Paul Tumanian: Marocco sau Ziua Deşertului (38)*

luni, 4 mai 2015

Marocco sau Ziua Deşertului (38)*

În aşteptarea inexistenţei

♠

Avea înaintea ochilor un câmp verde de pe întinderea căruia un vânticel se aduna gingaş şi îi sufla blând în faţă. O speranţă timidă îi tremură lui Iovan în suflet: că poate totuşi nu orice mişcare încetase pe faţa pământului. Să constate mişcarea poate că era doar o chestiune de concentrare a atenţiei, de care până acum nu fusese capabil. Iată, firele de iarbă ale câmpului tremurau în vânt. Se mişcau. Ploaia stătea să înceapă, aidoma tuturor ploilor din trecut. Iovan stătea nemişcat la margine şi privea. Muşuroaie de cârtiţe străpungeau verdele crud al ierbii. Pământul lor negru putea fi un semn că fuseseră ridicate abia cu puţin timp în urmă. Dar asta nu putea fi adevărat, îşi zise cu revoltă în suflet. Un zgomot înfundat în preajma sa se repeta într-un ritm cunoscut, iar ritmul acela devenea tot mai ameninţător pe măsură ce se înteţea. După atâtea certitudini nemiloase, anchilozate şi reci, o iluzie inconsistentă înfiripată din senin nici nu merita numele de speranţă. Uneori te uitai ţintă spre un loc unde te aşteptai să vezi ceva întâmplându-se şi îţi concentrai într-acolo întreaga putere a dorinţei. Ceva părea să se mişte abia vizibil în vârful unui muşuroi. Fărâme de pământ, minusculi bulgări se ridicau abia-abia şi recădeau deasupra a ceva ce părea să se opintească să iasă la vedere. Doamne! Iovan fu cât pe-aci să strige de bucurie. Dar nu se întâmplă altceva decât că el se trezi cu inima bubuindu-i în piept, recunoscând cu neplăcere acoperişul înalt şi rece al supermarketului deasupra sa, pe când în capăt, către intrarea îndepărtată, albeau, la fel de reci şi de sterile, zorile. Rămase întins pe pat, la fel cum obişnuia să facă înainte, acasă, când patul de sub el nu era străin, profitând de momentele de trezie transfigurate de magia somnului, pentru a-şi lăsa mintea să lucreze şi să nască noi realităţi efemere. În timp ce ritmul inimii revenea la normal, se gândi ca la ceva real, cu un fel de uşurare, la strădania cârtiţelor, la galeriile prin care ele reuşeau să pătrundă oriunde şi să se ferească de atâtea rele. Oriunde?... Întins pe o limbă de nisip, la soare, pe malul unui râu, Iovan contemplase cu ani în urmă, meditativ, faţa săltăreaţă a apei, când o vietate mică îi atrăsese atenţia. Trecea înot cu o vioiciune neaşteptată apa repede a râului. Se ridicase şi, apropiindu-se de mal, apucase s-o vadă în timp ce ieşea din apă şi încerca cu disperare să se facă nevăzută vârându-se în pământ printre rădăcini dezgolite. Era o cârtiţă. O lăsase în pace să-şi înceapă galeria chiar din locul acela, întrebându-se ce anume o fi nemulţumit-o pe cealaltă parte a râului de hotărâse să-l treacă înot... Se gândi acum, lâncezind pe patul din supermarket, în lumina lăptoasă a zorilor, că, la cât de răzbătătoare şi de precaute erau, vreo câteva cârtiţe puteau să se fi salvat totuşi pe undeva, prin locuri neştiute. Chiar dacă micii bulgări sfărâmicioşi din vârful muşuroiului negru păruseră că se mişcă doar în visul său.
Dar reveriile de dimineaţă păleau treptat şi în cele din urmă se topeau în lumea reală.
Lumea reală...
Zilele continuau şi acum să se alinieze după un program încropit din nimic.
Destul de des, Iovan se ducea să vadă manechinele de pe Calea Victoriei. Manechinele sale. Le găsea mereu în acelaşi loc, între magazinul de confecţii Letitzia şi strada Ion Câmpineanu, lăsate la voia hazardului, pe întinderea de asfalt... Nimeni nu prevăzuse — se gândea Iovan acum — nimeni nu prevăzuse adevărata putere a Hazardului. Venea la locul de întâlnire, nu cu regularitate, doar când i se făcea dor. Nu mai era, parcă... de la o vreme nu mai era, parcă, indecent să te bucuri. Aşa că Iovan se bucura să le găsească pe toate... să găsească toate manechinele în locurile unde le pusese scoţându-le afară din vitrina magazinului. Deja avea în spate un stagiu de suferinţă şi de disperare, aşa că îşi putea permite să se bucure un pic. Manechinele trecuseră şi ele printr-un stagiu de dezamăgire fiindcă nu îşi mai împlineau, deja de multă vreme, menirea... Aşezarea lor acolo în mijlocul străzii nu avea o logică anume, dar cel puţin locurile lor erau mereu aceleaşi. Dacă ţinea cu tot dinadinsul, Iovan putea să caute camera de hotel unde îşi petrecuse una din primele nopţi, a cărei fereastră dădea spre magazinul de confecţii Letitzia. Şi de acolo, de la înălţimea etajului, cu siguranţă le-ar fi văzut altfel, tot aşa cum structura unui tablou cu tuşe păstoase devine limpede abia când te depărtezi de perete şi îl vezi de la o oarecare distanţă. Manechinele împreună, toate câte erau, şase la număr, alcătuiau negreşit un desen sofisticat printre nenumăratele obiecte nemişcate care umpleau strada. Trebuie să fi fost ca şi cum...

♥

...ca şi cum... urmând instrucţiunile de pe pagina distractivă a revistei pentru copii, umpleai cu culoarea corespunzătoare toate figurile geometrice marcate cu un acelaşi număr... Erau puzderie de linii care se întretăiau în interiorul dreptunghiului-enigmă, într-un haos de figuri geometrice de forme dintre cele mai neregulate. Aplicând în interiorul tuturor acelor figuri culorile corespunzătoare numerelor, ieşea deodată la iveală desenul ascuns. Nici măcar nu aveam nevoie de prea multă răbdare.
Sau era ca în revistele de croitorie de care se ocupa mama, croitoreasă amatoare dar nu mai puţin dedicată. Fie că mira pe cineva, fie că nu, pe mine mă atrăgeau şi revistele cu tipare ale mamei, tot aşa cum mă atrăgeau, ca simplu spectator, şi pasienţele ei. De bună seamă din motive de economie, suprapuneau pe o singură foaie, de obicei mai mare decât revista, foaie pliată şi adăugată la mijloc în chip de supliment, toate părţile componente ale obiectului de îmbrăcăminte propus cititoarelor — mâneci, guler, piepţi, spate, decupaje din fustă. La prima vedere, desenul rezultat era atât de complicat încât mi se părea o nebunie să încerci să extragi dintre toate celelalte, doar cu privirea, o piesă anume. Dar nu era prea greu să observ că diversele părţi ale obiectului vestimentar propus spre confecţionare amatoricească, aşa suprapuse cum erau, se puteau totuşi deosebi relativ uşor una de alta deoarece fiecare era desenată cu alt fel de linie: o linie punctată, o linie continuă groasă, o linie continuă subţire, o linie întreruptă; şi câte şi mai câte: toată imaginaţia umană fructificată din plin. Descâlcirea tiparelor suprapuse mi se părea întrucâtva asemănătoare cu extragerea din grămadă a beţişoarelor de marocco. Mama nu prea găsea asemănătoare cele două îndeletniciri, deşi într-un fel ambele erau un fel de jocuri. Căci în definitiv, de ce, dacă din nu motive de joacă, să-ţi fi bătut capul să-ţi confecţionezi singură îmbrăcămintea, când mult mai simplu era să o cumperi de gata sau, dacă îţi dădea mâna, să o comanzi la un atelier de croitorie? O şi vedeam parcă pe mama preferând cea de-a doua soluţie pentru că îmi imaginam că în orice croitoreasă ea găsea o ideală parteneră de conversaţie. Şi dacă nu recurgea la croitoreasă pentru îmbrăcămintea ei, era doar pentru că mama, pe de o parte era foarte puţin pretenţioasă cu tot ce îi era destinat ei, iar pe de altă parte părea să fie mai înclinată să se descurce singură în toate cele, mizând pe hazard mai mult decât oricare croitoreasă care are în sânge cultul muncii neobosite. Mama ar fi preferat cu ochii închişi un bilet de papagal, care, dezvăluindu-i ursita, să-i arate calea de urmat...
Eu rămânea să îmi exersez perspicacitatea identificând tiparele acelea din revista pentru femei, care de fapt nu mă priveau în niciun fel, doar îmi puneau la încercare simţul observaţiei şi puterea de concentrare. Ceea ce îmi făcea oricând plăcere...

♠

...mai ales dacă era de găsit o semnificaţie în figura geometrică pe care o alcătuiau împreună manechinele de pe Calea Victoriei — dacă nu alta, măcar aceea că era mica sa contribuţie pentru ca lumea să pară mai puţin devastată decât era în realitate...
Şi manechinele erau vii şi păreau că păstraseră chiar şi ceva din acea solidaritate care le unise atâta vreme cât se aflaseră toate împreună în vitrină; chiar dacă acum stăteau, deja de destul timp, răzleţite pe o bucată largă de stradă şi petrecuseră o iarnă şi un început de primăvară în mijlocul asfaltului de pe Calea Victoriei — un loc altădată atât de distins şi de înnobilat de istorie, acum urâţit de buruieni, uscate încă de la sfârşitul verii trecute.
Aici era Rita.
Iovan se uită lung şi avid la faţa ei şi îi văzu plin de emoţie privirea visătoare îndreptată undeva în depărtare, către hotelul Continental de dincolo de intersecţia cu strada Ion Câmpineanu, şi ochii uşor tulburaţi de fosta ei aură. Admirase de la început frumoasa fustă a Ritei, gri cu dungi verticale, de care îşi amintea că se distingeau la început mai mult prin textură decât prin culoare. De atunci însă ploile verii şi zăpezile iernii trecuseră peste ea; materialul se uscase în cele din urmă şi îşi pierduse strălucirea şi aspectul nou de altădată. Începuse să arate ca o fustă purtată, pe care o femeie o foloseşte atunci când iese la cumpărături. Rita nu ar fi avut de ce să se ruşineze cu asta. Cineva, o creatoare de modă pe care Iovan nu o cunoscuse niciodată, lansase modelul vestimentar cu speranţa, poate, să fie primit cu admiraţie, fără să-i treacă prin minte să-i dea manechinului un nume. Acum Rita nu dorea să vândă nimic şi, mai mult decât atât, avea aerul că se resemnează să nu mai vândă niciodată. Trebuie că fusta cu dungi era singura cu care fusese înzestrată, iar ei îi fusese de-ajuns una singură şi bună pentru a se mândri cu ea. Atunci, la începuturi... Ce se întâmpla cu manechinele după ce îşi jucau rolul? Ce se întâmplase cu ele înainte să primească un rol — prin rol înţelegându-se să poarte anumite piese vestimentare? Manechinele creau şi o anumită ambianţă menită să-l seducă pe privitor făcându-l să devină cumpărător. Căci una era să-şi prezinte în linişte creaţia îndărătul geamului vitrinei, alături de alte manechine, şi alta să apară un manechin singur pe palierul scării unui magazin de confecţii cu etaj, unde luminile şi umbrele se întâlneau într-un joc plin de mister şi lipsit de orice indulgenţă. Aşa se face că Rita nu avusese niciodată casa ei, căminul ei, deci nu avea după ce să tânjească, decât doar, poate, după acea vitrină a magazinului Letitzia, unde nu se ştie cât timp îşi petrecuse printre ai ei; adică împreună cu Cora, cu Victor, cu Oliver, cu Robert şi cu Ada, cea care acum se afla în cea mai avansată poziţie, în dreptul magazinului Emporio Armani, şi spre care, atâta vreme cât se aflase în vitrină, Rita, chiar de ar fi voit n-ar fi putut să întoarcă capul. Iovan ar fi trebuit să se obişnuiască încă de mult cu gândul că putea fi şi o altfel de existenţă. Să nu poţi întoarce capul spre ceva era una din resemnările acelei variante de existenţă. Şi nu doar să nu poţi întoarce capul, dar mai ales să nu regreţi că nu o poţi face. Tot din acel alt fel de existenţă cu care Iovan ar fi trebuit de mult să se obişnuiască era şi inexistenţa oricărui şifonier în preajmă fiindcă tot ce aveai se reducea la ce purtai. Rita purta — şi expunea — doar ceea ce îi dădea creatoarea de modă. Nu era nici grija ei ca o piesă să se asorteze cu restul vestimentaţiei, cu poşeta şi cu pantofii — cu alte poşete şi cu alţi pantofi ai manechinelor din vitrină; avea grijă creatoarea de modă. Rita era mulţumită fiindcă era sigură de gustul patroanei...
Rita nu trebuia să se îngrijească nici ca vestimentaţia ei şi pantofii ei să se potrivească cu vârsta. Fiindcă Rita fusese dintotdeauna de aceeaşi vârstă. Iar îmbătrânirea nu avea să însemne niciodată altceva decât că ocrul carnaţiei ei rigide nu avea să fie văzut de nimeni albindu-se sub ploile şi zăpezile anotimpurilor viitoare.
Iovan şedea într-un scaun cu rotile în faţa Ritei, se lăsase pe spate rezemându-se de spetează şi resimţea din plin oboseala tuturor acelor zile. Rita... Dacă privea pe alături, în depărtare vedea faţada luminată de soare a Bibliotecii Centrale Universitare peste o mare de capote ale maşinilor eşuate.
Nici el nu se putea dezbăra de senzaţia că locul unde se afla, în mijlocul drumului, nu era cel mai potrivit pentru el. Şi nici pe Rita nu îi era foarte la îndemână să o vadă acolo, expusă tuturor pericolelor care veneau din trecut. Sirena ambulanţei gonind pe străzile Bucureştiului îi era încă vie în amintire. Fuseseră minunate vremurile când oamenii sufereau şi cineva încerca să le vină într-ajutor, cu sau fără succes; şi chiar şi cei delăsători îşi aveau viaţa lor şi farmecul lor, pe care prea puţini se arătau dispuşi să-l recunoască. Dacă traseele ambulanţelor fuseseră odinioară pentru el neinteresante şi pline de mister, atunci pline de mister rămăseseră pentru totdeauna. Dar, Doamne, neinteresante? Niciun sunet din câte îşi amintea Iovan nu fusese mai minunat pe vremurile acelea, decât sunetul sirenei ambulanţelor umplând spaţiul dintre clădiri înalte şi revărsându-se peste acoperişuri; mai ales în orele de noapte, când oameni nevăzuţi îl aşteptau în spaţii slab luminate unde se consuma minunata lor suferinţă, lăsându-se totodată pătrunşi de fiorii nesiguranţei, fie că traseul se oprea la uşa casei lor, fie că se îndepărta gonind către porţi care le rămâneau necunoscute şi unde îl aştepta inexistenţa.