Grajdul Armatei*

Nu ştiu dacă Armata mai avea cavalerie, dar cu siguranţă încă mai avea cai, atunci, prin ’50. În fundul curţii învecinate, unde mai târziu avea să se mute familia Moldoveanu, exista un grajd părăsit. Armata l-a rechiziţionat, l-a renovat şi a adus cai. Şi uite-aşa ne-am pomenit peste noapte c-un grajd al Armatei alături de casa noastră. Se înălţa impunător, la doi paşi de casă, cu o şură pentru fân deasupra, înaltă cât un etaj, astfel că întreaga noastră casă, cu curticica de păsări cu tot, şi cu ieşirea spre linii, stătea, modestă, în umbra peretelui de scândură al grajdului.

Era de la sine înţeles că mult timp nu puteam să stau de-o parte şi să privesc cu jind peste gard, la acel minunat loc cu cai şi cu soldaţi în uniformă kaki, dar în rest cu aspect câtuşi de puţin cazon. Aşa că într-o bună zi am slăbit două uluci din gard, le-am dat la o parte şi iată-mă, din acel moment, timp de o vară întreagă, oaspetele nelipsit al soldaţilor-îngrijitori-de-cai. Îmi petreceam acolo, zilnic, ore întregi, încât când mă întorceam în casă mama strâmba din nas că hainele mele luaseră miros de grajd. Pentru mine însă nu exista nicăieri în împrejurimi şi nici în tot oraşul miros mai plăcut şi nici atracţie mai mare decât grajdul acela al Armatei...

Nu cred c-au fost vreodată înăuntru mai mult de patru cai, deşi ar fi încăput în el, cu siguranţă, cel puţin încă pe-atâţia. De ei îngrijeau doi soldaţi, care acolo dormeau, acolo mâncau, acolo îşi duceau traiul.

Cel de care m-am ataşat cel mai tare încă de la început a fost Ciufudean, un ardelean înalt, blond, blajin, cu ochi albaştri. Nu fuma, şi pentru că era nefumător, căpăta de la Armată câte trei bomboane pe zi în locul celor trei ţigări pe care le-ar fi căpătat dacă ar fi fost fumător. Dar Ciufudean nu sugea bomboanele primite; le aduna într-un borcan ca să le ducă celor de-acasă după liberare. Borcanul era mare, de un kilogram, şi aproape se umpluse cu drobsuri de toate culorile. Ciufudean mai avea doar câteva săptămâni până la liberare şi număra zilele rămase până atunci, ştergând în fiecare dimineaţă câte o liniuţă trasă cu creta pe un răboj prins de unul din stâlpi. El nu mai putea de nerăbdare să le vadă pe toate şterse, iar eu priveam cu inima strânsă fiecare linie ştearsă, care mă apropia de momentul despărţirii de el, undeva prin toamnă, din câte îmi făcusem socoteala, după ce avea să înceapă şcoala.

...Dar vacanţele erau lungi pe-atunci.

