Laurian și Laura (20)

Joaca cu focul

Deja Teo nu mai respecta sută la sută protocolul. Nu se repezi să se dea jos din mașină și să se ducă pe partea cealaltă să-i deschidă Laurei portiera să coboare după ce opri mașina la piciorul impozantelor trepte ce urcau spre intrarea în sala de gimnastică. Laura coborî singură. Totuși Teo n-o lăsă chiar singură să se aventureze în acel loc neprotejat. O însoți rămânând în urmă câțiva pași și se opri în cadrul ușii, să supravegheze, în timp ce Laura traversă holul spre biroul administratorului. Pe îngrijitoarea Gherghița n-o impresionă cine știe ce silueta atletică a gărzii de corp, în scurta sa de piele și cu ochelarii de soare la ochi, fiindcă mai văzuse ea destui ștabi pe la festivitățile de la sala de gimnastică. Cu găleata alături și cu cârpa aruncată peste capul în T al bățului, treaba ei era să facă să lucească în lumina de afară pardoseala de ciment a holului. Dar când o văzu apropiindu-se pe doamna aceea subțirică, cu un pardesiu ușor de primăvară, albastru-deschis, încinsă c-un cordon lung, lățit către capetele care atârnau și se legănau în ritmul mersului ei grațios, aproape de poalele pardesiului, uită să mai dea cu cârpa și rămase cu gura căscată. O văzu intrând dezinvoltă în biroul șefului și închizând ușa după ea cu o mișcare elegantă și precisă.
   La fel de uluit a fost și administratorul sălii. Mai ales el. Văzând-o intrând în biroul său pe acea doamnă mlădioasă și încă tânără, coborâtă de la un nivel atât de înalt, aproape să se frece la ochi, nu alta.
   Laura îi opri c-un gest avântul de a se ridica de la birou:
   — Am venit să-l văd pe Laurian și am considerat că se cuvine să vă anunț mai întâi pe dumneavoastră despre intenția mea. Credeți că se poate?
   — A, Timotei! sări totuși administratorul de pe scaunul său, plin de zel. Cum să nu! Haideți că vă conduc! Și mai adăugă pe drumul spre odăița lui Laurian, însoțind-o pe Laura c-un pas în urmă: — Se bucură de toată atenția noastră, să știți! După ce am văzut ce persoane importante îl caută, i-am dat o altă odaie să stea în ea, una mult mai mare, poate să iasă în oraș oricând dorește, fără bilet de voie, și oricine poate să-l viziteze oricând dorește!
   Străbătură coridoare, coborâră o scară, dădură într-un hol mic și se opriră în fața unei uși.
   — Aicea e!
   Administratorului zelul nu i se ostoise. Bătu în ușă și strigă cu voce tinerească:
   — Timotei! Ai o vizită!
   Ușa se deschise larg, Laurian apăru înalt și speriat, dincolo de prag, în interiorul lui frust, și Laura se întoarse spre administrator spre a-i mulțumi fără cuvinte, și tot fără cuvinte să-i dea de înțeles să se retragă.
   Administratorul pricepu imediat și se dădu doi pași îndărăt. Laura intră și primul gest pe care îl făcu după ce închise ușa fu să ducă degetul la buze. Îl luă de braț și îl trase spre locul din odaie cel mai depărtat de ușă.
   — Ai grijă, îl avertiză ea în șoaptă, s-ar putea să tragă cu urechea.
   — De ce-ai venit! o mustră el cu voce rugătoare, tot în șoaptă. Te expui, Laura, pentru Dumnezeu!
   — Ăștia s-au instalat aici pe veci, spuse ea. N-am timp s-aștept după ei o veșnicie. Am venit să te chem la mine. Soțul meu lipsește până mâine dimineață. L-au trimis într-o misiune. Nu mă-ntreba unde și pentru ce, că nu mă interesează. Vii? Și cum el rămăsese prostit, fără glas, repetă cu o ușoară vibrație de nerăbdare: — Da sau nu?
   — Da, șopti el, sigur că da.
   — Atunci, hai. Teo ne așteaptă cu mașina la intrare.
   Nu-l surprinseră pe administrator chiar cu urechea lipită de ușă — apucase să se îndepărteze precipitat cu vreo trei pași și, încetinindu-și brusc goana, se prefăcea acum că e în drum pâș-pâș înapoi spre biroul său. Îi zâmbi Laurei slugarnic și complice, în timp ce ea, însoțită de Laurian, trecu prin dreptul lui luându-i-o înainte:
   — Să n-aveți nicio grijă! Din partea mea, mormânt!
   Urcându-se în mașină, amândoi pe locurile din spate, Teo nu-i răspunse lui Laurian când acesta îi spuse bună ziua. Aferat, porni mașina și apoi conduse încruntat și tăcut ca și cum ar fi urmat un plan stabilit până la cele mai mici detalii. La coborâre, Laura îi spuse:
   — Teo, nu aștepți în fața casei, bine? Te sun eu acasă când să vii.
   În hol, uniforma militară de gală era la locul ei, agățată în cuier, la fel și chipiul cu bandă roșie.
   — Te joci cu focul, Laura, îi spuse. Intrau în dormitor.
   — Ți-e frică? îl sfidă Laura. Spune-mi dacă ți-e frică. Se lipi de el și își înălță gura spre gura lui, aproape să i-o atingă. — Să nu-ți fie frică. Știu că nu ți-e frică. Sunt sigură că nu se-ntoarce până mâine-dimineață. Își scutură pantofii din picioare aruncându-i încolo, către perete. Își scoase pardesiul și îl aruncă pe speteaza unui scaun. — Hai să lăsăm hainele pe jos, îi șopti. Și Laurian se conformă.

   Laura, lungită alături de el, se sprijinea cu capul pe umărul său, lăsându-se cuprinsă cu un braț de Laurian și la rândul ei îl cuprindea pe el cu brațul petrecut peste pieptul său gol. Ceea ce se întâmplase între ei nu era un fapt cotidian. Misiunea în care era plecat soțul ei, despre care ea era sigură că avea să-l țină departe până a două zi dimineață, era importantă și negreșit periculoasă. La fel, și absența lui era importantă și periculoasă. Pentru ei amândoi. Doar că Laura nu părea să fie conștientă de vreun pericol. Casa și fiecare colțișor din ea erau ale ei și nu prea mai conta că le împărțea cu un alt stăpân, poate stăpânul principal, care pentru moment absenta. Locul ar fi trebuit să-i fie și lui Laurian cât de cât familiar căci mai fusese aici nu cu mult timp în urmă. Dar atunci lucrurile decurseseră într-un fel destul de ciudat. Și abia azi, cu câteva minute în urmă, își găsiseră împlinirea, se desăvârșiseră.
   — Laurian, îl chemă ea după un timp, cu voce molcomă.
   — Da... răspunse el, te ascult...
   Era în aparență adormit dar în realitate se lăsa cuprins de împăcare.
   — Am senzația că am făcut incest.
   — Incest? tresări el. Cum așa?
   — Așa... Cu mult timp în urmă, atunci când am fost pentru prima oară la restaurant, ți-aduci aminte? Mi se părea că suntem frate și soră, cred că ți-am mai spus-o.
   — Da, mi-aduc aminte, răspunse el. Vag. Dar între timp s-au întâmplat îngrozitor de multe. Lumea s-a-ntors cu susul în jos.
   — Și câte altele mai urmează, îl completă ea, la fel de moale. Poziția ei, cuibărită la coasta lui, căutându-i parcă protecția, îi contrazicea îngrijorarea din cuvinte.
   El nu avu puterea sau priceperea de a o contrazice, se lăsă într-un fel contaminat de moliciunea ei:
   — Ne jucăm cu focul, Laura.
   — E bine că măcar nu avem scrupule. Și adăugă: — Mă refer la mine, tu poate că ai. Ce știu sigur este că în momentul de față n-am niciun regret. Ceea ce s-a întâmplat a venit peste capul nostru.
   Ceea ce conta acum era întâi și-ntâi liniștea și tihna. De Babușka, menajera ei, Laurian nici n-o mai întrebă. Era sigur că atunci când ticluise totul, venind ea în persoană la sala de gimnastică să-l invite la ea acasă, se gândise la toate amănuntele, inclusiv să-i dea liber lui Babușka.
   — Cred că ceea ce facem de o vreme încoace, spuse Laura cu obrazul lipit de pieptul lui gol, este să ne găsim fiecare câte un alibi pentru viitor.
   — Pentru viitor, sau pentru trecut?
   — Pentru viitor. Trecutul deja l-am lichidat.
   — Pentru mine contează și trecutul. Nu pot să șterg cu buretele ce mi s-a-ntâmplat. Și nici trecutul tău nu pot să-l șterg cu buretele.
   — Trecutul meu? Te interesează trecutul meu?
   Laura își înălță puțin capul.
   — Nu pot să-mi imaginez anumite momente din trecutul tău.
   Laura nu dădu niciun semn că ar dori să știe ce anume îl contraria din trecutul său. Și atunci tot Laurian fu cel care continuă:
   — După ultima noastră întâlnire te-am văzut în tribuna oficială de la sala de sport.
   Laura spuse cu vocea ei moale și fermă:
   — Nu cred c-am fost eu. Cred că faci o confuzie.
   El tresări, dar în clipa următoare realiză că ea se referea la o absență metaforică. Tăcu un timp.
   — Mai sunt și alte momente din trecutul tău pe care nu mi le pot imagina. De pildă momentele tale de intimitate cu soțul tău.
   Laura își reluase poziția de dinainte, cu capul lipit de pieptul lui, privind într-o parte, nu se știa unde.
   — Te asigur că n-ai la ce să te gândești. Asemenea momente nu există. Sau nu mai există.
   — Dacă te-ai certat cu soțul tău, e cu atât mai important să nu te încrezi în cei cu care ai de-a face.
   — Ai înțeles altfel decât am vru eu să-ți spun, vorbi ea după câteva momente de tăcere. Nu m-am certat cu soțul meu. El... nu se mai atinge de mine. Deja de multă vreme.
   — Zău? De ce? Crezi că are pe altcineva?
   — Cred că... Laura chicoti: — Cred că nu mai corespund din punct de vedere ideologic!
   El rămase într-o scurtă expectativă, să aștepte urmarea. Pieptul Laurei tresălta de râs pe tăcute. Râseră amândoi până se descărcară de toată tensiunea acumulată.
   — Ne jucăm cu focul, Laura, spuse din nou. Dar de astă dată nu mai era spaimă în glasul lui. — Zilele trecute am vrut să te sun, dar ar fi trebuit să ies să caut un telefon public. În birou la administrator n-am îndrăznit să intru să-i cer voie. Și oricum mă simt ca dracu’ să vorbesc în prezența lui.
   — De ce-ai vrut să mă cauți?
   — Voiam să-ți cer sfatul. Mă presează comandantul din cortul ridicat la intrarea în sală — mă presează să semnez un angajament.
   — Civil sau militar?
   — A, deci ești la curent!
   — Toți suntem obligați într-un fel sau altul să semnăm un angajament.
   — Zău? Tu ce fel de angajament ai semnat?
   — Eu am semnat unul special, mai ceva ca toate. Angajament matrimonial!
   Râseră din nou ca și cum niciunul dintre ei nu s-ar fi jucat cu focul. Nu mai simțeau amenințarea. Pentru moment. Focul lor era lăuntric și se cerea ogoit. Încă o dată și încă o dată.