Laurian și Laura (22)

Tancuri în acțiune

Pe Margareta-Nebuna o scoaseră afară din casă pe sus. O legaseră de speteaza unui scaun și o cărau doi soldați care nu se prea sinchiseau de țipetele ei, doar li se umflau nițel și li se înroșeau fălcile, iar vinele de la gât li se încordau în timp ce o cărau prin curte către camionul cu prelată care aștepta în stradă. O legaseră peste brațe, dar picioarele îi rămăseseră libere, așa că Margareta-Nebuna dădea din picioare și se zvârcolea în frânghii strigând:
   — Aaa! Unde mă duceți, nenorociților! Aaa! Pui de lele ce sunteți! Țipetele ei le treceau prin creier celor câțiva trecători care apucaseră deja să se strângă pe străduță, în fața casei. — Voi ce-ați făcut în viață, nenorociților? Vă puneți mintea c-o biată bătrână neputincioasă, s-o scoateți afară din casă! Din casa ei! Făcută cu ani în urmă din muncă cinstită, nenorociților! Fiul meu a căzut pe câmpul de luptă, pentru Patrie! Și voi ce faceți? Evacuați o bătrână neputincioasă din propria ei casă! Asta-i toată vitejia voastră! Și cu casa ce vreți să faceți? S-o dărâmați? Asta vreți voi să faceți, pui de lele ce sunteți!
   Bătrâna dispăru sub prelata care acoperea platforma camionului, de unde continuă să strige:
   — Unde mă duceți, nenorociților! Nu mai vreau la Comisariatul Armatei! Fiul meu a fost ofițer al Armatei Regale! Și a căzut la datorie! Voi nu sunteți decât niște viermi! Nenorociților, pui de lele! Nu mai vreau la Comisariat! Și când striga Nu mai vreau! , trecătorilor care asistau la cele întâmplate li se încrețea pielea din creștetul capului și le treceau fiori pe șira spinării. Deja duduiau motoarele tancurilor care trepidau, gata de asalt. Alți soldați se grăbeau să scoată piese de mobilier din casă și să le încarce în camion. Se grăbeau și nu prea. În definitiv nu era vorba decât de niște vechituri ca vai de ele, pe care însă aveau ordin să le transporte la depozitul armatei. Motorină irosită și nimic altceva. Mai bine le-ar fi dat foc chiar aicea-n curte.
   Abia apucară cei câțiva gură-cască adunați în față, pe trotuar, să se dea la o parte din calea camionului cu prelată care se porni s-o ducă nu se știe unde pe Margareta-Nebuna și calabalâcul ei, că tancul se și năpusti cu toată puterea colosală a blindajului său, legănându-se pe șenile, peste movilele din curte, punând la pământ gardul improvizat. Și nu se opri în curte ci izbi în plin, sub ochii îngroziți ai privitorilor, zidul vechi al fațadei, pe care îl frânse ca pe nimic, cu balcon cu tot, cel pe care obișnuia să iasă Margareta-Nebuna să strige în noapte.
   Nici nu apucă praful să se împrăștie în aer, că tancul dădu cu spatele. Doar cât să-și ia un nou avânt. Hălci de zidărie, grinzi frânte, cercevele stâlcite și cioburi de la geamuri lunecară jos de pe carcasa de oțel. Și tancul se repezi din nou, cu furie răzbunătoare, de data asta înaintând mai adânc în ce mai rămăsese din casă.
   Alți trecători se alăturaseră deja celor dintâi curioși. Cei ce auziseră de Margareta-Nebuna cu siguranță se întrebau cu groază ce o să se-ntâmple cu ea când o s-ajungă înapoi în fața casei transformate într-o grămadă de moloz.
   — Dar ce o să se-ntâmple cu celelalte nebune care locuiesc sau au locuit până ieri în celelalte case de prin jur? Căci alte două tancuri se repeziră cu aceeași furie distrugătoare în casele alăturate.
   — Dumnezeule! se auziră voci îngrozite din mulțime. Ce au ăștia de gând să facă?
   — Dar sunt oare casele goale? Le-au evacuat oare? Sau ăstora nu le mai pasă de nimeni și de nimica?
   Deja locul era învăluit într-un nor de praf amestecat cu gaze de eșapament — praf uscat cu miros de zidărie udă și de motorină arsă. Veni și un răspuns din mulțime:
   — Degajează terenul. Se construiește o sală de gimnastică!
   Și nu părea să fie o simplă părere — unii chiar știau ce avea să se întâmpla.
   — Încă una?
   Aici părerile se dovediră a fi împărțite. Și vehement împărțite. Cineva fu de părere că nu strică niciodată un loc în plus unde oamenii să vină să facă exerciții pentru întărirea mușchilor. Se făceau auziți anevoie din pricina duduitului întărâtat al motoarelor, dar nimeni n-avea de gând să se lase păgubaș. — Totdeauna se găsesc cârcotași să critice lucrurile bune și bine gândite! O cunoaște cineva pe bătrâna asta? Crede cineva că trebuiau s-o lase să se lăfăiască în ditamai casa?
   — O grămadă de hodorogi s-au pripășit prin case părăsite.
   — Și foarte bine au făcut! Cu criza asta de locuințe, se descurcă fiecare cum poate! Contează și cine a părăsit locuințele, nu? Și de ce le-a părăsit! Unii n-au nicio treabă, în timp ce alții muncesc de se spetesc!
   — Bine că nu mai doarme nimenea pe sub poduri.
   — Ba bine că nu! Numai eu cunosc vreo câțiva.
   — Păi să se ducă să facă cerere la primărie.
   — Mata vorbești ca să n-adormi? Sau ești naiv?
   — E nevoie de case, asta e. Și ei ce fac? Le pun la pământ!
   Un nou val de praf se abătu peste ei și cineva dintr-o margine începu să tușească. Unul singur? Ba parcă erau vreo doi. Tușeau dar continuau să se contrazică între ei — cei ce tușeau și cei ce nu tușeau.
   — Nu uitați că aicea a căzut o bombă! Cândva! Dar încă se mai vede urma! Și arătau către fosta groapă dinspre stradă, în care bălăriile de anul ăsta începuseră deja să se înalțe peste bălăriile uscate de anul trecut.
   — Da, dar tancul poate să treacă și prin gropi de bombă! Am văzut asta într-o mulțime de filme! Trece ca printr-o băltoacă! Cine spunea asta se arăta mândru de parcă ar fi fost el însuși la manetele tancului, sau de parcă tancul care trecea prin toate cele i-ar fi aparținut.
   Soldații nu încărcaseră în camion chiar toată mobila pe care o scoseseră din casă. Păstraseră pentru ei câteva scaune, pe care acum uite că ședeau degajat, ba chiar picior peste picior, iar unii își aprinseseră și câte o țigară. Valurile de praf care veneau peste ei nu-i deranjau.
   Ofițerul care îi supraveghea n-avea nicio treabă cu ei. Îl deranjau în schimb civilii de pe stradă care sporovăiau răstit, din punctul lui de vedere fără niciun rost:
   — Hei! Ia vedeți-vă de drum! Hai! Mână măgaru’! Dar oamenii nu se prea sinchiseau, doar se mutau dintr-o parte într-alta, adică cei dinspre ofițer se trăgeau mai departe și alții se apropiau, așa, mai cu sfială, luându-le locul.
   Ei? Ce-ar fi zis despre toate astea Vartic, fostul bancher?
   — Ăsta e războiul pe care îl așteptai, Vartic?
   Laurian îl observă atunci undeva într-o margine de mulțime pe administratorul Ifrim. Nu se amesteca cu ceilalți, dar părea să încerce totuși să fie cât de cât atent. I se abătea atenția de la ceea ce se întâmpla: îngrijitoarea Gherghița, în mână cu bățul ei în formă de T, se întindea să-i ajungă la ureche și îi șoptea ceva. Administratorul se schimba la față și în clipa următoare o pornea cu pas îngrijorat către sala de gimnastică, care era colea, la doi pași.
   Laurian își aminti de povestea din copilărie cu vulpița — cea care își folosea stufoasa-i coadă ca o vâlvătaie roșie ca să șteargă urmele isprăvilor pe care tocmai le făcuse. Dar probabil că ar fi fost o minciună: niciun animal și cu atât mai puțin unul sălbatic n-ar fi rămas într-un loc invadat de-un zgomot atât de infernal ca al tancurilor în acțiune. Și dacă era să fie război, ce loc ar fi rămas neinvadat? Dar până una-alta, treceau pe planul întâi preocupările cotidiene. Administratorul Ifrim era chemat la telefon; iar îngrijitoarea Gherghița își făcuse o dată în plus datoria să-l anunțe pe cel căutat la telefon — iată, chiar și ieșind din sală, bănuind că la asemenea evenimente șeful ei putea să fi dorit să fie de față.
   Intrând în mare grabă în biroul său, unde receptorul aștepta culcat pe masa neagră, ca o mână cu palma deschisă într-o rână, uită să închidă ușa după el. Și chiar dacă de afară nu se auzea vocea care îl căuta, se putea vedea din întreaga atitudine a administratorului că venea foarte de sus: — Da... spuse administratorul, da... Am înțeles... Da. Și din nou: — Am înțeles.
   Îngrijitoarea Gherghița rămăsese în pragul ușii și se uita buimacă la el, cu găleata la picior și bățul în T în mână.
   — Ce e, domn’ administrator? îngăimă ea când îl văzu pe șeful ei punând cu o mișcare îngândurată receptorul la loc în furcă.
   — Închide ușa! răcni administratorul de răsună în tot holul.
   Cutremurată de strigătul neașteptat, îngrijitoarea se repezi să închidă ușa. Se îndepărtă câțiva pași, dar nu se îndură să plece de tot. Astfel că, după câteva secunde, administratorul ieși totuși, ceva mai îmbunat și totodată resemnat și i se adresă îngrijitoarei fără ca ea să-l mai fi întrebat ceva:
   — S-a ales praful, Gherghițo!
   — Ce s-a-ntâmplat, domn’ administrator?
   — M-au destituit.
   Îngrijitoarea nu prea știa cuvântul, dar nu-i sună a bine.
   — Și ce-o să facem de-aci încolo, domn’ administrator?
   — Ce-o să facem?... Păi să vedem ce dracu’ o să facem. L-au numit în locul meu pe Vasile.
   Îngrijitoarea își duse mână la gură:
   — Pe Vasile! Măiculiță!
   Se auzeau de la o distanță nu prea mare motoarele tancurilor care munceau neobosit culcând case la pământ. Norul de praf se deplasase spre sala de gimnastică și deocamdată nu învăluise decât cortul militar kaki din apropiere de intrare. Încă un pic și avea să-nceapă să intre în sală.
   La scară era trasă o mașină de teren, dar nu cea condusă de Teo, ci altă mașină, asemănătoare. Șoferul nu coborâse de la volan. Laurian îl văzu întinzând mâna la bord și pornind mașina în momentul când Vasile, noul administrator al sălii de sport, se ivi sus în capul scării monumentale. Acesta purta uniforma militară, cea de soldat simplu, dar cu diagonala aceea pompoasă cu care Laurian îl mai văzuse la una din festivități. Era chemat la Comandamentul General ca să i se dea, fără doar și poate, vestea cea mare.