Nimic nu mă împiedica să mă bucur de fiece zi petrecută în grajd, împreună cu Ciufudean, cu colegul său şi cu caii. Când ajungeam la ei strecurându-mă prin spărtura din gard, dimineaţa nu prea devreme, caii erau deja ţesălaţi, ferchezuiţi, hrăniţi, şi inspecţia trecută cu bine. Colonelul, cică, scotea din buzunar o batistă albă, o trecea uite-aşa, apăsând-o cu palma, peste grumazul cailor, şi pe batistă nu trebuia să rămână nici urmă de negreală. Altminteri, era jale. Nu-mi amintesc însă de vreo muştruluială pe care s-o fi primit soldaţii de la severul colonel, de unde deduc că îşi făceau treaba cu conştiinciozitate. Caii erau scoşi zilnic la păscut pe izlazuri de care eu n-avea cunoştinţă, uneori erau duşi la spălat în Doftana; între grajd şi o magazioară de zid din apropiere (cu uşa încuiată cu lacăt) creştea şi se tot înălţa, cu fiecare zi, o moviliţă de bălegar care degaja căldură; caii erau hrăniţi cu fân atunci când nu-i scoteau la păscut, iar din când în când aveau loc evenimente de tot soiul; de pildă, iapa şargă Roza trebuia unsă cu o alifie antiinflamatoare pe un loc vizibil de pe crupă, care arăta urât în urma unei lovituri de copită, primită de la armăsarul nu ştiu care; locul chiar arăta rău, umflat şi înnegrit, şi iapa trebuia priponită cu o funie legată sus de o grindă, care s-o împiedice să se trântească pe ciment pe partea unde avea umflătura; şi se vedea foarte bine că umflătura o durea, ochii îngroziţi îi ieşeau din orbite, mai că nu necheza de durere, biata de ea. Iar Ciufudean se purta cu Roza ca un flăcău tandru cu iubita sa în suferinţă... Apoi unul din cai observaseră ei că nu urinase toată ziua, iar remediul era să fie fugărit pe străzi. Drept care unul din soldaţi îl încăleca pe deşelate, ieşea cu el în stradă şi Dumnezeu ştie pe unde îl călărea... Apoi o iapă gestantă lepăda un mânz, iar la întrebare mea Unde-i mânzul, Ciufudean răspundea:

— Nu cred că vrei să-l vezi.

— Ba da, spuneam eu, unde e?

Şi atunci mă ducea la moviliţa de bălegar, îndepărta cu furca ultimul strat aruncat de dimineaţă şi ieşea la iveală un trupşor roz de mânz, aproape fără păr, măricel totuşi, dar cumva plat, fără grosime, ca un decupaj dintr-o coală de hârtie, pe care eu îl priveam lung, fără să-mi facă silă, dar nici plăcere. În timp ce Ciufudean mă iscodea cu privirea studiindu-mi reacţia. Nu vedea, desigur, la mine nimic care să-l alarmeze, că m-ar lua cu ameţeală sau mai ştiu eu ce. Lăsa să cadă la loc stratul de bălegar ridicat pentru câteva momente şi cu asta evenimentul devenea trecut.

O dată m-au întrebat dacă nu vreau să-ncerc să călăresc. Nu mult, doar aşa, un pic, prin curte, până la poartă şi înapoi. Păi, sigur, nu puteam să refuz deşi, sincer, mi-era cam teamă. Sus pe spinarea calului, pe deşelate, mi s-a părut că trebuie să-mi răşchirez din cale-afară picioarele, atât de neaşteptat de lată era spinarea lui, cu toate că, privindu-l de jos, n-aş fi zis. Dar la primii paşi de trap, am început să alunec dintr-o parte într-alta, încât Ciufudean a trebuit să mă ţină de braţ ca să nu cad. Aşa i la trap, m a consolat el, zgâlţâie. Când alergi în galop e mult mai bine.

Asta, fireşte, n am mai apucat s o verific: de atunci nici că m am mai urcat pe cal.

Într-o zi Ciufudean mi-a amărât sufletul; dar nu fiindcă el n-ar fi ştiut să se poarte cu unul ca mine, ci fiindcă — asta o spus astăzi — îmi era practic imposibil să mă dezbar de tiparele în care îi încadram pe oamenii din jurul meu, şi sufletul meu era excesiv de sensibil la reproşurile venite din partea celor faţă de care nutream o simpatie înrudită cu iubirea. Aveam în mână o nuia şi, stând în despărţitura lui Olt, un cal din cale-afară de blând, îi mângâiam (ziceam eu) de la distanţă picioarele din spate, deasupra copitelor.

— Măi băiete, m-a certat Ciufudean, ce faci acolo? Ţi s-a urât cu binele? Păi oricât ar fi calul de blând, chiar de se culcă la pământ ca să-l încaleci, şi tot zvârle din picioare dacă i le atingi aşa, pe la spate, cum faci tu.

Mi se păruse că percep în glasul lui o nestăpânire, o nervozitate, ceea ce era o noutate în relaţia dintre noi doi. Oricare altul să fi spus asta, şi poate oricât de nervos, n-aş fi pus la inimă. Dar de la Ciufudean aşteptam numai zâmbete şi vorbă mieroasă, nicio jignire, niciun reproş. Dar el îmi voise binele. Aşa că, plin de ciudă mai mult la adresa mea însumi, mi-aş fi dorit să nu fi intrat cu nuiaua în despărţitura lui Olt, să nu-i fi atins picioarele de la spate cu ea, să nu fi intrat în grajd astăzi, ziua de astăzi să nu fi existat.

Ciufudean a plecat până la urmă, toamna, aşa cum socotisem. Şi cerul, pentru mine, s-a acoperit de nori. Au fost multe zile înnorate. Am tot sperat, zile în şir, să se întoarcă, să fi uitat ceva, borcanul cu drobsuri sau altceva dintre lucrurile lui, ceva ce nu ţinea, la fel ca toţi ceilalţi soldaţi, în lada de lemn cu încuietoare şi lacăt, un lucru care să-l fi ţinut la capul patului sau oriunde altundeva. Dar Ciufudean nu-şi uitase nimic... M-am tot uitat după toţi soldaţii care treceau pe stradă... Pe unul din ei l-am văzut de la spate: statura lui Ciufudean, părul blond ieşind de sub bonetă, mersul lui, tot aerul lui... Am alergat după el, l-am prins din urmă, am trecut pe trotuarul celălalt ca să-l privesc fără să mă vadă, dar nu era Ciufudean...

Apoi a venit în locul lui un alt soldat, îl chema Roşca şi era din Brăila.

— Chiar din Brăila? l-am întrebat, ştiind care era obiceiul oamenilor de la ţară: dacă nu le cereai precizări te lăsau să crezi că provin dintr-un oraş, de preferinţă mare. Dar nu, Roşca nu era chiar din Brăila ci dintr-un sat apropiat.

Era exact opusul lui Ciufudean. Nu că ar fi fost repezit şi plin de năbădăi — nu, era şi el un flăcău cu bun-simţ, dar nestăpânit la vorbă, la fel ca toţi regăţenii, cu o lucire de şiretenie în ochi. Nu ierta nimic, nu lăsa nimic să treacă de la el. Într-o zi i-am arătat ierbarul făcut peste vară. Învăţasem la botanică despre licheni şi anume că unii dintre ei cresc pe ramuri de brad. Personal, nu văzusem niciodată în pădure licheni crescând pe ramuri de brad, dar dacă aşa scria în manualul de botanică însemna că asta era realitatea. Drept care, pe o rămurică de brad am lipit cu pelicanol un mic smoc de licheni dându-mi silinţa să nu se vadă locul lipiturii. Roşca a privit pagina de ierbar şi a rânjit:

— Chestia asta ai lipit-o tu.

— Nu, n-am lipit-o, zău!

— Mă, nu-l păcăleşti tu pe Roşca!

Am insistat, am persistat în minciuna mea dar a fost imposibil să-l conving că lichenii crescuseră de la sine.

În rest, Roşca era priceput nu numai la cai ci şi la împletituri din răchită. La Doftana, jos în vale, dăduse peste un loc unde creşteau multe tufe de răchită şi când se ducea acolo cu caii se întorcea la grajd aducând cu el legături întregi de ramuri, pe care apoi le lăsa să se învechească, în coajă, pe o băncuţă de lângă poarta grajdului, înainte să se apuce să împletească. Toţi puştii de prin vecini veneau la grajd şi plecau de-acolo cu câte un coş de pâine împletit din răchită. Asta făcea Roşca: coşuri de pâine. Roşca dădea din coşurile împletite de el peste gard, vecinilor; am căpătat şi eu unul, bineînţeles.

Coşul a rămas pe masa părinţilor mei încă vreo trei decenii şi mai bine, cât au trăit.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat