Laurian și Laura (23)

La cantină

Sportivi ieșeau și sportivi intrau la cantină. Prima sală de mese era plină de soare, iar sportivii purtau treninguri și se simțeau la ei acasă.
   — Ia uite la ei, ce spinări drepte au! remarcă Laurian zeflemitor.
   El și cu Vartic ședeau la o masă de lângă fereastră și se bucurau de razele soarelui.
   — Mi se pare mie, sau suntem ironici?
   Vartic îi scruta fața cu o privire interogativă.
   — Fericiți cei săraci cu duhul, a lor va fi împărăția cerurilor! continuă Laurian pe același ton.
   Vartic se lăsă cu spinarea pe speteaza scaunului.
   — De când mă știu mi-am dorit sport, dar din păcate n-am avut ocazia, dragă Laurian.
   — Cum așa, Vartic? Ai fost bancher, îți puteai permite multe. Înseamnă că pe vremea aia se poate spune c-ai scăpat ocazia.
   — Să știi, dragule, că banca mea a fost una destul de mică. Poate ție ți s-a părut altfel — nu știu exact ce ți s-a părut. Să nu-ți închipui că am avut cine știe ce venituri. Dar asta rămâne între noi. Astăzi tot ce se știe despre mine este c-am fost contabil și nimic mai mult. Trecutul e o piatră de moară care îți atârnă de picioare, nu pot să spun nimic altceva. Dar lasă-l încolo de trecut, hai să privim în viitor! Uite, tinerii ăștia care vin să mănânce la cantină. N-or să cerșească niciodată. Parcă-i și văd crescând viguroși, cum cei din generația mea — și a ta! — n-au sperat niciodată.
   O siluetă măruntă și ezitantă se ivi în cadrul ușii de la intrarea în cantină. Era o bătrână îmbrăcată cu un pardesiu pepit care amintea vag de o trecută eleganță. Laurian tresări — o recunoscu pe bătrână: era Matilda. Vartic îi observă mimica feței:
   — Ce-i dragule, s-a-ntâmplat ceva?
   — Scuză-mă o clipă.
   Laurian se grăbi să-i iasă bătrânei în întâmpinare.
   — Matilda! Ce surpriză!
   Bătrâna ridică spre el ochii mari, neștiind de unde să-l ia. Dar în clipa următoare fața i se lumină:
   — Ia uite pe cine-ntâlnesc! Laurian! Ce bine-mi pare să te văd din nou teafăr-sănătos! Cu ce-ai ajuns acasă în seara aia? Pân’ la urmă au pornit tramvaiele? Ascultă la mine, dacă au pornit, nu-ți face mari iluzii, o să se-oprească iarăși. Să nu zici că nu ți-am spus!
   — Veniți la masa noastră, Matilda, o invită Laurian. Sunt cu prietenul meu Vartic.
   Bătrâna, mică și gârbovită, îl urmă cu pașii ei mărunți și târșiți spre masa de la fereastră. I se oferi imediat un scaun la masă.
   — Vartic? se bucură ea în timp ce se așeza când îl auzi pe fostul bancher prezentându-se. Cel cu banca?
   Vartic făcu fețe-fețe și aruncă priviri temătoare în toate părțile.
   — Doamnă, vă rog din suflet — să nu mai spuneți asta niciodată! E o coincidență de nume! Eu la viața mea n-am fost niciodată mai mult decât un simplu contabil.
   — Scuză-mă, tinere, spuse bătrâna, am o slăbiciune pentru coincidențe! Așadar n-ai fost decât un simplu contabil? Așa că fie, cum spui dumneata. Și te-nțeleg foarte bine. În ziua de azi trebuie să luăm seama la trecut. De obicei ne înspăimântă viitorul, dar acuma lucrurile s-au inversat: ne înspăimântă mai mult trecutul. Și totuși viitorul rămâne incert. Uite că vine o zi când te-ntrebi: eu mâine ce mai mănânc? Pentru mine ziua asta a venit ieri. Sper să nu mă dea nimenea afară. Eu pretind foarte puțin. Nu mănânc mai mult decât o păsărică, râse ea cu sfială. Cum s-ar zice, doar ciugulesc câte ceva.
   — Vă cedez eu din porția mea, doamnă, se arătă Vartic săritor.
   — Ei, nu, protestă Matilda, nu pot să accept așa ceva.
   — Tocmai mi-am cumpărat cartelă. Am să încerc să vă cedez un cupon, să vedem dacă se acceptă.
   — Văd că sunteți aicea într-o companie de oameni vânjoși, observă bătrânica cercetând în jur. Asta-i foarte bine. Înseamnă că oamenii au încredere în viitor.
   — Nu știu dacă ați băgat de seamă unde ați nimerit, Matilda. Vă aflați la cantina sălii de gimnastică.
   — Da? se miră ea. Ei, asta explică totul! S-ar zice c-am nimerit bine. Vasăzică aicea nu vin tocilarii clasei! Nu c-aș avea ceva cu ei. Să vă spun ceva, dragilor, ție, Laurian, și dumitale, domnule fost contabil, peste tot unde i-am întâlnit, de-a lungul istoriei mele școlare, ca să zic așa, tocilarii clasei s-au descurcat binișor. Chiar și după școală. Degeaba se zice despre ei că sunt superficiali. Eu n-am fost printre tocilarii clasei și uite c-am ajuns prost.
   — Ei, n-ați ajuns prost, doamnă, o contrazise binevoitor Vartic. E doar o pasă proastă prin care treceți, sunt sigur.
   — La cei șaptezeci și cinci de ani ai mei nu mai putem vorbi de pase proaste. Deja e lucrarea destinului.
   — Am trecut și eu prin asta, continuă Vartic. Am trecut prin momente mult mai grele. Nici nu știu dacă să vă spun ce-am ajuns la un moment dat. Cerșetor, doamnă Matilda, asta am fost. Timp de câțiva ani de zile am fost cerșetor. Și nu-i doar o metaforă. Am întins mâna și mi s-a dat — sau nu mi s-a dat! Am intrat în pământ de rușine nu o dată. Noroc că s-a găsit cineva până la urmă și mi s-a propus un post de gazetar.
   — O, gazetar! Mă bucur. E bine ca cineva să scrie în sfârșit despre lucruri așa cum sunt. M-am săturat de minciuni.
   Vartic lăsă capul în pământ:
   — Ei, doamnă Matilda. Nu știu ce să spun. Mă tem că în privința asta o să mai aveți de așteptat.
   O ospătăriță cu fața asudată veni la masa lor, cu o tavă în mână, ținută în jos de-o toartă. Vartic rupse un bon din cartelă și i-l dădu femeii. Ospătărița avea o mână vânjoasă și o față mai degrabă acră.
   — Pe mata te cunosc, i se adresă ea lui Laurian pe un ton neprietenos. Știu că ai trecere p-aicea. Om vedea noi cât. Dar dumneaei ce dorește?
   Vartic încercă s-o convingă că e o idee foarte bună să-i cedeze invitatei lor un cupon, iar el să renunțe în schimb la o masă, cândva, până la sfârșitul lunii. Ospătărița însă nici nu vru s-audă. Așa că Vartic se duse să aducă o farfurie goală și o lingură în plus.
   În așteptare, se încurajară unul pe altul din priviri, zâmbindu-și pe tăcute.
   După ce ospătărița le aduse supa de legume, ca să evite orice scandal, Vartic așteptă mai întâi ca femeia să plece și abia apoi se apucă să ia linguri din farfuria sa și să le verse în farfuria Matildei. La rândul său, Laurian adăugă câteva linguri din porția lui.
   — Gata, gata! protestă înveselită bătrâna, agitându-și pe dinaintea farfuriei mâinile cu degetele rășchirate, speriată că prea mult din farfuriile celor doi companioni ar putea ajunge, din prea multă mărinimie, într-a ei.
   Spuse apoi, în timp ce lua, tacticos, cu mâna un pic tremurândă, cu lingura din supă:
   — Să știți, dragilor, că în ultimii ani am învățat să nu-mi plâng de milă. Poate ai să mă-ntrebi, mai ales tu, Laurian dragă, tu care ai același nume cu nepotul meu, vezi, n-am uitat! Poate ai să mă-ntrebi dacă mă bazez pe generozitatea oamenilor. Și am să-ți răspund: nu, nu mă mai bazez. Destul să-mi amintesc de mutra acră a femeii care tocmai v-a adus supa. Și ca ea sunt sute. Mii. Vremurile au scos din oameni acreala adunată de secole.
   Vorbea întrerupându-se la fiecare lingură.
   — S-ar zice că sunteți totuși optimistă, Matilda, dacă nu vă plângeți de milă. Dar pe de altă parte, tot dumneavoastră ați spus că toate or să se oprească din nou!
   — Da! încuviință Matilda oprindu-se pentru mai mult timp din mâncat, binedispusă și ridicând un deget a luare aminte. Dar numai ca să repornească din nou. De la zero! Cândva.
   — Cândva?
   — Să avem răbdare, dragilor. Au trecut câțiva ani, o să mai treacă alți câțiva. S-avem răbdare. V-o spune un om de șaptezeci și cinci de ani! Iar pentru voi, cum să vă zic, simpla așteptare poate că nici nu-i destul.
   Vartic și Laurian se uitară unul la celălalt.
   — Mulțumesc din suflet! spuse ea lăsând lingura în farfuria goală. Și îi privi pe cei doi, mutându-și privirea de la unul la celălalt, drept în ochi, cu o licărire de recunoștință.
   — Mai așteptați puțin, îi propuse Vartic, să ne aducă și felul doi. Vă mai cedez un pic din porția mea, tot nu mi-e mie prea foame. Și că cred că nici prietenului meu nu-i este, nu-i așa, Laurian?
   — Asta, în niciun caz! refuză bătrâna pe un ton categoric. V-am spus doar că eu mă mulțumesc cu te-miri-ce. De fapt, cred că-i timpul să-mi iau tălpășița, cine știe cine mai apare. Vă pun și pe voi într-o situație proastă. Uite! strigă ea pe neașteptate arătând spre ușă, jos către prag.
   Cei doi, întorcând repede capul, abia apucară să vadă dispărând pe hol coada stufoasă a unei vulpițe roșii. Dintre sportivii aflați în sala de mese nimeni nu observă nimic sau nu dădu vreun semn că ar fi fost acolo ceva demn de interes.
   Noul administrator Vasile probabil că observase vulpița la rândul său, căci își făcu apariția în cadrul ușii c-un umăr înainte privind oarecum contrariat undeva în urmă, spre podea. Laurian observă imediat că purta uniforma militară. Și nu numai asta: pe epoleții lui se ivise o tresă — sau poate chiar două. Era clar că nu-l interesează ce se-ntâmplă în urmă pe coridor, ci aici în sala de mese. Reperă numaidecât masa lor de la fereastră și fața i se înnegri instantaneu de furie. Orice treburi ar fi avut la cantină, lăsă totul baltă și, străbătând sala cu pași mari pe drumul cel mai scurt, se proțăpi la masa lor.
   — Timotei!
   Încă înainte ca el s-ajungă la masă, sportivii de prin jur se opriseră deja din mâncat și din sporovăială și își îndreptaseră privirile spre masa cu scandal.
   — Timotei! Unde pizda mă-tii te crezi! Ai aicea casă mare și inviți pe cine vrei tu și când vrei tu? Vartic deja se repezise să-și pipăie buzunarele ca să scoată portofelul cu cartela, să i-o arate, dar noul administrator țipă la el: — Lasă! De tine știu! Dar asta cine dracu’ mai e? Acu, c-au luat-o pe Margareta-Nebuna, îmi aduci în sală altă baborniță?
   În sala de mese se făcură auzite câteva chicoteli ici și colo, printre sportivi. Dar le stătură în gât când bătrâna, cu mâna ei mică și scheletică, bătu deodată în masă de tresăriră tacâmurile:
   — Mitocan ce ești! Nu mă interesează ce rang ai! Oi fi vreun șef pe-aicea, că vă nimerește pe toți de-o vreme încoace! Dar învață mai întâi să te porți c-o doamnă!
   Firicelul ei de voce se ridică cu o neașteptată fermitate tremurătoare printre toți acei oameni voinici care învățaseră să-și evalueze performanțele și să le prețuiască și le păsase prea puțin de orice altceva.
   — Cu bădărănia, ascultă la mine, niciodată n-ajungi prea departe! Doar ți se pare! Îți merge azi, îți merge mâine, poate și poimâine. Dar vine o zi, ai să vezi pe pielea ta, când o să ți se-nfunde! Și să nu crezi că ziua aia e prea departe ca să-ți pese de pe-acuma! Să-ți pese! Lașule!
   Matilda se ridică furioasă. Era mică și fragilă pe lângă burdihanul încins cu centiron militar al noului administrator Vasile. Laurian se grăbi s-o ajute, ca și la prima lor întâlnire, sprijinind-o de cot. Cu pași mici și târșiți, dar nu mai puțin hotărâți, bătrâna ieși din sala de mese, urmată de Laurian, în tăcerea care se lăsase.