Neli (II)

«Furia ei iscată din senin te-a luat prin surprindere. Dar, ca de obicei, ai vrut să pari imperturbabil.
   „Dacă se-ntâmplă așa”, ai reluat, „sunt sigur că știi că bărbaților le place să-și dea aere de persoane cu experiență.”
   „Știu, așa mi s-a părut și mie... Tu ai experiență?”
   Avea un aer îmbufnat și dezamăgit. Te-a făcut să nu fii prea sigur de tine.
   „Eu?... Nu, nu prea cred”, i-ai răspuns.
   S-a agățat de subiect cu oarecare înverșunare:
   „Când ai fost ultima oară cu o femeie?”»
   «N-am putut să fiu calm până la capăt.
   „Mă interoghezi?” i-am reproșat. „Ce vrei? Detalii?”
   „Nu, nu vreau detalii”, mi-a replicat ea c-un fel de revoltă moale. „Când ai avut ultima relație cu o femeie? Săptămâna trecută? Acum două săptămâni?”
   Nu aveam niciun motiv să mint:
   „Da, am avut o relație, cum îi spui tu... Destul de recent. E ceva de condamnat în asta?”
   „Și ce s-a-ntâmplat? V-ați certat?”
   „Ceva n-a mers.”
   „Deci v-ați certat. Cine a fost de vină?”
   „Pentru Dumnezeu, Neli! Nu trebuie neapărat să fie cineva de vină. Pur și simplu lucrurile se adună. Și să-ți mai spun ceva. Să știi că nu numai bărbații se laudă cu experiența lor în materie de sex, mă rog, de cuceriri. Și femeile o fac.”
   „Nu cred!”
   „Tocmai a fost un caz la mine la serviciu. S-a descoperit o fițuică de-a unei tipe, cu o listă de colegi cu care ea a avut relații. S-a lăsat cu scandal.”
   „Aia nu-i femeie adevărată!” a protestat Cornelia. „E o degenerată!”»
   «S-a ridicat și părea obosită. Te-ai simțit vinovat că nu i-ai putut oferi atmosfera sărbătorească la care poate că se aștepta.
   „Cum o cheamă pe prietena ta, cea de care te-ai despărțit?” a întrebat.
   „Daniela.”
   „Și tu cum îi spuneai? Dani? Sau Dana?”
   „Dana.”
   Cornelia a mai zăbovit, cumva dezamăgită, fără nicio așteptare.
   „Pot să iau cu mine cojile de portocală?” a întrebat moale.»
   «M-am simțit și eu obosit.
   „Ce vrei să faci cu ele?” am întrebat-o.
   „Vreau să fac la mine în apartament miros de portocală. Am să le pun pe calorifer, așa cum făceam la cămin.”
   „Ce cămin?”»
   «Nu ți-a dat niciun răspuns. S-a îndreptat spre ușă.
   „Cred că am să renunț la baie în noaptea asta. Mă simt obosită”, a spus ea.
   „Ai tot timpul mâine dimineață”, ai consolat-o.
   „Așa e. Tot n-am altceva mai bun de făcut până te-ntorci tu.”
   „M-aștepți să mă-ntorc?” ai întrebat-o.
   „Să nu te-aștept?” ți-a întors ea întrebarea. A mai avut câteva momente de ezitare: „E absolut obligatoriu să te duci mâine-dimineață acolo unde zici tu că trebuie să te duci?”
   Ai făcut ochii mari:
   „De ce-ntrebi?”
   A ieșit fără să-ți dea niciun răspuns.»

Tot felul de amintiri îmi vin în minte la începutul nopții, înainte de a adormi. Mă agăț de ele și de cele mai multe ori îmi face plăcere. Somnul nu întârzie prea mult. Mai rău e atunci când mă trezesc în toiul nopții, aparent fără niciun motiv. Și somnul nu mai vine, și nu mai vine...

«Te-ai ridicat într-un cot și te-ai uitat la ceasul de la mână.»
   «Nu-mi dădeam seama de unde vine lumina. Era ora șapte fără douăsprezece minute. Se auzea apa curgând în chiuveta de la baie. Am crezut în primul moment că am uitat robinetul deschis. Dar și lumina aprinsă? M-am uitat spre patul vecin și am văzut că fusese ocupat: o pijama străină era aruncată de-a curmezișul. Pe suportul de bagaje apăruse o valiză neagră, cu fermoar. Așadar aveam un coleg de cameră.
   Câteva minute am rămas nemișcat în pat, încercând să-mi dau seama dacă a stat viscolul. Vântul nu se mai auzea. M-am sculat, m-am dus la fereastră și m-am uitat jos în stradă. Încă era aprinsă iluminarea stradală. Se vedea scuarul din fața hotelului, peste care stăruia aerul posomorât și umed al nopții. Jos erau parcate câteva mașini, cu zăpadă pe capotă. Un dreptunghi mai mare de asfalt neacoperit de zăpadă arăta locul unde, de bună seamă, stătuse peste noapte un autobuz. Roțile mașinilor trasaseră curbe și linii negre peste albul scuarului. Până la urmă ninsese destul de puțin. S-a auzit o bătaie ușoară în ușă. Ușa s-a deschis și înăuntru s-a strecurat Neli, mai mult îndrăzneață decât stingherită, îmbrăcată în aceeași rochie cu dungi, de astă-noapte.
   „E cineva aici”, am prevenit-o în șoaptă, arătând spre baie. Pe fața ei uimirea a înlocuit zâmbetul, dar nu dintr-odată; cele două, uimirea și zâmbetul s-au complăcut un timp pe fața ei.
   „Nu stau mult”, mi-a răspuns ea tot pe șoptite, completându-și vorbele cu gesturi. „Știam că pleci devreme și m-am grăbit să te prind încă acasă.”
   În clipa aceea colegul meu de cameră a ieșit din baie, în maiou și cu pantalonii de la pijama — un tip cu o hălăciugă de păr încâlcit, grizonat, bătând spre vârsta a treia. A făcut ochii mari și și-a cerut scuze.
   „Eu îmi cer scuze”, s-a grăbit Neli să ia vina asupra ei. „Am dat buzna la oră nepotrivită!” S-a întors spre mine și mi-a șoptit: „Te aștept afară pe hol.”»
   «Când, peste câteva minute, ai ieșit, cu geanta și cu paltonul pe braț, pregătit de plecare, Cornelia ocupa unul din cele două fotolii alăturate unei măsuțe rotunde, pe hol, îmbrăcate în huse înflorate. Avea gentuța cu chenar roșu în poală, răsfoia o revistă și fuma. A lăsat revista pe masă și a strivit în scrumieră ce mai rămăsese din țigară.
   „Știu că ești grăbit”, a spus. „Nu te țin mult.”
   Te-ai așezat în celălalt fotoliu, cu servieta și paltonul pe genunchi, așteptând. Cornelia se uita spre ușa din fața ei, de fapt în gol. Apoi nu s-a mai uitat în gol, și-a întors capul spre tine:
   „Cum ai dormit?”
   „Bine.”
   „Pari în formă. Deși ai dormit puțin. Și eu am dormit puțin.”
   „Eu în locul tău, dacă n-aș fi avut nicio treabă, m-aș fi lăfăit în pat până către amiază.”
   „Spui asta fiindcă nu mă cunoști. Nu sunt genul.” Și continuă: „Îmi tot vine în minte o-ntrebare... Ce se-ntâmplă oare cu părinții noștri... după un timp?”
   Ai ridicat din sprâncene.
   „Cu părinții noștri? Ce vrei să spui?”
   „Ai tăi sunt bine?” a întrebat ea.
   „Ai mei? Da, sunt bine. De ce?”
   „Sunt împreună?”
   „Da, bineînțeles. Dar, Neli, dacă chiar te interesează amănunte, nu vrei, mai bine, să vorbim după ce mă-ntorc?”
   „Ai mei nu mai sunt împreună”, a spus Cornelia.
   „Îmi pare rău. Sper că nu te afectează prea tare. Adică dacă au avut ceva de împărțit între ei, față de tine sper că au aceeași afecțiune.”
   „Pe dracu’!” a avut ea o ieșire nervoasă. „Taică-meu ne-a părăsit pentru o sclifosită, iar maică-mea trăiește și ea cum poate, și cu cine poate.”»
   «E-adevărat, a fost ceva destul de șocant. Nu mă așteptam să aud o asemenea mărturisire din gura ei.
   „Ce să zic... Eu am fost mai norocos, Neli”, i-am spus. „Taică-meu, decât să se uite prin curțile vecine, mai bine se ocupă de colecții. Cel puțin, din câte știu eu.”
   „Ce colecții?” a întrebat Neli, fără un interes deosebit.
   „În special de reviste de tot felul. Dar a avut o colecție și de pietre, adică o are și-acuma.”
   „Colecție de scalpuri n-are?”
   A glumit cu prea puțină veselie în ochi. Am încercat să mă amuz eu în locul ei:
   „Nu, pentru că asta ar presupune atracție!”
   Neli a rămas un timp tăcută, apoi s-a ridicat din fotoliu.
   „Da...” a zis ea. „Se pare că ești mai norocos. Să sperăm că până la capăt.”
   M-am ridicat și eu.
   „Ce zici, azi mâncăm împreună la restaurantul Victoria?” i-am propus.
   „La ce oră?”
   „Să zicem, la patru? Nu cred că pot s-ajung mai devreme.”
   „O, e cam târziu”, a făcut ea dezamăgită. „Dar fie, am să te-aștept.”
   „Ce faci până atunci?” am întrebat-o.
   „Păi, în primul rând am să iau micul dejun la o cofetărie, pe undeva prin preajmă, trebuie să fie una... O cafea cu lapte și două felii de cozonac... O cafea neagră. O s-o lungesc până la două ore... Pe urmă am să mă duc să mă plimb puțin prin Copou. După aia am să iau tramvaiul până la Palatul Culturii și am să văd muzeul de artă. Sau cel puțin câteva săli... Dar până am să încep toate astea o să mai treacă vreo două ore, așa că n-o să-mi rămână prea mult de așteptat.”
   A venit spre mine, foarte aproape. Și, lipindu-se de mine, m-a sărutat, așa, înainte de plecare.
   „Greu își face loc tinerețea”, am spus.
   „Ce tot spui” a ripostat ea. „Dar suntem tineri.”
   Eu mă gândisem la ce se alesese de colecțiile tatei și la ce se alege de colecții în general.»

   «Când te-ai întors la hotel, mai vârstnicul tău coleg de cameră era pe picior de plecare.
   „Nici n-am apucat să ne cunoaștem”, a zis el. „Mai rămâneți la hotel?”
   „Da, mai stau câteva zile.”
   „Poate veniți să-mi vedeți spectacolul. Sunt regizor. Vidrașcu e numele meu. Nu știu dacă vă spune ceva. Roman Vidrașcu.” Ai încercat să-i răspunzi cât mai convingător că da, cine n-a auzit de regizorul Roman Vidrașcu! În realitate habar n-aveai de el. „M-au chemat aici la Național să le pun în scenă «Omul zelos», o piesă de Sergio Ruffo. O piesă colosală! Leit ce se-ntâmplă la noi în anii ăștia. Dar toată lumea se preface că nu vede nimic. Cu atât mai bine. N-aveți decât să nu vedeți! Închideți ochii! Băgați-vă capu-n nisip! Eu n-am nimica de pierdut din povestea asta. Doar de câștigat. Vă trec pe lista invitaților mei, la intrare?”»
   «M-am gândit imediat la Cornelia, la prânzul împreună cu ea la restaurantul Victoria, așa cum îi propusesem — și ea acceptase. M-am scuzat:
   „Nu cred c-am să pot în seara asta.”
   „Nu-i nimic, rămâne pe mâine-seară” a răspuns deloc surprins regizorul. „Ați spus că rămâneți câteva zile. Rămâne pe mâine, sau pe poimâine.” Și adăugat: „Era să uit, aveți un plic pe pernă.”»
   «De fapt nu era un plic ci doar un bilet, împăturit, vârât pe jumătate sub plapumă. Era un scris necunoscut și totuși era ea care îți scria: „Am crezut că pot rămâne până la miezul nopții dar la ora 12 mi-au pus în vedere să achit pentru încă o zi dacă vreau să rămân în continuare. N-am încă o sută douăzeci de lei de aruncat pe fereastră. Îmi pare rău că n-am luat masa cu tine la restaurant. Zău că mi-ar fi plăcut. Poate avem noroc și ne mai întâlnim o dată. Nely.”
   Negreșit, Roman Vidrașcu se pricepea să descifreze expresii pe fețele oamenilor. S-a uitat la tine și ți-a spus glumind:
   „Ce, ne vedem diseară la spectacol?”
   Ai scos din portofel o carte de vizită și i-ai întins-o.
   „Vă aștept și după spectacol în foaier, dacă doriți să schimbăm câteva impresii”, a mai adăugat el înainte de a pleca.»
   «Am aruncat bilețelul de la Neli în coșul de gunoi de lângă fereastră și am urcat la etajul trei. Mi-am zis: poate se ține de glume. Am bătut la ușa apartamentului ei, dar n-a răspuns nimeni. Coridorul era întunecos, cu o mochetă de o culoare incertă, ceva între vernil și cenușiu. La mijloc era un holișor cu o măsuță rotundă și două fotolii acoperite cu huse înflorate, la fel ca și un etaj mai jos. De o parte și de alta se înșirau ușile furniruite și lustruite, lucind în lumina lăptoasă care venea dinspre capătul coridorului. Mocheta, pereții cenușii absorbeau orice zgomot. Ușile lustruite aveau aerul că nu le-a mai deschis nimeni de-o veșnicie. Am încercat clanța: ușa era încuiată. „Pe cine căutați?” s-a auzit o voce venind din spate. „Nu-i nimenea acolo.” O îngrijitoare voia, parcă, să mă scoată vinovat de ceva. „Era o fată cazată aici azi-dimineață”, i-am spus. „Da, știu”, mi-a răspuns femeia. „A eliberat camera. Nu mai stă nimenea acolo.” Am avut o curiozitate. Am întrebat-o: „Nici o doamnă mai în vârstă?” M-a privit ușor mirată: „Nu, domnule, domnișoara a stat singură.”
   Am coborât în camera mea și am stat un timp să mă uit pe fereastră, fără niciun gând. Am cules din coșul de gunoi bilețelul de la Neli și l-am pus în portofel. Urma să mă duc, singur, să iau masa la restaurantul Victoria, iar apoi la Teatrul Național, să văd spectacolul pus în scenă de colegul meu de cameră.»

M-am mai trezit într-o noapte când îmi fugise somnul, peste încă șase luni, și peste alte șase luni, și peste doi ani. Aveam nopți când nu puteam să dorm. Mi-am făcut un obicei din a vorbi cu mine însumi. Nu li se întâmplă și altora? E ceva rău în asta?