Visul văduvei*

În drumul său pe jos, Lazăr întâlneşte aproape la fiecare colţ de stradă vânzătoare de flori. Florile sunt albe şi, parte din ele, ofilite.

Asta ce să însemne oare?

Îşi aminteşte că tatălui său îi plăceau florile albe, dar de fapt amintirea sa nu-i directă ci intermediată de maică-sa şi de rude. În realitate pe el, pe tatăl său, nu îşi aminteşte să-l fi auzit vreodată vorbind de flori, nici să fi cumpărat flori şi nici nu-şi aminteşte să fi văzut prin casă, decât cu totul ocazional, vaze cu flori, albe sau de altă culoare. Dar aşa a reieşit cu ocazia înmormântării tatălui, că lui i-au plăcut florile albe. Drept care i s-a comandat o coroană de garoafe albe şi toată lumea, sau aproape toată lumea a venit la înmormântare cu flori albe. Şi a fost ca şi cum tatălui său i s-ar fi îndeplinit ultima dorinţă.

*
Dar acum trebuie să ajungă pe o altă stradă trecând printr-un pasaj, despre care îşi aminteşte foarte bine cum era înainte. În tot pasajul, cât e el de lung şi de înalt, nu întâlneşte decât trei sau patru trecători, oarecum zgribuliţi deşi afară nu-i frig. Trecătorii se fac nevăzuţi şi parcă dinadins îşi ascund feţele.

La ieşirea din pasaj constată însă că nu poate să intre pe strada următoare datorită unor lucrări edilitare. Strada este excavată adânc pe toată lăţimea ei, adică până la piciorul clădirilor, astfel că au ieşit la iveală până şi temeliile sau cel puţin partea lor de sus. Până şi trotuarele au dispărut înghiţite de şantier. Lazăr se întreabă dacă acele imobile, astfel dezvelite, mai au stabilitatea şi rezistenţa necesare pentru a rămâne în picioare. Îşi plimbă privirea peste ferestre şi balcoane şi se întreabă cum mai pot ieşi în stradă locatarii. Se gândeşte însă că poate au fost evacuaţi pe durata lucrărilor. Sau poate dispun de ieşiri de serviciu prin spate. De altfel, nu se vede nimeni deşi unele ferestre au rămas deschise. La una din ferestrele deschise, o perdea albă atârnă în afară peste pervaz şi o margine a ei se mişcă uşor în adierea curentului din interior...

Lazăr îşi coboară din nou privirea la excavaţia aceea uriaşă, al cărei rost îi scapă. Cel puţin pentru moment. Iată o construcţie subterană neterminată: o încăpere aducând a hală, foarte lungă, deocamdată doar schiţată prin structura ei de rezistenţă. Totul subteran. Să fie oare vorba de lucrări la metrou? Lazăr poate vedea grinzile metalice ale acoperişului, aşezate de-a curmezişul străzii, chiar sub nivelul carosabilului. Observă însă că lucrarea a suferit stricăciuni importante. Să fi fost de vină ploile din ultima perioadă? Unul dintre pereţii de pământ, cel apropiat, dinspre pasaj, s-a prăbuşit aproape în totalitate ca o alunecare violentă de teren târând cu ea stâlpii de susţinere şi lăsând suspendate în aer capetele grinzilor care în mod normal ar fi trebuit să ajungă să se sprijine pe stâlpi.

Dar asta ce să însemne oare?

Nicăieri nu-i de văzut niciun muncitor; lucrarea pare abandonată. Lazăr se întreabă dacă n-ar putea ajunge pe partea cealaltă a străzii făcând echilibristică pe una din acele grinzi uşor curbate.

*
Cum-necum, iată că a reuşit totuşi să treacă dincolo de şantier, ba chiar să ajungă pe una din străduţele laterale, înguste şi umbrite, unde toate sunt la locul lor, vechi şi aşezate, şi nu se vede nici urmă de lucrare edilitară.

Alte florărese vând flori albe, multe dintre ele, şi aici, ofilite. Întrebându-se de ce le lasă să se ofilească, Lazăr se opreşte şi se apleacă peste un vas cu flori să vadă dacă nu cumva lipsa apei este cauza ofilirii. Fundul vasului este însă întunecos şi nu-şi poate da seama. Dar de ce n-o întreb pe florăreasă? îşi spune...

Trebuie să găsească acel magazin de mobilă unde, cu ocazia plimbării de acum două săptămâni (sau poate trei? — cum trece timpul!) i s-a părut că sunt expuse piese care merită toată atenţia. În căutarea acelui magazin se gândeşte că mòdele în materie de mobilier se schimbă neîncetat, de la an la an. Linia e mereu alta şi chiar şi filozofia interiorului e mereu alta. Printre altele, a dispărut studioul, a dispărut masa masivă şi solidă pentru reunirea întregii familii duminica şi în zilele de sărbătoare. Şi asta pentru că, la drept vorbind, până şi familia a dispărut, practic. În loc de familie, se face socializare şi team-building, din câte a auzit. În interioare sunt la modă spaţiile largi, fotoliile şi canapelele aşezate departe unele de celelalte. Ceea ce nu-i rău. Numai că oaspeţii sunt nevoiţi să stea cu farfuria cu gustări în mână şi de la un moment dat încolo încep să se uite, în zadar, într-o parte şi-n cealaltă să vadă pe unde ar putea s-o lase măcar pentru câteva momente şi adesea nu găsesc loc mai potrivit decât mocheta. O soluţie extravagantă dar practică. Se obişnuia şi în tinereţea sa, nu din lipsă de masă ci, adesea, de lene. Lazăr se gândeşte la ceea ce pe vremuri se chema studio. Un fel de divan adică, doar că de obicei ceva mai lat, pentru două persoane, şi ceva mai cu pretenţii, având la perete o tăblie de lemn lustruit sau, după gust, capitonată, iar la căpătâi o adevărată ladă în care peste zi păstrai aşternutul; ladă pe al cărei fund puteai pune, pentru miros bun, bucheţele de levănţică. Bucheţelele se păstrau în punguţe de hârtie, levănţica se tot usca, devenea tot mai cenuşie şi mai sfărâmicioasă, în timp ce hârtia se tot îngălbenea şi devenea rigidă. Ei bine, nu era nicio nenorocire dacă floricelele — ce va mai fi fost rămas din ele — se destrămau şi se împrăştiau pe fundul lăzii. Răspândeau oricum miros. Cel puţin un timp, un an sau doi. După care deveneau, poate, amintiri pentru acel membru al familiei care se dovedea a fi mai sentimental. Azi nu mai întâlneşti în niciun magazin nici lăzi nici studiouri. Cine mai ştie numele garniturilor de dormitor? Azi poţi cumpăra un pat dublu, matrimonial, şi nimic altceva. În afară de paturile suprapuse pentru juniorii familiei. Fiecare se urcă în patul matrimonial, astăzi, pe partea lui. Dacă nu vor, trupurile nu se mai ating. Odinioară unul dintre soţi... Ana, spre exemplu...

*
Lazăr şi-a ridicat ochii spre ferestrele de la etajele superioare. În ele se oglindeşte albastrul cerului, norii. Sticla pare proaspăt spălată... Sus pe cer un avion cu reacţie lasă în urma sa o dâră albă. Zgomot: nimic. Poate s-ar auzi ceva dacă n-ar fi fundalul sonor al oraşului.

La parter e un magazin de seminţe şi plante decorative. Curiozitatea îl îndeamnă să intre. Nici n-a apucat bine să treacă pragul, că îl şi întâmpină o vânzătoare într-o rochie verde, mătăsoasă, de bună seamă uniforma magazinului. Tânără şi zâmbitoare, fata. Lazăr observă că poartă pantofi cu tocuri foarte înalte şi că se mişcă cu dezinvoltură. Nu se jenează să se uite la picioarele ei şi să-i admire mersul. Fata se preface că nu observă atenţia făţişă şi poate un pic stânjenitoare pe care i-o arată clientul ei. Îl conduce către jardinierele cu plante decorative şi îi explică unde e cel mai potrivit să fie aşezate în casă plantele expuse, cum înfloresc şi când, ce îngrijiri necesită. La un moment dat se întrerupe ostentativ şi, privindu-l cu o umbră de reproş, îl întreabă:

— Mă ascultaţi?

— Da, vă ascult, îi răspunde Lazăr. De ce vi se pare că nu?

— Poate vă interesează altceva din magazinul nostru?

— Nu, nu cred.

— Poate că era mai bine să veniţi cu soţia dumneavoastră, sugerează tânăra vânzătoare continuând să zâmbească politicos.

Lazăr o priveşte cu mirare, poate chiar a tresărit, astfel că vânzătoarea se simte datoare să explice.

— Ştiţi, doamnele au mai multă aplecare pentru plantele decorative. Şi în general pentru interioare.

— Da? Sensibilitatea feminină, spune Lazăr ironic.

— Poate un anumit simţ estetic. Nu vreau să vă jignesc. Dumneavoastră bărbaţii aveţi mai mult simţ practic... Doamnele memorează cu uşurinţă tot ce li se explică. Şi asta numai fiindcă sunt numai ochi şi urechi. Subiectul le pasionează. N-am văzut nicio doamnă care să-şi noteze ceea ce aude şi niciuna nu m-a rugat vreodată să-i scriu totul pe-un bileţel. Memorează totul. Unele refuză chiar şi să ia prospecte. Deşi noi avem prospecte de toate felurile.

Lazăr nu-i dispus să înceapă o discuţie pe această temă cu o vânzătoare la un magazin de plante decorative. Cine are mai mult simţ estetic, cine mai mult simţ practic... Cine memorează, cine nu... Tânăra simte reticenţa lui. Abandonează cu dezinvoltură un subiect cu implicaţii prea personale, poate. Spune:

— Vă putem oferi şi îngrăşăminte pentru plante decorative, pe categorii de plante. Turbă, dacă doriţi... Dar vă putem oferi şi sfaturi cum să aranjaţi plantele în casă... Ce plante au nevoie de multă lumină, ce plante se mulţumesc cu părţile mai umbrite din casă...

— Asta ar însemna un adevărat curs! glumeşte Lazăr, mucalit.

— Se poate spune şi aşa, surâde fata. Nu ne supărăm dacă ne vizitaţi de mai multe ori. De câte ori doriţi dumneavoastră. Nu ne supărăm. Dimpotrivă, ne face plăcere. Sunt sigură că aţi avut în casă şi unghere mai întunecoase. Vă putem sfătui ce plante să aşezaţi acolo. În general plante doar cu frunze, de un verde închis. De pildă, fittonia, diferite varietăţi de peperomia...

— Numai o clipă! o întrerupe Lazăr intrigat. Dumneavoastră aţi spus aţi avut în casă? Adică aţi vorbit la trecut, sau n-am fost eu atent?

— A fost doar o presupunere, domnule, se disculpă tânăra. Nimeni nu locuieşte toată viaţa în aceeaşi casă. Sunt sigură că v-aţi mutat cel puţin o dată. Şi dacă aţi schimbat casa, presupun că aţi ales una mai luminoasă, nu-i aşa? Deşi am cunoscut persoane care au preferat case mai întunecoase... Ştiu şi eu, orientate spre nord sau cu ferestrele obturate de copaci sau de iederă... Peperomia, cum spuneam, rezistă bine în semiîntuneric, ba chiar îi place lumina indirectă, deşi e o plantă de talie mică. Dacă doriţi una de talie mai mare, vă recomand aspidistra sau pana cocoşului, cu frunze mari, lanceolate. O avem în jardiniera de acolo. Vreţi să vă uitaţi?

— Da, mulţumesc, spune Lazăr. Văd că sunteţi foarte informată.

— Nu se poate să nu fi avut în casă şi o yukka, continuă fata. Sau o mai aveţi şi acum?

Lazăr face un efort să-şi amintească.

— Yukka?... Da, zice, cred că da... Dar mă tem că nu i-a mers prea bine.

— Vă amintiţi unde era aşezată? întreabă fata. Şi Lazăr citeşte în ochii ei un interes viu, care parcă trece dincolo de obligaţiile ei stricte de serviciu.

— Nu, zice Lazăr, şi simte deodată cum ia fiinţă şi creşte din adâncul fiinţei sale un inexplicabil val de revoltă. Se răsuceşte brusc pe călcâie şi o ia în grabă spre ieşire.

A ieşit din magazin şi s-a oprit cu spatele către intrare.

Imaginea acelei plante din casa lor se înfiripă timidă în memoria sa. Yukka. Şi păleşte în lumina timpului precum îşi aminteşte acum că yukka a sfârşit, mutată de colo-colo prin casă, neagreată de nimeni, să se ofilească şi să moară făcându-se una cu pământul din marele ghiveci care a ţinut-o în viaţă...

*
La marginea trotuarului de află parcată o maşină veche, abandonată desigur, cu anvelopele dezumflate şi puţin adâncite în asfalt, din vara anului trecut sau poate din ultimele veri. Lazăr se întreabă dacă maşina a fost tot acolo când a intrat în magazin. Cum ar fi putut să nu fie? Curios, se apleacă puţin şi examinează interiorul prin sticla prăfuită. E un Oldsmobile Sedan din 1978, care a fost cândva roşu, iar acum are capota împestriţată cu petice de culoare crem şi cărămiziu. Peste fondul roşu decolorat, desigur. O frumoasă maşină de colecţie, îşi spune...

Îşi urmează traseul şi ajunge în sfârşit în faţa magazinului de mobilă, cel pe care l-a tot căutat sau şi-a propus să-l caute în ultimele câteva săptămâni. Magazinul ocupă mai multe etaje dar Lazăr începe prin a face un tur al parterului. Se plimbă agale de-a lungul standurilor şi printre ele urmând cărările de mochetă. Bucătării şi camere de baie. Mobilier pentru holuri, lampadare, veioze. Aplice de fier forjat, cu sticlă colorată sau mată, lăptoasă.

Pe ochiurile de fereastră înalte ale parterului se pot vedea ramuri de cais înflorit, neclătinate de niciun vânticel şi desigur parfumate... Florile dalbe.

Asta ce să însemne oare?

*
Aranjamentul unor interioare i se pare cunoscut...

Între capătul patului şi bibliotecă era un spaţiu strâmt: când te dădeai jos din pat, puteai să rămâi aşezat pe marginea patului şi taman bine puteai să ajungi, întinzând mâna, la telefon. Dar ce cărţi se aflau acolo pe raft, lângă telefon? Rezemate oblic, sau culcate?...

O tânără vânzătoare se apropie de el şi îl întreabă zâmbitoare dacă îl poate ajuta cu ceva. Ca atitudine nu se deosebeşte prea mult de cea de la magazinul de plante ornamentale, atât doar că poartă un taior bleumarin ceea ce o face să semene cu o stewardesă. În rest, la fel de înaltă şi de slabă, şi la fel de drăguţă. Poate doar un picuţ mai puţin zâmbitoare — de fapt, nu mai puţin zâmbitoare ci altfel zâmbitoare, un pic melancolică, un pic tristă dar nu mai puţin binevoitoare. Pe vremuri vânzătoarele arătau altfel şi ţi se adresau altfel. Cum oare? Nu reuşeşte să-şi aducă aminte... Spune, răspunzând întrebării ei:

— M-aţi putea, dar nu vă stă în putere.

— Poftim? tresare vânzătoarea în taior bleumarin aplecându-se uşor spre el dar păstrându-şi surâsul profesional.

— M-aţi întrebat daca mă puteţi ajuta cu ceva. Iar eu asta v-am răspuns, că nu vă stă în putere.

Vânzătoarea presupune că are de a face cu client extravagant şi rosteşte precaut:

— Depinde ce îmi cereţi.

Lazăr se mulţumeşte s-o privească fix timp de două sau trei clipe şi zâmbeşte la rândul său. Se întoarce să plece. Tânăra nu s-a clintit din loc, a dus doar mâinile la spate şi îi spune la despărţire:

— Avem la fiecare raion pe cineva care să vă îndrume. Nu ezitaţi să puneţi întrebări. La etajul întâi vă oferim camere de zi.

— Mulţumesc.

Lazăr s-a întors şi, cu spatele, îşi flutură mâna în semn de rămas-bun. Şi-a adus însă aminte că n-a întrebat-o tot ce îşi propusese.

— Dar dormitoarele?

— Dormitoarele, la etajul doi.

Dă să se îndepărteze din nou, dar tânăra vânzătoare îi adresează o nouă invitaţie:

— Vă aşteptăm să veniţi într-o zi împreună cu soţia.

Lazăr se încruntă: ce i-o fi venit şi ăsteia? Toate şi-l doresc venit cu soţia? Se întreabă dacă să dea curs impulsului de a o apostrofa, dar se gândeşte că în definitiv fata îşi face doar meseria. Pesemne au mai mult succes cu cuplurile. Ana n-ar mai putea să...

Începe să urce scara. Casa scării are peretele exterior curbat şi în întregime de sticlă. Pare a fi locul cel mai luminos din magazin. Afară se poate vedea în toată splendoarea sa cireşul înflorit. Crede că ar putea vedea chiar şi albinele zumzăind în jurul florilor albe, dar nu şi-a luat ochelarii de distanţă.

O altă tânără vânzătoare în taior bleumarin stă să întâmpine clienţii pe palierul etajului întâi. Nu îşi permite gesturi prea explicite de invitaţie şi se limitează la un zâmbet prietenos, cu care speră să atragă. Prietenos, dar în acelaşi timp un pic marcat parcă de o oarecare tristeţe. Lazăr însă trece de palierul etajului şi continuă să urce. Nu înainte însă de a-i da fetei de înţeles că i-a apreciat seducţia şi discreţia de profesionistă. Dar la etajul al doilea se află dormitoarele şi asta este ceea ce şi-a propus el să vadă... Uneori Ana...

Uneori... Da, uneori Ana se urca în pat după el, se strecura pe la capătul patului dinspre scrin, pe la picioarele lui, când veioza încă mai era aprinsă, şi ocupa spaţiul dintre el şi tăblia de lemn lustruit de la perete. Punând genunchiul drept pe pat, aplecată în patru labe, linia interioară a coapsei se unea pentru o clipă cu linia gambei. Linii tinere alcătuind o curbă minunat de armonioasă. Alteori o găsea la locul ei dinspre perete atunci când el venea să se strecoare sub plapumă...

*
La etajul doi, mai mult decât în restul magazinului, miroase a lemn şi a produse nou-fabricate. Saltele, cearşafuri, cuverturi. Dar şi draperii, transperante, totul care să asigure penumbra dormitorului pe timp de zi şi să ferească de indiscreţia unor ochi prea curioşi pe timp de noapte. Din prag, Lazăr caută cu privirea personal al magazinului. Nu că i-ar duce dorul, dar e de mirare că nu se zăreşte pe tot etajul picior. În schimb o pereche de vizitatori traversează pentru o clipă sau două una din cărările de mochetă dintre standuri, undeva către celălalt capăt, şi se face nevăzută. Totdeauna cei ce vizitează asemenea standuri de mobilă şi eventual cumpără în final se ignoră reciproc. Atracţia mobilei e irezistibilă.

Deasupra primului dormitor care îi iese în cale atârnă o lustră foarte sofisticată, în formă de ciorchine, cu globuri de sticlă de diferite mărimi, care se ating, se sprijină unele de altele. Dar ce sticlă! Poate că atârnă o tonă, dar merită. Bule de aer captate în cursul suflării, efluvii de culori, inserţii de metal. Lazăr îşi aminteşte că el însuşi se gândise cândva în tinereţe la o asemenea lustră pentru viitoarea lor locuinţă, pe care urmau să o cumpere. Pentru detalii urma să se bazeze pe imaginaţia meşterului sticlar fiindcă el nu-i putea da indicaţii cum să procedeze la fiecare operaţie. Dar n-a fost să fie...

Ochii îi cad pe un radio portabil aşezat pe noptiera de lângă unul din paturile expuse. Lazăr se întreabă: prin ce anume i-a atras atenţia? Este un aparat nu vechi, dar de modă veche, care se găsea în magazine... cu câţi ani înainte? Patruzeci? Îşi pleacă urechea spre aparat să audă dacă nu e deschis şi pus la volum mic. Nu se aude nimic, doar pe fereastra deschisă, la capătul celălalt al salonului, intră larma îndepărtată a unui grup de motociclişti care opresc jos în stradă şi coboară acaparând spaţiul străzii cu strigăte şi hihăieli de ambele sexe. Sunt însă venite de atât de departe şi parcă din altă lume că lui Lazăr nu-i perturbă interesul pentru piesele expuse. Un interes oarecum difuz şi neangajant şi cu atât mai plăcut. De ce? Pentru că până la urmă...

Îşi continuă plimbarea agale printre standuri, cu mâinile la spate, ca unul care nu are nimic de cumpărat, cel puţin nu la această vizită, întorcând capul când într-o parte, când într-alta. Cu puţină aplecare, ai la un moment dat o cuprindere de ansamblu: dormitoare comune şi dormitoare cu pretenţii şi probabil scumpe, cu acele paturi matrimoniale atât de apreciate în ziua de azi şi la urma urmei atât de comode, de ce să n-o recunoaştem? Deşi nu-i deloc sigur că Ana ar fi...

Se opreşte în pragul unui dormitor unde, în mod neaşteptat, patul nu este unul matrimonial ci de tip studio. Dă să păşească peste îngrăditura joasă dar ochii îi cad pe un cartonaş aşezat chiar pe pardoseală: Accesul interzis. Tonul interdicţiei i se pare scandalos pentru un magazin care are tot interesul, ca să nu mai vorbim de obligaţie, să-şi trateze clientela cu respect şi solicitudine.

— Dacă doriţi totuşi să vă uitaţi mai de aproape...

Lazăr se răsuceşte şi dă cu ochii de o vânzătoare care îl priveşte în ochi şi îi zâmbeşte prietenos.

— ...vă rugăm să faceţi abstracţie de acel anunţ.

Şi arată spre cartonaşul de pe pardoseală. Pare un pic jenată. Lazăr observă că vânzătoarea nu poartă aceeaşi uniformă bleumarin ci o rochie albă şi sobră, şi o panglică îngustă de mătase verde îi încinge gâtul.

— Şi atunci de ce l-aţi mai pus? o întreabă percepând în propria sa voce, cu surprindere, o umbră de iritare, pe care nu şi-o dorise.

Vânzătoarea este vizibil jenată, dar se descurcă.

— Sincer, nu-mi explic cum a ajuns acolo.

Păşeşte peste îngrăditură, se apleacă graţios din genunchi şi ia cartonaşul, cu care nu ştie pentru moment ce să facă, dar se hotărăşte repede şi îl pune pe o comodă, cu scrisul către perete. După care se întoarce la Lazăr, cu un suspin de uşurare.

— Gata, puteţi intra. Şi, spunând asta, face un pas lateral, pe care îl însoţeşte cu un gest de invitaţie.

Lazăr îi aruncă o privire scurtă pe care şi-o doreşte pacificatoare şi păşeşte şi el peste îngrăditură, trecând pe lângă tânăra vânzătoare. Se apropie cu interes de studio. Se apleacă şi examinează de aproape, ba chiar pipăie uşor cu vârfurile degetelor tapiseria satinată a peretelui lateral, de un verde islamic, împărţită în romburi în relief, cu bumbi din acelaşi material în fiecare adâncitură.

— Avem şi pe alte culori, dacă vă interesează, spune vânzătoarea aşteptând răbdătoare la distanţă de un pas de marginea patului. Se întoarce într-o parte şi îşi permite să-i facă un mic semn amical unei colege care tocmai trece grăbită pe lângă stand. După care aşteaptă în continuare. Spune:

— Poate vi se pare incomod, dar să ştiţi că nu e.

Încă aplecat spre tapiserie, Lazăr întoarce capul spre ea.

— Ce anume e incomod?

— Nu, tocmai că nu e incomod. Am spus doar că poate să pară. Mă refeream la ocuparea locului de la perete. Nu e chiar ca la paturile matrimoniale din ziua de azi. Presupune, poate, ceva mai mult efort, dar vă asigur că în scurt timp devine o obişnuinţă. De altfel dumneavoastră ştiţi foarte bine.

— Da, spune Lazăr. Şi se îndreaptă din mijloc. — Ştiu că devine o obişnuinţă.

— Studioul are în schimb avantajul că se aşează pe colţ, lipit de perete şi ocupă mai puţin spaţiu. Dar poate că dumneavoastră în casă nu duceţi lipsă de spaţiu, nu-i aşa? E mai mult o chestiune sentimentală. Greşesc? Şi, în lipsa oricărui răspuns din partea lui Lazăr, continuă: — Un oarecare inconvenient ar putea să apară numai dacă survine o situaţie specială, să zicem.

— Adică?... Lazăr îşi încruntă sprâncenele.

— Ştiu şi eu, în cazul când unul din soţi cade bolnav de o boală de mai lungă durată. Cineva într-o asemenea situaţie probabil că îşi doreşte locul de la perete pentru că acolo găseşte un ungher care îi dă iluzia că se simte apărat, ca să zic aşa. Dar, ştiţi, în cazul ăsta accesul la acel loc e mai greu. Vreau să zic, în starea de om bolnav a acelei persoane. Adică îi este mai greu să se urce şi să coboare din pat.

Prin atitudinea ei, tânăra vânzătoare lasă impresia că a trecut, poate chiar nu prea demult, printr-o situaţie dificilă, deşi strălucitoarea ei tinereţe o contrazice. Lazăr o priveşte cu atenţie.

— Un ungher unde te simţi apărat?

— De fapt e doar o iluzie, cum am spus, precizează vânzătoarea. Te întorci cu faţa la perete, ridici cotul deasupra capului şi acolo ţi se pare că te ascunzi într-o umbră ocrotitoare. Şi în plus nu mai vezi pe nimeni un timp. Aţi trăit şi dumneavoastră o asemenea iluzie, nu-i aşa? Nu se poate să nu fi trăit. Cu toţii ne facem iluzii. Din păcate.

— De ce din păcate?

— Ştiu că dumneavoastră aţi rămas... Se corectează: — Se vede că aţi rămas, spune... Mereu curios, nu?... Greşesc? Mă uit, şi apreciez, continuă ea, cât de tare sunteţi interesat să găsiţi mobila care vi s-ar fi potrivit probabil... Şi deodată îl întreabă: — Vreţi să vă las singur?

*
Ce simplu e totul. Lazăr păşeşte pe mocheta moale către standul următor. Ce-ar fi putut s-o facă pe vânzătoare să creadă că vrea să fie lăsat singur? Şi totuşi a intuit bine. Sunt nemaipomenite femeiuştile astea cu perspicacitatea lor. Lazăr îşi aruncă o privire pe fereastră să vadă dacă n-a început să se întunece. Nu că s-ar grăbi. Dimpotrivă. I-ar face plăcere să părăsească magazinul pe luminile aprinse ale străzii... Îşi aminteşte din nou cum a pierit yukka în casa lor. Mai întâi nu şi-a mai găsit locul în dormitorul mic şi a fost mutată în sufragerie, între fotoliu şi uşă. În decurs de un an cele două tulpini ramificate ale ei, solzoase, suferinde şi ciopârţite de frunzele uscate până atunci, s-au răsucit apoi elicoidal spre lumina ferestrei, obturată de fotoliu şi de draperia mereu trasă pe jumătate. Contorsionarea tulpinilor, deşi nostimă în sine, s-a dovedit a fi de rău augur. Tot mai multe frunze de la baza coroanei au început să se pleoştească rând pe rând, muindu-se ca opărite înainte să se usuce. Ana a încercat să-i redea plantei viaţa retezând cele două tulpini şi plantându-le separat în acelaşi ghiveci în speranţa că vor da rădăcină. Deşi cu atâtea altele această operaţie i-a reuşit, cu yukka n-a fost să fie. În câteva săptămâni cele două lujere s-au făcut una cu pământul.

Lazăr s-a oprit la un alt stand şi se uită lung la plăcuţa cu numele garniturii de dormitor: Visul văduvei.

Alături de el un tip brunet, cu aspect de rebel, priveşte şi el încruntat. Apoi începe să vorbească.

— Ce ziceţi de numele ăsta? Inspirat, nu? Cică filozofia interiorului este mereu alta? De unde atâta filozofie! În definitiv ce poţi inventa cu adevărat nou? ia gândiţi-vă. Numai denumiri trăsnite. Cuvinte, da. Asta, da. La cuvinte se pricepe toată lumea. Cine întrebuinţa înainte cuvântul funcţional de pildă, puteţi să-mi spuneţi? Funcţional!... Astăzi toată mobila e funcţională, modulele sunt funcţionale, totul e funcţional! Unii citeau, din lipsă de altă îndeletnicire, cărţi despre design. Mobilă, design, obiecte de uz casnic, obiecte industriale, totul trebuia să fie funcţional şi ergonomic! Altă formă fără conţinut! Chiar şi eu am citit vreo două cărţi despre design şi pe urmă am început să mă plictisesc. Nu spuneau nimic nou. Aşa că la un moment dat am încetat să citesc comentariile şi m-am mărginit să mă uit la poze. Comentariile n-au niciun chichirez. Vorbe, vorbe şi iar vorbe... Străinul se uită la Lazăr întrebător: — Căutaţi un dormitor? Păi dacă asta vă trebuie, cred că n-aţi nimerit-o cu magazinul ăsta. Eu am nimerit întâmplător aici şi a doua oară nici că or să mă mai prindă.

Lazăr n-a nimerit întâmplător. A suportat greu vorbăria agresivă a tipului şi n-are niciun chef să intre în vorbă cu el. De altfel i se pare că l-a mai întâlnit cândva şi îşi aminteşte vag că, la fel ca şi acum, a fugit de spiritul lui critic înverşunat. A fugit către tihnă şi bine că a avut unde... Alţi câţiva vizitatori s-au oprit şi, răspândiţi pe toate cele trei laturi accesibile ale standului, îşi întind gâturile spre plăcuţa cu numele modelului de dormitor, care stă aşezată la loc vizibil pe lada studioului. După fixitatea privirii şi după uşoara înclinare a capului înainte par a dori să se convingă că au citit bine. Lazăr le studiază feţele, mutându-şi privirea de la unul la altul. Zăreşte o pereche tânără şi observă felul complet diferit în care el şi ea percep ceea ce au în faţa ochilor. El are o mină nemulţumită şi iritată şi încearcă, destul de vehement, s-o convingă pe însoţitoarea sa, foarte probabil soţia sa, să părăsească neîntârziat standul. Aproape că trage de ea. Ea în schimb pare entuziasmată de ceea ce vede deşi se străduieşte să n-o arate. Lui Lazăr nu-i vine greu să-şi imagineze schimbul lor de replici, tăioase din partea lui, împăciuitoare din partea ei. Principala, poate unica obiecţie a bărbatului este că n-au niciun motiv să zăbovească lângă o garnitură de mobilă care poartă numele de Visul văduvei. Sau poate pe tine te încântă? îi aruncă el sarcastic. Poate visezi să ajungi văduvă! Spune-mi, dacă asta vrei! Doamne fereşte! ripostează ea. Cum poate să-ţi treacă prin minte un asemenea gând!... El probabil că îşi continuă tirada sarcastică: Patul e totuşi de două persoane, vezi bine. Asta ce înseamnă, că văduva poate primi pe oricine la ea în pat?... Lazăr nu le aude cuvintele ci observă doar încordarea penibilă dintre ei... Ar fi trebuit să fie de o singură persoană patul? Ea îi adresează un zâmbet rănit şi un zâmbet împăciuitor. Asta ar trebui să facă o văduvă? Să nu se mai bucure niciodată de viaţă? Nu cumpărăm dormitorul dacă nu vrei, nu insist. Fiindcă ştiu că nu te-ai simţi bine în el. Dar de ce trebuie să fii atât de pornit?... Îndârjirea tânărului a triumfat în cele din urmă: perechea se îndepărtează de stand continuând disputa dar ceva mai domol.

— V-ar surâde o asemenea garnitură?

Lazăr întoarce capul şi întâlneşte zâmbetul deschis al vânzătoarei cu care a discutat ceva mai înainte, cea cu panglică verde la gât. Are acum un anumit aer de familiaritate dar în acelaşi timp manifestă şi reţinerea cuvenită, ca şi cum ar fi întâlnit un vechi client, căruia e dispusă să-i ofere serviciile ei cu prioritate.

— Să mai văd încă vreo câteva, spune Lazăr, şi dacă nu găsesc nimic mai bun, mă întorc şi vă anunţ.

— Cum doriţi, spune tânăra vânzătoare. Sunt sigură că o să vă întoarceţi. Iar într-o zi o să ne facă plăcere să primim şi vizita soţiei dumneavoastră.

— Singură sau cu mine? întreabă Lazăr ironic. Ia spuneţi, cum o aşteptaţi?

Fata strânge din umeri, zâmbind cu o expresie de neputinţă şi de jenă.

— Sunt sigură că e nedespărţită de dumneavoastră, spune.

Asta-i tot ce găseşte de spus.

*
Lazăr se uită în jur şi constată că vizitatorii înşiraţi pe cele trei laturi în jurul garniturii de dormitor au dispărut cu toţii de parcă ar fi fost aduşi să viziteze expoziţia de mobilă în grup organizat, cu un ghid care le-a cerut între timp să-l urmeze către alte standuri. În schimb, de partea cealaltă a careului s-a ivit o altă vânzătoare, şi ea tot în rochie albă. Îi priveşte ţintă, pe colega ei şi pe Lazăr, mutându-şi privirea de la unul la altul, cu un tremur de nerăbdare, de parcă ar aştepta momentul potrivit să intervină în discuţie, deşi nu-i clar cum ar putea să audă ce se discută de la o asemenea distanţă. Apoi, renunţând deodată să mai aştepte, traversează standul în lungul studioului, ocolind cu graţie două taburete–tambur şi în tot acest timp îl fixează pe Lazăr cu o privire prietenoasă, ca şi cum l-ar cunoaşte, ceea ce pe el îl face să creadă că-i vorba de o confuzie. Tânăra se opreşte lângă colega ei, de cealaltă parte, şi de acolo, puţin aplecată în faţă, continuă să-i zâmbească lui Lazăr. Spune:

— Furgoneta tocmai a ieşit din depozit. Nu plecaţi cu ea?

Confuzia se confirmă. Vânzătoarea cu panglică verde la gât încearcă să-i explice colegei sale:

— Domnul încă n-a făcut alegerea. Trebuie să fie vorba de altcineva.

— A! exclamă colega îmbujorându-se toată, deci nu dumneavoastră aţi ales garnitura aceea Orion! Îmi cer scuze. Nu ştiu de ce eram sigură că dumneavoastră aţi cumpărat-o. Doamna îşi căuta disperată soţul şi mi-am zis: Ia te uită unde era soţul dispărut! Dar nu era, vreau să spun că nu dumneavoastră sunteţi soţul dispărut. E clar că m-am înşelat.

— Se-ntâmplă, spune Lazăr fără entuziasm. Şi, fără să ştie de ce, confuzia făcută de fată simte că îl indispune, cumva îi stă în gât.

Un lucrător între două vârste, într-o salopetă gri, cu catarame, traversează şi el dormitorul Visul văduvei, apropiindu-se de ei şi, la rândul lui, fixându-l pe Lazăr cu o privire mirată.

— N-aţi plecat cu furgoneta pe strada Mitropolitul Veniamin Costache? Aţi lăsat-o pe doamna să plece singură?

Spunând asta, lucrătorul dă dovadă de amabilitate, atâta cât e capabil să dea un lucrător ca el.

Cele două tinere se privesc una pe cealaltă dar confuzia nu pare să le amuze prea tare.

— Domnul n-a ales încă, îi explică şi lucrătorului vânzătoarea cu panglică verde la gât.

— Zău? se miră lucrătorul, continuând să-l fixeze pe Lazăr cu o privire tâmpă. N-a ales încă? Aş fi jurat că...

Lazăr simte că jena sa dinainte s-a accentuat după această a doua confuzie. S-ar întoarce pe loc şi ar părăsi magazinul, dar ceva ivit între timp, un punct luminos, îl îndeamnă să bâjbâie prin confuzia sa şi să găsească neîntârziat acel punct luminos. Strada Mitropolit Veniamin Costache. Şi îşi aminteşte şi numărul: 54.

Se aflau în vizită cu toată familia când înserarea îi prindea în curtea mătuşii Maria, aşezaţi la masă, sub o boltă de viţă de vie. Mătuşa aprindea un bec cu abajur din tavanul bolţii şi Lazăr putea s-o vadă mai bine pe fata aceea, alături de care petrecuse deja câteva ore bune — şi o studiase şi o tot studiase —, fără să schimbe însă măcar un cuvânt cu ea. Nu înţelesese nici atunci ce grad de rudenie exista între familia ei şi familia mătuşii Maria. Decât doar că familia fetei era cumva înrudită cu familia mătuşii şi deci şi cu a lor. El şi cu fata aceea de aceeaşi vârstă cu el erau, se pare, rude îndepărtate. Aşa că în curtea casei de pe strada Mitropolit Veniamin Costache erau reunite din întâmplare trei familii. A trecut ceva timp de-atunci, aproape o viaţă, şi Lazăr nu-şi mai aminteşte numele ei. Dar restul? Cum ar fi putut să uite restul? Jocul fetei cu şuviţele de păr. Şuviţele–pletele–blondele... Cum şi le arunca pe spate dintr-un zvâcnet al capului. Un zvâcnet dezinvolt dar şi de o anumită semeţie... Foarte serioasă, fata, la orice se uita prin preajmă, numai la el nu. Pe el nu-l vedea nicicum. Iar din când în când, după ce îşi înclina capul într-un anume fel, părând că studiază ceva mărunt de pe faţa de masă, dar atentă totodată la ce se discuta în cele trei familii reunite, pletele îi rămâneau aninate moale de umăr... Şi atunci urma zvâcnetul din cap, şi şuviţele ajungeau pe spate.

După ce s-au despărţit, multe din zilele următoare Lazăr a încercat şi a tot încercat, în secret, să-i imite mişcarea aceea zvâcnită a capului. Dar ce, parcă el avea plete!...

Lazăr o priveşte mai atent pe vânzătoarea venită mai în urmă, după ce colega ei cu panglică verde la gât s-a îndepărtat câţiva paşi şi discută cu cineva, şi observă la gâtul ei o cruciuliţă dintr-un metal alb, probabil argint. Asta ce să însemne oare?

— Astăzi toată lumea vă confundă, spune tânăra.

— Asta înseamnă că sunt un tip comun, glumeşte Lazăr, cam fără vlagă.

— Asta înseamnă că sunteţi în centrul atenţiei, îl corectează fata cu deferenţă.

— N-am niciun motiv să fiu sau să-mi doresc asta, răspunde el.

— Păcat, spune fata cu cruciuliţă la gât.

— Păcat că ce?

— Păcat că... Fata are o ezitare. Păcat că s-a sfârşit aşa.

Lazăr simte că n-are în el destulă vlagă să-i ceară o explicaţie. Să lăsăm lucrurile aşa cum sunt şi să ne bucurăm de ce ne mai putem bucura.

Vara, pe zăpuşeală, în timp ce călătoreai cu trenul, se întâmpla să-ţi apuci nasul între degetul gros şi cel arătător, la rădăcină, şi să-l freci uşor. Degetele rămâneau un pic unsuroase, miroseau a cărbune şi a fum de locomotivă. Miroseau a gară.

Îndreptându-se spre ieşire, Lazăr făcu acest gest şi duse apoi degetele la nas. Degetele nu miroseau a nimic.

***

^*Din volumul de povestiri cu același nume.
Publicat şi în Vatra, nr. 1–2, 2009

Basarabencele rusoaice*

Iată, într-o fotografie veche, de culoare sepia, două doamne şezând pe o bancă, într-un parc, iar între ele, un domn. Una din doamne, cea din dreapta, e mama mea, iar bărbatul din mijloc este tatăl meu. Pe vremea aceea încă nu erau căsătoriţi. Sunt tineri cu toţii, dar nu foarte tineri. Mama (viitoarea mea mamă), poartă o pălărie gen clopot, care îi acoperă toată fruntea, inclusiv sprâncenele nelăsând să i se vadă decât ochii (care au destulă expresivitate); un pardesiu care se poate bănui că este larg, cu revere care îi acoperă umerii, ca două triunghiuri ascuţite care coboară, unindu-se, până aproape de talie — asta se pare că era moda. Viitoarea mea mamă este încălţată cu pantofi de culoare deschisă, cu vârful ascuţit şi cu o baretă chic. Ţine picioarele încrucişate gleznă peste gleznă, iar sub braţul stâng strânge o mică poşetă de culoare neagră... Cealaltă doamnă, din stânga, poartă o îmbrăcăminte foarte asemănătoare, doar că pălăria ei este gen turban. Ambele doamne au feţele destinse, în timp ce viitorul meu tată, contrar felului său de a fi, aşa cum l-am cunoscut o viaţă, este încruntat şi oarecum încordat. Başca că seamănă cu Charlie Chaplin. Dar asta nu mă prea preocupă.

Dacă întorci fotografia, pe verso poţi vedea scris de mână cu creionul: Chişinău, 1928, a doua zi de Paşte — probabil un Paşte timpuriu şi rece judecând după copacii încă neînfrunziţi din fundal.

În primăvara anului 1944, când apropierea frontului dinspre est se dovedea a fi deja iminentă, basarabencele (vorbesc de cele rusoaice — şi nu mă îndoiesc că, printre acestea, şi cele două doamne din fotografie) aveau deja experienţa ocupaţiei sovietice din ’940–’941. Nu fuseseră decât zece luni de ocupaţie dar le ajunsese. Aşa că au hotărât, fără ezitare, împreună cu soţii lor, să se refugieze în Vechiul Regat. Tot basarabencele au fost cele care au hotărât ce lucruri să ia cu familiile lor în refugiu, şi ce să lase, cu multă durere în suflet, acasă. Trecem peste detaliul că unele dintre ele au luat foarte puţine lucruri (mobilierul nici nu se punea problema să-l ia; de altfel nici nu era admis pe vagoanele de marfă, închise sau deschise, după noroc — dar ce interdicţie funcţionează cu adevărat în România, Basarabia y compris?) şi că au socotit că refugiul lor urma să fie temporar. Ei bine, în privinţa asta s-au înşelat; cheile de la case, pe care le-au lăsat vecinelor rămase, cu orice risc, acasă, prea bătrâne sau prea bolnave pentru a mai suporta încercarea refugiului, aveau să rămână simple amintiri [1]. Pentru că basarabencele nu s-au mai întors niciodată acasă.

Asta este cât se poate de adevărat. Dar tot pe-atât de adevărat este că ele şi-au găsit totuşi, cum-necum, la sosirea în Vechiul Regat, locuinţe cu chirie. Care însă n-aveau să devină niciodată ceea ce îndeobşte se cheamă un cămin [2]. Rămăseseră odăi disponibile în urma deportării în Rusia Sovietică, imediat după război, a multora dintre românii de origine etnică germană. Că rămăseseră disponibile e doar un fel de a spune. Casele lor oricum erau modeste; dar, forţate de nevoi, în anii imediat următori sfârşitului războiului, soţiile etnicilor nemţi au găsit sau li s-a părut că găsesc o cale de a supravieţui scoţând la închiriat câte una sau câte două din odăi în casele în care locuiau. Şi nu că basarabencele şi familiile lor ar fi fost obişnuite (acasă) cu condiţii atât de modeste; dar, cum credeau cu tărie (sperau, mai bine zis) că se vor întoarce acasă, şi-au zis că vor putea îndura timp de câteva luni, poate chiar ceva mai mult, un an sau doi, traiul într-un spaţiu atât de strâmt, adică două odăiţe iar uneori una singură. Ele nici măcar nu au socotit promiscuitate acel stil de trai, pentru simplul motiv că nu poate fi numit promiscuitate ceva ce durează foarte puţin. Adică este, cum s-ar zice, provizoriu.

Dar provizoratul s-a tot prelungit: un an, şi încă un an, şi încă un an... Apoi etnicii nemţi au început să se întoarcă acasă, aşa că bunul-simţ le-a dictat basarabencelor (şi soţilor lor, desigur) să-şi caute alte locuinţe. Nu toate au fost însă în această situaţie. Unele au închiriat de la bun început locuinţe în case de români răgăţeni. Aşa că pentru ele nu s-au ivit probleme de acest gen. S-au ivit în schimb altele.

Ceea a fost şi a rămas jenant pentru ele a fost accentul. Accentul rusesc, de care nu s-au putut descotorosi niciodată. Ele, care acasă fuseseră, în cea mai mare parte, casnice, nu avuseseră îndeajuns de multe contacte cu vorbitorii nativi de limbă română, aşa că au rămas cu accentul lor caraghios precum un stigmat atavic. Asta, spre deosebire de soţii lor care, lucrând mulţi ani în instituţii şi la firme româneşti, deprinseseră încă din Basarabia o română onorabilă, al cărei accent putea fi cu uşurinţă luat drept neaoş moldovenesc.

Basarabencele chiar făceau haz una de alta în privinţa limbii şi a accentului. Sau, dimpotrivă, în alte cazuri se acopereau una pe alta sau se prefăceau că vorba lor e cât se poate de normală.

Şi apoi mai erau şi numele [3]. De pildă Marusia se întâlnea cu Niusea şi îi povestea că o dată trebuise să se urce în podul casei lor proaspăt închiriate şi că fusese prevenită nu cumva să calce altfel decât numai şi numai pe grinzi, întrucât dacă va călca între grinzi, pe ceea ce pare solid dar nu este, riscă să se prăbuşească prin tavan în casă. Fiindcă aici în Vechiul Regat

— Acoperişul e făcut cu totul altfel decât la noi acasă. Închipuie-ţi, draga mea, că tencuiala tavanului se lipeşte peste... peste... na, că am uitat cum îi zice, fir-ar să fie!... Planta aia de apă, cum se cheamă?...

— Nufăr? încearcă la nimereală Niusea.

— Ei, nufăr! dă din mână nervoasă Marusia. Cum să fie nufăr!... Planta aia care are nişte tulpini aşa, lungi şi subţiri. Se leagă una de alta, ca un fel de... Cum să spun, ca un fel de covor... Văd că aicea nu-i zice covor, îi zice preş.

— Cui îi zice preş, nu-mi mai învârti capul!

— Greşit! exclamă Marusia. Pe cine ai auzit tu că spune pe-aicea „nu-mi mai învârti capul”? Poţi spune „nu mă mai zăpăci de cap”, aşa da.

La care, Niusea o priveşte pe prietena ei cu o admiraţie perplexă şi spune:

— Da’ tu, draga mea, ai învăţat româneşte ca o adevărată româncă. Numai, cum rămâne cu covorul tău de plante de apă?

— Stuf! Marusia se plesneşte cu palma peste frunte, mândră şi uşurată că şi-a amintit.

— Covor de stuf? se miră Niusea.

— Nu, draga mea, tu niciodată nu le nimereşti! Covorul de stuf se cheamă rogojină! Uite vezi, şi asta mi-am amintit cum îi zice!

— Aha, da, aşa e, rogojină, cum am putut să uit? Şi atunci cum, se pune rogojină pe tavan?

— Nu rogojină. Se pune stuf. Şi peste el tencuieşte.

— Cine tencuieşte?

— Proprietarul, cine altcineva! izbucneşte Marusia cu năduf.

— Păi atuncea spune şi tu „se tencuieşte”.

— Ei, da, sigur! Se putea să nu-mi găseşti tu nod în stuf!

— În papură.

— Doamne, ce expresii! Nod în papură!

— Da. Asta fiindcă papura e aşa, dreaptă şi... cum se spune?... Netedă, nu? N-are noduri, asta e important. Şi de aceea nod e ceva neobişnuit la papură.

— Dar parcă nu-i la fel şi la stuf? Nu-i tot neobişnuit? De ce nu spune „nod în stuf”?

— Se spune, Marusia, draga mea. Când ai să-nveţi şi tu să vorbeşti corect româneşte?

— Ei lasă că ştiu destul! La piaţă mă înţeleg cu toate precupeţele... Dar ce expresii în limba asta românească!

Şi Marusia îşi aminteşte de expresia „cu scaun la cap”, care o face să râdă în hohote. Om cu scaun la cap, auzi!

Partea proastă e că toate aceste nume de botez pe care basarabencele le poartă stârnesc dispreţ, ba chiar, uneori, iritare. Marusia, Niusea, ba chiar şi Tusea! Tusea şi junghiul! Altă expresie ciudată... Dar nu, de fapt nu-i chiar ciudată, asta măcar are un dram de noimă. Basarabencele recunosc rareori că ceva are noimă în viaţa şi în lumea răgăţenilor. Totul aici e anapoda şi greşit, atunci când nu-i de-a dreptul prostesc. Şi ele nu pot să critice nimic fiindcă imediat li se dă replica: Dacă nu vă place la noi, n-aveaţi decât să rămâneţi acasă la voi!... Aşa că basarabencele trebuie să tacă şi să înghită.

Dar asta nu înseamnă că dacă ele rămâneau „acasă”, limba română ar fi fost cu ceva mai brează. Uite, cică „să stăm strâmb şi să judecăm drept”! Da’ de ce trebuie cineva să stea strâmb ca să judece drept? Nu se poate să stai drept şi să judeci drept? Vezi, asta nu-nţeleg eu! spune Niuta. Ce atâta grabă? Cică „ziua bună se cunoaşte de dimineaţă”. Păi la noi tocmai că e invers! La noi lumea spune: „Aşteaptă până seara ca să poţi spune cum a fost ziua”!... Poftim de intră în sfadă cu ea şi explică-i că nu-ţi mai foloseşte la nimic să spui cum a fost ziua atunci când ziua a trecut. Omul prevăzător are nevoie să ştie dinainte cum o să fie ziua, ca să-şi planifice treburile de peste zi: când să iasă să lucreze pământul sau să culeagă roadele, când să iasă după cumpărături sau când să plece în călătorie... toate astea... Oi fi eu proastă şi neştiutoare, spune în replică Niuta [4]. Dar eu ştiu una şi bună, că zicala asta a voastră nu-i decât aşa, un fel de a zice. Că nu-i neapărat vorba de zi şi de treburile pe care le ai de făcut peste zi. E doar un fel de-a spune. Poate să fie vorba de un om pe care abia l-ai cunoscut şi să-l judeci pripit după ce abia a deschis gura sau a făcut, poate, un gest necugetat. Se-ntâmplă, nu? Iar voi vă repeziţi să spuneţi despre el aşa şi pe dincolo, că-i rău, că nu-i bun de nimica. În vreme ce noi aşteptăm mai întâi să-l cunoaştem bine înainte să deschidem gura şi să ne pronunţăm despre caracterul lui. Asta înseamnă să aştepţi până seara pentru a spune despre zi că a fost sau n-a fost bună. [5]

Mult mai bine e de copiii lor, care au învăţat româneşte la perfecţie în numai câteva luni [6] şi se joacă împreună cu copiii localnicilor fără să li se scoată pe nas (de prea multe ori) că sunt venetici şi că şi ei şi mamele lor, şi taţii lor mai bine ar fi făcut să rămână acasă şi să vină sovieticii şi să pună biciul pe ei, să-i bage la zdup pentru întârzieri la serviciu, să-i pună să stea la coadă în magazine goale, în mână cu plasele goale, şi să devină cu toţii atei fără niciun dumnezeu.

Dar partea proastă e că toţi acei copii născuţi pe teritoriu românesc şi deveniţi (totuşi) români trup şi suflet au început şi ei să suporte greu accentul rusesc al mamelor lor basarabence. Drept urmare, mamele lor au fost puse în situaţia neplăcută să-i vadă foarte mult timp plecaţi de-acasă, ba chiar să înceapă la un moment dat să le reproşeze că sunt închişi şi ursuzi acasă, în vreme ce la şcoală şi pe stradă pot fi văzuţi plini de voie bună, râzând şi glumind cu colegii şi cu fetele. Dar de ce nu şi acasă?

Şi astfel ruptura dintre ele şi fii lor (şi fiicele lor [7]) s-a adâncit şi s-a tot adâncit, an de an. Mai ales că ceea ce fiii le reproşau mamelor lor basarabence (şi în privinţa asta fiicele nu se lăsau mai prejos) a fost nu numai accentul rusesc ci şi nostalgia vremurilor apuse din Rusia Pravoslavnică. Şi încă n-ar fi fost nimic dacă numai la atâta s-ar fi redus nostalgia. Dar basarabencele — sufletele lor — erau sfâşiate între repulsia faţă de puterea bolşevică şi convingerea intimă (de fapt, speranţa) că sovietele n-au reuşit totuşi să pervertească până într-atât sufletul rus cel pur, înzestrat şi generos încât să înnegrească Icoana Patriei lor de suflet. Dacă înainte de revoluţia bolşevică — şi chiar şi în primii ani de după — tot rusul se veselea într-o frenetică disperare şi cântecele lor făceau furori în întreaga Europă [8], nu se poate ca totul să se fi prăbuşit în anii din urmă ai Puterii sovietice. Credinţa în Dumnezeu nu dispăruse. Basarabencele care nu părăsiseră Basarabia în ’940–’941 le văzuseră cu ochii lor, în momentele de groază din timpul cutremurului din 10 Noiembrie 1940, pe rusoaicele venite de dincolo de Nistru şi stabilite (pentru totdeauna, credeau ele) în Basarabia cum căzuseră în genunchi şi se rugaseră ca Dumnezeu să nu le surpe viaţa. Şi dacă bolşevismul nu ucisese credinţa, atunci, în ’940, poate că vechea Icoană a Rusiei Pravoslavnice încă dăinuia în zilele noastre. Sau, în orice caz, ar fi putut să reînvie. Aşa că bietul lor suflet, refugiat în Vechiul Regat precum odinioară sufletele izgonite de Revoluţia bolşevică în Emigraţia Rusă la Paris şi în alte mari oraşe din Europa, avea de ce să se agaţe.

N-a fost însă nevoie. Copiii lor erau aici, deveniseră români sută la sută, şi ele nu puteau să se dezică de ei şi să se despartă de ei, şi să trăiască duse cu gândul la mestecenii cei albi din ţinuturile de dincolo de Nistru. Unde de fapt nici nu trăiseră vreodată. Decât, poate cu închipuirea. Aşa că, vrând-nevrând, basarabencele au sfârşit prin a adopta fără prefăcătorie noua lor patrie. Doar numele lor au continuat să pară caraghioase şi nimeni din Vechiul Regat nu le-a acceptat vreodată (deşi pe unii i-a amuzat)...

Marusia, Niusea, Antonina, Ninocica, Niuta, Tusea, Alla, Manea, Lenocica. Şi aşa mai departe.

[1] Ca un amuzament amar, te poţi chiar întreba ce s-a ales, peste ani, de acele mici piese de metal numite chei; admiţând că metalul lor este indestructibil, ele trebuie că zac şi în ziua de astăzi pe undeva (de nu cumva au fost date la topit), în legături de chei, între timp ruginite, agăţate în cui, pe tocuri de uşă, undeva prin pivniţe sau prin poduri; astfel că şi cheile de la casă pe care doamna din fotografie, cea din dreapta, adică mama mea, le-a lăsat unei vecine în vârstă, aşteaptă cine ştie în ce loc să reintre în posesia deţinătoarei de drept; dar care deţinătoare de drept nu mai e de găsit.înapoi
[2] Cămin fiind, de pildă, cel lăsat în Basarabia. înapoi
[3] Nici nu vreau să dezvălui numele doamnelor din fotografie, dintre care cea din dreapta este, cum spuneam, mama mea. înapoi
[4] Deşi nici vorbă să se considere ea proastă sau neştiutoare. Doar îi place să se alinte.înapoi
[5] La drept vorbind, ambele interpretări sunt corecte, fiecare în felul ei. Numai că Niuta n-are să recunoască niciodată că a greşit; la fel şi interlocutoarea ei răgăţeancă.înapoi
[6] Deşi mulţi vor fi suspectaţi că le-a rămas un oarecare accent rusesc chiar şi peste mulţi ani. Ceea ce nu-i adevărat. Nu-i adevărat!înapoi
[7] Mai îngăduitoare totuşi; ba chiar, spre a le face pe plac, încercând să vorbească ruseşte în casă, dar cu un tot mai pronunţat accent românesc pe măsura trecerii anilor.înapoi
[8] Se cânta în draci Oci ciornîie şi atâtea altele, precum Cijîk–pijîk, gde tî bîl? Na fantane vodku pil... Şi basarabencele ceva mai în vârstă chiar îşi imaginau piaţa publică din centrul orăşelului patriarhal, pe vremea când Ţarul încă nu fusese izgonit, unde beţivul tradiţional se lua la întrecere cu scatiul într-ale băutului, amator şi el de vodcă, şi lumea ieşită în stradă o ţinea într-un cântat şi o veselie, cu pupături fierbinţi şi îmbrăţişări amicale.înapoi

***

^*Din volumul de povestiri Manechine

EKG*

Singur cu asistenta în cabinetul de electrocardiografie, Filimon s-a lungit pe canapeaua tare peste care e întins un cearşaf alb şi o mică foaie de muşama cărămizie la picioare. Asistenta, o femeie de vreo patruzeci de ani, înaltă şi bine făcută, chiar cu alură sportivă s-ar putea spune, încearcă, profesionist, să le transmită pacienţilor, în particular lui Filimon, starea ei de încredere şi de relaxare, reală sau doar pentru uzul acestora. În timp ce, aşezată la măsuţa de la perete, trece în registru datele de pe biletul de trimitere, face, vorbind cu Filimon, o asociere neaşteptată între electrocardiograf şi poligraf...

E vorba de detectorul de minciuni, precizează ea pe un ton neutru pentru cazul când el n-ar cunoaşte termenul... Filimon se amuză cu gândul că bine ar fi ca tulburările sale de ritm cardiac care îl neliniştesc de o vreme încoace să fie dovedite drept minciună... Aplecată peste registru, asistenta îi vorbeşte apoi, atingând subiectul cumva tangenţial, de radiaţiile emise de aparatele medicale, şi nu numai de cele de-aici din cabinet. Probabil că aşa se şi explică asocierea făcută de ea între electrocardiograf şi poligraf. Nu pare a fi deloc încântată de eterul saturat de electromagnetism, luat în ansamblu, în care îşi duce viaţa, care include şi contribuţia aparatelor electrocasnice de acasă. Ar putea fi o diversiune din partea ei, menită să abată atenţia pacientului de la obsesia bolii. Dar nu, mai degrabă e vorba de o preocupare reală a asistentei...
   Cu doar câteva minute înainte, Filimon îşi aştepta rândul afară, pe holul destul de neprimitor, unde în general pacienţii fie se închid în muţenie, fie, dimpotrivă, se confesează unii altora în chip impudic, dezvăluind detalii ale suferinţelor lor, care pe tine, stătător de o parte, te dezgustă şi te înspăimântă în acelaşi timp...
   Filimon simte pe piept contactele reci pe care i le fixează unul câte unul asistenta. Operaţie premergătoare unei execuţii! Iată un gând nostim, pe care Filimon, pentru a intra în jocul diversionist al asistentei, i-l împărtăşeşte. E bine că aveţi simţul umorului, apreciază asistenta. Dar mai important e să gândiţi pozitiv. Şi adaugă: Să gândim pozitiv şi să evităm stresul. De fapt, la stres voia să ajungă.
   Stresul, desigur — asta e convingerea asistentei c-ar fi cauza bolilor de inimă. Şi nu numai. Poate că a tuturor bolilor... Lume stresată, fără ca cineva anume să fie vinovat... Zice: Ridicaţi-vă puţin mijlocul... Aşa. Râde politicos în timp ce îi strecoară pe dedesubt un elastic cu care îi fixează pe piept alte contacte reci. Acum, gata — zice —, nu mai vorbiţi. Staţi liniştit. Relaxaţi-vă... Filimon îşi dă toată silinţa: încearcă să se autosugestioneze că are destulă putere asupra propriului său corp, şi să-şi insufle încrederea că prin exerciţiu şi-l va stăpâni în totalitate. I se pare, apropo de prezenţa lui în cabinetul de electrocardiografie, că găseşte o oarecare linişte în gândul că oamenii, cum-necum, se ajută totuşi între ei. Ca să te eliberezi de teamă, îşi zice, trebuie doar să te laşi ajutat, să fii în rând cu ceilalţi... Dar care ar urma să fie contribuţia ta la liniştea semenilor? Altădată i se părea atât de complicat... O clipă, zice asistenta, s-a desprins un contact aici pe piept. Filimon simte îndemnul să-şi ia un aer familiar când îi răspunde glumind: N-am nicio vină... Sigur că n-aveţi, acceptă asistenta zâmbind. E din cauza pilozităţii.
   Filimon o priveşte cu coada ochiului. Se întreabă dacă ceea ce vede pe faţa ei e un zâmbet strict profesional, sau uşor viciat de aluzia la unul din atributele sale masculine; în definitiv e şi ea femeie, şi încă destul de tânără. Asistenta arată ca o femeie independentă, destul de probabil nemăritată. Sau divorţată. Filimon se întreabă dacă are un partener pe măsura ei, adică unul înalt, solid, cu alură de sportiv, cumpătat şi, opus ei, scump la vorbă. Poate. Şi ar mai fi o variantă: să fie lesbiană. De multe ori i-au ajuns la ureche istorioare cu lesbiene dar niciodată n-a cunoscut vreuna şi nici nu s-a interesat de ele în detaliu. Oare, la fel ca şi la bărbaţi, una din partenere e activă, iar cealaltă pasivă? Dacă aşa stau lucrurile, asistenta, cu aerul ei voluntar (şi totuşi feminin), ar trebuie să fie activă. Dar în ce ar putea consta activitatea şi pasivitatea la femei? Mai multă sau mai puţină iniţiativă? Capricii acceptate din partea partenerei?...
   Închide ochii şi ascultă. Înregistrarea a început de câteva secunde. Peniţele fâşâie continuu pe banda care se derulează, înregistrând ce? Oricât ai gândi de pozitiv, e greu de presupus că după aritmiile repetate din ultima vreme, electrocardiograma va arăta o inimă intactă...
   Fâşâitul acului a încetat. Asistenta spune: Gata, asta o fost tot. Aţi scăpat de radiaţii! ... Începe să desprindă contactele şi strânge sârmele colac. Şi adaugă pe acelaşi ton glumeţ: Aveţi grijă să vă feriţi de alte rele... Cam la ce rele să mă aştept? întreabă Filimon... O, sunt multe, răspunde asistenta cu un aer de cunoscătoare. Dacă nu le simţiţi vă puteţi considera un om fericit! Vorbeşte din nou în timp ce desprinde contactele de deasupra gleznelor, fără legătură cu meseria ei de asistentă, dezvoltând ideea cu relele care ne pândesc pretutindeni. Carnea de vită şi în general orice carne de culoare roşie... Eu una mă feresc de ele ca de dracu’! Carnea roşie conţine energii negative care, prin îngurgitare, te afectează din interior... Energii negative? Lui Filimon îi vine din nou să glumească: Doar prin îngurgitare, sau la simpla apropiere de respectiva carne? Se abţine însă.
   Asistenta rupe din aparat fâşia de hârtie care conţine amprenta răului cuibărit în inima lui Filimon şi îşi aruncă privirea pe ea — o privire voit fugitivă, ca să nu lase impresia că o cercetare atentă din partea ei, o simplă asistentă, ar putea fi interpretată de către pacient drept pretenţie de a se substitui doctorului. O fi ea cunoscătoare, dar până la un punct. Spune: Mie nu mi se pare că sunt modificări importante... Mă rog, poate c-ar fi câte ceva... Dar... o să se pronunţe domnu’ doctor.
   Îi înmânează lui Filimon fâşia de hârtie cu înregistrarea şi îl însoţeşte până la uşă pentru a-l invita pe pacientul următor.

   Doctorul e un tip încă tânăr, de cel mult patruzeci de ani. Şade la biroul său, adâncit în studierea electrocardiogramei. Electrocardiograma lui Filimon. O baleiază cu privirea, sare de la o pistă la alta, îşi apropie faţa, şi-o îndepărtează, compară. Filimon ocupă scaunul din faţa sa şi, oricât ar dori să se autosugestioneze că nu-i decât un hop pe care o să-l treacă cu bine, aşteaptă totuşi cu nelinişte în suflet. Brusc, doctorul îşi ridică ochii spre Filimon, îl aţinteşte cu o privire intensă, hipnotizatoare, care parcă spune: Acum eu am să-ţi dau o veste proastă iar tu n-ai să te pierzi cu firea. Dar ai s-o iei în serios. Promiţi? Vine o întrebare: Aţi simţit în ultima perioadă o durere în piept, aşa, ca o gheară? Filimon tresare până în străfundul sufletului: joaca s-a terminat, am trecut la lucruri sumbre! A recunoscut imediat expresia aceea fatidică — gheară în piept. Aşadar infarct. E suspect de infarct... Nu, nu-şi aminteşte de nicio durere. Doar aritmiile de care i-a vorbit... Doctorul insistă, îşi îndulceşte tonul: Nu neapărat recent. Poate mai demult, ia încercaţi să vă aduceţi aminte. Se poate să se fi întâmplat chiar cu ani în urmă. Ştiţi, lucrurile astea lasă urme... Cu ani în urmă? Nu, Filimon n-a simţit nici mai demult o asemenea durere. Nu se poate înşela, e sigur. Nu, pur şi simplu nu-şi aminteşte... Doctorul nu-l mai scrutează cu privirea. Nu-i cazul să vă îngrijoraţi, se poate trăi foarte bine şi cu infarct, atâta doar că e nevoie de mai multă prudenţă. Şi oricum, în nicio situaţie prudenţa nu strică. Aşa că nu vi se cere nimic în plus. (A fost doar o glumă.) Am să vă dau o trimitere pentru un set de analize. Asta o să clarifice lucrurile. Doctorul acţionează ca unul care nu se află în faţa primului astfel de caz: se apleacă şi scrie dintr-o bucată biletul de trimitere pentru analize. Îşi aminteşte fără greş tot ce trebuie. După care, cu rezultatele în faţă, vor sta de vorbă pe îndelete.
   Acuma da, e momentul să gândim pozitiv. Cine poate.

   Filimon a părăsit policlinica fără să ia liftul. La ce bun să se grăbească? Încotro să se mai grăbească? A coborât încet pe scară, etaj după etaj... A plecat dintr-o lume şi iată că s-a pomenit într-alta. Înainte şi după. Aici soarele are mai puţină putere decât în lumea de dinainte. Insinuantă, o împăcare cu tot şi cu toate stă să i se infiltreze în viaţă. La cafeaua de după, în casa melancoliei, împreună cu noua sa prietenă care nu aşteaptă nimic de la el, şi nici el de la ea — şi de la nimeni. Un văl albăstrui atenuează petele de soare de pe străzi dar deopotrivă şi petele de umbră, atenuează totul, ca şi cum ai vedea lumea prin ochelari fumurii. Se întreabă: să însemne asta oare nelinişte? Sau resemnare?
   Lumea însăşi are un răspuns pentru toate: între cele două e domnia incertitudinii, blândă şi anestezică.
   Lasă în urmă policlinica şi o ia pe strada Luigi Cazzavillan, îndreptându-se la întâmplare spre capătul tramvaielor 6 şi 20, la doi paşi de catedrala Sf. Iosif. Păşeşte de-a lungul unui zid împrejmuitor, cu sufletul toropit de acea incertitudine blând-adormitoare, cu înclinare spre speranţă — totuşi. Crengi albăstrii, frunze albăstrii, copaci albăstrii se înalţă aerian peste creasta acelui zid. O casă părăsită, veche de la început de secol 20 sau de la sfârşit de secol 19, se iveşte pe partea cealaltă a străzii, aşa, ca o recompensă pentru cât a fost — şi este încă — Filimon de dăruit trecutului. Acea casă, necunoscută, şi poarta de fier forjat de la stradă, atârnând într-o balama, legată cu un lanţ cu lacăt, toate la fel de ruginite, se armonizează între ele şi cu ceea ce simte acum... Îşi aminteşte disperarea care l-a cuprins când a spart cu câţiva ani în urmă, din neatenţie, o farfurie scumpă de porţelan de Meissen, patrimoniu al familiei. O revede în amintire: linii curbe albastre, margine ajurată, ciorchini de struguri cu frunze de viţă şi vrejuri răsucite... Doamne, cât de ireparabilă i s-a părut spargerea farfuriei, ce rană în suflet! Motiv de sinucidere, nu alta! Reconstituie în minte secvenţa scăpării din mână a farfuriei, îşi imaginează mişcările rapide — şi inspirate — pe care le-ar fi putut face pentru a preîntâmpina dezastrul. Pierderea farfuriei a devenit între timp o amărăciune aproape plăcută... Priveşte cu o curiozitate vlăguită, dincolo de poarta ferecată, casa părăginită dar chiar şi aşa impunătoare şi se întreabă cum de n-a încăput pe mâna vreunui potentat al regimului după ce proprietarul a fugit din ţară. Se întreabă dacă regimul îi va permite vreodată să se întoarcă şi să reia casa în posesie. Ghiceşte drama pe care proprietarul a trăit-o cu mulţi ani în urmă şi totodată i se pare de mirare că asemenea lucruri, iată, încă îl mai preocupă în noua sa condiţie... Ei, dar lumea nu începe şi se sfârşeşte odată cu el. N-a realizat asta pe când deasupra capului său nu plutea nicio ameninţare, în schimb o simte acum. Situaţia sa însăşi o percepe ca pe o amărăciune înfiorată, lipsită de orice orizont şi de orice finalitate. Dacă pierderea farfuriei de Meissen ar fi putut-o preîntâmpina, poate, făcând uz de una din dexterităţile sale latente, curmarea iminentă a vieţii, acum, prin ce dexteritate ar putea-o oare evita?
   Cu câţiva ani în urmă a trebuit să facă o serie de şedinţe de fizioterapie pentru a-şi trata spondiloza. Un fleac la urma urmei, dar s-a gândit să nu neglijeze totuşi boala... Pentru a ajunge la pavilionul de fizioterapie a trebuit să străbată curtea spitalului „Dr. Camil Oncescu” împreună cu un asistent care, binevoitor, s-a oferit să-l însoţească pentru a-i arăta drumul. Dintr-o curte interioară se ajungea într-o altă curte interioară, mai mare, trecând printr-un scurt gang boltit. Acolo, în umbra acelui gang era uşa ce dădea în morga spitalului. Întâmplarea a făcut ca exact în momentul când Filimon a trecut pe acolo să fie scoase de la morgă, purtate pe brancarde, două trupuri moarte. A avut loc un schimb rapid de priviri cu luciri de nelinişte între Filimon şi asistent, care a ridicat uşor din umeri ca şi cum s-ar fi scuzat pentru nefericita întâmplare. Morţii erau doi tineri în costume de baie; nisipul se uscase pe trupurile lor înţepenite, pe faţă şi în păr, peste tot, de parcă trupurile moarte ar fi fost ele însele făcute din nisip. Ce apă înşelătoare i-a ademenit în adâncimea ei, în acea dimineaţă ori cu o zi înainte, Filimon nu va şti niciodată. Brancardele au trecut chiar prin faţa lui Filimon şi a asistentului, la doar doi paşi distanţă. Moartea a defilat prin faţa lui, triumfală, cu o trenă de tăcere şi de încremenire. Braţele unuia din cei doi tineri rămăseseră înţepenite într-o îmbrăţişare stranie, în jurul a ceva între timp dispărut, de a cărui dispariţie tânărul de nisip nu prinsese nici acum de veste. Ceva îi scăpase din braţe şi el nu ştia...
   Cei doi tineri înecaţi au fost purtaţi pe brancarde către o dubă mortuară care îi aştepta în mijlocul celei de-a doua curţi interioare, cu uşile de la spate larg deschise. Trupurile au dispărut împinse în interior în timp ce o femeie tânără plângea, încovoiată de durere, sprijinindu-se cu braţul întins de peretele dubei.
   N-au avut noroc cei doi tineri necunoscuţi — luaţi pe nepregătite, n-au avut timp să se gândească.
   El în schimb, cu mai mult noroc, a avut aproape o viaţă întreagă la dispoziţie să mediteze la întâmplarea care ar fi putut să-l prefacă şi pe el într-un om de nisip, încremenit, poate îmbrăţişând şi el ceva scăpat pentru totdeauna.

   ...De pe plaja plină de lume, unde abia s-a instalat, Filimon priveşte peste întinderea mării care umple tot spaţiul de vuiet profund şi continuu, ca o uriaşă cascadă — şi nu sesizează niciun pericol...
   A intrat în apă mergând pe fund, a înaintat destul de mult, până dincolo de capătul estacadei de promenadă, tot jucându-se, aruncându-se cu capul în fiecare val, tot fără a presimţi pericolul, împins de fiecare val fără să bage de seamă. Până când s-a pomenit la apă mare. Când a încercat să se întoarcă spre locul unde mai înainte picioarele îi atingeau cu uşurinţă fundul de nisip şuvoiul mării i s-a împotrivit cu înverşunare...

   Plimbându-se pe străzi, Filimon îşi reaminteşte acea zi de început de august, la Mamaia, ca şi cum între timp nimic nu s-ar fi schimbat: aceleaşi nelinişti, acelaşi soare arzător, acelaşi fanion albastru ridicat pe plajă pentru a-i avertiza pe amatorii de aventură să nu se avânte în larg, acelaşi vuiet de cascadă al mării...

   E deja acolo, în apă, undeva unde nu trebuia să ajungă... E prea târziu acum?... Pe terasa din capătul estacadei câţiva inşi stau cu coatele rezemate de balustradă şi privesc nepăsător spre larg. Filimon îşi învinge orgoliul, strigă după ajutor, îşi agită braţul ridicat. De fapt acum nu mai contează orgoliul, nu mai contează nimic... Colaci de salvare stau agăţaţi de parapetul estacadei. Ce uşor ar fi să i se arunce unul. Un pic de avânt, şi ar ajunge până la el. S-ar prinde de colac, s-ar salva. Dar valurile înalte şi zgomotul mării îi împiedică pe cei de pe estacadă să-şi dea seama că la o distanţă nu prea mare, în apa învolburată, cineva are nevoie disperată de o mână de ajutor. În ochii celor ce privesc în larg de pe estacadă, un braţ agitându-se deasupra apei, în mijlocul valurilor, ce-ar putea însemna? Mai nimic. Poate un semn voios către nişte prieteni? O joacă? Nimeni de pe estacadă nu vede nimic dramatic. Vreo trei înotători l-au înconjurat pe Filimon, călcând apa, păstrând însă o distanţă prudentă, incitaţi şi în acelaşi timp temători. Ezită să se apropie. Filimon ştie, are prezent în minte avertismentul către salvatori: dacă nu eşti sigur că te pricepi s-o faci, nu te apropia de cel ce se îneacă — rişti să te duci la fund odată cu el. De aceea pe cei trei, oricât ar fi de disperat, nici nu-i condamnă că rămân la distanţă. Totuşi unul din ei s-a încumetat să se apropie, lăsându-l pe Filimon să se ţină de el. Nu pentru mult timp...

   Filimon hoinăreşte pe Calea Victoriei sub acelaşi soare lipsit de putere. Nu-i vine să se ducă acasă, n-are niciun chef să înceapă să dea explicaţii. Ajungerea acasă ar fi echivala cu sfârşitul libertăţii de a fi melancolic, cu necesitatea nu numai de a da cuvenitele explicaţii ci şi de a purcede, cu asistenţa familiei, la măsuri practice de supravieţuire, care or fi fiind acestea. Tincuţa va accentua negreşit că e important să aştepte mai întâi rezultatul analizei de sânge, după care om mai vedea, poate se infirmă verdictul. Iar mama ei va dezvolta subiectul cu lux de amănunte, ea care este expertul casei — autodidact — în materie de optimism, regimuri alimentare şi în general viaţă ordonată şi echilibrată.    Lui Filimon îi vine în minte o secvenţă dintr-un film al cărui titlu l-a uitat, cu un condamnat la moarte, cu tot cortegiul de gesturi umanitare pe care societatea se simte datoare să le facă faţă de fiinţa umană sortită dispariţiei. Printre altele, aşa cum se pare că se întâmplă de obicei, ultima dorinţă pe care o cer condamnaţii şi care li se îndeplineşte cu maximă bunăvoinţă este să fie lăsaţi să fumeze o ţigară. Dar acum ceva nou s-a putut vedea în secvenţă. Camera l-a urmărit pe condamnat fumând, în prezenţa oficianţilor execuţiei, preocupat, meditativ, iluzionându-se că îşi lungeşte clipele, că după clipa prezentă mai urmează încă o clipă de viaţă, şi încă o clipă, şi încă o clipă. Camera l-a urmărit stăruitor şi cu răbdare, gest cu gest, până când condamnatul a ajuns la ultimul fum — şi la ultima clipă. Gardianul i-a întins scrumiera pentru a strivi în ea chiştocul. Şi atunci omul şi-a dat seama că odată cu depunerea chiştocului i se vor fi irosit toate clipele vieţii şi că următoarea clipă nu este decât... Iraţional, s-a zbătut disperat să scape, iar gardienii l-au imobilizat prompt. După zbatere venea, inevitabil, resemnarea.

   ...Înotătorul s-a dovedit a fi până la urmă temător şi el, la fel ca ceilalţi doi, şi Filimon l-a lăsat să se îndepărteze, fără a se agăţa de el. A ales să se supună sorţii, să nu pericliteze viaţa altuia. E conştient că prin asta a contrazis ce se spune despre comportamentul disperat al celui ce se îneacă. Se surprinde chiar descoperind, undeva la marginea conştiinţei sale, orgoliul de a fi altfel. Totodată i se pare neverosimil să aibă reflecţii despre lucruri, aici în vecinătatea morţii. Şi totuşi reflectează... A rămas el singur cu valurile. Apa i-a trecut deja peste cap şi el se agaţă de viaţă încercând să sară de pe fund şi să mai apuce o gură de aer. Deasupra capului soarele s-a lichefiat, alb, şi s-a lăbărţat, clătinându-se în oglinzile strâmbe ale valurilor ce vin peste el. A obosit să mai lupte pentru viaţă. Sare pentru ultima oară să iasă cu gura deasupra apei. Şi dacă tot e ultima săritură, cu plânset în suflet desface braţele în sus către soare şi îşi ia adio. A fost un gest teatral, se gândeşte. Deci chiar şi intrând în moarte, conştiinţa lucrează. E o concluzie. Sufletul său încearcă să iasă. Sufletul apei încearcă să intre, pulverizându-se în băşicuţe de aer care îi crapă în urechi. E greu, e cumplit de greu. Un ultim gând se preface într-o ultimă întrebare: cum de unii sinucigaşi preferă să-şi ia viaţa alegând calea înecului — căci moartea prin înec e un chin. Uite vezi, e un chin.
   Există un Univers–Fiinţă Unică ce cuprinde în el toţi aştrii şi toate planetele şi toate corpurile cereşti. Se vorbeşte de echilibrul sferelor, de rotirea lină a planetelor într-o linişte galactică, şi se vorbeşte de armonia celestă. Dar Universul–Fiinţă, el, Unicul, are o conştiinţă şi se dovedeşte că lucrurile stau altfel. Aştrii, planetele se întrepătrund în traiectoriile lor şi se sucesc într-o suferinţă cumplită, fără de sfârşit, atât de cumplită că toate scot un prelung, sfâşietor şi nesfârşit vaiet de jale. Iar Universul–Fiinţă, el, Unicul, prin însăşi alcătuirea lui din toată acea jale infinită a puzderiei de corpuri cereşti, suferă. Nimeni nu s-a gândit vreodată la Univers ca la o Fiinţă Unică ce suferă. Este ca o fiinţă umană care strânge în ea şi se resimte de pe urma suferinţei tuturor celulelor alcătuitoare. Universul–Fiinţă redevine Filimon, iar murmurul tânguitor al aştrilor şi al planetelor redevine murmurul mulţimii strânse în jurul lui, pe plajă, în soarele fierbinte. Suferinţa nu este a Universului–Fiinţă ci este propria suferinţă a lui Filimon. O suferinţă greu de îndurat. Dar este suferinţa unuia care trăieşte. Are un corp, viu, se răsuceşte pe-o parte şi vomită. Poate că suferinţa se atenuează. Realizează că mulţimea păstrează o anumită distanţă în jurul său. Şi realizează că a fost salvat. L-au scos din apă, apoi cineva s-a aplecat peste el, i-a făcut respiraţie artificială, l-a readus la viaţă. Nu ştie cine a fost, dar recunoştinţa îi inundă sufletul. Simte îndemnul să le mulţumească tuturor, chiar dacă nu-i sigur că de pe buzele sale se ridică vreo şoaptă articulată. Dar le mulţumeşte fierbinte tuturor.

   Să nu vină nimeni să-i dea lecţii de optimism. Dacă ar fi să mai aibă ceva de făcut pe lumea asta, acum, până la rezultatul analizelor de sânge, care să confirme — sau nu — verdictul, ar fi să se gândească la cei trei care l-au abandonat în mijlocul valurilor. Să-i înţeleagă, aşa cum i-a înţeles atunci, în plină pustiire, şi să-i ierte că le-a fost prea dragă propria lor viaţă şi au stat de o parte. Ar fi să se gândească, în primul rând, la cel ce l-a readus la viaţă, pe plajă la Mamaia, şi să-i fie recunoscător, indiferent pentru câţi ani l-a redat vieţii.
   Într-un fel sau altul medicul cel încă tânăr care i-a examinat electrocardiograma s-a înşelat, asta e sigur.

***

^*Din volumul de povestiri Răzgândire, în lucru. Publicat și în Vatra, 8-9 2014.

Punctul matematic*

Toată lumea ştie că domnului Panciu, profesorul de matematică, îi cam place să bea. N-a venit niciodată băut la ore, dar uneori este de o veselie din aia ciudată, cu ochi strălucitori şi gura cam slobodă. Altminteri, are metodele lui speciale de a preda. În timp ce se plimbă printre şirurile de bănci se citeşte pe faţa lui că pregăteşte o şotie. Ocheşte pe câte un elev care a aţipit şi, de la distanţă, aruncă spre el, pe o traiectorie cu boltă, bucăţica de cretă pe care o ţine în mână. De cele mai multe ori chiar îl nimereşte. Bucăţica de cretă se rostogoleşte în cădere lăsând o urmă albă pe vestonul lui bleumarin.

— Hei, ce faci acolo, dormi?

De mirare e doar că cineva poate dormi sau măcar aţipi într-un asemenea vacarm. Toţi se prăpădesc de râs în timp ce victima clipeşte des, buimacă. Dar domnul Panciu nu face niciun alt comentariu, a şi uitat de incidentul cu elevul prins moţăind. Uneori adresează întregii clase întrebarea: — Ştiţi voi de ce fac eu glume din când în când?... Evident, nu ştie nimeni. Le explică tot el: — Fiindcă matematica e aridă. Nu pentru toţi, de bună seamă, dar pentru mulţi este. Aţi auzit de cuvântul arid? Dacă nu, gândiţi-vă la un deşert. Deşertul e arid... Ei, şi fiind matematica aridă, cum vă spuneam, necesită o încordare suplimentară a atenţiei. Partea proastă e că atenţia omului nu se poate menţine trează mai mult de douăzeci de minute. Vreau să spun, fără întrerupere, precizează el. Dar o simplă deconectare de câteva secunde — adică, vedeţi bine, o glumă! — e de-ajuns să vă stimuleze să fiţi atenţi încă douăzeci de minute la ce vă spun eu — vorba vine!

Domnul Panciu se apucă într-o zi să le explice, în stilul lui, ce înseamnă punctul în matematică. Desenează mai întâi cu creta un cerc mare, cu diametrul de cel puţin treizeci de centimetri, pe care îl umple cu alb. Pentru asta a consumat o jumătate de cretă. După care ia buretele şi începe să micşoreze discul de cretă ştergând cu o mişcare circulară, în spirală, dinspre margine către centru, până când din cerc nu mai rămâne decât un punct mic de tot. Sau poate chiar nimic. Cu asta a reuşit să capteze (pentru câteva momente) atenţia clasei. Domnul Panciu îşi apropie faţa de tablă prefăcându-se miop şi exclamă: — Vai, dar nu mai văd nimic!... Şi ştiţi de ce?... Evident, nimeni nu ştie. Şi atunci tot el e acela care dă răspunsul: — Fiindcă în matematică punctul e atât de mic încât pur şi simplu nu are dimensiuni. Adică nu se vede! E doar în mintea noastră! O abstracţiune, cum ar veni! A! voi să nu faceţi vreo confuzie cu punctul din ortografie! Ăla, da, se vede. Şi nu numai că se vede, dar reprezintă un sfârşit. Un sfârşit de propoziţie, un sfârşit de idee. Mă rog cine o are... Sau un sfârşit DE? Un sfârşit DE?... Domnul Panciu crede că a dat indicii suficiente şi gesticulează plin de speranţă îndemnând la mai multă (şi mai rapidă) perspicacitate căutând cu ochii prin clasă un isteţ care să se priceapă să continue fraza-întrebare începută de el. Isteţul nu se află pe nicăieri. UN SFÂRŞIT DE VIAŢĂ? ar putea să facă cineva o încercare. Ar putea. Dar nimeni n-o face. Domnul Panciu dă din mână a lehamite şi a renunţare. De fapt nici nu-i sigur că asta a vrut să spună: un sfârşit de viaţă... — Mă întorc la punctul matematic şi spun despre el că poate fi un sfârşit, dar poate la fel de bine fi şi un început. Sau poate fi un punct într-o infinitate de alte puncte. Şi ăsta e cazul comun. Sau, ca să fie mai pe înţelesul vostru, cazul obişnuit... Domnul Panciu îşi înalţă privirea şi întreabă binevoitor: — Ei bine, cum rămâne cu matematica? E aridă sau nu?... Chiţu Marin sare în picioare neîntrebat şi spune că la fel s-a întâmplat şi cu balta din cartierul Măgura... — Pentru Dumnezeu, Chiţule! îl întrerupe iritat profesorul. Ce legătură are balta din cartierul Măgura cu ce vorbim noi?... — A secat pe vremea secetei, explică Chiţu Marin. Aşa mi-a povestit tata. El le ţine minte pe toate. S-a tot micşorat, s-a tot micşorat — mă refer la baltă —, exact aşa cum aţi făcut dumneavoastră pe tablă, până când n-a mai rămas apă decât în mijloc, cam atât cât să umpli o găleată. Iar la un moment dat s-a evaporat şi aia. N-a mai rămas decât stuful... Domnul Panciu a înţeles asocierea şi râde dezarmat. Îi răspunde lui Chiţu că Da, înţeleg că îţi arde de bancuri şi să ştii că atunci când am spus că vreau să vă mai înviorez cu câte o glumă, asta înseamnă că şi voi aveţi dreptul să glumiţi. Cu o singură condiţie. Să nu spuneţi tâmpenii. Ceea ce am vrut eu să vă sugerez este cum ajungi la o abstracţiune pornind de la ceva vizibil... O rază de soare cade pe sprâncenele groase, de om în vârstă, ale domnului Panciu şi îl arată — pentru cine are ochi de văzut — ca un clovn, zâmbăreţ pe din afară şi trist în interior.

Profesorul Panciu coboară treptele scării principale şi o ia în lungul străzii. N-aude fluierăturile scurte pe care, în urma sa, le schimbă între ei, conspirativ, Chiţu şi cu ai lui, care se furişează cu o agilitate ieşită din comun în urmărirea domnului Panciu tupilându-se când după un trunchi de castan, când după altul, străbătând în mare viteză spaţiile deschise de pe trotuarul larg. Precauţii inutile, căci profesorul păşeşte grăbit şi obosit fără să se uite nici în dreapta nici în stânga. De după un trunchi Mazilu face către Chiţu un gest întrebător şi ridică din sprâncene a mirare. Cu alte cuvinte: Unde se duce? Chiţu rânjeşte de după alt trunchi şi îi răspunde tot printr-un gest că: Sigur se duce să ia ceva la bord. Domnul Panciu îşi cară ca întotdeauna după el servieta mare şi ponosită. Nimeni n-a priceput vreodată la ce-i trebuie o servietă atât de mare şi în general la ce-i trebuie servietă fiindcă nimeni nu l-a văzut vreodată scoţând din ea vreun manual, vreun carnet sau măcar vreo foaie de hârtie. Domnul Panciu n-are nevoie de însemnări. La fiecare lecţie el improvizează... Băieţii continuă să se furişeze pe după trunchiuri de copac stârnind protestele trecătorilor peste care se întâmplă să dea în goana lor nebunească în zig-zag. Şi acum? întreabă tot prin gesturi Curelaru. Ne ţinem după el! îi răspunde Chiţu printr-un gest hotărât. Nu-l slăbim din ochi! Domnul Panciu traversează strada aproape fără să se asigure că nu dă vreo maşină peste el, cu servieta bălăngănindu-i-se dezordonat şi ciocnindu-i-se de picioare. De partea cealaltă s-a ivit restaurantul Aurora. Băieţii sunt cinci la număr. Traversează la rândul lor pe urmele profesorului lor de matematică, în grup răzleţ, mimând graba şi hlizindu-se unul la altul. Se opresc la piciorul scării care urcă până la intrarea în restaurant, uitându-se care încotro şi afişând o mină de totală indiferenţă. Cu alte cuvinte, vezi bine, sunt rupţi de tot şi de toate. Domnul Panciu a împins uşa şi a dispărut în interiorul restaurantului. Cei cinci se îndeamnă unul pe altul prin semne şi intră la rândul lor în restaurant. Acum, când ora prânzului a trecut, iar seara n-a venit încă, salonul cel mare e aproape gol. Domnul Panciu s-a aşezat la o masă chiar la marginea culoarului central. În uşă, băieţii dau semne de nehotărâre dar nu le trebuie prea mult să se decidă. Se aşează trei la o masă de lângă intrare, iar ceilalţi doi la masa alăturată. Evită pentru moment să privească spre profesor. Un stâlp cu lambriu, primul din şirul care traversează salonul în lung, le asigură o oarecare lipsă de vizibilitate dinspre locul unde s-a aşezat profesorul Panciu. Oricum însă, acesta nu le dă nicio atenţie. Şade cu spatele spre uşă, deci şi spre ei şi şi-a lăsat servieta pe pardoseală, rezemată de piciorul mesei. Vocile câtorva clienţi se aud, reverberate, tocmai dinspre capătul celălalt al salonului. Un chelner străbate în mare viteză culoarul central şi se apropie glonţ de băieţi. Băieţii intră în alertă. Chelnerul a trecut pe lângă domnul Panciu şi nici nu l-a băgat în seamă. Aici, lângă stâlpul cu lambriu are o măsuţă de serviciu cu pahare, veselă, tacâmuri şi şerveţele. Plus alte flecuşteţe pentru servit clientela. Profesorul îşi aprinde o ţigară. Chelnerul a luat un pahar mare cu picior şi altul mic, tot cu picior, şi se duce să le pună pe masă înaintea profesorului. Nu schimbă cu el nicio vorbă şi dispare la fel de grăbit la capătul celălalt al culoarului, pe uşa care dă probabil în bucătărie. Băieţii şi-au venit repede în fire. Prezenţa lor nu atrage aşadar atenţia. Sunt trataţi ca orice alt client. Continuă să se înţeleagă prin semne şi prin pst-pst-uri. Brusc, Chiţu se ridică de la locul său, înhaţă de pe o masă din apropiere o mapă de carton gros cu meniul restaurantului şi se duce glonţ la masa profesorului, unde o lasă cu un gest repezit, în timp ce ceilalţi patru băieţi, la mesele lor din umbră, reuşesc cu greu să-şi înfrâneze râsul cu sughiţuri. Chiţu se întoarce la masa lui de lângă intrare făcând grimase aproape demente de victorie. Profesorul Panciu abia dacă a întors un pic capul în direcţia de unde i s-a adus meniul. Cu mâna stângă împinge mapa spre capul celălalt al mesei, semn că nu-l interesează, în timp ce cu dreapta scutură scrumul în scrumieră şi continuă să aştepte. Stancu îi atinge cotul lui Chiţu şi, pe muţeşte, arată insistent spre un obiect din apropiere. Chiţu întoarce capul într-acolo şi zăreşte aruncată pe speteaza unui scaun, la doi paşi de măsuţa de serviciu, o haină de pânză albă, din acelea pe care le poartă chelnerii. Ia-o! îi spune Stancu, prin semne. Hai, ia-o! Chiţu se uită în dreapta şi-n stânga prefăcându-se speriat. Se chicoteşte copios şi se scot tot felul de sunete. Pst-pst! Pst-pst! Băieţii nu mai au pic de astâmpăr. Schimbă cu înfrigurare între ei locurile de la cele două mese şi şuşotesc în draci fără întrerupere. Calm! face semn Chiţu. Şi, cu o poză marţială, se ridică, apucă haina de pânză albă de pe speteaza scaunului şi şi-o trage pe mâneci. Băieţii sunt în delir. Chiţu înhaţă o furculiţă şi un cuţit din cutia compartimentată pentru tacâmuri şi, plin de morgă, se duce drept la masa domnului Panciu, iar pe drum se încheie la un nasture, aşa, ca să nu apară descheiat de tot. Aplecat servil din mijloc, aşează furculiţa în stânga profesorului şi cuţitul în dreapta sa. Profesorul îşi ridică spre el privirea contrariată. Nu-l recunoaşte. Spune pe un ton mai degrabă obosit decât iritat: — Ţi-am spus, drăguţă, că nu mănânc nimic. Îl priveşte ceva mai atent dar tot nu-l recunoaşte. — Mata eşti picolo aicea? îl întreabă pe Chiţu. La distanţă, la mesele de la intrare, ceilalţi băieţi se foiesc neliniştiţi dând semne că ar vrea s-o şteargă. — N-ar strica să luaţi o gustare înainte de tărie, zice Chiţu cu deferenţă. Hm! ştiţi, previne ulcerul. Să vă aduc o felie de caşcaval cu puţin piper?... Afară, dincolo de fereastra înaltă, unde se vede înălţându-se coroana unui copac, vrăbiile zburătăcesc tot mutându-se de pe o creangă pe alta şi ciripesc asurzitor. Aplecat servil către domnul Panciu, Chiţu observă jegul lucios de la îndoitura reverelor. Profesorul poartă un costum bleumarin cu dunguliţe albe, la două rânduri. Se gândeşte că le va spune celorlalţi amănuntul ăsta. Şi o să mai adauge: — La fel de slinoasă e şi cravata. Se vede că n-o dezleagă niciodată. Doar slăbeşte nodul şi o scoate seara de după gât. Un ştreang de cravată! Mazilu şi-a luat inima în dinţi şi s-a apropiat şi el de masa profesorului, chiar şi aşa, fără haină de chelner. Spune şi el pe un ton batjocoritor-servil, imitându-şi camaradul: — Colegul meu are dreptate. Dacă nu doriţi caşcaval cu piper, poate niscaiva gogonele? Sau castraveciori muraţi? Domnul Panciu se răsuceşte spre el. Îl priveşte cu mai multă atenţie şi pare să recunoască în acest al doilea picolo pe unul din elevii săi. Dar nu, n-a fost decât o impresie: profesorul nu-l recunoaşte nici pe Mazilu. Aici la restaurantul Aurora toate lucrurile au o altă înfăţişare. Cei doi falşi picolo aruncă priviri neliniştite în lungul culoarului, să nu fie surprinşi de adevăratul chelner care pesemne că a primit totuşi comanda domnului Panciu şi urmează să se întoarcă dintr-o clipă într-alta... Băieţii au prins curaj şi acum se află toţi cinci în jurul mesei domnului Panciu. Profesorul nici măcar nu se mai miră că au venit pe capul lui atâţia picolo. — Suntem în practică, încearcă Târboacă o explicaţie inspirată. Şi, pe un ton zeflemitor–rugător, spune: — Comandaţi ceva, dom’ profesor, altfel ăştia or să zică că nu ne pricepem să servim un client şi or să ne dea afară. Domnul Panciu îl ţintuieşte cu privirea. — De unde ştii că sunt profesor? Mazilu se repede să-l acopere pe tovarăşul său: — Cine nu vă cunoaşte aicea, dom’ profesor! Chiar ni s-a atras atenţia: „Dacă nu-l serviţi bine pe dom’ profesor Panciu, e vai de mama voastră!” Târboacă s-a înclinat foarte tare spre profesorul de matematică şi a simţit veninu-i pe la nas un iz de pălincă. Niciodată, la ore, n-a stat atât de aproape la el. Spune, batjocoritor: — Chiar dacă aţi luat ceva înainte, ştiţi, tot prinde bine o gustare. Chiţu se preface indignat: — Cum adică a luat ceva înainte? Vrei să spui că domnu’ profesor a consumat alte băuturi decât cele oferite de restaurantul nostru? Asta este cu desăvârşire interzis! Ia controlaţi, băieţi, ce are dom’ profesor în geantă! Băutură adusă de-acasă? Curelaru se apleacă iute şi înhaţă servieta ponosită a profesorului. Clapeta nici măcar nu mai are încuietoare. Se dă peste cap pur şi simplu. Profesorul Panciu protestează din toate puterile zbătându-se să-şi recapete servieta. Aceasta însă e pasată cu repeziciune de băieţi, într-un amuzament nebun, de la unul la altul, ca o minge, în jurul mesei.

La capătul dinspre bucătărie al culoarului se iveşte deodată chelnerul adevărat. Observă vânzoleala din jurul mesei clientului său şi pe cei cinci indivizi suspecţi şicanându-l pe profesor cu un tupeu ieşit din comun. Intrigat, chelnerul iuţeşte pasul către masă strigând: — Hei! Hei!... Băieţii se precipită pe culoar spre ieşire. În graba lor cea mare uită să lase servieta profesorului şi se trezesc cu ea afară din restaurant. Curelaru le propune s-o arunce chiar acolo pe trepte şi s-o şteargă cât mai repede, până nu vine poliţia. Dar Chiţu o înhaţă şi o ia la fugă, cu geanta subsuoară, pe o alee ce îi scoate în spatele restaurantului şi de acolo mai departe, pe străduţe depărtate de forfota oraşului.

— Punctul matematic, în pizda mă-sii! strigă deodată Mazilu, înfuriat din senin.

Chiţu se întoarce către el cu prefăcută indignare:

— Hei! ce te-a apucat? Aveţi dreptul să faceţi glume! N-aţi auzit? Cu condiţia să nu spuneţi tâmpenii!

Băieţii se prăpădesc de râs. Pe străduţa unde au ajuns nu se aude ţipenie. În afară de zarva lor.

— Ce pizda mă-sii o fi având în gioarsa asta de geantă a lui? Mazilu a râs împreună cu ceilalţi dar furia nu i s-a domolit.

Chiţu o face pe şeful, bineînţeles tot în zeflemea, şi îşi roteşte privirea peste capetele celorlalţi mijindu-şi ochii a superioritate. Spune:

— Vrea cineva să-i dăm geanta înapoi lu’ dom’ profesor?

Se înalţă un cor de chiote amuzate.

— Vrea cineva să vedem ce are dom’ profesor în geantă? continuă Chiţu pe acelaşi ton fals superior.

Îi răspund aceleaşi chiote dezlănţuite.

Chiţu apucă de mâner servieta ponosită a domnului Panciu şi îi face vânt peste gardul cel mai apropiat.

***

^*Din volumul de povestiri Manechine.
Publicat şi în Vatra, nr. 10–11, 2010

Vasile

Pe la mijlocul anilor ’70, s-a ivit într-o bună zi, nimeni nu ştia de unde, pe aleea înconjurată de pomi fructiferi pe care o străbăteam dimineaţa în drum către intrarea institutului unde lucram. Era un câine superb, de talia unui ciobănesc german dar negru lăţos, un fel de ciobănesc neaoş, fără pedigree, inteligent şi prietenos. În câteva zile avea să devină mascota tuturor colegilor, chiar şi a celor îndeobşte indiferenţi la animale. Avea o anumită demnitate canină: era prietenos, dar nu se gudura, nu cerşea mâncare, nu sărea cu labele pe tine când auzea foşnind o pungă din care ghicea numaidecât că urma sa iasă la iveală ceva pentru sufletul lui. Nu hăpăia mâncarea căpătată. Am încercat să impun un nume pe măsura ţinutei sale maiestuoase: Negru–Vodă. N-a prins, era prea pretenţios pentru un câine totuşi de pripas. Cineva i-a zis Vasile, şi aşa i-a rămas numele.

Timp de câţiva ani a fost răsfăţatul tuturor. Toată lumea îi aducea dimineaţa demâncare, deci, cum e şi firesc, Vasile nu ducea lipsă de nimic, nici de mâncare, nici de mângâieri. Îmi amintesc de o caserolă de plastic cu un rest de ciorbă de perişoare pe care i-am adus-o într-o dimineaţă. Caserola era destul de înaltă şi, spre hazul grupului de colegi care veneau la serviciu, pe alee, împreună cu mine, a apucat-o în poziţie perfect dreaptă şi a dus-o într-un loc ceva mai ferit unde să poată savura restul de ciorbă în linişte.

Colegii îşi aduceau din când în când odraslele să petreacă o zi întreagă în acel loc situat în afara oraşului, cu aer curat, verdeaţă, fructe, linişte. Câinele părea a şti să facă deosebirea între oamenii maturi şi copii. Pe aceştia din urmă îi lăsa să-l mângâie oricât de mult timp aveau chef, fără a da vreodată vreun semn de nerăbdare, amânându-şi, parcă, până şi treburile lui câineşti până ce copiii se vor fi plictisit de mângâiat. Faţă de copii, răbdarea şi înţelegerea câinelui nostru erau nelimitate.

Din când în când, Vasile dispărea din curtea institutului. Uneori lipsea câte o zi întreagă, ba chiar mai multe, ca orice câine independent care se respectă. O dată, spre sfârşit, a lipsit o lună întreagă. Am fost sigur că de data asta îl pierdusem pentru totdeauna pe bunul Vasile. Când, iată-l că apare într-o zi, vesel şi prietenos ca întotdeauna, doar niţel cam ciufulit şi cu fire de paie prin blana-i neagră şi încâlcită.

Apoi a lipsit o iarnă întreagă. S-a întors în primăvara lui 1979, dar ceva era în neregulă cu el. Prin curtea institutului, printre pomi, rămăseseră ultimele petice de zăpadă ale iernii ce trecuse. L-am văzut pe Vasile stând întins cu burta pe una din acele insuliţe de zăpadă cu crustă cenuşie. S-a presupus că mâncase din greşeală, pe undeva prin vecini, otravă pentru şobolani. De bună seamă burta îl ardea şi zăpada îi oferea un dram de alinare.

Când am plecat de la institut, Vasile zăcea pe una din insuliţele de zăpadă mai îndepărtate, la câţiva paşi de gard, cu spatele spre alee. De pe alee, l-am fluierat. Muribund, Vasile mi-a răspuns de acolo de departe fluturându-şi coada fără vlagă. De fapt era un răspuns dat oricui îi arăta un pic de atenţie.

A doua zi de dimineaţă, pe acelaşi petic de zăpadă, blana lui era toată acoperită de promoroacă. Îngrijitorul institutului l-a îngropat în marginea aceea de livadă care încă nu începuse să înmugurească.

La uşa catedralei

Cu inelul ruginit de fier
să baţi la uşa catedralei
Dinăuntru să nu-ţi răspundă nimeni
doar ecoul interior
Cu închipuirea văzului
să te topeşti
în culorile vitraliilor
roşu, verde
   albastru–turcoaz şi galben

Iar cu simţul tactil,
ei bine cu simţul tactil
să te prefiri, aburos,
în susul zidului,
volatil
   entre la Porte Saint Denis
   et le Boulevard des Italiens

Unduind mai sus de rozetă —
   Rozeta de los Caballeros.

Tot mai sus pe zid
şi mai adânc în istorie
Să-ţi alungi din inimă
asprimea sfinţilor vechi
Să-ţi răneşti mâna sufletului
pipăind fiecare piatră
şi fiecare secol incert
rămas încrustat în granit
   cu arama asfinţiturilor
   cu ploile lungi şi fanatice
   cu şfichiuitul vânturilor
   printre himere şi grifoni
   cu dimineţile execuţiilor publice
   Cu fumul maşinii cu aburi
Cu simţul mirosului să aspiri
acel iz de piatră dură
al începutului Lumii
   fasonate de meşterii pietrari
Şi atât.

Peştii*

După ce s-au întors de la pescuit, Mihai Lupu a avut ideea să se ducă amândoi să vadă un film. Auzi ce idee! „Şi cu peştii ce facem? — l-a întrebat Ducu — „intrăm cu ei?” Erau fiecare în mână cu câte o bocceluţă plină cu peştişori. Bocceluţă? De fapt era chiar batista, cu cele patru colţuri legate la un loc — batista cu care îi pescuiseră în Prahova, ţinând-o desfăcută în apă, ca pe o vârşă, în timp ce înaintau împotriva curentului... Dar la nedumerirea lui Ducu, Mihai Lupu a ridicat din umeri. A spus că n-aveau de ce să-şi facă griji, că peştii de apă curgătoare nu miros cine ştie ce, mai ales acum că sunt abia pescuiţi. Şi puiet pe deasupra...

Filmul începuse, dar n-avea importanţă. Au intrat în sală dând draperia la o parte şi au rămas lângă uşă, în beznă şi sub impresia zgomotelor infernale şi fără niciun sens de pe ecran. Nici n-au apucat ochii să i se obişnuiască cu întunericul că Ducu l-a auzit pe Mihai Lupu şoptindu-i la ureche: „Aşează-te şi tu pe undeva, că mă întorc imediat.” Şi a dispărut.

Cât a rămas în sală, după ce şi-a găsit un loc, Ducu a tot întors capul spre culoar aşteptându-se să-l vadă pe Mihai Lupu întorcându-se. Dar el n-a mai apărut.

Ducu a lăsat legăturica cu peşti jos la picioare şi şi-a înălţat privirea către ecran. Era un film cu război. O mitralieră se auzea trăgând fără încetare, cu furie, încă din clipa când păşise în sală — zgomotul acela infernal care i se păruse fără sens. Acum se putea vedea pe ecran o armată întreagă de soldaţi lungiţi pe burtă în poziţie de tragere, împrăştiaţi pe o câmpie întinsă cât vedeai cu ochii, pudrată cu zăpadă, toţi cu căşti pe cap. Încă nu putea să-şi dea seama de unde venea focul furibund al mitralierei. La un moment dat l-a văzut pe unul din soldaţi, în prim-plan, de bună seamă eroul filmului, schimbând câteva cuvinte cu camaradul întins alături. Doar două clipe şi-a lăsat Ducu privirea în jos către legăturica cu peşti, iar când şi-a ridicat-o din nou, camaradul de alături al eroului principal zăcea în aceeaşi poziţie, dar mort, cu casca străpunsă de un glonţ. Doar capul îi căzuse şi faţa i se înclinase inexpresivă într-o parte; poate doar cu o uşoară expresie de îngrijorare sau de uimire, încremenită pe figură... Mitraliera aceea, pe care continua să n-o vadă, trăgea de undeva cu atâta înverşunare încât nimeni dintre soldaţi nu putea să facă vreo mişcare fără să-l trăsnească moartea ţăcănitoare de foc. Din când în când se auzea strigătul unui comandant care le cerea să aştepte momentul potrivit pentru atac... Legăturica cu peşti abia se distingea, ca o pată întunecată în întunericul sălii, la piciorul lui Ducu. I se părea că o vede la o depărtare atât de mare, acolo într-o altă lume, în lumea subterană a rândurilor dintre scaune, în muţenia ei totală — departe de tot ce se petrecea în film. Îşi amintea de ei cât fuseseră de iuţi şi de vii, toţi acei peştişori care săgetau în toate direcţiile prin apa limpede şi puţin adâncă a Prahovei, încercând să scape cu viaţă... Pe ecran, trupuri de soldaţi recădeau la pământ rând pe rând, la cea mai mică încercare de a o porni înainte în asalt, şi rămâneau încremenite fără suflare. Casca de pe cap nu-i proteja în niciun fel de gloanţele prădătoare de viaţă... Îl înţelegea pe eroul filmului că nu se putea împăca cu o asemenea situaţie de neputinţă în faţa unui cuib de mitralieră. Dar nu bănuia ce gest disperat avea de gând să facă. Iar în clipa când şi-a dat seama, a rămas uluit şi revoltat. L-a văzut pe erou cum a reuşit să se târască printre camarazii săi, până la poalele colinei şi de acolo şi-a continuat drumul sacrificiului târându-se pe versant în sus, până în dreptul gurii de foc. Moment în care, lăsându-i pe toţi cu răsuflarea tăiată, s-a aruncat acoperind cu propriu-i trup focul mitralierei. Ducu i-a văzut mâinile încleştându-i-se de smocurile de iarbă uscată de deasupra gurii de foc, şi şi-a zis: o face pentru ca trupul său mort, sfârtecat de gloanţe să nu alunece pe povârniş în jos lăsând iarăşi descoperită acea gură de foc care le stătea în calea victoriei... Pentru câteva clipe s-a lăsat liniştea... Şi în sală la fel... Deasupra întinderii înzăpezite se înălţa un cer mohorât şi totul era mohorât în jur. Urma asaltul general asupra colinei, entuziasm şi urale... Alte umbre s-au perindat apoi pe ecran, în prim-plan sau în depărtare. Gestul de sacrificiu al eroului îl fascina şi îl revolta, dar în acelaşi timp îl scotea pe calea cea mai directă din lumea reală... Şi-a coborât din nou privirea către bocceluţa de la picioare şi, într-un fel care i-a dat fiori, a simţit că îl cuprinde ameţeala... Pata întunecată de pe podeaua murdară parcă n-a mai fost la fel de nemişcată ca înainte. Ceva dădea să iasă din ea... Pe ecran, eroul care se sacrificase, acum că focul ucigător încetase, era răsucit de camarazii săi cu faţa în sus, către cerul mohorât şi uniform. Pe mantaua sa cenuşie se puteau vedea în zona pieptului şi a stomacului o puzderie de mici pete mai întunecate la culoare, încă fumegânde: gloanţele care îi pătrunseseră în trup. Sângele nevăzut i se prelingea de bună seamă pe sub postavul uniformei îmbibându-i cămaşa. Ceea ce el nu mai putea să simtă... Ce ieşea oare — s-a întrebat Ducu cu sufletul la gură — din legăturica cu peşti ce zăcea în subterana scaunelor? Ceea ce s-a ivit acolo n-a fost un peşte. A fost un rac. Un rac pipernicit pe care l-a văzut târându-se cu cleştii îndreptaţi către piciorul său desculţ. A dat să-şi ridice piciorul, dar racul şi-a schimbat direcţia de înaintare făcând un ocol fără noimă. Ducu a încercat să-l împiedice cu piciorul, ferindu-se de cleşti, să se îndepărteze, dar racul se târa cu o încăpăţânare tenace. N-a reuşit să-l împiedice. Şi racul s-a făcut nevăzut pe sub şirul de scaune din faţa sa. Apoi a ieşit încă un rac, şi încă unu. Racii ieşeau unul după altul şi bocceluţa toată fremăta fără încetare. Dumnezeule! câţi urmau să mai iasă? Pe un scaun din faţă, cu vreo două sau trei rânduri înaintea sa, l-a văzut pe un spectator tresărind violent şi uitându-se în jos speriat. Încă puţin şi racii aveau să se răspândească prin toată sala provocând tresăriri şi strigăte.

S-a trezit când lumina era aprinsă şi spectatorii se ridicau şi ieşeau dintre rânduri.

A ridicat de jos legăturica cu peşti şi a ieşit în hol. Ochii i-au căzut pe un afiş de pe perete, pe care nu-l remarcase până atunci. Ceea ce îţi sărea în ochi acolo era o explozie violentă — numai zig-zaguri în roşu, galben şi alb pe un fond negru. O explozie care aproape că îi smulsese din cot mâna unui tânăr care făcuse imprudenţa să ridice de jos de pe trotuar un stilou pe care îl crezuse pierdut de cineva. Era de fapt un stilou capcană, cu încărcătură explozibilă, lăsat acolo de duşman anume ca să terorizeze populaţia civilă din spatele frontului. Din câte se pare era astfel fabricat încât să explodeze la cea mai mică încercare de a-l ridica. O bătrână se oprise lângă Ducu şi privea şi ea cu uimire afişul.

— Se mai întâmplă în ziua de azi lucruri din astea? La atâţia ani după război? Mi-amintesc de un afiş cam ca ăsta la moara din cartier de la mine, unde mă duceam o dată pe săptămână să macin o pungă cu porumb. Da’ asta, hăt cu ani în urmă!...

Ducu n-a mai stat s-o asculte pe bătrână. A ieşit în noaptea de afară. Trecuseră aproape cinci ore de când se întorsese de la râu cu legăturica plină cu peştişori.

Noaptea a avut un vis. Se făcea că maică-sa răsturnase batista cu peşti într-o cratiţă cu apă. Grămăjoara de peşti se vedea, prin apa limpede, ca o moviliţă întunecată pe fundul cratiţei. Ducu a privit intens acea grămăjoară nemişcată de peşti morţi aşteptându-se ca ceva să se întâmple. Şi-a ţinut respiraţia atât de mult încât a simţit că se sufocă. Ceva s-a mişcat acolo, într-o latură a grămăjoarei. S-a mişcat, apoi a ţâşnit desprinzându-se de grămăjoară. Un peştişor se întorsese la viaţă şi respira cu disperare săgetând înnebunit prin apă dintr-un perete la altul al vasului emailat.

Dimineaţa când s-a trezit, ochii i-au căzut pe un bol transparent, aşezat pe masă, unde înota liniştit un peştişor gri închis, aproape negru.

***

^*Din volumul de povestiri Manechine

Vârstnici trecând pe stradă*

M-am întors în micul oraş pe care aproape că l-am părăsit la scurt timp după absolvirea liceului, fără să fi încetat, în toţi aceşti ani, destui la număr, să trăiesc cu el în gând. Să fie un merit? De ce n-ar fi? Dacă m-am întors... ce pot să spun? A fost o întâmplare fericită. A dat Dumnezeu să-mi pot cumpăra un teren, undeva la margine, la poalele dealurilor, spre miază-noapte, şi să-mi construiesc, nu-i aşa? o căsuţă de turtă-dulce pentru mine şi familia mea... Cine crede că n-am să rup din ea câte o bucăţică la fiecare sfârşit de săptămână se-nşeală. Nu mai des, fiindcă trebuie să-mi ajungă pe... Câţi ani să zic? Păi nu cred că-i cazul să stau şi să mă frământ. Câţi mi-o da Dumnezeu. Am să rup câte o bucăţică şi am să-mi mijesc ochii peste dealuri, în ceasurile de răgaz şi aer clar, când dincolo de dealuri se văd munţii...

Iată-mă deci umblând fără nicio treabă pe străzi, destins, şi privirea agăţându-mi-se melancolic de chipurile vârstnicilor cu care mă intersectez pe trotuar... Unde, dacă nu pe străzile din centru? Şi iată-mă străduindu-mă să întineresc cu imaginaţia acele chipuri întâlnite în cale pentru a încerca să le recunosc şi să le regăsesc locul uitat din anii copilăriei şi ai adolescenţei. A! dar, să fie clar, nu mă uit decât la localnici. Numai la ei... Mă întreabă cineva de unde ştiu că sunt localnici?... Păi nu ştiu de unde. Pur şi simplu se vede. Au aerul lumii din care vin şi eu, şi pe care cu toţii am pierdut-o, dintr-un motiv sau altul... Încerc deci să le întineresc lor chipurile, fiindcă pe mine nu mă pot întineri. Nici cu gândul, când nu-mi văd chipul, şi cu atât mai puţin când mă uit în oglindă. Dar parcă asta contează?

La rândul meu, îi surprind pe trecătorii vârstnici fixându-mă cu privirea, preţ de câteva secunde, încercând, poate, să mă regăsească în memoria lor. Pe mine sau pe cel cu care mă confundă...

Dar cine-i oare scutit de confuzii în asemenea preumblări — cum să le zic? nostalgice?... Oare cu cine îl confund pe bătrânul care tocmai trece prin dreptul meu?... Nu? Nu-l confund?... Iată-l, a şi trecut, iar eu continui să mă întreb dacă nu cumva este una şi aceeaşi persoană cu tipul care obişnuia pe vremuri să poarte pe cap ceva ce aducea cu un chipiu de jocheu, cu cozoroc lung, alb cu negru (dar pentru culori n-aş putea băga mâna-n foc)... Intrând în clubul muncitoresc de pe Strada Principală, colţ cu bulevardul Ştefan Gheorghiu, după ce a străbătut din câţiva paşi sprinteni grădiniţa din faţa clădirii care a fost până nu de mult, după toate aparenţele, o casă privată... Ce pot să zic? Mă ataşasem de el? Cred că-i totuşi prea mult spus... Văd doar gesturi de-ale sale, care prind formă încropindu-se din apa întunecată a uitării. Asta îmi şi doresc, nu?... Îl văd agăţându-şi, c-un gest grăbit, şapca de jocheu în cuier. Frecându-şi mâinile cu satisfacţie ca unul care a ajuns în sfârşit la locul unde se bucură de toată aprecierea şi pe care îl merită. Încălzind atmosfera din jur prin simpla lui prezenţă. S-a transformat, intrând, din trecătorul anonim de pe stradă în campionul la ping–pong cunoscut tuturor celor ce frecventau, pe orice fel de vreme, cluburile muncitoreşti din oraş. Campionul? Mă rog, se poate spune şi aşa...

Întorc capul după el, dar la ce-mi foloseşte? Cineva din familie spunea că mersul se păstrează nealterat cu vârsta şi că după mers poţi recunoaşte o persoană cunoscută pe care n-ai mai întâlnit-o de mult. Bun, de acord, poate că se păstrează. Dar până când? Până la sfârşitul zilelor? Ei bine, asta să nu mi-o spună nimeni, că n-am s-o cred. La un moment dat se schimbă şi mersul, şi se schimbă şi vocea... Într-adevăr, mersul nu i-l recunosc. Nu mă mai uit în urmă dar, în chip ciudat, lucrurile parcă încep să se limpezească în mintea mea. Arheologia trecutului propriu — asta este expresia are îmi vine în minte şi care mă bucură. Se sapă în trecut şi se fac descoperiri... Aha, deci aşa... Avea un mers sprinten, săltăreţ... Sau... poate nu săltăreţ ci mai degrabă cu acea zvâcnitură a gambei caracteristică celor scunzi şi agili...

Ce s-a ales de tine, jucătorule de ping-pong? Nu ştiu cât de mare ţi-a fost talentul dar un lucru e sigur: n-am auzit despre tine să fi ajuns în marile campionate. Să fi fost Ieronim numele tău?... Ce să spun?... Sunt gata să admit că memoria îmi poate juca feste: n-o fi fost Ieronim. Deşi e un nume care cred că ţi s-ar fi potrivit... Dar meseria?... Mulţi ar fi pariat cu ochii închişi că meseria ta era ping-pongul. Deşi se vedea cu ochiul liber că la cluburi nu se câştigau bani. Iar ban era cuvântul care dispăruse ca prin farmec de pe buzele tuturor. Sigur, unul din ele...

Şi fiindcă tot veni vorba de cluburi, sau, mă rog, de toate aşezămintele acelea deschise de regim în folosul omului muncii, îmi vine în minte o poză dintr-un album despre frumuseţile Patriei, de-atunci de pe la mijlocul anilor ’50... Frumuseţile şi... dreptatea socială pe cale să se facă. Sau care se şi făcuse. Te pomeneşti! Dacă stau să mă gândesc, înfăptuise cred că ar fi cuvântul cel mai în ton cu vremurile de-atunci. Iată (în album) un interior din Cazinoul de la Sinaia, devenit casă de cultură, unde oameni de rând şed afundaţi în fotolii acoperite cu huse, fiecare cu câte o revistă sau un ziar în mână, în săli somptuoase unde altădată venea să joace la ruletă protipendada — mai ales bucureşteană. Ruletă. Dar cine ştie câte alte jocuri de noroc!... Nu par să se simtă, cei nou-veniţi, tocmai la largul lor în acele fotolii. Poate chiar au stat un pic crispaţi sub obiectivul aparatului de fotografiat. Dar asta li se poate trece cu vederea. Sau, cel puţin, pe mine unul nu mă deranja atunci când răsfoiam albumul. Mă încerca senzaţia jenantă că acea cufundare a lor în lectură era doar poză, că doar mimau cititul şi că de fapt nu se lipea de ei cu adevărat nimic din ceea ce vedeau în acele reviste. Azi, în schimb, nu pot să nu mă gândesc la Steaua fără nume şi la personaje precum Mona, pe care n-am să le mai văd niciodată, nici măcar în alte piese de teatru, coborând dezinvolte, în rochii albe de seară — dar fără bilet de tren —, la somaţia sfios-îmbăţoşată a unui conductor al CFR-ului, într-o gară de turtă-dulce precum Breaza. Venind de unde? Evident, dintr-un cazinou, transformat între timp în casă de cultură. Dar venind de fapt dintr-un alt timp...

Aşa că, jucătorule de ping–pong, faptul că frecventam cu toţii acele cluburi muncitoreşti, unde se juca şah şi ping–pong şi şuba, începuse să fie parte din viaţa noastră. Puteai să intri în oricare din acele cluburi oricând pofteai şi puteai să pleci tot oricând pofteai. Niciun portar nu stătea la uşă să-ţi ceară vreo legitimaţie. Puteai doar să dai o raită prin încăperi cu zugrăveli în culori ciudate — tente de verde stins, veşted, roz patinat — culori preferate de foştii proprietari... Iar tu, jucătorule de ping–pong erai nelipsit... Ce momente mi se succedă în minte?... Fereastra unei frizerii. Client aşezat pe scaun. Prosop alb pe umerii clientului. Foarfece clămpănind în jurul capului. O mână mânuind foarfecele cu dexteritate. Tu, purtătorul de chipiu de jocheu. Frizer. Surpriză totală... Dar care nu întunecă în niciun fel imaginea ta de as al ping-pongului...

Ţi-l aminteşti pe tipul ăla cu aspect de contabil? Un tip mult mai în vârstă decât cei mai mulţi dintre jucătorii de ping–pong. Îţi aminteşti cât se-ncingea de tare jucând, încât de cele mai multe ori se dezbrăca, indiferent de anotimp, până la maieu? Ţi-aminteşti cum juca? Era foarte bun pe draiv şi obişnuia să se posteze în colţul stâng al mesei, încovoiat peste masă şi expedia bombă după bombă, c-un soi de încrâncenare pe care, eu unul, n-o dezaprobam câtuşi de puţin. Da, apreciam ambiţia lui de om aflat la o vârstă apropiată de-a lui taică-meu. Probabil că nu se dumirea cum de i le parai, toate acele bombe. Calm şi cu metodă. Ba chiar şi c-un zâmbet amuzat în colţul gurii. Scoţându-i-le de la mare distanţă de masă. Şi îi ştiai punctul slab: reverul. Atunci când voiai să pui capăt seriei lui de bombe îi trimiteai o minge, sec, pe colţul drept şi cu asta contabilul era knock-out. Altfel însă, el era — el, da — un adversar pe măsura ta, nu crezi?... Meciurile dintre voi adunau în jurul mesei voastre toată suflarea din club... Sunt sigur că la frizerie, între doi clienţi, îţi aranjai mustaţa neagră în faţa oglinzii c-o margine de pieptene. Ca să fiu sincer, scena asta nici nu mai ştiu dacă am surprins-o cu adevărat aruncându-mi privirea pe vitrina frizeriei din centru unde lucrai. Sau mi-am închipuit doar că se întâmpla judecând după cât apăreai totdeauna de fercheş...

Apoi, cu timpul, cluburile s-au tot rărit. S-au închis unul câte unul. De ce? Habar n-am. S-au închis, şi cu asta basta... Iar tu, Ieronim, ai început să îmbătrâneşti. Nu-i aşa? Oare cât timp ţi-ai mai păstrat faima de jucător de ping–pong imbatabil după ce eu am părăsit oraşul? Aşa cum se întâmplă de obicei cu campionii, fie ei atestaţi sau nu, trebuie că s-au ivit jucători mai tineri, care, la fel ca şi tine la vremea ta, şi-au făcut ucenicia pe la cluburi înainte ca acestea să se închidă şi, perfecţionându-se neîncetat, au sfârşit prin a te bate. Sunt tare curios cum au evoluat lucrurile cu tine. (Dar vezi că n-am să am niciodată ocazia să-mi satisfac curiozitatea.) Te-ai recunoscut definitiv învins după ce ai pierdut primul meci de o manieră categorică? Te-ai bătut cu noii campioni încă o bucată de vreme până ce te-au dovedit? Ai încetat să frecventezi cluburile pentru a evita umilinţa înfrângerii? Şi, mai mult decât atât, mă roade întrebarea dacă ai fost conştient de ce ţi se întâmplă sau te-ai lăsat dus de val. Sau poate că viaţa ta s-a schimbat radical la un moment dat. Poate că ţi-ai întemeiat o familie, poate ţi s-au născut copiii şi renunţarea la ping–pong a venit de la sine?... Ai rămas oare frizer până la pensie, sau ţi-ai schimbat meseria? Acum, bătrân, arăţi altfel. (Dacă eşti cu adevărat tu jucătorul de ping–pong de odinioară. Ieronim.) Arăţi mai cizelat, mai aşezat, poate chiar puţin obosit... Ei, jucătorule de ping–pong, ce-aş putea să-ţi spun? Rămâi cu bine... Şi vezi cum te descurci până la capăt...

Iată apoi că trece un bătrân cu buze cărnoase, iar cea de jos îi cam atârnă. Nu, nu de pe urma unui atac cerebral. Sper. Dar aşa se-ntâmplă uneori cu vârsta: toate cele încep să cam atârne... Încerc, cu închipuirea, să ridic buza aceea la locul ei, dar în zadar: deşi fizionomia bătrânului îmi pare cunoscută, nu pot s-o aşez nicăieri. În definitiv, au trecut în copilăria mea atâtea figuri pe lângă mine, despre care n-am ştiut niciodată nimic sau aproape nimic, cu care n-am schimbat niciodată nicio vorbă, dar care s-au întipărit în memoria mea: trecători şi nimic mai mult. Trecători, biciclişti, căruţaşi... Deşi pe unii dintre ei, dacă i-aş întâlni astăzi pe stradă, ar trebui să-mi înving reţinerea şi să le spun: Prietene, tu vii din copilăria mea. Dar, cum e lesne de imaginat, n-o fac...

La o întretăiere de străzi două bătrâne slăbănoage tocmai se despart una de cealaltă. Figurile lor nu că nu-mi spun nimic, dar nu-şi găsesc nicăieri locul în memoria mea. Nici nu-mi dau seama ce mi-a atras atenţia la ele. Cea mai înaltă o prinde pe cealaltă de cot cu o mişcare unduioasă, iar mâna cealaltă şi-o flutură cu dezinvoltură pe la nasul prietenei sale în chip de rămas-bun. Spune: Ciao!... Mă gândesc: figurile lor nu-mi sunt cunoscute, dar ar trebui să-mi fie fiindcă îmi par a fi de o vârstă apropiată de a mea... Iat-o pe cea mai înaltă: deja s-a îndepărtat. Mersul şi l-ar dori sprinten, dar efortul ei de a părea astfel n-are alt efect decât acel clătinat sacadat specific vârstei. Mă întreb: e oare conştientă de mersul ei caraghios? Îmi vine acea întrebare în minte, iar în secunda următoare îi şi cer iertare în gând: de ce să mi se pară caraghios mersul tău, bătrână doamnă?... Ar trebui să-mi amintesc de tine? Să fi fost oare profesoară? Voi amândouă aţi fost profesoare?

Aş putea să mă întorc şi să-l abordez pe bărbatul cu buza căzută. Dacă-l mai găsesc. Totuşi de ce îmi părea cunoscută figura lui? Dar dacă e un fost fotbalist! Şi deodată o întrebare nouă îmi vine în minte: de ce oare memoria mea e atât de plină de sportivi? Hm? De ce?...

Iată un alt bătrân care trece pe lângă mine fără să-mi arunce nicio privire. Poartă pantaloni scurţi şi un fel de tricou cenuşiu, cam şleampăt, poate de pe vremea când cutreiera munţii. Merge târşindu-şi picioarele ca şi cum ar căra o povară, iar genunchii i se îndoaie puţin la fiecare pas. Constituţia odinioară atletică încă i se poate ghici sub decrepitudinea prezentă. Un gând mă înfioară: că îl recunosc în acel bătrân pe prietenul meu Sandi Petracec. Dar, vai, prietenul meu a plecat acum câţiva ani din această lume. Şi nici măcar nu mi-a dat de ştire. Dar dacă, totuşi, n-a fost decât un zvon?...

Ies în fiecare zi să mă plimb pe străzile din centru. Ora amiezii e ora mea preferată...

Îngândurat, fără să mă vadă — şi de fapt fără să vadă pe nimeni — iată că a trecut pe lângă mine Damian, fostul antrenor de înot. N-am niciun dubiu. Întorc capul după el. Imaginaţia mea n-a fost pusă la lucru câtuşi de puţin: Damian a îmbătrânit rămânând tânăr. Cel puţin ca aspect. S-a stafidit un pic, s-a cocârjat un pic, dar în rest, cine dintre cei ce l-au cunoscut odinioară nu i-ar recunoaşte silueta din anii lui de glorie?... Întorc încă o dată capul după el... A fost înotător de performanţă, dar asta nu explică totul. A dus, în aparenţă, o viaţă de ascet. Şi această idee de ascet inspiră încredere. Tuturor? Ce pot să spun? Poate mai degrabă doar celor doritori să îmbrăţişeze modelul unui om care a câştigat fiind în orice clipă gata să piardă — ei bine acest model le oferă un sprijin moral...

Ai fost totdeauna taciturn, Damian. Sau poate chiar ursuz uneori. Dar ai răspuns de fiecare dată cu amabilitate celor — puţini câţi or fi fost — care ţi s-au adresat cu vreo întrebare. Ai răspuns cu cuvinte puţine, cu strictul necesar, dar n-ai lăsat niciodată să se înţeleagă că, dând răspunsuri laconice, ai fi preferat să fii lăsat în pace. Nu ştiu ce de, mi-am dorit întotdeauna, chiar şi înainte de a-mi cumpăra terenul pe care mi-am construit căsuţa de turtă-dulce — mi-am dorit să te invit la un restaurant, unde să stăm de vorbă pe îndelete, aşezaţi la o măsuţă de două locuri, undeva la fereastră, unde figura ta bine cunoscută în oraş să fie mai ferită de priviri indiscrete...

Întorc pentru ultima oară capul după el. De ce n-am făcut-o? Ce pot să spun? Pur şi simplu nu mi-a venit...

Ghicesc că n-ai nicio înclinare spre confesiune, fostule campion Damian. Eşti singur, însingurat, sceptic, tras la faţă, mohorât. Şi te rog să mă crezi că mă doare să te văd astfel. În închiderea ta de astăzi descopăr propria mea închidere. Ei, fostule campion de nataţie, şi profesor de nataţie, sau, mă rog, antrenor — acum îmi amintesc, da — asta devenim cu toţii. Înstrăinaţi... Imagini: Arcul toboganului cel mare de la ştrand având capătul deasupra bazinului de înot: lansare direct în apă. În fundal, coroane de copaci cu frunze lucind, curate, în soare. Capete de copii care se hârjonesc în apă. Glasul tău întrebându-i pe acei copii dacă nu simt rece.¬ — Dacă simţiţi rece, ieşiţi imediat din bazin ca să nu răciţi. Ne-am înţeles, da?... Figura ta preocupată, gravă. Damian... Cum e să-ţi fi petrecut viaţa într-o seriozitate desăvârşită, vecină cu asceza? A meritat?...

Îmi amintesc ce stil de înot aveai. De mare campion. Cu respiraţia aceea sub val, pe care la tine o vedeam pentru prima oară, cu alunecarea aceea incredibilă pe suprafaţa apei, în aparenţă fără niciun efort, pe culoarul de lângă marginea bazinului...

Dar pe Mogoş ţi-l mai aminteşti? Cred că n-a fost elevul tău, dar n-am nicio îndoială că privirii tale de ascet nu i-a scăpat totuşi, poate dezaprobând-o, figura mediteraneană a lui Mogoş. Mediteraneană şi extravagantă. Fiindcă era şi el înotător şi îi plăcea la nebunie să-şi petreacă timpul la ştrandul Astra cât era vacanţa de lungă. Nu se ridica la înălţimea ta, nici pe departe, dar înota binişor. Şi mai ales arăta bine. Ei, da. Ce pot să spun? Constituţie atletică, umeri largi, şolduri înguste... Dar, ca un veritabil perfecţionist, nu se mulţumea niciodată cu ce primise în dar de la Dumnezeu. Preocupat până la manie de propriul său aspect, voia pesemne să atragă ca un magnet privirile tuturor femeilor de la ştrand, care întorceau capul după el în timp ce dădea ocol bazinului şi se îndrepta spre terenurile de tenis cu racheta în mână. Ţi-aduci aminte cum îşi sugea burta? Ha! era de-a dreptul amuzant! Nu că ar fi avut burtă, dar ţinea să apară şi mai tras ca prin inel decât era. Păşind cu mers elastic, cu toracele umflat, prin mulţimea în costume de baie, trecând din umbră în soare, îşi etala sub stern adâncitura artificială a cochetăriei masculine.

Nu l-am mai întâlnit. Habar n-am ce s-a ales de el. Dar în preumblările mele viitoare am să iau seama la toţi bătrânii ţanţoşi cu care mă voi intersecta pe străzile din centru. Şi cel ce îmi va părea a fi cel mai ţanţoş dintre toţi şi din ochii căruia voi capta luminiţa recunoaşterii chipului meu va fi cu siguranţă el, Mogoş. Deşi parcă presimt bucuria care mă va încerca întâlnind un Mogoş îmbătrânit, ridat şi complet debarasat de gomă. În definitiv, de ce să pun răul înainte, nu?

***

^* Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat