Primul meu cuvânt*

Primul meu cuvânt n-ar fi fost nici „mama”, nici „tata”. Potrivit spuselor verişoarei mele Roza, care era, la fel ca şi celelalte verişoare, rude din partea tatei, mult mai în vârstă, primul meu cuvânt ar fi fost numele câinelui nostru. Dic — aşa îl chema. Verişoara mea spunea că toată lumea a întors capul spre mine, foarte interesată, fiind foarte clar că mă pregătesc să rostesc un cuvânt. Care va fi acela? Roza spunea că m-am încordat tot, mi-am umplut pieptul cu aer, am ridicat mâinile în dreptul pieptului, cu pumnii strânşi, cu ochii deschişi cât cepele, capul a început să-mi tremure de încordare, pumnii de asemenea, gura mea a început să se întredeschidă în timp ce buzele mi se pregăteau, ezitând, pentru prima articulare din viaţă, încercând diferite contururi — şi deodată cuvântul a ţâşnit ca o explozie, doar c-o mică poticneală: D-dic!

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat