Jucării*

După plecarea de la Chişinău n-am mai primit în dar nicio jucărie în afară de două jocuri dintr-acelea cu piste şi căsuţe numerotate, pe care figurine de cositor alergau, de obicei câte două, în întrecere, sărind atâtea căsuţe câte arătau zarurile aruncate şi pe parcurs întâmpinau piedici şi capcane de toate felurile, dintre care cea mai îngrozitoare era să reiei cursa de la capăt.

În compensaţie, apăreau din când în când în Licurici, la rubrica „Micul constructor”, sfaturi cum să-ţi construieşti mici flecuşteţe amuzante — gadgeturi, le-am spune astăzi. Cu puţină bunăvoinţă le puteai numi jucării. Dar principala lor atracţie stătea în aceea că erau obiecte ieşite din mâna ta.

De cele mai multe ori nu rezistam la asemenea tentaţii.

Îmi amintesc de un căluţ-balansoar din carton sau din placaj, la alegere, după posibilităţile sau după vrednicia fiecăruia, cam de mărimea unui tampon cu sugativă, să zicem, sau poate ceva mai mic. Rubrica îţi dădea, mură-n gură, în interiorul unui chenar, toate piesele necesare, în mărime naturală. Nu-ţi rămânea decât să le copiezi pe o bucată de carton sau de placaj, după care să le decupezi şi în final să le îmbini. Am ales placajul deoarece căpătasem, de la orele de lucru manual, o oarecare experienţă în construcţiile din placaj. Necazul era cu pânzele de traforaj: fie că erau, din fabricaţie, insuficient călite, fie că eu n-aveam destulă răbdare să fac pauza necesară pentru a lăsa pânza încinsă de la tăiat să se răcească. În plus, pentru o bună întindere a pânzei, obişnuiam să forţez cele două braţe ale fierăstrăului apropiindu-le periculos de mult între ele. Asta mi-a jucat o festă: cum lucram cu faţa foarte apropiată de fierăstrău pentru a putea urmări mai bine conturul piesei desenat pe placaj, pânza încinsă a cedat în toiul lucrului, fierăstrăul s-a destins brusc şi braţul de sus m-a izbit cu putere drept în nas, încât m-a podidit sângele... Iar căluţul-balansoar, ei bine, da, el a fost o veritabilă consolare pentru acea întâmplare nefericită. Nu că aş fi putut să mă joc cine ştie ce cu el. Se legăna într-adevăr pe tălpicile lui curbate, şi asta era tot... L-am colorat cu acuarele cum m-am priceput mai bine, i-am pictat pe spinare o şea şi l-am pus pe etajeră. Şi acolo a rămas, pentru multă vreme, în chip de bibelou.

Într-o altă săptămână, Licurici ne-a propus, la rubrica „Micul constructor”, un căluţ — iarăşi un căluţ — din cartofi şi beţe de chibrit. Tot ce trebuia să faci era să alegi câţiva cartofi de mărime potrivită, de preferinţă lunguieţi: unul, mai mare, pentru trunchi, unul pentru cap şi alţi patru, cei mai mici, drept copite. Câteva beţe de chibrit curăţate de fosfor alcătuiau, înfipte în cartofi, gâtul, coada şi cele patru picioare. Iar ceea ce ieşea în final ce era? O jucărie sau o operă de artă?...

Cartofii n-au durat mai mult două-trei zile. După care au început să se scofâlcească... Poate că era o operă de artă, dar una efemeră. Iar eu nu mă prea împăcam cu efemerul.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat