase. Nu chiar zdrenţuite dar foarte-foarte sărăcăcioase. Uneori se îndrepta către centru, alteori către marginea oraşului. Spre casă oare? Nimeni nu ştia nici pe unde, nici dacă are o casă a lui.
Dacă nu-l striga nimeni, trecea fără să se uite nici în dreapta, nici în stânga. Îşi vedea de drum, grăbit. Dar copiii de pe stradă îl strigau de fiecare dată: O-Mie-De-Ani! O-Mie-De-Ani! Şi atunci bătrânul se oprea brusc şi se întorcea cu faţa spre cel care îl strigase: Să trăieşti! îi răspundea cu adâncă recunoştinţă. Bogdaproste, Dumnezeu să-ţi dea sănătate! Să trăieşti! Să trăieşti! Şi se înclina cu gesturi largi la fiecare două cuvinte. Dacă îl strigau mai mulţi, se oprea şi se întorcea către fiecare, poate nu chiar cu acelaşi potop de cuvinte de mulţumire cu care îi răspundea celui dintâi, dar oricum având cuvinte pentru fiecare în parte.
Nimeni nu striga după el în bătaie de joc, deşi unii se întâmpla să aibă în glas unele accente mai repezite. Bătrânul însă răspundea invariabil, cu aceeaşi recunoştinţă, ca şi cum „O-mie-de-ani” ar fi fost o urare de viaţă lungă, făcută lui din tot sufletul.
O dată, fiind singur pe stradă, am alergat şi eu după el. Am alergat până am ajuns foarte aproape în urma lui şi i-am strigat: O-Mie-De-Ani! Bătrânul s-a oprit în loc. La fel ca de fiecare dată, s-a întors cu faţa spre mine şi m-a privit drept în ochi. Să trăieşti! mi-a răspuns. Pentru prima oară eram atât de aproape de el. Avea ochi căprui şi strălucire în ochi. Ba chiar lumină. Să trăieşti! Să-ţi dea Dumnezeu sănătate şi să ai parte de viaţă lungă! Să trăieşti!
Am avut o strângere de inimă. Mi-amintesc că m-am simţit un pic ticălos şi nevrednic de urările lui: ele veneau din adâncul inimii lui bătrâne, neatinse de răutăţile lumii, în timp ce eu, strigând după el mânat doar de curiozitate, săvârşeam deja, poate, una din primele mele răutăţi. *** * Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat.
Publicat și în Origini, 9-10, 2001.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu