Când a murit Costea, soţul verişoarei mele Roza, ne-am dus la înmormântare la Bucureşti. Aveam zece ani. La cimitir, cortegiul funerar, destul de numeros, s-a îndreptat spre locul de îngropăciune, în timp ce mama a rămas cu mine la o oarecare distanţă pentru a mă proteja — considera ea — de emoţia coborârii în groapă. Eram doar noi doi, mama şi cu mine, şi mama stătea în picioare, cu spatele spre uşa închisă a unei clădiri nu mai înalte decât o casă obişnuită, cu o singură treaptă care ducea la ea, iar eu stăteam în faţa ei. Amândoi priveam într-o parte, spre stânga mea, la lumea adunată în jurul gropii, undeva departe de noi, la piciorul gardului lateral al cimitirului. Când sicriul cu Costea a fost coborât în groapă, verişoara mea Roza a scos un răcnet care a răsunat pe toată întinderea cimitirului. Mama a început să plângă, dar pentru mine era un lucru îngrozitor ca mama să plângă. M-am lipit de ea şi am implorat-o să înceteze. Mama a spus, în chip de explicaţie:
— Roza, care-i atât de tare de felul ei... M-a luat prin surprindere. Gata, nu mai plâng... E atât de tare, şi uite că... Nu mă aşteptam. Gata... Gata, uite, nu mai plâng.
A respirat adânc şi şi-a şters cu degetele lacrimile de pe obraz.
O ştiam dinainte şi am verificat-o şi cu alte ocazii: îmi era imposibil să suport plânsul mamei. Tot aşa cum nu puteam să suport nici râsul ei, înainte de plecarea noastră de la Chişinău, atunci când era provocat de glumele oamenilor din anturajul nostru şi care mie îmi erau străini.
Recent, adică la câteva decenii după înmormântarea aceea de pe vremea când aveam zece ani, am vizitat, din pură curiozitate, cimitirul armenesc de pe şoseaua Pantelimon. Am păşit agale pe aleea centrală şi m-am oprit în faţa capelei. O singură treaptă urca până la uşă. Un vârtej al amintirii s-a ridicat din străfundurile copilăriei şi m-a învăluit pe neaşteptate clătinându-mi tot trupul. Pe acea unică treaptă mama izbucnise în plâns şi apoi îşi ştersese lacrimile cu degetele. Mi-am întors privirea spre stânga şi am văzut gardul. Se schimbaseră doar distanţele. Aşadar aici era. M-am apropiat încet de gard şi m-am oprit în faţa unei cruci înclinate şi pe jumătate îngropate. Atunci am aflat că pe Costea, soţul verişoarei mele Roza îl chema de fapt Kalust. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu