Refugiu în Vechiul Regat (I)*

Vechiul Regat este numele dat teritoriilor deţinute de Regatul României înainte de 1918, adică teritoriul format din Moldova (fără Bucovina şi Basarabia), Muntenia, Oltenia şi Dobrogea. Locuitorii acestor ţinuturi sunt numiţi regăţeni.
Pe de altă parte, ce să-ţi doreşti mai mult decât să te poţi refugia într-un Vechi Regat, care nu mai există?

Poate ar vrea cineva să mă-ntrebe ce îmi amintesc din ziua plecării din Chişinău. Ei bine, îmi amintesc gara. Doar gara, într-o zi mohorâtă, şi vagonul în care ne-am îmbarcat. Trenul de vagoane de marfă tras la peron — şi pe el mi-l amintesc. Nu-i destul pentru un băiat de cinci ani şi jumătate?... Sunt sigur că ai mei şi-ar fi dorit un vagon închis ca să fie feriţi ei dar mai ales odrasla lor de frig şi de ploi. Pesemne însă c-au avut ghinion, fiindcă li s-a repartizat un loc într-un vagon-platformă, unde şi-au urcat calabalâcul împreună cu alte câteva familii de refugiaţi. A fost, sunt convins, ghinionul lor, dar, cu siguranţă, şansa mea. Căci ce poţi vedea, în timpul călătoriei, dintr-un vagon de marfă închis? Nimic. Mai nimic. Pe când aşa, călătorind timp de o săptămână sub cerul liber, o lume nebănuită şi minunat de neliniştitoare s-a deschis în jurul meu. Chiar de n-ar fi fost oamenii, chiar de n-ar fi fost gările, desele opriri, nesfârşitele staţionări şi prioritatea garniturilor cu răniţi venite dinspre front, pe care toţi o acceptau cu o resemnată înţelepciune, chiar dacă n-ar fi fost toate acestea şi încă multe altele, tot ar fi rămas ploile de primăvară, de care ai mei mă adăposteau sub pături... Mă trezeam din somn, şi în faţa ochilor mei larg deschişi dar nedumeriţi se întindea o câmpie necunoscută... Adormeam în adierile vântului de primăvară... Deschideam ochii din nou şi, între trezie şi vis, o altă câmpie se desfăşura acum, lin, până hăt-departe, la aurora zorilor, înverzită şi umedă... Cei mai mulţi din refugiaţi încă mai dormeau după zarva obositoare din ajun; doar o pereche de ochi observam că mă privesc cu simpatie şi dintr-acolo venea întrebarea câţi ani am, iar eu îi răspundeam ceea ce fusesem învăţat să răspund: cinci ani şi jumătate... Ochii râzători continuau să mă privească dintr-un alt culcuş. Cu toţii, bătrâni şi copii, aveam câte un culcuş printre baloturi, pe sub pături trase peste cap... Era toată acea lume nebănuită, de care vorbeam.

Îmi amintesc şi de balotul uriaş în formă de ruladă de jambon, în miezul căruia ai mei puseseră, învelită într-o saltea, maşina de cusut Singer, şi tremurau de grija ei...

Cer mohorât, umezeală, ceaţă, învălmăşeala înfrigurată din gara Chişinăului — asta îmi amintesc... Apoi frigul din primele zile ale lungii călătorii... Într-una din gări tata mi-a dat să iau o gură de rachiu, aşa, ca să mă-ncălzesc un pic; mi-a întins o ploscuţă de sticlă groasă, de culoare albastru-închis. Refugiaţii din jur m-au privit iarăşi cu simpatie şi l-au încurajat pe tata: Daţi-i, daţi-i să bea o gură, îi face bine. O căldură neobişnuită şi plăcută mi-a coborât în stomac şi tata a râs amuzat...

O locomotivă distrusă în război zăcea trasă pe o linie laterală, încremenită, fără niciun pufăit, fără niciun firicel de fum, fără niciun norişor de aburi...

„Uite, acolo e Dunărea”, mi s-a spus. Ne aflam la Galaţi şi trenul staţiona printre alte trenuri, toate cu refugiaţi. Mi-am ridicat privirea după mâna întinsă şi am văzut înălţându-se foarte aproape de noi un mal argilos, aproape vertical; şi parcă auzeam, dincolo de el, şopotitul apei, umplând până la buză acea albie ridicată şi curgând impetuos şi masiv la vale. Nu mă puteam dumiri: cum adică, acolo sus e Dunărea? Şi noi suntem mai jos decât ea? M-am simţit neliniştit: malul de argilă părea fragil şi mi se părea de mirare că putea rezista acelui puhoi imens de apă; Dunărea putea să se reverse în orice clipă. Am dorit din tot sufletul ca trenul să plece mai repede.

„Hai, a spus mama, du-te cu băiatul la o cofetărie şi ia-i o cană de cafea cu lapte caldă. N-a mai pus de atâtea zile nimic cald în gură. Hai, duceţi-vă, eu rămân aici de pază.” Trenul stătea mai mult timp în gară, aşa că ne-am dus, tata şi cu mine, prin soare, străbătând o piaţă plină de oameni care mergeau care încotro, şi am intrat într-o cofetărie, unde nu numai cafeaua cu lapte era caldă ci toată cofetăria era caldă şi avea culoarea cafelei cu lapte...

Tata era foarte umblăreţ şi, în fiecare gară, mizând pe o staţionare de mai lungă durată, cobora din vagon şi o pornea haihui, căutând ba una, ba alta. Iar mama trăia necontenit disperarea să nu plece trenul fără el şi noi să ne trezim cine ştie pe unde singuri, fără niciun sprijin, prin locurile neumblate ale Vechiului Regat. Şi cu toată teama ei şi cu toate neîncetatele reproşuri pe care i le adresa, odată când pleca de lângă noi, şi a doua oară când se întorcea şi încerca să dea explicaţii, cu toate astea tot s-a întâmplat ca într-o gară trenul să plece fără tata. Şi în locul gol lăsat de el a venit spaima nebună şi mi s-a aşezat în suflet: oare îl pierdusem pentru totdeauna?...

Dar nu, la gara următoare ne-am pomenit cu el arătându-ne două feţe: o faţă veselă, că, iată, totul s-a sfârşit cu bine şi suntem iarăşi împreună, şi o altă faţă, indignată, că ăştia cu trenurile lor n-au niciun dumnezeu şi niciodată nu poţi să te bazezi pe ei. Cele două feţe ale tatei treceau succesiv dintr-una într-alta — un joc care avea să-i rămână propriu în toţi anii grei care au urmat.

Începea Refugiul de-o viaţă în Vechiul Regat.

***

^*Fragment din romanul autobiografic cu acelaşi titlu: începutul