Curtea*

Curtea noastră, la fel ca majoritatea curţilor din cartier, era de formă alungită, cu case pe-o latură şi răzoare cu flori sau legume pe cealaltă. Era împărţită în trei, câte o bucată pentru trei dintre cei patru fraţi Hoepfner. Alfons, care mi-a fost, după întoarcerea sa din deportare în Rusia, cel mai apropiat, deţinea partea dinspre stradă. Cezar, care a fost şi el în deportare în Rusia — şi de acolo s-a întors cu o altă soţie, Vilma, nemţoaică şi ea —, deţinea bucata din mijloc. În sfârşit, Rudolf (unchiul Rudi, cum îi spunea Gabi, fiica domnului Alfons Hoepfner) deţinea partea din fundul curţii. Figura lui nu mi-a rămas în amintire pentru că l-am văzut foarte rar, doar de vreo două–trei ori în toţi acei ani, el locuind la Braşov. Bineînţeles că niciun gard sau vreun alt semn de hotar nu separa cele trei loturi — doar erau fraţi, nu?... Cel de-al patrulea frate, Virgil (căruia Gabi îi zicea unchiul Gita), singurul inginer din familie, nu avea la Câmpina nicio proprietate. Locuia la Mărgineanca, nu departe de Ploieşti, unde lucra la fabrica de armament. Îmi era foarte simpatic şi mă bucuram tare mult când venea în vizită, cu bicicleta, cale de câteva zeci de kilometri, la fratele să Alfons, uneori împreună cu fiul său Paul, cu câţiva ani mai mare decât mine, şi care îmi era la rândul său foarte simpatic. Amândoi veneau călare pe bicicletă, iar eu profitam de bicicleta lui Paul şi făceam câteva ture prin curte, călărind-o strâmb, c-un picior băgat pe sub cadru căci altfel n-aş fi ajuns la pedale.

Corpul de case dinspre stradă, proprietatea domnului Alfons, se prăbuşise — am aflat — la cutremurul din 1940. Nu mai rămăseseră la vedere decât porţiuni de temelie şi primele trepte ale scărilor de la intrare. Aşa că în locul lor, domnul Alfons ridicase în timpul războiului, înainte să fie trimis în deportare, o magazie unde depozitase fel de fel de vechituri. Era foarte interesant înăuntru — am avut ocazia să mă conving de asta de vreo câteva ori, când domnul Hoepfner, având treabă acolo, a lăsat uşa deschisă şi n-a avut nimic împotrivă ca eu să intru şi să stau să-l privesc în timp ce scotocea prin îngrămădeala de-acolo. O îngrămădeală ordonată totuşi: nu putea un neamţ să lase totul chiar vraişte, nu?

Curtea, privită dinspre poartă mi se părea incitant de lungă, mai ales vara când vegetaţia creştea, se înfoia şi nu mai lăsa să se vadă decât un tunel prin verdeaţă. Câţi metri să fi avut? La început am apreciat-o cam la o sută de metri. Câţiva ani mai târziu însă am avut ocazia s-o măsor şi am fost dezamăgit să constat că n-avea decât vreo şaizeci şi ceva de metri...

Poarta dinspre stradă nici nu era propriu-zis o poartă. Probabil că în vremurile acelea de sărăcie o poartă ca lumea, cu balamale şi zăvor, cum, desigur, trebuie să fi fost înainte de război, ar fi fost prea costisitoare. Aşa că domnul Hoepfner fixase între cei doi bulumaci, care înainte trebuie să fi fost stâlpii porţii, un panou de gard, cu doar două sau trei cuie bătute în fiecare bulumac, pentru a se putea desprinde cu uşurinţă la nevoie. Dar ce nevoie? Cât timp am locuit acolo nu-mi amintesc să fi fost vreodată nevoie să fie desprins panoul–poartă, decât doar când deadea Mişa, de la Bucureşti, a venit în vizită la noi cu maşinuţa lui, un topolino verde, pe care nu ştiu de ce au preferat s-o bage peste noapte în curte, de parcă altfel ar fi furat-o cineva din faţa porţii. Şi atunci panoul a fost desprins din cuie şi apoi bătut la loc.

Într-o zi, colegul de clasă şi prietenul meu Titi Savu şi cu mine am făcut o întrecere de alergare pornind din dreptul casei domnului Alfons, până-n poartă şi înapoi. Asta a fost intenţia. Chiar domnul Alfons, nebănuind ce avea să se-ntâmple, ne-a dat startul. Nenorocirea a fost că amândoi, Titi Savu şi cu mine am ajuns exact în acelaşi timp şi ne-am proptit cu mâinile în panou în aceeaşi fracţiune de secundă. Panoul s-a răsturnat în stradă si noi ne-am prăbuşit peste el. Domnul Hoepfner, care, în ciuda aparenţelor, era totuşi un tip deschis şi poate chiar vesel din fire, s-a amuzat teribil. N-a fost nicio problemă pentru el să bată la loc cele două sau trei cuie.

Doamna Elza Hoepfner, soţia domnului Alfons avea de cealaltă parte a curţii, în dreptul casei unde locuiau, o bucătărioară de vară, din lemn. Acolo au fiert gospodinele pe plita lor, pentru toate familiile din curte, prunele grase aduse cu căruciorul de la Cornu, pentru magiun, acolo le-au dat printr-o sită specială, păstrând pulpa aproape neagră la culoare şi aruncând sâmburii aproape rotunzi, oale întregi de sâmburi.

Lângă bucătărioara de vară creştea un cais, pe care eu încă l-am mai apucat verde. Cu încuviinţarea familiei Hoepfner, mi-am legat de creanga lui cea mai groasă, care se ridica deasupra aleii, un leagăn improvizat dintr-o frânghie de rufe, la capătul căreia puteai sau nu să pui o scândură pe care să te aşezi. O altă creangă a pomului, în partea opusă aleii, se atingea de muchia acoperişului. Cred că deja ajunsesem la o anumită greutate, aşa că legănatul meu a avut urmări. Caisul a început să se clatine şi el odată cu legănarea mea, iar creanga care atingea muchia acoperişului hâţâna bucătărioara de vară. Astfel că la un moment dat Gabi Hoepfner a ţâşnit din bucătărioară strigând îngrozită Cutremur! În clipa următoare însă, văzându-mă în leagăn, a dat peste cap ciudaţii ei ochi, unul cenuşiu şi celălalt galben, şi a răsuflat uşurată: Tu erai, fir-ai să fii!... Apoi caisul s-a uscat şi domnul Hoepfner l-a tăiat cu fierăstrăul, dar nu chiar de la rădăcină ci lăsând un ciot ceva mai înăltuţ, pe care intenţiona să-l folosească drept picior pentru o viitoare masă. Cum lucrarea a tot fost amânată, ciotul a rămas o vreme gol. La un moment dat, domnul Hoepfner l-a folosit pentru a aşeza în vârful lui, în echilibru instabil, un cufăr greu de lemn pe care tocmai îl dăduse cu lac. Cufărul a rămas la uscat, cu capacul deschis, până când o pisicuţă de abia câteva săptămâni s-a găsit să sară de pe acoperişul bucătărioarei taman pe el. A fost o întreagă dramă. Eu n-am văzut cufărul prăbuşindu-se, dar, intrând în bucătărioară câteva minute mai târziu, am văzut-o pe Gabi în picioare, cu o batistă la ochii înroşiţi de plâns, privind îndurerată în jos, unde, pe pardoseala de cărămidă, pisicuţa lovită se chinuia să se ridice în picioare, dar la fiecare încercare se dezechilibra şi recădea pe-o rână. Prăbuşindu-se de pe ciotul de cais cu ladă cu tot, o muchie o lovise în cap şi pisicuţa rămăsese lată. Gabi o udase cu apă ca să-şi vină în simţiri, aşa că acum avea toată blăniţa adunată în smocuri ude şi, pleoştită toată cum era, îi plângeai de milă... Dar de murit până la urmă n-a murit. Aşa sunt pisicile — toată lumea spune că au şapte vieţi.

Zilnic treceam de câteva ori prin faţa şirului de case şi o salutam de fiecare dată politicos pe doamna Hoepfner dacă se nimerea să fie pe-afară, iar mai încolo pe doamna Peiu, care a stat o vreme cu chirie în casa domnului Cezar, cât timp acesta a fost în deportare în Rusia şi încă o vreme după aceea pentru că el a avut de clarificat o serie de probleme încurcate de familie: căsătoria cu ibovnica sa Vilma, cunoscută acolo în deportare, după ce prima sa soţie s-a sinucis aruncându-se sub roţile trenului.

Într-o zi doamna Hoepfner m-a lăudat pentru felul cum le pronunţ numele de familie. Şi am fost foarte mândru (de vreme ce n-am uitat după atâtea decenii...). Nici cunoscuţii noştri nu-l pronunţă atât de bine, a spus ea. Şi nici chiar prietenii!

Altă dată, domnul Hoepfner i-a spus tatei după o partidă de audiţie a Vocii Americii: Ştiţi cum se spune — un neamţ luat separat nu face doi bani, dar toţi luaţi împreună merită toţi banii. În timp ce toţi ruşii luaţi la un loc nu fac doi bani, dar fiecare rus luat în parte face toţi banii! Tata, care era un armean rusificat, a râs uşor, flatat, privind cu prefăcută modestie în pământ.

Când ne-am mutat noi pe strada I.C. Btătianu, numărul 29, în casa din fundul curţii, care era proprietatea lui Rudolf Hoepfner, locuia cu chirie familia Geantă. Pe domnul Geantă, care, din câte spuneau vecinii, era comunist, nu mi-l amintesc decât foarte vag deoarece curând după instalarea noastră la acea adresă a fost luat în concentrare, de unde nu s-a mai întors viu. A umblat zvonul că ar fi fost înjunghiat într-o încăierare după ce domnul Geantă i-ar fi strigat unui coleg că îl bagă în mă-sa pe Maniu, iar colegul i-ar fi întors-o că îl bagă în mă-sa pe Groza. Din care s-ar fi luat la bătaie. Cert este că într-o seară domnul Geantă a fost adus mort, purtat pe braţe de muncitori de la Rafinărie, foştii săi colegi de dinainte de concentrare. Cortegiul a străbătut încet curtea trecând prin faţa casei noastre. Brusc, casa din fundul curţii a devenit pentru o zi sau două un loc sinistru, un fel de morgă, un fel de cavou, de care era bine să mă ţin cât mai departe. O lumânare a rămas aprinsă acolo toată noaptea. Seara, până să mă duc la culcare, am ieşit de câteva ori în curte şi, în timp ce vecinii, cu mutre grave, continuau să comenteze cu voce scăzută cele întâmplate, casa din fundul curţii, cufundată în întuneric, doar cu acea lumânare aprinsă, vizibilă pe fereastră, a continuat să-mi atragă privirile cu o forţă malefică.

Doamna Geantă a rămas văduvă. Era unguroaică şi avea o fetiţă de vreo patru-cinci ani, Ţunţi, slăbuţă şi veselă, cu părul blond, cârlionţat, care abia o rupea pe româneşte. De pildă, o dată, neamintindu-şi cum se spune la albină, a dat din mână exasperată şi a spus: „Asta... cum se cheamă... asta... bâz-bâz care face zmeură.” Eu, care nu eram dispus să-mi amintesc că la rândul meu învăţasem să vorbesc româneşte abia cu puţin timp în urmă, o luam peste picior. Asta nu m-a împiedicat, şi nici pe ea n-a împiedicat-o să ne jucăm împreună o vară întreagă. Apoi doamna Geantă a plecat să se stabilească la ea acasă, în Transilvania, şi de atunci n-am mai auzit de Ţunţi.

Asta era curtea, o lume aparte, cu început, cu sfârşit, cu anotimpuri, cu adâncimi neexplorate în ciuda îngustimii ei, cu albinele din stupi, care, la capătul câtorva zile de trudă, cădeau istovite pe pământ şi îşi înfigeau, cu ultima suflare, acul în piciorul gol atunci când, din nebăgare de seamă, călcam pe ele în timpul vacanţei de vară.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat