Laurian și Laura (21)

Semne de război

Vartic nu mai era îmbrăcat ca un cerșetor. Se plimbau pe niște străduțe nu departe de sala de gimnastică, pe la ora asfințitului. Un pluton de soldați trecea pe stradă în pas alergător, fără arme, fără nimic, doar cu pumnii goi strânși în dreptul piepturilor. Uniformele se schimbaseră dar în linii mari rămăseseră aceleași. Plutonul fu nevoit să se îngusteze către colțul străzii, unde staționa un tanc ce părea părăsit. Dar probabil că nu era.
   — De ce atâta grabă? se întrebă Laurian.
   — Se vorbește de un nou război mondial, spuse Vartic. Lucrurile se pare că se precipită. Nu părea însă deloc speriat sau neliniștit, mai ales că un câine, pe trotuar, se porni să latre cu furie către soldați după ce plutonul trecu de colțul străzii. Câinele era un ciobănesc german și era ținut în lesă de un ofițer, care abia reușea să-l stăpânească.
   — Ăsta se cheamă conflict intern! râse amuzat Vartic. Ei între ei!
   — Și vasăzică a-nceput să-ți meargă, schimbă subiectul Laurian. Arăți bine.
   — Da, recunoscu Vartic. Am reușit să mă angajez la un ziar, de fapt un hebdomadar, „Săptămâna economică”.
   — Grozav! se bucură Laurian. Cum ar veni, chiar domeniul tău.
   — E un fel de a zice. În realitate și acolo se face aproape sută la sută politică. Să-ți zic ceva, Laurian, azi nu se mai face nimic altceva decât politică. Oricum ai da-o, oricum ai suci-o, până la urmă ajungi la politică. Asta se cere. Am o rubrică care se cheamă „Evenimentele săptămânii”. Iar șeful de secție, orice i-aș propune, taie tot și mă pune s-o iau de la capăt.
   — Cineva și-a adus aminte că te pricepi la finanțe-bănci? Presupun că au scotocit prin arhive.
   — În orice caz, dragule, eu nu m-am milogit de ei, asta pot să te asigur.
   — Cred că ți se potrivește, Vartic, fu de părere Laurian. Tot îți plăceau ție paradele. Mai treci din când în când pe la sala de gimnastică, vezi ce se mai întâmplă și scrii despre ce vezi. Nu se poate să nu-i placă șefului tău. Dacă îmi dai un număr de telefon, poate te anunț eu.
   — Bine, mai vorbim. Poate te iau colaborator. În definitiv, și tu ai studii economice.
   — Și cum ziceai, Vartic? Sunt semne de război?
   — Așa zic unii. Sunt cam multe corturi kaki pe străzi. Deși eu unul văd semne că în curând se va renunța la kaki în favoarea materialelor camuflate, cu pete de toate culorile toamnei. Mai puțin roșu, bineînțeles.
   — Ai și locuință?
   — O să te miri, poate, dar mi-au dat una. La comun. O cameră într-o casă mare, gen vilă. Nu m-ar mira să fie chiar în casa ta, fosta ta casă. Vartic râse amuzat.
   — Hai să nu ne îndepărtăm prea mult de sală, spuse Laurian și o făcu stânga-mprejur. Fostul bancher îl imită prompt, nu fără o oarecare nedumerire.
   — De ce? Până la ce oră ai bilet de voie?
   — Nu-i vorba de bilet de voie. Am început să mă bucur de o oarecare libertate. De când cu Laura.
   — Ce vorbești! se minună Vartic. Te vezi cu ea?
   — Spune-mi mai bine cum de-ai reușit să găsești postul de la ziar. Chestia cu arhiva a fost o glumă, cred că ți-ai dat seama. Ai semnat angajamentul?
   Vartic îl privi intens, cumpănind parcă până unde să meargă cu sinceritatea. Dar în fond ce avea de pierdut?
   — Bineînțeles, tu ce-ai fi făcut în locul meu? Și la urma urmei ce-i rău în asta? Un angajament te motivează. Nu?
   — Civil sau militar?
   — A, văd că ești la curent! Dragule, eu am zis, vorba aia, dacă-i bal, bal să fie! Dar să știi că nu-i adevărat ce se spune, că dacă semnezi angajamentul militar te obligă să porți uniformă. Uite-te la mine. Mă vezi în civil, sau nu?
   — Dar ții uniforma militară acasă în cuier, nu? Chipiul ce fel de bandă are? Roșie?
   — Cum altfel! Dar să știi că nu mă prea sinchisesc eu de culori. Și să-ți mai spun ceva: să țin uniforma în cuier nu mă deranjează. Nu cred să sune prea curând alarma.
   — Ce te face să crezi?
   — Depinde de prea multe. Trebuie să se alinieze planetele!
   În plimbarea lor ajunseseră din nou în dreptul sălii de gimnastică. În acel moment soarele nu mai înroșea nici vârful plopului de la marginea platformei. Umbrele serii coborâseră peste oraș. Toate luminile sălii erau aprinse, dar cortul militar rămăsese în întuneric. Și totuși un soldat făcea de planton în fața lui, cu arma la umăr. Dar uite că nu era numai soldatul. Laurian și Vartic se opriră când îl văzură pe comandantul în persoană ieșind în fața sălii și apropiindu-se de ei.
   — Vartic! îl întâmpină comandantul. Îmi face plăcere să te-ntâlnesc. Ce mai faci?
   Fostul bancher ridică palma întinsă la tâmplă, în chip de salut militar. Comandantul se limită să-i întindă neglijent mâna.
   — A, deci vă cunoașteți? interveni Laurian.
   Comandantul spuse ca și cum ar fi răspuns unei întrebări care plutea în aer, ca și cum Laurian nici n-ar fi existat:
   — Suntem cunoștințe vechi, nu-i așa Vartic? Am îndeplinit deja misiuni importante împreună.
   Vartic aprobă fără convingere, cu oarece jenă.
   — Ceva nou pe la „Săptămâna”? îl chestionă comandantul.
   — Nou? Nu, nimic nou, răspunse Vartic.
   — „Nimic important de semnalat”? cită din imaginație, cu sarcasm, comandantul. A trecut ceva vreme, Vartic. Vezi că nu ți-ar strica să mai apară câte ceva nou. Nu de alta, dar, așa, s-avem o bază solidă pentru prelungirea contractului. Vorbesc în clar, după cum vezi, nu mă feresc de prietenul tău. Sfătuiește-l de bine, Vartic. În rest, stăm de veghe, Vartic, da? Stăm cu ochii pe cine trebuie, cum ne-am înțeles. Nu ne slăbește vigilența! Avem responsabilități mari în presă. Ca și pân-acuma. Sper că nu-ți spun o noutate.
   Ca orice militar care se respectă, n-avea vreme de stat la taclale comandantul. Vartic și Laurian își puteau continua plimbarea lejeră pe străduțele din apropierea sălii de gimnastică. Vartic spuse:
   — La următoarea plată poate mergem la un restaurant ca lumea și mâncăm ca pe vremuri. Mi-e dor de ceva feluri sofisticate.
   — La ce plată te referi, Vartic?
   — Plată, dragule. Plată. Orice serviciu se plătește. Inclusiv slujba este un serviciu.
   Ajunseră din nou în apropiere de tancul de la întretăierea de străzi. Tocmai îi porniseră motorul și scotea un fum gros și înecăcios. Tancul dădea să plece, dar parcă ceva îl ținea în loc, iar mișcarea se mărginea la un legănat caraghios pe șenile, cu tun cu tot. Vartic spuse cu amărăciune:
   — Câteodată mă gândesc că poate un război ar prinde bine. Să se-aleagă dracului praful de toate astea!
   Un trecător se opri lângă ei și ațintindu-l pe Vartic cu o privire de înțelept blând, spuse:
   — Domnule, dacă noi suntem cum suntem și nu merităm niciun viitor, copiii noștri ce vină au? Apucă partea din față a borului pălăriei, o mișcă pe cap în sus și în jos în chip de salut și spuse: — Mă scuzați de deranj.
   Și își văzu de drum mai departe.