Marocco sau Ziua Deşertului (39)*

Dragoni de cremene

♠

   În întunericul umed, cu iz de vietăţi certate cu lumina, stătea agăţat vitejeşte cu mâinile de lanţ şi cu picioarele împletite în jurul lanţului, sprijinite pe toarta găleţii. Şi acesta nu era decât începutul. Iovan îşi dădea acordul să fie coborât în adâncul fântânii, în miasme, dar punea o condiţie: multă precauţie; pentru început să fie lăsat doar un pic, ca să vadă dacă totul decurge fără incidente. Foarte mult depindea de cei de sus, care stăteau cu mâinile pe manivela tamburului pe care era înfăşurat lanţul, şi urechea atentă la semnalele venite dinspre cel coborât. Totdeauna când cineva era lăsat într-o fântână sau în oricare alt loc adânc, convenţia era aceeaşi: cel de jos scutură de lanţ dacă i se pare că s-a ivit vreun pericol, şi îndată e readus la suprafaţă; chiar şi în vis funcţiona o asemenea convenţie. Era destul de întuneric în puţ dar Iovan reuşea fără nicio dificultate să desluşească detaliile ghizdului: pietrele de râu, vechi, din care era construit. Şi pietrele acelea transmiteau o îngrijorare: aceea că nu erau bine fixate şi că oricând puteau să se desprindă din locul lor şi să i se prăvălească în cap. Deja ajunsese destul de jos şi era de pe-acuma sceptic în privinţa înţelegerii, cea cu scuturatul lanţului. O piatră zbură în cădere pe lângă capul său şi el îi simţi suflul avântat şi ucigaş. Observă că puţin deasupra lui nu o singură piatră ci o porţiune întinsă din ghizd se umflase precum tencuiala pătrunsă de umezeală şi stătea să se desprindă ameninţând cu o avalanşă de pietre. Iovan zgâlţâi lanţul cu toată puterea şi, precum bănuise, nimic nu se întâmplă: coborârea continua împotriva vrerii sale în scârţâitul lugubru al lanţului şi era tot mai întuneric, tot mai frig şi tot mai sufocant, aşa cum trebuie că era pe drumurile fără întoarcere. Nu mai avea aer.
   Se trezi lungit într-o hrubă întunecată şi strâmtă, cu un acoperiş necunoscut la o palmă deasupra sa, mai să-l strivească grinda de oţel. Se zbătu să iasă de acolo şi să respire, şi tavanul supermarketului se înălţă brusc la locul lui, dezvăluindu-i un spaţiu vast şi rarefiat, în care umbrele, unele mai întunecate decât altele, stăteau încremenite şi încordate. Ceva vuia în apropiere ca o sirenă lipsită de vlagă şi o durere necunoscută în ceafă îi aminti că visul îl ţinuse captiv într-un puţ, unde singura lumină ar fi putut să vină prin gura puţului, aflată foarte sus deasupra capului. Până la urmă lumina nu venise dintr-acolo. Nu venise de nicăieri şi nici nu putea veni de undeva, şi Iovan îşi reaminti de teama sa mai veche, că răul trebuia să-l ajungă odată şi odată în lumea de acum, vastă, amorfă şi indiferentă. Trebuia doar să ai o reprezentare cât mai clară a răului, să-ţi imaginezi cum anume te chinuia răul şi să încerci să-l alungi prin mijloace proprii, cel puţin pe cel interior. Fiindcă altminteri, al cui ajutor să-l ceară?...
   Iovan închise ochii şi lumea sa trecută...

♥

   ...se coloră din nou în culoarea chihlimbarului dominant în cabinetul doctorului Uzum într-o după-amiază târzie, când o rază de soare intra pieziş pe fereastra ce dădea în strada Berzei.
   Îl vizitam câteodată, împreună cu tata, când ne aduceau la el probleme de sănătate; şi nu erau puţine. Nu aveam de aşteptat căci niciodată nu erau pacienţi la rând în anticamera cabinetului său, eu eram singurul. Doctorul Uzum ne ieşea în întâmpinare, pe cât de corpolent pe atât de blajin, un pic adus de spate dar încă plin de vigoare. Treceam apoi în cabinetul-bibliotecă, unde nu rămâneam prea mult în scaunul pe rotile. Tata, ajutat de doctor, mă ridica şi împreună mă întindeau pe canapea. Pe lângă asta, doctorul Uzum ţinea ca şi altcineva din familie să audă sfaturile sale în caz că pacientul nu era de-ajuns de atent sau uita; cu atât mai mult când pacientul era un adolescent depăşit de situaţie. Îşi apropia apoi scaunul de canapeaua pe care rămâneam întins, în aşteptare. Degetele sale aveau o anumită delicateţe, o anumită moliciune, dar şi acea fermitate bătrânească uşor tremurată când îmi palpa burta sau îmi asculta cu stetoscopul sunetele venite din interior. Nu putea să nu mă încânte felul liniştit şi odihnitor în care decurgea conversaţia cu doctorul Uzum, ca şi întreaga lui prezenţă. El şi părinţii mei se cunoşteau încă din tinereţe. La capătul uneia din consultaţii, doctorul Uzum a trecut la calculator şi a clămpănit o vreme la tastatură, într-o tăcere preocupată. Apoi şi-a ridicat ochii de pe ecran şi s-a întors spre noi, adresându-ni-se cu acea voce domoală a unuia îndrituit să tragă concluzii în sânul familiei. — Uite, aici găsim tot ce trebuie să ştim despre boala lui Alexandru. Nu trebuie să ne facem griji, dar nici să aşteptăm cu mâinile în sân...
   Nu îmi era prea clar din ce resurse interioare izvora răbdarea lui nemărginită şi blândeţea glasului său.

♠

   Exista oare ceva staţionar în Univers?...
   Lui Iovan nu îi era clar dacă doar Pământul trecuse prin Zona Talbot XQ, sau mai multe planete, sau poate întregul Sistem Solar? Zona era ceva stabil în Univers? Ceva de durată? Sau doar rodul Hazardului: azi se înfiripă, mâine devastează tot ce-i de devastat, iar în final se disipează precum ceaţa în lumina soarelui, dimineaţa.
   Nu, în Univers nu există regrete...
   Iovan îşi aminti deodată cu bucurie de cartea sa ilustrată care îi aparţinuse demult, în copilărie, Călătorie pe Planeta Roşie. Şi se întrebă, aşa ca fapt divers, în ce loc de pe etajeră o păstrase. Se aflase oare printre cărţile aşezate în picioare, uşor aplecate spre stânga, pe raftul de jos, doar pe trei sferturi ocupat, sau deasupra teancului de hârtii şi cartoane aşezate culcat, împreună cu desenele din mape şi feluritele dosare în care îşi ţinea la păstrare însemnările?... Amintirea Călătoriei îl răscoli ca şi cum ar fi făcut parte dintr-un album de familie plin de pozele celor dragi. Pe atunci regretase enorm că Planeta Roşie nu era locuită de fiinţe raţionale asemănătoare oamenilor, de acei marţieni de care tot vorbeau cărţile de anticipaţie mai vechi. Astăzi însă simţea cu totul altfel. Slavă Domnului că nu era locuită. Dacă Perdelele de Lumină fluturaseră şi peste întinderile de nisip auriu de pe Marte, fără doar şi poate nu făcuseră niciun rău. Puterea nimicitoare a Perdelelor de Lumină se irosise în gol. Dragoni uriaşi de cremene, pe jumătate contopiţi cu apa de piatră de pe fundul canioanelor cu sau fără nume, rămăseseră inerţi, gata să se expună la fel de resemnaţi altor întâlniri cosmice peste alte milioane de ani. Găvanele ochilor lor, săpate de meteoriţi, priviseră moarte jocurile de lumini prin atmosfera rarefiată, iar fuioarele de fum ieşite cu milioane de ani înainte din nările lor îngheţate de mult se prefăcuseră în ninsoare de cenuşă.
   Pe Planeta Roşie Perdelele de Lumină dănţuiseră în zadar. Şi tot pentru că în Univers nu existau regrete. Şi nu exista îndurare...
   Doamna Ştefan ar fi avut de bună seamă o explicaţie pentru toate...
   Uneori, în timp ce îşi expunea lecţia, se apropia...

♥

   ...de banca mea şi zăbovea acolo minute bune, gest pe care îl apreciam mai mult chiar decât priceperea ei de a-şi expune lecţia rostind fraze scurte şi hotărâte, fără a bâjbâi vreodată în căutarea cuvintelor. Îi eram recunoscător pentru acel gest, pe care îl interpretam ca fiind unul mai mult de solidaritate decât de compasiune pentru suferinţa mea. Nu ştiu dacă îi vorbisem de Călătorie pe Planeta Roşie, dar ea îmi cunoştea pasiunea pentru corpurile cereşti.
   — Soarele, Sistemul Solar, noi toţi suntem parte din Calea Lactee... Doamna Ştefan stătea în picioare lângă banca mea, cu mâna ei fermă sprijinită de pupitru, şi se adresa tuturor din clasă. — Ne îndreptăm întreaga atenţie spre cele mai accesibile corpuri cereşti, planetele din Sistemul Solar. Învăţăm despre ele, le studiem caracteristicile, trimitem sonde spaţiale să le investigheze, le studiem relieful, compoziţia solului, atmosfera, câmpul magnetic, facem presupuneri despre trecutul lor. Fac parte din viaţa noastră. Ne delectăm cu poze luate de foarte aproape. Nu-i aşa, Alexandru?
   Mă simţeam puţin stânjenit de privirile colegilor întoarse spre mine dinspre toate colţurile clasei, fixându-mă cu o curiozitate reticentă.
   Doamna Ştefan îşi lua mâna de pe pupitrul meu, se depărta încet de bancă şi continua să vorbească.
   — Dar aştrii Căii Lactee? Suntem de multe ori prea obosiţi ca să ne mai simţim apropiaţi de acei aştri pe care în cea mai mare parte nici nu-i vedem vreodată. Şi totuşi, chiar dacă am descoperit-o târziu, suntem parte a Căii Lactee, aşa cum suntem parte a Sistemului Solar. Iar dacă plictiseala şi resemnarea ne fac să ne simţim străini de aştrii Căii Lactee, înseamnă că nu suntem apropiaţi sufleteşte nici de obiectele din jur. Fiindcă nu-i normal ca, de vreme ce suntem alcătuiţi din aceeaşi materie, nu materia comună să fie aceea care să ne facă să ne simţim parte a ceva, ci distanţa.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.