Pionier*

Muşcătura invidiei, asta am simţit la vestea că în primăvara aceea — era către sfârşitul anului şcolar ’48–49 — fuseseră făcuţi primii pionieri în România, la Bucureşti. De ce numai în Capitală, şi la noi la Câmpina, nu?... Scurtă vreme după aceea, o fată de la Piteşti a venit în vizită la familia croitorului Mârza, cu care ne cunoşteam şi ne vizitam. Stupoare! piteşteanca era şi ea pionieră. Mi s-a părut o nedreptate strigătoare la cer: aşadar până şi la Piteşti!... Trecând prin dreptul casei lor, am văzut-o stând şi privind peste gard, în stradă, alături de fetele croitorului. Purta la gât o cravată de pionier, care, deşi nouă, apucase deja să decoloreze. Devenise aproape roză, ba chiar şi vârfurile i se destrămaseră un pic, dar ce n-aş fi dat să port şi eu la gât, pe sub guler, pânza aceea scorţoasă şi decolorată!... Acel roz încărcat de simbol o învăluia toată într-un nimb al împlinirii şi al gloriei, oglindindu-se în privirea plutitorilor ei ochi căprui, care trecea pe deasupra străzii fără să vadă trecătorii de rând, printre care m-am numărat la un moment dat; privea oarecum absentă, silindu-se să pară a fi în rând cu lumea; dar tocmai această silinţă, vizibilă, îi accentua ascendentul asupra mea şi, de bună seamă, asupra celorlalţi care treceau pe stradă; flecăreala insignifiantă a fetelor Mârza, verişoarele piteştencei, abia dacă ajungea la urechile ei: era singură cu gloria ei pionierească... I-am zărit doar, fugitiv, puful auriu de pe ceafă, de la rădăcina părului blond, strâns în coc, deasupra cravatei decolorate...

I-am convins repede pe încă doi amici care rămăseseră în oraş pe timpul vacanţei, şi tustrei ne-am înfiinţat, chiar la începutul verii care a urmat, la Comitetul UTM, care funcţiona într-o încăpere veche şi prăfuită, undeva la etajul doi al clădirii cu coloane înclinate la balcon, de pe Strada Principală, deasupra farmaciei, să întrebăm acolo când se va înfiinţa şi în şcoală la noi o organizaţie de pionieri. Mi-am dat seama imediat că l-am surprins până şi pe el, pe activistul cel tânăr care şedea îndărătul unui birou ca vai de lume, cu nerăbdarea noastră de prezumtivi viitori comunişti. Tot numai zâmbet, ne-a explicat, cordial, că n-o s-avem mult de aşteptat şi că la toamnă mai mult ca sigur visul ni se va împlini. Şi aşa a şi fost.

Mai întâi a fost nominalizarea. În clasă la noi a fost citită lista primului lot de elevi ce urmau să devină pionieri peste doar câteva zile. Am ascultat-o cuprins de emoţie: eram printre cei mai buni elevi din clasă, dar originea muncitorească — pe care n-o aveam — îmi dădea deja, de ceva vreme, insomnii. Dacă la nominalizare avea să primeze originea muncitorească în dauna rezultatelor la învăţătură? Dar nu, n-a fost aşa. Mi-am auzit numele în primul lot. Fericirea mea n-a cunoscut margini.

Festivitatea s-a ţinut în holul mare al şcolii. Înmânarea cravatei a fost un ritual în ale cărui detalii fuseserăm deja instruiţi în linii mari. Când mi-a venit rândul, am întins mâinile cu palmele în sus şi ofranda cravatei roşii a poposit, mătăsoasă şi răcoroasă — mătase adevărată acum! —, în palmele mele, cu unghiul obtuz al triunghiului în partea opusă pieptului; astfel că atunci când am dat-o peste cap c-un gest ceremonios, înfrigurat de solemnitatea momentului, cravata s-a aşternut pe spinare cu vârful în jos, aşa cum se cuvenea. Degete binevoitoare s-au mişcat agile sub bărbia mea făcând nodul. O insignă în formă de picătură în cădere, cu flacăra pionierească în sus, a fost prinsă în dublura buzunarului de la piept al cămăşii mele albe. Minunea era înfăptuită. Când am fost oare mai ţanţoş pe drumul de întoarcere acasă — în clasa întâi, pe cap cu coroniţa de premiant, sau acum, cu cravata roşie la gât?

Viaţa mea s-a schimbat brusc. Prioritate n-au mai avut, cel puţin o vreme, cărţile, caietele, profesorii (acum că, trecusem în clasa a cincea, şi, spre dezamăgirea mea, la fiecare materie intra în clasă alt profesor), temele, lecturile benevole şi obligatorii... Organizaţia de pionieri venea cu regulile ei aproape milităreşti (dar pe care le acceptam fără să crâcnesc), cu recuzita ei festivistă, cu instructorii ei, pe care nu-i cunoşteam dar păreau a fi tineri serioşi şi de treabă, cu organizarea ei, cu salutul ei, care era obligatoriu între oricare doi pionieri care se intersectau pe stradă, fie că se cunoşteau fie că nu, cu excursiile de mai mare anvergură faţă de cele dinainte, de pildă la minunăţia care se chema Palatul Pionierilor din Bucureşti...

O parte din ustensilele pioniereşti nou-venite au poposit la colţul roşu, adică un colţ din fundul clasei, cu drapelul detaşamentului înălţat deasupra unui dulăpior, alături de alte câteva flecuşteţe pe tăblie — vreo două reviste, un regulament care în zilele următoare a şi început să se ferfeniţească de atâta răsfoit, şi cam atâta. Cheia de la dulăpior stătea la comandantul unităţii care, din întâmplare era tot în clasă la noi — Cornel Stanciu. Şi deşi părinţii lui erau, amândoi, asesori populari la Judecătorie, nu era foarte scorţos de felul său şi se arăta destul de darnic cu cheiţa de la dulăpior, adică puteai să i-o ceri şi de cele mai multe ori o căpătai. O tobă, beţele de la tobă, două trompete şi câteva banderole roşii pe care scria cu alb ORDINE, asta puteai să găseşti în dulăpior.

Unii şi-au încercat îndemânarea cu cele două trompete. Dezastru. Am încercat şi eu — tot dezastru: unele sunete răsunau ca nişte băşini, ceva mai muzicale dar tot băşini. Sau, hai să zicem, ca nişte răgete de elefant. Dar al naibii de disonante... Cât despre tobă, pe asta m-am aplecat s-o studiez mai cu de-amănuntul. Văzusem de atâtea ori tobe, printre altele la fanfara pompierilor care trecea uneori pe stradă pe la noi, dar era pentru prima oară când vedeam una de aproape, ba chiar o ţineam în mâini. O piele întinsă — să fi fost de bou? să fi fost de porc? — foarte multe tije cu piuliţe la ambele capete de jur împrejurul cilindrului de metal — era foarte clar de ce: ca să ţină pielea întinsă bine. Şi pielea aceea chiar stătea al naibii de bine întinsă. Dar dacă era să-ncerci să baţi toba — în ritm de marş, ce alt ritm să-ncerci? — ieşea ceva simpluţ şi fără niciun haz. Tam, tam, tam–tam–tam...

Unii însă aveau realmente talent. Până şi un simplu suflat în goarnă le ieşea muzical; pe urmă chiar se încumetau să încerce o melodie — lingura–şi–strachina... ciorba–este–gata... La fel şi cu toba. Grosu parcă se născuse cu toba în mână. Mituş Grosu. Cel mai negricios din clasă şi cel mai zâmbăreţ — mărunţel, subţirel, cu încheieturi delicate; dar pentru tobă n-aveai nevoie de forţă. O răpăială continuă ieşea din toba lui şi beţele abia i se vedeau în mâinile agile; dar o răpăială din care se desprindea cu claritate o cadenţă, care îndemna la marş.

Instructorul dădea semnalul încă înainte să se deschidă poarta şcolii. Comandanţi de grupe, comandanţi de detaşamente, Cornel Stanciu, comandantul de unitate, şi drapelul unităţii care era mult mai înzorzonat decât cele ale detaşamentelor, brodat cu aur, mai mare, mai greu... Comandanţii de detaşamente nu mai ieşeau din coloană, ca la careu, stăteau în rând împreună cu toţi ceilalţi, şi doar comandantul unităţii era în afara coloanelor, alături de instructor... La răpăitul lui Mituş Grosu, toată suflarea începea să freamete în curte de nerăbdare. Se deschideau porţile, ieşeam în stradă şi o luam la stânga pe strada Filimon Sârbu, strada mea. Era marşul de antrenament pentru defilarea de Întâi Mai. Treceam de strada Republicii... Pe Grosu nimeni nu-l întreba dacă n-a obosit — fiindcă de-atâtea ori se dovedise neobosit —, apoi treceam de strada V.I. Lenin, Rafinăria se desfăşura pe mâna stângă, cu toate cele pe care le cunoşteam, răcitorul — negru şi unsuros, cu veşnica ploaie căzând dedesubt —, gurile de spumă pentru caz de incendiu, care se vedeau peste gard (foam scria pe el cu roşu pe fond alb — încă se mai păstrau inscripţiile englezeşti), coşurile înalte construite din cărămidă, rămase ca prin minune intacte după bombardamentele americane... Trecătorii ne învăluiau cu priviri binevoitoare, maşinile încetineau şi ne ocoleau cu grijă...

Exista însă o veşnică ameninţare: pierderea cravatei. Mătăsoasă cum era, putea oricând să se slăbească nodul şi să-ţi alunece de la gât. Ştii tu ce-nseamnă cravata roşie de pionier? răcnea instructorul mărşăluind în pas cu noi, la marginea coloanei, pe trotuar. Ştiţi voi ce simbolizează ea? Ştiţi voi ce simbolizează culoarea roşie? Culoarea roşie simbolizează sângele vărsat de luptătorii comunişti, care s-au jertfit pentru ca voi acuma să fiţi liberi să purtaţi cravata roşie de pionier! Nu să vă cadă de la gât de parc-ar fi o cârpă de şters prafu’! Nicio abatere nu-i mai gravă decât pierderea cravatei roşii de pionier, ştiţi asta? Şi voi cum vă purtaţi? Ca nişte elemente iresponsabile, aşa vă purtaţi!... N-auzisem de niciun caz când cineva să-şi fi pierdut cravata de tot, doar o singură dată unui coleg îi căzuse de la gât în timp ce mărşăluia în mijlocul coloanei, ajungând sub picioarele colegilor, şi bineînţeles că instantaneu o sută de guri alarmate săriseră să-l apere pe nefericitul coleg de pedeapsa cea mai cruntă ce putea să cadă pe capul unui pionier: excluderea din organizaţie pentru pierderea cravatei. Am spus „o singură dată”? Ei bine, nu. Dacă stau să mă gândesc, eu însumi fusesem cât pe-aci să mă erijez în acuzator neînduplecat atunci când unui necunoscut coleg pionier, în timp ce mergea pe trotuar, câţiva paşi înaintea mea, îi lunecase de pe umeri cravata roşie şi el nici măcar nu observase — continua să meargă nepăsător înaintea mea ca şi cum nimic ireparabil nu s-ar fi întâmplat. M-am aplecat şi am cules cravata de pe jos, l-am ajuns din urmă şi i-am spus pe un ton patetic, încărcat de reproş (de care şi astăzi mă ruşinez), întinzându-i cravata: Uite aici! Era pe cale să faci cea mai mare greşeală din viaţa ta. Ştii ce înseamnă să pierzi o cravată de pionier, nu?

Apoi, încetul cu încetul, au început să se adune nemulţumirile. Un activist UTM-ist, înalt, slab şi cu o mutră acră, a venit într-o zi la noi în clasă, după lecţii, s-a aşezat la catedră şi ne-a ţinut o cuvântare despre îndatoririle pionierului la şcoală, pe stradă şi acasă. La sfârşit, când am ajuns la „diverse”, un coleg l-a întrebat ce înseamnă „şeptel” — un cuvânt tot mai des întâlnit în ziare la vremea aceea. Activistul a devenit subit extrem de iritat şi, în loc de orice explicaţie, a tăbărât cu gura pe colegul meu reproşându-i că întrebarea n-are nicio legătură cu subiectul şi mai ales că e inadmisibil ca un pionier să nu cunoască semnificaţia unui cuvânt atât de simplu şi de răspândit. Era clar ca bună-ziua că habar n-avea ce înseamnă „şeptel”, dar n-a avut onestitatea s-o recunoască deschis. Atunci mi s-a cuibărit în minte gândul că activiştii UTM-işti trebuiau (şi poate chiar li se cerea — deşi poate că nu era chiar aşa) să fie atotştiutori, deci închişi, deci prefăcuţi. Imaginea avea să mi se confirme de nenumărate ori în toţi anii care au urmat.

Într-altă zi, o zi de primăvară, ne aflam mai mulţi pionieri, colegi de şcoală, la un sediu de pe strada Griviţei, la doi paşi de filiala locală a Băncii Naţionale — să fi fost sediul Crucii Roşii, să fi fost al UFDR? — şi ne hârjoneam cu reţinere prin curtea plină de pomi înfloriţi. La un moment dat, un coleg s-a aplecat să-şi spele la cişmea stiloul care îi cursese în buzunar. Câţiva stropi de cerneală au căzut împreună cu jetul de apă în gura de canal de sub cişmea şi de acolo, diluaţi, au îndrăznit să sară pe pantalonii vernil ai unui tânăr activist pus la patru ace, care tocmai venise să-şi dea c-un pic de apă pe mâini. Observând stropii de pe pantalonii săi, activistul a sărit ca ars, abandonând abrupt orice învestitură de instructor al tinerei generaţii: Bă nenorocitule! Tu ştii cât m-a costat costumul ăsta de pe mine? Ştii cât m-a costat? O mie cin’ sute de lei, bă nenorocitule! Şi tu mi-l porcăieşti cu mizeria aia a ta de stilou! O să-l pun pe tac-tu să mi-l plătească! O mie cin’ sute! Uită-te ce stofă, dobitocule! Costum de cangar! Nou-nouţ, bă nenorocitule! Taică-tu o să mi-l plătească!... Colegul meu s-a făcut mic, a lăsat capul în pământ şi n-a scos o vorbă. Şi toţi de prin jur ne-am făcut mici şi n-am mai scos o vorbă...

Pe coperta revistei Licurici, o fată în uniformă de pionieră, dichisită, şedea la o masă, cu tocul în mână, şi avea înaintea ei portretul tovarăşului Stalin, spre care se întinsese cu cotul pe masă abandonându-se într-o atitudine de reverie plină de recunoştinţă. Portretul era într-o ramă de birou, zâmbea blajin — un bunic cu ochii îngustaţi de atâta bunătate, care nu cunoaşte altă plăcere în viaţă decât s-o lase pe nepoţică să se joace cu mustaţa-i colilie. Lângă portret, un ghiveci cu o floare roşie sporea căldura feţei Marelui Conducător. Pioniera îi scria o scrisoare de felicitare cu ocazia aniversării zilei de naştere, pe 21 decembrie. Niciodată nu mai fusese tipărită revista Licurici pe o hârtie atât de bună, de albă şi de mată. Iar în interior, ode, imnuri, omagii, întâmplări din tinereţea tovarăşului Stalin, prietenul nedespărţit al tovarăşului Lenin; apoi poze, viniete, scrisori de mulţumire adresate Călăuzitorului Popoarelor, trimise de prin toate colţurile României recunoscătoare. Se întindea cu repeziciune deşertul...

Promiteam să nu mă despart niciodată de numerele mai vechi ale revistei Licurici, tipărite pe hârtia cea mai proastă din lume. Primăvara de pe o copertă mai veche cu doar doi ani, întruchipată de o fetişcană durdulie într-o rochiţă portocalie, subţire, care îi lăsa coapsele goale deasupra genunchilor alerga slobodă peste câmpiile înverzite (cu imaginaţia — căci revista se tipărea invariabil într-o singură culoare, la fiecare număr alta), cântând cu toată gura şi din toată inima şi se acompania singură la ghitară cu o mişcare avântată a mâinii de pe corzi, în timp ce două antene de gâză îi tremurau pe frunte în ritmul alergării, încât te întrebai dacă ea nu-i cumva o libelulă pe care bucuria de a trăi o preschimbase într-o fetişcană, sau era cu adevărat o tânără care îşi pusese pe cap diadema gâzelor... Apoi, o altă copertă din aceeaşi vreme înfăţişa un băiat cu genunchii goi în plină iarnă, care tocmai se aplecase să facă un bulgăre de zăpadă, dar prea târziu, fiindcă bulgărele aruncat de un tovarăş de joacă de pe copertă (dar care ieşea din cadrul pozei) îi şi astupase urechea c-un bulgăre de toată frumuseţea, trântit atât de tare încât stropi de zăpadă moale săreau de pe urechea lui în toate părţile. Şi cu toate astea băiatul cu genunchii goi de pe copertă râdea din toată inima.

Trebuia ca pe viitor să mă mulţumesc cu acele reviste vechi şi să le tot frunzăresc până aveau să li se ferfeniţească foile.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat