Marocco sau Ziua Deşertului (31)*

Zgomotul de fond al oraşului

♠

Dacă era atât de pustiu şi dacă asta însemna că oraşul se golise fiindcă oamenii fuseseră convocaţi la o mare întrunire într-o piaţă, Piaţa Lahovari era prea aproape pentru asta, iar Piaţa Charles de Gaulle prea departe şi prea deschisă pentru a păstra vocile în interiorul ei, să nu se facă auzite până aici, pe bulevardul Magheru, în dreptul intrării în hotelul Ambasador. Iovan se gândi de astă dată nu numai la sunetul vocilor şi la sunetul vocii vorbitorului, oricine ar fi fost el, ci şi la cuvintele rostite de acesta. Marea de oameni ce stătea în jur să asculte, mai mult ca sigur că nu avea niciun cuvânt de spus. Doar cuvinte de ascultat. Vorbitorul îi întreba, poate, dacă erau pregătiţi sufleteşte să nu se mai întoarcă niciodată la casele lor fiindcă nu aveau nimic de câştigat întorcându-se... Dacă voi sunteţi de vârste diferite, copii, tineri, adulţi, vârstnici — poate li se spunea de către cineva aflat în mijlocul pieţei —, asta nu schimbă nimic. Degeaba se refugiază fiecare dintre voi cu gândul în următoarea vârstă şi în acelaşi timp îşi doreşte viaţă veşnică, fiindcă asta nu-i cu putinţă. Ori una, ori alta. Nu aveţi decât să cereţi să adormiţi într-o bună zi, aşa cum se spune, şi, pentru a avea convingerea că sunteţi încă în viaţă, indiferent ce fel de viaţă va fi aceea, să cereţi să vi se redea simţurile o dată la fiecare douăzeci de ani, sau la fiecare cinzeci de ani, sau la fiecare sută de ani, măcar pentru douăzeci de minute. Şi dacă în acele douăzeci de minute vi se va părea că ceva se mişcă în continuare în jurul vostru, că frunzele copacilor tremură în vânt şi le auziţi foşnetul, dacă păsările vor trece în zbor şi norii se vor aduna pe cer aducând ploaia, înseamnă că viaţa voastră nu s-a sfârşit încă, oricât vi se va părea ea de lungă. Dar dacă în decursul celor douăzeci de minute, sau zece, sau douăzeci de secunde, veţi cere doar să puteţi deschide ochii pentru a vă convinge că sunteţi în plină veşnicie, şi nimic nu se va clinti din loc, înseamnă că e ca şi cum doar vi s-ar părea că aţi adormit. Nu are rost deci să vă mai întoarceţi la casele voastre...

...se gândi Iovan, dorind să găsească o explicaţie pentru golirea oraşului... încercând să înlăture din minte Perdelele de Lumină drept cauză reală.

Stătea cu ochii în tavan şi undeva îndărătul peretelui camerei de hotel se auzea în întuneric un fâşâit continuu. Ar fi putut semăna cu zgomotul de fond al oraşului dacă în acel susur egal s-ar fi strecurat mici poticniri, mici sunete mai înalte, mici defecte de continuitate. Putea semăna chiar şi aşa, egal cum era, doar că un asemenea zgomot de fond era propriu miezului zilei, în timp ce acum trebuie să fi fost miez de noapte. Dar putea la fel de bine să fi fost şi zgomotul aerului condiţionat din instalaţia unui mare hotel, aşa cum probabil era cel în care Iovan se afla, petrecându-şi prima noapte. Căci dacă aerul condiţionat rămăsese în funcţiune, nu mai era nimeni să-şi dea seama că aerul era acum îndeajuns de pur peste tot, şi să îl oprească. Astfel, avea să tot fâşâie, zile în şir, cine ştie câte zile, până când, încetul cu încetul, toate aveau să se oprească, rând pe rând.

...Viaţa nu-i dată cu un scop anume, ci nu are altul decât acela pe care ţi-l propui... visă Iovan: erau, probabil, cuvintele vorbitorului din piaţa mare, unde oamenii, după ce îşi părăsiseră locuinţele şi treburile pe care le avuseseră prin oraş, nu aveau, acolo, niciun cuvânt de spus, ci doar stăteau nemişcaţi şi resemnaţi şi ascultau... Şi de fapt nici nu-i dată, viaţa, fiindcă ea nu începe să existe decât când devii conştient de curgerea timpului. Şi atunci poţi să spui: mulţumesc, n-am ce face cu ea, e deja prea târziu; sau: hai să vedem dacă vom fi siguri că poate începe din nou, cândva...

...Zgomotul de fond al oraşului continua să se audă, egal, de dincolo de pereţii camerei de hotel... Nu îndrăzni să se trezească şi să se ducă la fereastră pentru a se convinge că şuvoiul maşinilor în mişcare pe bulevard era o iluzie. Nu îndrăzni nici să fie de faţă când aveau să mijească zorile, primele zori, ca nu cumva să fie nevoit să vadă jos în stradă că maşinile sunt tot încremenite, la fel ca şi în ajun... şi să vadă oamenii întorcându-se acasă de la întrunirea din piaţa mare, strecurându-se ca nişte stafii plutitoare printre acele maşini şi târându-şi fără nicio speranţă veşmintele la fel de cenuşii ca şi zorii înnoraţi.

...Iovan era din nou afară în stradă şi o lua de-a lungul trotuarului, ocolind maşinile eşuate.

Sub vitrina unui magazin Narman, de confecţii de lux, rămăsese întins pe asfalt un carton gros de ambalaj, o cutie, tot de carton, servind de dulap pentru haine, o perniţă jegoasă şi o zdreanţă de pătură, toate la un loc amintind de locul unde îşi dusese zilele de bună seamă un om al străzii. I se păru de mirare că niciun poliţist nu îl alungase din această zonă privilegiată a Bucureştilor. Sau poate că îl alungase, dar nimeni nu se ostenise, sau nu mai apucase, să înlăture urmele şederii sale în ultimele nopţi răcoroase de primăvară... Se întrebă dacă pentru acel om al străzii sumbrele Perdele de Lumină fuseseră mai sumbre decât însăşi viaţa lui. S-ar putea să nu fi tresărit prea tare, în orice caz nu la fel ca ceilalţi, semenii săi, şi poate că nici nu fusese atât de mult cuprins de panica generală încât să nu fi observat alţi oameni, la o oarecare depărtare de el, dizolvându-se unul după altul într-o ceaţă străvezie şi luminoasă. Fiindcă însăşi viaţa lui fusese o neîntreruptă dizolvare de pe azi pe mâine. Da, într-adevăr, poate că e mai liniştitor să trăieşti astfel încât să te întâmpine de-a lungul timpului cât mai puţine surprize. Cine ştie...

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Dansul culorilor curcubeului*

La televizor o fată îmbrăcată într-o rochie în culorile curcubeului, mulată pe corp, dansa lent într-o încăpere complet goală, topită într-un alb pur şi diafan, încât nici muchiile camerei nu se vedeau. Părea că pluteşte într-o ceaţă albă şi luminoasă. Fata era zveltă, drăguţă, surâzătoare şi prietenoasă. Un tânăr, îmbrăcat şi el într-un costum în culorile curcubeului, mulat pe corp, semănând cu un mim sau cu un balerin, dansa şi el la o oarecare distanţă, în acelaşi alb luminos. Fata deschise o umbrelă în culorile curcubeului şi o îndreptă cu pânza în jos, sprijinind-o cu vârful într-o pardoseală invizibilă. Ridicând graţios piciorul, păşi în interiorul pânzei, ca în nacela unui balon. De acolo se uită la tânărul dansator cu privirea-i prietenoasă şi chemătoare. Tânărul se apropie în paşi de dans şi, învingându-şi sfiala, i se alătură în nacela-pânză-de-umbrelă. Te puteai aştepta ca, dintr-o clipă într-alta, nacela să se înalţe lin în aer. Nu se înălţă. Culorile curcubeului de pe costumele celor doi tineri erau acum apropiate, în aşteptare, dar nacela tot nu se înălţa.

Tânărul nu mai purta acum costumul de balerin în culorile curcubeului, ci unul obişnuit, de stradă. Îndepărtându-se, se bătu înciudat cu palma peste frunte şi îşi zise cu năduf: Ah, de ce nu i-am propus o partidă de sex!

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

Marocco sau Ziua Deşertului (30)*

Zori perpetue

♥

Mi s-a întâmplat să mă trezesc fără motiv către sfârşitul nopţii, înainte de ivirea zorilor, şi, aşteptând să adorm la loc, am rămas în pat, cu privirea atrasă de dreptunghiul luminat palid al ferestrei. Nu eram sigur dacă lucirea aceea difuză şi firavă ca un ecran de aparat roentgen venea de la luminile oraşului, de dincolo de grădină, sau era lumină stelară. În faţa ochilor mei deodată foarte treji stătea încremenit frunzişul copacilor, negru, picotind în picioare, încă toropit de farmecul nopţii. Era mult prea devreme şi aţipeam iarăşi, dar se pare că nu pentru multă vreme. Când mă trezeam din nou era tot prea devreme, frunzişul copacilor încă dormita, în aceeaşi încremenire nocturnă, iar lumina care umplea cadrul ferestrei începeam să mă întreb dacă nu era totuşi un preludiu al zorilor... Şi tot aşa, trecând alternativ de la somn la veghe, mă minunam de fiecare dată că lumina dimineţii nu creştea. Oare tranşele mele de somn erau atât de scurte încât de la una la alta timpul nopţii să fi înaintat prea puţin spre lumina zilei? Incitat, începeam să mă întreb dacă ziua va mai veni vreodată. Mă şi gândeam la oamenii care în curând aveau să iasă de prin case cuprinşi de nelinişte şi să se adune în grupuri, afară, în acea lumină lăptoasă care nu era nici zi, nici noapte, şi aveau să comenteze îngrijoraţi, cu voce scăzută, ce era pe cale să ni se întâmple. La fel ca de fiecare dată când se petreceau evenimente neaşteptate şi de mare amploare, oamenilor începeau să le vină în minte soluţii de tot felul — soluţii de supravieţuire. Spiritul practic se manifesta în întreaga sa spontaneitate şi viza aspecte practice: surse de energie, programe economice de iluminat şi de încălzit, drumuri, semnalizări şi aşa mai departe. Prea puţini se arătau cu adevărat îngrijoraţi de fenomenul astronomic în sine. Aşa mi-i imaginam pe locuitorii oraşului, strânşi în mici grupuri, în scuaruri şi pe alei, înfriguraţi dar reţinuţi, în deplină stăpânire de sine, ca şi cum ar fi fost siguri că prin simpla lor solidaritate ar fi putut preveni toate relele de pe lume, în timp ce soţiile lor luau şi ele parte, într-un fel, de la distanţă, ivite la ferestrele de la etaje, la fel de îngrijorate şi ele, dar şi aici, la fel ca şi în viaţa de fiecare zi, preocupate mai mult de confortul şi de securitatea familiei: soţii lor antrenaţi în dezbateri publice şi în acţiuni de salvare să nu sufere de frig în noua situaţie creată şi să fie siguri că oricând pot conta pe sprijinul familiei.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Uşile metroului*

La fel ca de fiecare dată când călătorea cu metroul, atunci când uita să-şi ia ceva de citit, Iulian cerceta figurile din jurul său. N-o făcea din plictiseală ci cu un real interes. Erau multe tinere şezând pe aceeaşi parte cu el sau de partea cealaltă, cu ochii în smart-phone-uri şi cu arătătorul punctând neobosit ecranul ba ici, ba colo, cărora nu părea să le pese că sunt privite. Concentrate asupra jocurilor, aveau tresăriri voioase sau de ciudă după cum jocurile le ieşeau sau nu. Drept în faţa sa şedea o pereche vârstnică, un el şi o ea în jur de şaizeci, care făcea notă distinctă faţă de ceilalţi din jur, întâi şi-ntâi prin aerul lor de intelectuali mondeni, îmbrăcaţi inspirat, rătăciţi în metrou, trăind într-o lume izolată şi cu mult mai interesantă decât restul lumii. Ea, întoarsă spre el, agăţată de braţul lui cu ambele mâini, îi şoptea la ureche ceva ce nu părea a fi tocmai de bine. Iar el, fără s-o privească, o asculta dând uşor din cap, pe buze c-un zâmbet împăcat, ca şi cum ar fi zis: ei hai, ceea ce mâncăm noi nu-i chiar aşa de toxic. În picioare, ţinându-se de bară, stătea o tânără de o înălţime nordică, subţire ca o trestie, cu o fustă binişor deasupra genunchilor, în mână c-un ghid al României. Iulian observă că între filele cărţii tânăra nordică nu strecurase niciun deget, semn că trata egal şi cu detaşare tot ce vedea în jur, şi că pământul avea să fie binecuvântat mai devreme sau mai târziu — răbdare s-avem! — cu o fericire celestă. Drept care ea surâdea cu bunătate, deşi c-un aer un pic superior, în timp ce studia la rândul ei, la fel ca şi Iulian dar de la alt nivel, figurile aşezate jos pe scaune, departe-departe — unul ici, altul colo, şi aşa mai departe. Şi fiindcă în metroul bucureştean se nimeresc oameni de toate categoriile, ceva mai în stânga şedea un grup de trei zugravi, vechile lui cunoştinţe, care, lucru cunoscut, acceptau bucuroşi să renoveze orice fel de locuinţă şi negreşit se târguiau cu oarece bun-simţ. Dar sub un anumit preţ nu coborau, orice s-ar fi întâmplat. Veneau de la lucru, aveau salopetele pătate, la picioare fiecare din ei ţinea câte o găleată în care vedeai te-miri-ce: o pereche de pantofi de lucru legaţi cu o sfoară, un şomoiog de câlţi, un trafalet, o bidinea şi chiar şi unul din ziarele gratuite care se distribuiau în metrou, pliat în formă de scândurică. Cei trei nu se uitau la nimeni şi nici nu vorbeau între ei, sobri nevoie-mare — sobri şi obosiţi.

Trenul opri la Piaţa Victoriei, staţionă patruzeci de secunde, apoi se puse din nou în mişcare. Venea la rând Piaţa Romană, unde cobora Iulian. Nordica cea subţire şi înaltă, continuând să-i mângâie pe toţi cei din jur cu aceeaşi privire de educatoare cu suflet bun şi educaţie aleasă, avea o cu totul altă destinaţie. Cei doi sexagenari se redresară, adoptând o atitudine mai impersonală, poate pregătindu-se de coborâre. Căldura lor mediteraneană de mai înainte deja dispăruse, înlocuită fiind de o neaşteptată răceală propice acţiunii. Vreo două-trei tinere îşi închiseră smart-phone-urile şi le băgară c-un aer indiferent la loc în genţi. Un aer fals indiferent. În mod straniu, nordica renunţă în ultimele momente la studierea fizionomiilor bucureştene, poate pentru că oamenii pregătindu-se de coborâre nu mai au nimic caracteristic locului, nimic vrednic de interes, şi deschise ghidul turistic. Zâmbetul de educatoare mămoasă i se şterse de pe faţă şi o concentrare nesigură îi umbri linia ochilor coborâţi în cartea deschisă. Zugravii în salopete pătate se uitau în gol când trenul începu să încetinească şi vocea feminină a metroului anunţă staţia Piaţa Romană, cu peronul pe partea dreaptă. O staţie construită sub semnul improvizaţiei, se gândi Iulian — în total dispreţ pentru siguranţa evacuării pasagerilor... Era multă lume care urma să coboare, aşa că Iulian, dorind să evite aglomeraţia nu se plasase în apropiere de uşă, ci, dimpotrivă, se trezi împins de val taman lângă uşa opusă. Care iată că, tocmai ea...

...Se deschise în staţie. Toate uşile se deschiseră pe partea aceea a trenului, care dădea spre şinele şi traversele negre şi unsuroase, unde nimeni nu avea acces, în afară de sinucigaşi în zilele nefaste, cu pragul uşilor la o înălţime descurajant de mare faţă de fundul tunelului. Şi totuşi lumea se îmbulzi într-acolo, într-o muţenie încăpăţânată, împinsă de un elan sumbru către o ieşire nouă şi necunoscută.

Încercând să rămână în vagon, Iulian se agăţă cu disperare de cadrul uşii. O mână îl împingea de spinare cu o forţă brutală şi îndărătnică şi, când, mânat de curiozitate, îşi întoarse capul, dădu cu ochii, foarte aproape, de faţa neobişnuit de albă a unuia din cei trei zugravi, care îl aţintea cu ochi plini de răutate şi cu buza de sus umflată grotesc într-un efort absurd şi gratuit.

— Coboară! i se striga cu duşmănie. Hai, coboară odată!

Strigătele anonime ţâşneau din mulţimea brusc înrăită, căreia, teoretic, nu avea motive să i se împotrivească blocând acea uşă deschisă inoportun. Dar nu era o fericire nici să fie obligat să sară jos, peste linia de contact în carcasă roşie, peste şine şi traverse, printre care băltea, neagră şi perversă, apa infiltrată în tunel de la ploile abundente din ultimele săptămâni de vară ploioasă... Turista nordică stătea în afara bulucelii de la uşă. Lăsase în jos mâna cu care ţinea ghidul turistic, de astă c-un deget strecurat între file, şi privea mulţimea agitată, zâmbind distant şi enigmatic, ai fi zis chiar un pic viclean. Dar nu era de fapt nimic viclean, nici în ea nici în toată acea răsturnare emoţională — măcar de-ar fi fost! Iulian ar fi preferat ca zugravii să-l lase baltă cu o lucrare începută la el în apartament decât să-l vadă pe unul din ei, acum, pufnindu-i ura, aşa, fără nicio noimă, pe sub buza de sus, umflată şi transpirată, iar ceilalţi doi ţinându-i isonul... Ca să-l silească să coboare, el singur, unde? În tunelul umed şi sumbru, unde sufla curentul rece, aducând mirosuri ciudate din staţiile îndepărtate ale metroului prin care Iulian nu trecuse niciodată până atunci? Iar cei doi sexagenari să-şi uite distincţia, să-şi piardă aerul sofisticat, şi să strige la el, cot la cot cu ceilalţi, „Coboară! Coboară!”... Cine ştie dacă avea să reuşească să se mai ţină mult timp de cadrul uşii, împotrivindu-se mulţimii...

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

Fa albastru*

Domnul Lăzărel trăia de foarte multă vreme singur, îşi făcea cumpărăturile la XXL şi prefera săpunul Fa albastru. Domnul Lăzărel avea un fel de a fi rezervat către nesociabil — irascibil, nu, în niciun caz! — ursuz, da, poate. Ceea ce se putea spune că era regretabil? Greu se apreciat... Unui tip lângă care s-a nimerit într-o zi să şadă în autobuz şi care tot încercase să intre în vorbă înclinându-şi capul spre el cu o familiaritate aproape alcoolică, zâmbindu-i conspirativ, îi spusese verde în faţă: Scuză-mă, n-am chef de conversaţie!... Asemenea mici întâmplări penibile erau totuşi foarte rare în viaţa sa, dat fiind că fizionomia însăşi a domnului Lăzărel îi ţinea la distanţă pe necunoscuţii care ar fi fost eventual tentaţi să intre în vorbă cu el.

Domnul Lăzărel era atât de dedicat singurătăţii sale încât chiar şi cu femeile evita să se încurce. Atracţia pentru femei, da, exista. Dar o legătură de o oarecare durată cu o femeie nu-i surâdea nicicum, fiindcă ar fi fost o ameninţare la adresa libertăţii sale. De aceea socotea că e mai prudent să se ţină la distanţă de femei. În definitiv, se putea trăi foarte bine şi fără drăgălăşenii, şi fără sex.

I se întâmplă însă domnului Lăzărel ceva destul ciudat la ultima sa vizită la XXL. La raionul de produse cosmetice observă la un moment dat o doamnă care se oprise în dreptul raftului cu săpunuri, cam la doi paşi distanţă, adică foarte aproape de el, şi studia cu mult interes produsele. Cu interes dar în acelaşi timp oarecum nehotărâtă. Care produse studia doamna? Ca să vezi! Exact preferatele lui — săpunurile Fa!... Era o femeie cu înfăţişare plăcută, de vreo patruzeci de ani, robustă — corpolentă, nu, în niciun caz! —, care poate că până mai acum câţiva ani făcuse sport de performanţă. Canotaj? Posibil. Sportul însă nu-i anihilase nicidecum feminitatea. Domnul Lăzărel o privi cu mai multă atenţie, aşa cum stătea în faţa lui, expunându-şi mai mult profilul şi, judecând după zâmbetul relaxat care îi flutura discret pe buze, fu nevoit să-şi corecteze presupunerea iniţială: nu, canotajul este un sport individualist, chiar şi în cazul ambarcaţiunilor de mai multe persoane, care modelează oameni duri, aprigi; doamna din faţa sa avea o figură deschisă, prietenoasă; aşa că cel mai probabil era să fi practicat un sport de echipă. Handbal?... Şi cum prezumtiva fostă handbalistă tot nu se hotăra ce săpun să aleagă, domnul Lăzărel se pomeni adresându-i-se:

— Cel albastru e cel mai bun.

Fără să tresară, doamna se mulţumi să-i arunce o foarte scurtă privire amuzată.

— Da?

Nu, scurta uitătură a doamnei nu fusese numai amuzată. Domnul Lăzărel fu nevoit să-şi corecteze prima impresie: mai degrabă sceptică; mai degrabă îngăduitoare, sigur că da. Ca aceea adresată unui băiat care nu-şi prea cunoaşte lungul nasului, dar nici nu merită să fie prompt pus la punct; fiindcă în definitiv pare un şcolar eminent şi, poate, na! l-a luat şi pe el o dată gura pe dinainte.

Bineînţeles că doamna nu se repezi să aleagă dintre toate culorile săpunul Fa albastru. Zâmbetul ei nu se disipă imediat ci se atenuă treptat în următoarele secunde, ca un sunet de orgă care se pierde în cotloanele umbrite ale unei biserici medievale; până când din el nu rămase decât cel mult un zâmbet interior, pe care domnul Lăzărel îl ghici în timp ce se îndrepta îngândurat spre ieşire.

Se îndreptă spre ieşire îngândurat şi cu nedumerirea în suflet. Pentru Dumnezeu, ce-l făcuse dintr-odată să-şi uite principiile? Şi dacă ea i-ar fi spus: Vreţi dumneavoastră să mi-l puneţi în coş pe cel pe care îl consideraţi cel mai bun? Am încredere în gusturile dumneavoastră!... Ce-ar fi făcut dacă fosta sportivă de performanţă ar fi reacţionat astfel?... Sau: Am să-l iau pe cel albastru, aşa cum îmi sugeraţi. Dacă vă place dumneavoastră, sunt sigură că o să-mi placă şi mie!... Sau (măsurându-l de jos până sus) ar fi spus: Nu păreţi genul de bărbat care să se înşele. Aşa că am să merg pe mâna dumneavoastră!...

Norocul domnului Lăzărel fu că doamna din magazin nu spusese nimic din ceea ce îi trecu lui prin cap, şi avea să-i treacă încă de foarte multe ori din acel moment încolo, în timp ce se ducea să-şi facă cumpărăturile la XXL, şi se întorcea de la XXL, cu sau fără săpunul Fa albastru în sacoşă. Şi chiar şi când nu avea nimic de cumpărat.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

Marocco sau Ziua Deşertului (4, rescris)*

Zidari hipnotici

♠

Pe trotuarul bulevardului General Magheru, între intersecţia cu strada Maria Rosetti şi cinematograful Scala, ca peste tot de altfel, zăceau pe jos nenumărate obiecte de tot felul: serviete şi poşete, ceasuri cu brăţară de metal, portofele... Iată şi o lesă de câine, cu zgarda în capăt, ca un şarpe anemic care, sătul de viaţă, alesese să se întindă pe asfalt şi să se lase uscat de razele soarelui. Câteva cărţi împrăştiate chiar în mijlocul trotuarului, de bună seamă abia cumpărate de o aceeaşi persoană la librăria Mihail Sadoveanu, care se afla în apropiere. Vreo trei din ele zăceau cu faţa în jos, în timp ce pe una, căzută cu coperta în sus — Iovan se opri pentru o clipă şi o cercetă cu privirea —, scria: Haruki Murakami, laureat al premiului Nobel, De ce să nu porţi cercei desperecheaţi. Se gândi la tânărul care trebuie să fi cumpărat acele cărţi şi i se păru că trăieşte odată cu el panica Perdelelor de Lumină, care fluturaseră şi peste acest colţ de lume înainte să măture tot restul cu poalele lor nimicitoare. Orice ai fi ţinut în clipele acelea în mână îşi pierdea brusc noima de a exista. Dar răul în sine, care te lipsea de viaţă, era cu neputinţă de retrăit.

Câţiva paşi mai încolo pe trotuar zăcea pleoştită o sacoşă albastră în care o sticlă de ulei trebuie că se spărsese în cădere, iar uleiul se prelinsese, şi în timp se înnegrise, de-a curmezişul trotuarului, către stradă, unde rămăsese, uitată, nu se ştie în ce împrejurare, chiar la bordură, o măsuţă rotundă, veche şi uzată, cu trei picioare. Cineva o cărase pesemne nu se ştie încotro, venind nu se ştie de unde, şi o lăsase acolo ca să-şi tragă sufletul; şi nu era deloc exclus ca acel cineva, foarte probabil un vârstnic, să se fi opintit s-o care, târând după el un picior afectat de pareză în urma unui atac cerebral, întâmplat cu vreo doi-trei ani înainte. Chiar la intrarea în cinematograf rămăsese părăsită pe trotuar o sacoşă soioasă, pe un cadru cu două roţi, cu mâner înalt, încărcată cu un teanc de reclame pe care unul din amărâţii Bucureştilor urma să le distribuie strecurându-le în cutiile de scrisori, sau poate înmânându-le direct trecătorilor dispuşi să le accepte. Fasciculele erau perfect uscate, semn că de la Ziua Deşertului nu căzuse niciun strop de ploaie. Reclamele anunţau deschiderea unei expoziţii de ikebana, sâmbătă 29 aprilie, pe strada... Nu mai conta. Deşi, dacă expoziţia apucase să fie deschisă, nu era exclus să mai fie deschisă încă şi astăzi: o marcă de sensibilitate japoneză, şi în definitiv a întregii umanităţi, rămasă, într-un fel sau altul, pentru eternitate.

Şi un alt gând apropo de lumea dispărută de pe străzi: dar dacă?...

Dar dacă se organizase o întrunire uriaşă, o manifestaţie, şi cu toţii plecaseră într-acolo, undeva într-altă parte a oraşului? Într-un loc poate nu tocmai îndepărtat, astfel că dacă îţi încordai auzul, îndreptându-ţi urechea spre cer, peste clădiri, adăugând şi toată bunăvoinţa din lume, puteai să auzi ecouri îndepărtate venind din mijlocul acelei mulţimi de oameni? Sau ceva din cuvântul celui ce li se adresa oamenilor folosindu-se de o portavoce, undeva într-o margine de piaţă, nu departe de bulevardul General Magheru? Sau poate că locul acela de adunare a oamenilor nu era chiar în apropiere, astfel că era de aşteptat să nu se audă nimic... Poate că era vorba de o adunare foarte importantă, care îi scosese pe locuitori din case cu mic, cu mare. Oricine în situaţia lui Iovan ar fi purces să cerceteze cu privirea numeroasele ferestre ale clădirilor din jur şi să observe dacă nu cumva se întâmplase ca cineva, vreun locatar rămas totuşi întâmplător într-unul din acele apartamente, şi să-l surprindă privind neliniştit de dincolo de geam, întrebându-se de nu era prea târziu să mai iasă din casă spre a se alătura mulţimii deja strânse?... Nu se zărea însă nimeni îndărătul niciunei ferestre, semn că ceea ce urma să li se transmită oamenilor adunaţi în acea parte a oraşului era vital, astfel că nimeni nu alesese să rămână în casă. Ultimele care se grăbiseră să iasă dintr-un apartament şi să alerge la lift trebuie să fi fost — puteau să fi fost — două femei, una tânără şi alta mai în vârstă, poate mamă şi fiică, sau poate nepoată şi mătuşă, cea tânără zorind-o pe cea mai în vârstă, Grăbeşte-te, mamă, întârziem! ...

Mda...

Oricum, o nelinişte rămăsese în aer după toată acea mulţime care plecase. Şi tremura în aer, melodios şi insinuant.

Aveai oare tăria să te prefaci că nu auzi acel tremur?

O utilitară a salubrităţii dăduse cu spatele la intrarea în garajul Ciclop şi încremenise astfel, barând trotuarul pe toată lăţimea sa, astfel că Iovan trebui să ocolească trecând pe carosabil. Dincolo de utilitară un pârâiaş de apă se scurgea gâlgâind abundent pe rampa ce cobora de la etajul întâi al garajului, scurgându-se în rigolă. La venirea iernii avea să îngheţe, asta avea să se întâmple, după ce frunzele arţarilor de pe bulevard aveau să se împrăştie, galbene şi roşii, ca în orice toamnă, peste tot, iar rigola avea să fie năpădită de iarbă din ce în ce mai sălbatică şi mai deasă, poate chiar de tufişuri, care însă n-aveau să ajungă niciodată să crească prea mari; deşi, cine ştie... Din mijlocul străzii, Iovan privi peste capotele nenumăratelor maşini încremenite pe toată lungimea bulevardului. Într-o bună zi zăpada avea să troienească toate acele capote, şi nimeni n-avea să fie nerăbdător s-o vadă topindu-se, aşa că nimeni n-avea să fie nici surprins când altă ninsoare, şi alte ninsori, aveau să se aştearnă, albe şi imaculate, peste bulevard, peste oraşul întreg. Răbdarea firii avea să fie nesfârşită, aşa cum fusese la începuturi. Iar când tencuiala de la etajele superioare ale garajului Ciclop, care şi aşa era şubredă şi instabilă, avea să înceapă să cadă, la primăvară, plescăind îmbibată de apă peste capota utilitarei intrate pe jumătate, cu spatele, către rampa ce ducea la etaj, dar şi de-a lungul trotuarului, asta avea să se întâmple deja în afara timpului. Meşteri zidari hipnotici n-ar mai fi mişcat un deget să dreagă ceva acolo sus deşi nu s-ar fi putut să nu-i doară inima văzând cărămida zidului cum iese la iveală încetul cu încetul de sub tencuiala căzută.

Odată, într-un film poliţist — îşi aminti Iovan — cadavrul unei femei fusese aruncat de un răufăcător într-un loc îndepărtat, la o margine de pădure, spre a nu fi găsit vreodată de poliţie. Camera rămăsese fixată pe acel cadavru, focalizându-se asupra antebraţului femeii, întins înainte, sub cap, dezgolit, mai exact asupra încheieturii mâinii, unde se putea vedea o brăţară, destul de largă pentru a zăcea oblic pe încheietura ei, sprijinită de pământul acoperit cu iarbă. Dar în timp, într-o înlănţuire cinematografică, se putea vedea iarba uscată şi, în locul antebraţului, osul gol, tot ce mai rămăsese din femeia ucisă, micile carpiene trecute prin brăţara rămasă în acelaşi loc, doar că acum înclinată şi mai mult, înfruntând în singurătate trecerea anotimpurilor.

Zidurile bulevardului General Magheru aveau să-şi dezgolească, în timp, cărămizile...

Şi zidarii hipnotici aveau să aştepte în afara timpului...

Toate încărcăturile explozive erau consumate, de-acum distrugerile aveau să fie exclusiv opera timpului. Dacă vreo schelă ar mai fi rămas pe undeva înălţată pentru renovări, nimeni n-ar fi putut să adauge pe nicăieri vreun petic din tencuiala lipsă, ci dimpotrivă, doar răbdare să fi avut ca să vadă scândurile schelei prăbuşindu-se, anul acesta una, la anul alta, şi tot aşa, la suflarea vântului şi sub lucrătura perfidă a putreziciunii. Toate batalioanele de zidari plecaseră la război. De unde niciunul n-avea să se mai întoarcă vreodată, şi asta se ştiuse dintotdeauna...

Lângă hotelul Ambasador o maşină mare, neagră, de teren, rupsese un pomişor de la marginea trotuarului şi pătrunsese cu jumătate din caroserie în vitrina unui magazin de bijuterii, spărgând geamuri şi sfărâmând galantarele dinăuntru. Iovan ocoli alte maşini care nimeriseră şi ele pe trotuar, desprinse din şuvoiul celor încremenite în mijlocul străzii. În toiul liniştii, un geam se sparse subit la unul din etajele superioare ale hotelului, probabil trântit de curent, ca un eveniment neprevăzut. Cioburi căzură pe trotuar la câţiva paşi înaintea lui Iovan, fără să pericliteze vreo viaţă. Alt geam mişcat de vânt se auzi scârţâind undeva sus, probabil ceva mai încolo, la blocul Aro. Stând cu urechea încordată, Iovan auzi şuieratul vântului care venea dinspre strada Maria Rosetti, prelingându-se peste curbura blocului Scala...

Aici era intrarea în hotelul Ambasador. Trebuia să intre şi să vadă.

Iovan străbătu holul larg al hotelului, lăsând într-o latură, în stânga, la o oarecare distanţă, liniştea ce învăluia biroul recepţiei. Urcă scara de marmură albă, care descria o curbă moleşitor de domoală, păşind peste fâşia de mochetă roşie. Străbătu, la etaj, coridoare albe, cu lumină discretă, unde săgeţile indicatoare nu mai spuneau nimic. Uşa de sticlă ce dădea în restaurant rămăsese larg deschisă. Un miros greu, de baltă stătută, sau de canal, venea din interior. Iovan pătrunse într-un vestibul lung, trecu prin dreptul unei nişe, dincolo de care se întrezărea ceva ce părea a fi bucătăria restaurantului. O draperie trasă pe jumătate peste nişă flutura alene în curent, simulând o brumă de animaţie.

Aici era primul salon. Iovan păşi de-a lungul unui şir de câteva mese, patru sau cinci la număr...

Silindu-se să-şi învingă sila, cercetă crispat farfuriile de pe mese. Cele mai multe îşi etalau, într-o tăcere sinistră, conţinutul respingător: un fel de mâzgă, aparent într-o peliculă subţire, doar cu mici gâlme ici şi colo — aceeaşi mâzgă în mai toate farfuriile, întunecată la culoare, ceva între verde închis şi negru. Iovan luă o furculiţă de pe masă, având senzaţia oribilă că o smulge din mâna încleştată a unui cadavru rămas acolo, astfel înţepenit de mai multe zile. Scrijeli cu vârful furculiţei fundul farfuriei, prin mâzga negru-verzuie. Mâzga îşi lăsă destrămată fără nicio împotrivire pojghiţa întărită de deasupra. Nu se putea ghici ce fel de mâncare fusese la început, atunci, în Ziua Deşertului... Se băuse şi vin aici. În cele mai multe pahare vinul se evaporase, doar în unul sau două mai rămăsese un pic pe fund — ceva vag rubiniu. În rest, multe sticle cu apă minerală, mici, de o jumătate de litru, rămăseseră adunate în mijlocul meselor. Cea pe care o apucă Iovan rămăsese nedeschisă: dopul trosni la deşurubare şi un norişor de bule de gaz carbonic se ridică instantaneu la suprafaţă susurând. Era gaz de dinainte, de pe vremea când nimic nu părea să tulbure cursul sărbătoresc a vieţii. Duse sticla la gură şi sorbi solemn câteva înghiţituri, dând capul pe spate şi închizând ochii. De acum înainte fiecare picătură de apă pe care avea s-o bea era apă de dinainte...

Aici era al doilea salon...

O masă lungă, menită a fi negreşit masă festivă rămăsese, după toate aparenţele, aproape nefolosită. Se pare că mulţi se aşezaseră acolo, pe puţin douăzeci, într-o însufleţire din trecut, şi se putea observa că încă nu apucaseră să fie serviţi: farfuriile rămăseseră goale — doar câteva uscăţele şi sărăţele ici şi colo, luate în treacăt din bolurile înşirate în mijloc; în timp ce în fructiere strugurii se stafidiseră în zilele ce urmaseră, alături de mere cu coaja încreţită, din care putreziciunea muşcase deja adânc, cu gingii ştirbe, lucrând în tăcere zilele şi nopţile scurse apoi, şi de banane cu coaja înnegrită, slinoasă şi plesnită peste pulpa pe jumătate scursă. Trebuie că cineva ocupase pentru moment locul din capul mesei, sau se pregătea să-l ocupe, într-o veselie peste care trecuseră de atunci prea multe ca să mai fi rămas vreo urmă de ea; nicăieri printre farfurii, tacâmuri şi fructiere nu rămăsese vreun carneţel sau vreun bileţel, cât de mic, în care să se poată găsi vreun indiciu despre scopul întâlnirii şi despre ce speraseră cei douăzeci şi mai bine de oameni să se întâmple în cursul festinului lor. Trebuie că fugiseră în panică după ce, privind pe ferestrele ce dădeau în bulevardul General Magheru, observaseră că ceva nedefinit tremura venind deja, trăgând peste oraş, peste lume, perdele de lumină galbenă, unduind alene ca o auroră boreală mohorâtă sub un nor învolburat, negru precum cenuşa vulcanică. Şi dacă nimic devastator nu se scuturase în primele câteva momente, aici, din norul acela, exista deja certitudinea că se scuturase, cumva, în altă parte provocând un rău încă şi mai mare...

Dar ce putea fi acel rău şi mai mare? O întunecare luminoasă absolut imposibilă, cum nu se mai întâmplase niciodată, care stinge ziua şi o aprinde din nou, dar cu alte lumini şi în alte culori, pe care însă nimănui nu îi este dat să le mai vadă...

Iovan îşi aminti o secvenţă dintr-un scurt-metraj documentar, cu un şoricel alb într-o cuşcă, destinat sacrificării de dragul unui experiment, şi un şarpe, la rândul său alb, şi el parte din experiment. Îşi aminti mişcările unduioase, hipnotice, ale şarpelui, cu partea din faţă a corpului ridicată deasupra şoricelului, la mică distanţă de el, ţintuindu-l cu privirea sa tăioasă şi fascinantă, făcându-l incapabil de vreo încercare să scape cu fuga. După care una din unduirile capului şarpelui se prelingea ceva mai rapid pe lângă corpul alb şi ingenuu al şoricelului. Nu se ştia dacă i-a pricinuit sau nu vreo vătămare, nu era sigur nici măcar că l-a atins. O secundă... Două... Corpul şarpelui alb, unduind din nou sus, din nou la distanţă, se dovedea în următoarele două sau trei secunde că noua unduire a şarpelui nu era decât supraveghere şi aşteptare — aşteptare a efectului: veninul, da, îl atinsese, şoricelul se crispa tot împingându-se inutil în perete, lăbuţele încordate şi întinse frământau mărunt, tot înclinându-se, podeaua cuştii, în timp ce sticlirea întunecată a ochişorilor săi se fixa într-un punct îndepărtat pe care, în secunda următoare, nu îl mai vedea. Asta era tot. Capul şarpelui alb cobora de la înălţimea supravegherii şi, venind în atingere cu blăniţa albă a şoricelului, nemaistrăbătută de niciun tremur, trecea la faza înfruptării. Era faza de după.

Dar ceea ce este imposibil şi nu se întâmplă niciodată vine totuşi după câteva mii se ani, sau după câteva sute de mii de ani, şi anihilează tot ce până atunci a mişcat şi chiar şi ce nu a mişcat ci doar s-a amăgit că poate să vieţuiască într-o formă de viaţă modestă, latentă şi nevăzută...

Secvenţele de timp însă, da, sunt reversibile şi au fost totdeauna reversibile în imaginaţie atâta vreme cât a existat o minte curioasă şi dispusă să se aplece asupra întâmplărilor, să le analizeze şi să le găsească o noimă, să le separe pe cele chiar importante de altele mai puţin importante. Sau deloc importante...

Scaunele de la acea masă sărbătorească din restaurantul hotelului Ambasador fuseseră de bună seamă îmbrâncite intempestiv şi ajunseseră într-o mare dezordine, ca şi cum ocupanţii s-ar fi ridicat precipitat, toţi odată, sau cei mai mulţi dintre ei, şi ar fi încercat să părăsească salonul în mare grabă spre a se adăposti. La fel erau scaunele şi în micul salon următor, unele din ele răsturnate. În pragul bolţii dintre cele două saloane Iovan se împiedică de o tavă căzută pe jos. Cioburi de pahare sparte scrâşniră strident sub piciorul său. Unul din paharele cu picior scăpase însă teafăr şi Iovan se aplecă şi îl culese de pe jos. Ducându-l la nas, din interiorul cupei sui spre el un miros vag de vin rămas după o petrecere aproape uitată. Tot felul de obiecte zăceau şi aici împrăştiate peste tot: verighete, legături de chei, monede — iată-le —, telefoane mobile, ace de cravată, pudriere, catarame de la curele. Un colier întreg de perle zăcea la piciorul unei mese, încremenit în forma unui 8 deformat, ca scris de o mână descurajată ce nu-şi putuse stăpâni tremurul. Iovan se aplecă şi culese de pe jos un breloc cu multe chei, printre ele o cheie de contact. Brelocul înfăţişa o corăbioară. Corăbioara sau lănţişorul sau poate altceva îi răscoli amintirile, şi Iovan, băgând maşinal mâna în propriul său buzunar, dădu peste ceva rece şi metalic. Era o legătură de chei, legătura sa de chei, cele mai multe yale, dar şi un inel mai mic ataşat celui principal, în care erau prinse două chei mici, probabil de la nişte valize. Pe când cele mari trebuie să fi fost de acasă.

Acasă?

Iovan rămase pe gânduri. Unde oare era casa lui? În ce trecut îndepărtat se pierduse? Încercă să-şi amintească un loc familiar, undeva pe la începuturile existenţei, o fereastră dând spre o curte, pomi în floare, o cărare într-un colţ de lume cunoscut, o tricicletă de-a sa; sau vreuna din jucăriile dragi, aşa cum au toţi copiii... O tăbliţă cu un nume de stradă, prinsă sus pe un zid — poate vechi, poate nou; orice lucru care înconjoară cu blândeţe şi cu lumină o copilărie, un început...

Nimic nu i se înfiripă în minte.

Nicio amintire.

***

^*Al patrulea fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică

Marocco sau Ziua Deşertului (29)*

Ce înseamnă suferinţa

♠

Visul cu bătrânul Sfântu îi persistă în suflet în primele ore ale dimineţii, în timp ce colinda străzile din cartierul Foişorului de Foc. Altădată, asemenea vise de dimineaţă, proaspete în minte în primele minute de după trezire, le simţea apoi, uneori cu regret, topindu-se în cotidianul preocupărilor mărunte ale zilei. Astăzi cotidianul nu mai exista, zilele se contopiseră într-o singură şi interminabilă zi. Răsăritul soarelui şi apusul încetaseră să mai fie evenimente, la fel şi ploile şi furtunile, fiindcă nu mai avea niciun sens să aştepte să înceapă o nouă zi, sau să asfinţească mai repede soarele, sau să stea ploaia. După momentul aşteptat nu se întâmpla nimic, nu se schimba nimic, nu se ivea nicio nouă perspectivă. Dar trecutul? Iovan îşi simţi pieptul inundat de o dragoste neaşteptată şi proaspătă pentru Sfântu, aşa cum nu îşi imaginase niciun moment că ar putea simţi vreodată pentru un om străin. Parcă nici pe părinţii săi şi nici pe Mara nu-i iubise aşa cum simţea în clipa aceea că îi este drag de acel moşneag blând şi slab cu duhul, care trecea din când în când prin cartierul lor, fără ca cineva să ştie de unde venea, încotro se îndrepta şi care îi era rostul. Probabil că era cerşetor, deşi Iovan nu îşi amintea să-l fi văzut vreodată cu mâna întinsă, cerând pomană. De altfel însuşi mersul lui veşnic grăbit nu era acela al unui cerşetor. Păsăruici — îşi aminti el încă o dată vorba domoală a bătrânului din vis, şi totodată din realitatea de acum mulţi-mulţi ani, când bătrânul hoinar se oprea deseori din trecerea sa şi li se adresa copiilor ca un sihastru prietenos şi entuziast, gesticulând larg cu braţele, fără ca Iovan să-l fi auzit însă rostind vreodată cuvântul păsăruici. Se gândi, păşind prin dreptul caselor vechi de pe strada Dimitrie Racoviţă, acum că ploaia stătuse într-adevăr şi vântul călduţ trecea mângâios peste bălţile rămase de astă-noapte, că în anii ce urmaseră celor ai copilăriei poate că Sfântu îmbătrânise şi mai mult, ajunsese odată cu anii mai împăcat cu soarta, a sa şi a păsăruicilor bătute de viscolele iernii, pe care nu le putea adăposti în casă fiindcă erau prea multe şi poate prea gălăgioase, iar casa lui trebuie să fi fost mult prea neîncăpătoare, poate chiar şi pentru el însuşi. Cum visele se tot repetaseră de-a lungul anilor, Iovan se aştepta ca bătrânul poreclit de tovarăşii săi de joacă Sfântu să reapară într-unul din visele următoare, să reapară cu noua sa înfăţişare, schimbat şi obosit, şi să se întrebe la ce-i bună toată osteneala, pe cine fericeşte şi cine are de suferit, sau cui îi rămâne măcar o amintire de pe urma nepăsării, a cruzimii de a nu oferi găzduire păsăruicilor sau altor vieţuitoare când intemperiile nemiloase le ameninţă viaţa? Cine rămâne măcar cu o amintire a iernii şi a vicisitudinilor ei după ce primăvara a sosit, apoi vara, şi totul e cald în jur şi stabil şi nici o ameninţare nu mai pluteşte în aer; şi starea de bine pare să dureze, dacă nu la nesfârşit, cel puţin o bucată de timp de-ajuns de lungă pentru a nu stârni îngrijorarea nimănui?

Frunzele galbene începuseră să acopere obiectele împrăştiate peste tot după Ziua Deşertului. Ceva inedit îi sări în ochi: o umbrelă lăsată deschisă, rezemată în spiţe şi în mânerul încovoiat al bastonului, pe trotuar, lângă o bancă — o umbrelă neagră, pe care rămăseseră lipite frunze galbele, ude de la ploaia de astă-noapte. Iovan observă vârfurile din capetele spiţelor, cele care ţineau pânza întinsă: vârfurile începuseră să ruginească. De ce oare o deschisese posesorul umbrelei? Sperase oare să se apere astfel de Ploaia de Lumină?... La piciorul umbrelei, cumva apărată de aceasta, zăcea părăsită o sacoşă de sport, aşezată în picioare, pe clapa de deasupra cu o adâncitură în care se strânsese apă de la ploaie. Iovan o împinse cu vârful pantofului şi sacoşa se răsturnă, iar apa din adâncitură se vărsă cu un plescăit uşor pe asfalt. Nici el nu ştiu de ce făcuse acest gest — poate pentru că, aşezată în picioare, sacoşa îl tenta să o deschidă. Ceea ce nu se cuvenea să facă.

Nu, n-avea să deschidă sacoşa, cum nu îi venise să deschidă niciunul din obiectele împrăştiate peste tot pe străzi.

Iovan îşi ridică privirea spre cer — astăzi, la fel ca şi ieri, la fel ca şi în toate zilele din urmă, aşteptându-se să se ivească, poate, în cele din urmă, sus în înălţimile azurii, cruciuliţa argintie, minusculă, a unui avion le linie, lăsând în urmă cele două dungi albe de abur şi răspândind peste pământ acel vuiet slab şi îndepărtat, modulat de vânt, care întotdeauna avusese darul să-i alunge gândurile negre. Se gândi la cuvântul aeronavă, care îi evoca de fiecare dată responsabilitatea atâtor oameni, piloţi, controlori de zbor, personal tehnic, care vegheau ca pasagerii să ajungă în siguranţă la destinaţie, iar în timpul zborului să nu ducă lipsă de nimic şi nicio ameninţare să nu îi tulbure.... În definitiv, de ce nu s-ar fi ivit pe cer un asemenea avion de linie? Faptul că de atâtea săptămâni, de atâtea luni, niciun semn de viaţă nu venise din lumea largă nu trebuia să însemne neapărat că niciun colţ de pe faţa pământului nu scăpase neanihilat de Perdelele de Lumină. Da, văzuse atâtea camere web, răspândite în toate cele patru puncte cardinale, aducându-i, toate fără excepţie, pe monitor imaginea unei lumi pustiite. Şi totuşi...

♦

...Şi totuşi, în ciuda liniilor acelea albe pe care avioanele le desenau pe cer de dimineaţă până seara, sugerând un sistem de transport aerian impecabil, se întâmpla din când în când ca sorţii să cadă potrivnici. Dacă te uitai doar pe cer, totul părea în deplină ordine, dârele lăsate de avioane brăzdau în continuare cerul, perfect drepte, şi se estompau la o oarecare distanţă, topindu-se în azuriu. Dacă însă urmăreai ştirile la televiziune şi se nimerea să fie una din acele zile nefaste, aflai că un avion cu pasageri a dispărut în largul Oceanului Indian, sau că un altul s-a prăbuşit în jungla Amazonului, sau în pustiul Sahara. Agenţiile de ştiri se repezeau să facă cunoscute mesajele turnurilor de control, ale conducerilor companiilor aeriene, care se arătau consternate, mai întâi negând informaţiile apărute în mass-media, apoi încercând să se disculpe, să dea explicaţii. Mai pe urmă intrau în circuitul informaţional televiziunile dând imagini de pe aeroporturi, cu rudele apropiate ale victimelor, planuri apropiate cu feţe consternate şi răvăşite, fraţi, surori, mame cu inima sfâşiată de durere, oameni cu genunchii înmuiaţi de durere, care se lăsau să cadă pe fotoliile din holurile aeroporturilor. Din amănunte se recompuneau poveşti, pe care Iovan le trăia şi le derula în minte la nesfârşit adăugându-le noi şi noi detalii. Tineri care se despărţeau veseli şi zâmbitori de rude şi de prieteni şi o porneau fluturând din mână către poarta de îmbarcare, care se dovedea a fi poarta către neant. Era ca şi cum ai fi călătorit în timp, acum după anunţarea catastrofei, şi, cu o satisfacţie dureroasă, ai fi cunoscut destinul unor oameni. Tinerii pe care Iovan îi vedea în minte îşi ocupau locurile, se uitau în jur să vadă ce vecini vor avea pe durata zborului, coborau măsuţele rabatabile din faţa lor, răsfoiau nepăsători pliante de-ale companiei aeriene sau ghiduri turistice despre locul de destinaţie... Dar se insinua oare o vibraţie în eter, de ei neauzită, sau alungată prompt din minte cu gestul nonşalant cu care ai alunga o vedenie puţin probabilă, care îi surprindea pe ei toţi, cu zâmbetele lor voioase şi cu gesturile lor nepăsătoare, într-o încremenire de o fracţiune de secundă imprimată pe retina unui zeu rău şi războinic, care le cunoştea şi, mai mult decât atât, le ursea soarta, un Zeu al Catastrofelor Aviatice?... Tinerii din închipuirea lui Iovan se uitau pe hublou şi îşi luau adio de la pământul care se adâncea sub ei şi le scotea apoi înaintea ochilor avizi, ca în călătoriile de rău augur ale unui mare scriitor pesimist, locuri necunoscute şi până atunci nebănuite, cu care nu aveau să se mai întâlnească niciodată, ochiuri de apă verzuie, parcele cu culturi exotice, multicolore, fâşii de pădure ce despărţeau teritorii ale pământului cu destine diferite... Apoi, făcând abstracţie de vibraţia rău-prevestitoare a viitorului lor apropiat, intrau în vorbă cu vecinii lor simpatici, fixându-se cu obstinaţie pe subiecte banale de conversaţie, despre întâmplări mărunte care, credeau ei, nu aveau cum să nu se petreacă, alungându-le, în subconştient, pe cele fatale, care trebuiau să nu se petreacă. Dar răul venea oricum. Ceva, în exterior, ca o gigantică mână supranaturală apuca bezmetică avionul de o aripă şi îl zgâlţâia cu o forţă malefică: o rachetă deja izbise orbeşte o aripă a avionului, spulberând-o. Sângele fugea din cap, inima stătea în loc, preludiu al neantului. Dincolo de hublou ţâşnea o flacără, avionul se cutremura, fragmente de aripă zburau dezordonat prin aer în timp ce avionul căpăta o înclinaţie ameţitoare, din care nu avea cum să se mai redreseze vreodată. Ţipete nebune umpleau instantaneu spaţiul fuzelajului, în timp ce alţii — căci nu toţi sunt la fel — deja lunecau în marea împăcare...

Se lumina de ziuă şi Iovan, stând lungit pe pat, cu mâinile sub cap, se uita fix pe fereastră, unde de pe nori se scurgea încet apa vânătă a nopţii.

...Ţipetele nebune au încetat, iată. Acum nu mai era decât fum şi rămăşiţe fierbinţi împrăştiate pe pământ, rămăşiţe de metal şi rămăşiţe de oameni, iar undeva se consemna o oră finală: 4.32 a.m. De aici încolo timpul stătea încremenit; de tot ce mai urma să fie făcut se ocupau alţii. Celor morţi nu le rămânea decât să aştepte. Pentru ei tocmai începea prima dimineaţă de morţi, şi era o frumuseţe de dimineaţă, cu nori tiviţi cu roz, într-o simfonie coloristică de portocaliu şi galben, din ce în ce mai galben, dovedindu-se că norii strălucesc şi că nu ei sunt cei ce trebuie să se coboare la nivelul ororilor pe care le aureolează, ci oamenii, indiferent de starea lor, trebuie să se ridice la nivelul splendorii lor. Salvatorii scormoneau printre rămăşiţe în căutarea cutiilor negre, iar de jur împrejur tinerii din ajun se eliberaseră de orice îngrijorare, acum că subiectele banale din conversaţiile lor se dovediseră a nu le fi fost de vreun folos în a opri răul să vină. Iar răul, trecând peste momentele de zbatere din ajunul morţii, nici măcar nu era cu adevărat înspăimântător. Zdrobit de pământ, nu mai simţeai nici măcar gravitaţia. Nu mirosea decât a fum şi a umed, dar erau mirosuri care oricând se puteau confunda cu mirosurile toamnei la ţară. Mai puţin mirosul până atunci necunoscut al magmei. Şi nu cumva se insinua o vibraţie, doar de ei auzită, izvodind din adâncul vulcanilor, care punea în pericol morţile recente? Iar dacă prima dimineaţă a nevieţii fusese frumoasă, amiaza nici nu mai conta, iar prima seară îi urma în chip firesc, prima dintr-un nesfârşit şir de seri în regatul neviului, unde toate se succedau fără discernământ, până ce se compactau câtime peste câtime, devenind, de la un moment încolo, totul...

Formele norilor văzuţi pe fereastră se schimbau neîncetat, învolburându-se precum continentele în anii de după Facerea Lumii.

După tam-tamul din presă, din primele zile, uitarea începea să se aştearnă odată cu aprofundarea cercetărilor; ştiinţa avea prioritate asupra vieţii. Iar suferinţa...

♥

„Dacă vrei să ştii ce înseamnă suferinţa”, spunea mama, „plimbă-te printr-un cimitir. Vrei să fiu sinceră? Nicăieri nu mă simt mai liniştită ca într-un cimitir. Mai liniştită şi mai împăcată cu mine însămi.”

Şi mama se întorcea să aştearnă peste velurul verde al mesei ultimele cărţi din pasienţă.

Cunoşteam suferinţa, cum să nu. Dar, indiferent de locul unde mă aflam, eram departe de a dobândi liniştea sufletească de care mama spunea că se bucură.

Gândindu-mă, deveneam atent la propria-mi respiraţie — ritmul ajunsese să fie foarte rar, foarte-foarte rar, şi parcă tot mai rar, şi mă întrebam dacă nu eram pe cale să intru într-o nouă fază a existenţei: vieţuirea fără respiraţie. E adevărat, ritmul respiraţiei putea fi controlat până la un punct, dar acelaşi ritm era dictat de aportul necesar de oxigen, aşa că în definitiv puteam lăsa totul în seama organismului. Totodată însă aveam motive serioase de îngrijorare, căci scăderea ritmului putea să fie primul pas către sufocare. Trebuia oare să mă concentrez asupra respiraţiei, să fiu atent ca aceasta să nu se oprească? În loc să fie un act reflex, respiraţia avea să devină în cazul meu un act conştient? Deja mi se părea că încep să mă sufoc chiar şi când mă concentram asupra respiraţiei.

Mama ridica ochii spre mine şi îngrijorarea i se citea în privire:

— Ce-i cu tine, Alexandru, n-ai aer?

Dar nu, slavă Domnului, plămânii funcţionau.

Deja parcă nu mai era nevoie să mă gândesc la respiraţie. Încă puţin şi ritmul se stabiliza de la sine. Dar cine ştie cât avea să dureze normalitatea?

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Doamnele Mili şi Aneta pe stradă* **

— Forţele imaginative ale spiritului nostru se dezvoltă pe două axe complet diferite, spuse doamna Mili, continuând discuţia începută cu doamna Aneta încă în dreptul restaurantului Oscar.
   Prietena ei, doamna Aneta, se opri, contrariată.
   — La ce anume te referi? întrebă ea, încruntându-se.
   Se aflau pe strada Ion Eliade Rădulescu — tocmai trecuseră de buticul doamnei Ionescu s.r.l.
   — Unele se dezvoltă în faţa noului, răspunse doamna Mili. Le plac pitorescul, varietatea, evenimentul neaşteptat.
   — Trebuie să mărturisesc că ceea ce spui tu, mie îmi evocă primăvara, spuse doamna Aneta. În natură, departe de noi... Mă gândesc la flori.
   — Ei! tu eşti o romantică, aşa ai fost de când te ştiu.
   În glasul doamnei Mili admiraţia se făcea simţită la concurenţă cu reproşul.

Doamna Aneta se trezi din visare.
   — Şi celelalte? se interesă ea.
   — Celelalte forţe, la asta te referi? Ei bine, celelalte forţe imaginative sapă în adâncul fiinţei, sunt sigură de asta. Vor să găsească în fiinţă ceva primitiv şi totodată etern. Ele domină...
   Pe stradă, spre ele, venea o ţigancă cu o târnă atât de mare încât cele două doamne nu aveau loc să treacă braţ la braţ pe trotuar fără ca ţiganca să se dea la o parte.
   — Haideţi să vă dau nişte bureţi, coniţă, o îmbie ţiganca pe doamna Mili.
   Cele două doamne fură nevoite să se oprească. Doamna Mili o ignoră complet pe ţiganca cu târna şi, adresându-se tovarăşei sale de drum, continuă fraza începută:
   — ...anotimpul şi istoria.
   — Poftim? spuse ţiganca, clipind din ochi, nedumerită.
   — Nu vorbeam cu tine, spuse distantă doamna Mili şi, preţ de două secunde, raza ei vizuală trecu la un pas distanţă de ţigancă. După care dădu să reia discuţia cu prietena ei: — În natură, în noi şi în afara noastră...
   — Sunt proaspeţi, coniţă, insistă ţiganca. Nici n-a apucat roua să se usuce pe ei. Azi-dimineaţă i-am cules.
   Ignorând-o, doamna Mili îi vorbi doamnei Aneta.
   — Exprimându-ne filozofic, am putea distinge două imaginaţii...
   Ţiganca se uită prostită la doamna Mili.
   — Vi-i dau ieftin, coniţă, se dezmetici ea. Patru lei kilu’.
   — Lasă-ne să trecem! spuse doamna Mili ferm şi cu răceală. Şi se întoarse spre doamna Aneta: — Am putea distinge două imaginaţii: o imaginaţie care dă viaţă cauzei materiale sau, mai pe scurt spus, o imaginaţie formală şi o imaginaţie materială.
   — Hai că vi-i las cu trei.
   Doamna Mili o aţinti pe ţigancă cu o privire de gheaţă:
   — Ne laşi să trecem?
   Ţiganca o privi drept în faţă (dar faţa doamnei Mili era un zid proaspăt tencuit).
   — Mata nici nu ştii, coniţă, cât îmi ia mie să culeg un kil de bureţi!
   Doamna Mili nici nu era sigură că avea de gând să zugrăvească prea curând zidul feţei ei impenetrabile. Doamna Aneta făcu un pas înainte pe lângă gard, trăgând-o după ea pe doamna Mili.
   — Ştiu, zise ea. Pentru ca opera să aibă varietatea cuvântului, viaţa schimbătoare a luminii, trebuie ca o cauză a inimii să devină o cauză formală.
   Ţiganca rămăsese cu un pas în urma celor două.
   — Zi mata! zise ea cu năduf, întorcându-se către cele două doamne care se îndepărtau pe trotuar. Cât crezi mata că ţi-ar lua să culegi un kil de bureţi? Ca să umplu târna asta am muncit o juma’ de zi! Să-mi sară mie ochii din cap dacă te mint!
   — Iar te-ai întors la inimă, i se adresă doamna Mili tovarăşei sale de drum pe un ton de reproş indulgent. Dar aceste imagini ale materiei, noi le visăm substanţial, intim, îndepărtând formele, formele pieritoare, vanele imagini, devenirea suprafeţelor.
   — O juma’ de zi am muncit la târna asta! Hei, cucoană! strigă ţiganca de departe. Ţi-i dau cu doi lei kilu’!
   — Există, neîndoielnic, opere în care cele două forţe imaginative cooperează, observă doamna Aneta. Dar asta nu înseamnă că reveria nu păstrează totuşi un lest, o densitate, o germinaţie.
   — Draga mea, faci o mare confuzie! exclamă doamna Mili. În adâncul materiei creşte o vegetaţie obscură. În noaptea materiei înfloresc flori negre. Ele sunt catifelate şi au formula propriului lor parfum.
   Să nu-mi zici că sunt şi eu romantică.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou
^**Publicat și în Euphorion, 3, 2020

Amenda*

Băiatul care ajunse la ghişeu avea unsprezece ani, arăta speriat şi se abţinea să nu izbucnească în plâns. Până atunci nimeni din rândul la care stătuse nu-i dăduse nicio atenţie. Dar acum, venindu-i rândul la ghişeu, casierul Fiscului, în uniformă bleumarin cu şnur galben, îl privi pe deasupra ochelarilor, binevoitor şi în deplină solidaritate bărbătească.

— Tu ce-ai venit să plăteşti?

Băiatul îşi înghiţi un sughiţ de plâns.

— Amen... amenda.

— Ce amendă? îl întrebă răbdător casierul Fiscului. Şi se încruntă spre el, în deplină solidaritate bărbătească.

Băiatul avea un vârtej în păr, neobişnuit, chiar în colţul frunţii, ceea ce, în alte împrejurări, i-ar fi dat un aer semeţ. Acum însă, în luptă cu plânsul, semeţia nu-i ajuta la nimic.

— Pentru... începu el, şi buza de jos i se răsfrânse.

— Pentru? îl îndemnă casierul Fiscului.

— Pentru... depăşirea vite... vitezei legale.

Casierul Fiscului îşi stăpâni surprinderea.

— Tu conduci maşina?

Băiatul rămase tăcut, doar îşi lăsă privirea în jos. După care clătină din cap.

— Aşadar nu conduci maşina, trase concluzia casierul Fiscului, cu un calm desăvârşit.

— Nu.

— Cine te-a trimis să plăteşti amenda, tatăl tău?

Băiatul rămase cu privirea plecată, abătut tare şi nu spuse nimic.

Casierul Fiscului mai aşteptă câteva secunde, răbdător.

— Aşadar, nu conduci maşina, nu te-a trimis tatăl tău, dar ai depăşit viteza legală.

Aşteptarea casierului se prelungea.

— Şi vrei să plăteşti amendă.

Resemnat, băiatul înălţă din umeri şi oftă adânc.

Acum plânsul din el era învins.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

Marocco sau Ziua Deşertului (28)*

Păsăruici

♠

În toiul nopţii picuri mari începură să clipocească rar pe acoperişul supermarketului unde Iovan dormea de atâtea nopţi deja. Clipociră la început rar, fără grăbire, nehotărâţi, căci, după ce ecranele radarelor meteorologice se întunecaseră definitiv, la fel şi cele ale calculatoarelor, unde, înainte de Ziua Deşertului, traiectoriile norilor puteau fi urmărite cu exactitate pe hărţi, ploile hălăduiau acum lipsite de vigoare, fără nicio ţintă, veneau de niciunde şi plecau la voia întâmplării. Sub ploi nu se mai deschideau, ca odinioară, umbrelele, iar furtunile ce se stârniseră cândva nu mai aveau acum pe cine să înspăimânte, nici să impresioneze. Aşa că ploile cădeau domol, cu lehamite, şi oricum sfârşitul verii trebuie că era aproape, aşa că toate începeau să slăbească şi să încetinească: nopţile, zilele, căldura soarelui, vântul. Totuşi, pe acoperiş clipocitul se înteţi un pic şi Iovan auzi în scurt timp darabana binecunoscută a ploii, cea de pe vremuri, şi chiar şi un fulger îşi răsfrânse lumina argintie, cumva, pe căi ocolite, pătrunzând aici în interior, unde de multă vreme instalaţia electrică nu mai folosea la nimic. Răpăitul ploii se învioră, luă oarecare avânt, destul cât lui Iovan să-i alunge somnul, deşi încă nu se luminase de ziuă. Rămase întins pe pat, cu toate simţurile treze, deschise spre toate noutăţile vechi ale lumii, spre toate rememorările din vechime. Ploaia îi aminti de sfârşitul vacanţelor mari, când regretul de a nu fi fost plecat în voiaj împreună cu părinţii, la fel ca ceilalţi, începea să se ogoiască în aşteptarea înfrigurată a reîntâlnirii şcolii, când revenea preocuparea pentru cămăşile sobre şi pentru cele albe, de şcoală, şi aroma de cafea cu care mama obişnuia să-şi înceapă ziua se răspândea în aerul răcoros şi tare al dimineţilor, ieşind pe fereastra bucătăriei şi întorcându-se înăuntru pe fereastra ce se deschidea spre grădină. Pata de soare se muta dimineaţa de pe covor pe piciorul scurt şi gros, în formă de labă de leu, al comodei, şi după aceea urca spre cheia din broască, de care atârna de ani de zile aceeaşi legătură de chei vechi de peste tot şi de nicăieri. Pata de soare pe care o vedea în dimineţile de duminică era o nouă spărtură în norul care acoperea cerul amintirilor sale despre primii ani de viaţă şi despre casa părintească.

Un simţământ tulbure, de absenţă dureroasă şi de pierdere ireparabilă, îi strânse stomacul şi îi umplu tot pieptul odată cu amintirea aromei de cafea care parcă venea de afară chiar acum, aici, în interiorul supermarketului, adusă de aerul căldicel al nopţii de sfârşit de vacanţă. Doar aroma, fiindcă pe mama sa nu avea s-o mai revadă niciodată. Şi Iovan îşi aminti de deşteptătorul său care suna întotdeauna după ce cafeaua de dimineaţă a mamei era gata. Suna sacadat, în mici cascade de bipuri delicate, menite să-i facă trezirea mai puţin brutală şi să-i mai atenueze din calvarul deplasării la şcoală.

Îi veni apoi în minte o fotografie veche: el, pe la cinci ani, cu o tobă atârnată de gât, înconjurat de întreaga familie, unchii şi mătuşile, verii şi verişoarele, de care nu mai auzise niciodată vorbindu-se şi nici nu îşi amintea să-i mai fi întâlnit vreodată în anii următori, dar care în ziua aceea veniseră să-i viziteze, probabil cu ocazia vreunei aniversări. Oare a lui proprie? Un unchi, cumnatul mamei, din câte îşi amintea, se lăsase pe vine lângă el, în timp ce toţi ceilalţi stăteau în picioare în acel loc umbrit, care era intrarea dosnică a casei, iar în spatele întregului grup se ridica un gard înalt de cărămidă, semn că dincolo de acel gard începea curtea învecinată. Umbra unui copac foarte înalt cădea peste acel loc dosnic, din care cauză peste figurile personajelor din poză cădea umbra. Doar toba sa ieşea în evidenţă sub o rază de soare strecurată prin frunziş.

Cerul începea să se lumineze prin peretele de sticlă dinspre intrarea principală în supermarket, şi înăuntru bezna începu să se subţieze lăsând să iasă la iveală rafturile pline cu produse, înalte până către tavan. Pe culoar, la o oarecare distanţă, rămăsese încremenit de luni de zile un electrostivuitor, pe braţele căruia un container apucase să fie ridicat doar până la o înălţime de aproximativ un metru şi jumătate. În clipa următoare, se putea presupune, începuseră să dănţuiască Perdelele de Lumină.

Întorcându-se pe o parte, Iovan întinse mâna şi dibui una din brichetele adunate de el şi aşezate într-o grămăjoară pe măsuţa de lângă pat. Iovan le ţinea într-o cutie decorativă, fără capac, din împletitură de rafie. Cutia era atât de plină cu brichete încât la atingerea mâinii sale, vreo două din ele, revărsându-se, căzură pe marginea măsuţei şi acolo jos pe postamentul de parchet al patului. Aprinse bricheta şi la flacăra ei ieşi la iveală glastra de inox în care adunase un mănunchi gros de lumânări albe de stearină, să-i ajungă. Lângă glastră, într-un sfeşnic improvizat, rămăsese lumânarea arsă pe jumătate, rămasă din ajun. Iovan o aprinse şi, lăsându-se la loc pe spate, rămase cu ochii în întunericul înalt al tavanului.

Mult timp stătu nemişcat, privind în tavan.

O vrabie zbură sprinten şi gălăgios de pe ultimul raft al unei etajere şi se adăposti pe o grindă metalică de sub tavan. Aşa făceau vrăbiile încă de la deschiderea magazinului, a tuturor celorlalte supermarketuri: se obişnuiseră să se furişeze în interior şi că ciugulească boabe din pungile plesnite de griş, hrişcă sau orez. Aşa că Iovan nici nu se miră. Sfântu, bătrânul care cândva făcuse deliciul cartierului său, se uită şi el în sus după păsăruică şi râse molcom, fără glas, după care îşi întoarse zâmbetul cald şi bun către Iovan, aşa cum făcuse şi altădată, pe stradă.

— Am ştiut întotdeauna că eşti un copil bun şi milos şi că până la urmă Dumnezeu o să-ţi aducă tămăduirea. Şi ştiu că aveai răbdare în scaunul tău pe rotile, aveai multă răbdare. Aşa este, mi-aduc aminte. Erai gata să dai o mână de ajutor, asta se vedea pe faţa ta. Se vedea că pui la inimă, sigur că da...

Se pricepea să vorbească bătrânul. Iovan nu îl auzise până acum decât cu acele cuvinte de binecuvântare atunci când copiii îl abordau pe stradă, nefiind siguri dacă este sfânt sau sărac cu duhul: „Dumnezeu să te aibă în pază!” Dar acum iată că Sfântu spunea cu totul altceva.

— Dar ce poate să facă un om singur? spunea. Ce poate să facă? Nu poţi să iei asupra ta nenorocirile altora, chiar dacă te doare sufletul. Nu poţi! Sunt prea mulţi oameni care suferă pe pământ. Îl ajuţi pe unul, îl ajuţi pe altul, dar ce te faci, că sunt puzderie, sunt mii de oameni care au nevoie de ajutor. Şi tu n-ai decât două mâini şi un suflet în care încape cât încape. Nu poţi să-i ajuţi pe toţi. Asta e!... Ştiu, dragule, cum e, eu am trăit asta... Şi măcar de-ar fi doar oamenii. Dar uite că sunt şi animalele care suferă. Da, da, sunt şi animalele, bietele de ele. Câtă vreme e vară, se descurcă şi ele cum pot, îşi caută hrana şi, slavă Domnului, o găsesc. Mai ciugulesc ici, mai ciugulesc colo. Dar trec peste noi furtunile. Vin şi trec. Te uiţi la bietele păsăruici şi te-ntrebi cum de se descurcă, cum de nu le rupe vântul aripioarele, cum de nu le izbeşte de trunchiurile copacilor. Îţi vine să deschizi fereastră şi să-i strigi: Vino, păsăruică, aici în casă, stai până trece furtuna şi-apoi te-i duce înapoi în desişul tău. Sunt prea multe păsăruici, nu le poţi găzdui pe toate, deşi inima aşa te-ndeamnă. Să deschizi fereastra şi să le zici să facă un popas în casa ta. Plânge sufletul în tine când vine iarna, unele vin să se aşeze pe pervaz, trag cu ochiul înăuntru, parc-ar cere de la tine să capete doar o suflare de aer cald. Iar altele adastă în vârful copacilor, ciorile bunăoară, le leagănă vântul şi le şfichiuieşte, uite-aşa, de zici că or s-ajungă ramurile pân’ la pământ. Şi-i viscol şi ger de crapă pietrele. Iar tu stai şi le plângi de milă, sărmanele ciori. Asta e, n-ai cum să ajuţi toate vietăţile năpăstuite de pe faţa pământului. Şi eu de-aia umblu pe străzi, haihui, cât e ziua de lungă, ca să fiu alături de...

Alături de cine? se întrebă Iovan.

Lumina crescuse, deja se vedeau detalii ale tavanului înalt, se vedeau garguiele care îi stătuseră de strajă încă din prima zi când îşi găsise adăpost în supermarket. Nicio vrabie nu se furişase în interior. Niciuna... Păsăruici, îşi aminti el, şi zâmbi. Sfântu trebuie că murise cu mult înainte de Ziua Deşertului. Poate că urma o zi însorită însă ploaia de peste noapte nu rămăsese fără urmări: picuri cădeau rar din tavan, tot mai rar, ca într-un vis de-al său de demult, şi răsunetul lor reverbera ca într-o grotă vastă cât haosul originar.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (27)*

Pământul secund

♥

Se vorbea de o planetă identică, o dublură a Pământului, că ar putea exista undeva în Univers. Nimeni nu o descoperise încă, dar toată lumea era încântată de idee. De fapt, dacă Universul era infinit, aşa cum se afirma, o asemenea dublură nici nu se putea să nu existe — despre asta discutasem şi cu tata şi cu doctorul Uzum. Numai că niciunul din ei, fără a nega posibilitatea în sine, nu o trata cu seriozitate. De mama nici nu mai vorbesc: planeta-dublură ei îi era perfect indiferentă, ea avea alte preocupări. Iar pentru tata şi pentru doctorul Uzum era un simplu exerciţiu de imaginaţie. În timp ce mie mi se părea că e o chestiune vitală. Mă înfiora să privesc în jur şi să mă gândesc că tot ce vedeam şi simţeam, altcineva vedea şi simţea identic, chiar în acel moment, într-un alt loc, depărtat, neştiut, din Universul nemărginit, pe acel Pământ Secund: cineva asemenea mie, aidoma mie, de fapt un alt eu, un alt Alexandru. Şi fiecare era liber să se gândească la propria-i dublură de pe o planetă, undeva în Univers, ca despre un lucru cert. Mi se părea absolut tulburător. Ce sentimente aveam pentru acel al doilea Alexandru? Era o fiinţă distinctă? Totuşi nu putea fi diferit de mine de vreme ce totul pe acea planetă era copia celor existente pe Pământ. Nu era ca propria-mi imagine într-o oglindă pentru că despre aceea ştiam că era o făptură virtuală, că nu putea manifesta iniţiativă, că nu putea gândi şi simţi independent de mine. Pe când celălalt era o făptură reală, independentă, cu voinţă proprie, înzestrată cu capacitatea de a lua decizii proprii. Iar dacă nu o făcea, era doar fiindcă se supunea destinului nostru comun, al meu şi al lui. Acelaşi destin? Da şi nu. Însufleţit de speranţă, pe el îl vedeam cruţat de tot ce mi se părea eşuat la mine. Şi în primul rând sănătatea. Nu mă puteam împiedica să nu mă gândesc la un Alexandru care gândea, simţea şi se comporta aidoma mie, doar că reuşise, vorba doctorului Uzum, să-şi schimbe identitatea. Ceea ce pentru mine rămânea doar ca o perspectivă. Îşi schimbase identitatea nu mult, atât cât să-l ajute să se simtă un pic mai liber şi un pic mai puternic. Fiind aproximativ identici el şi cu mine, contau mai puţin deficienţele fiecăruia din noi. Luaţi împreună, eram o fiinţă aproape completă. Una singură. Şi ne puteam bucura unul de existenţa celuilalt.

M-am surprins însă la un moment dat că începusem, fără voie, să mă supraveghez. La fiecare gând care îmi venea în minte şi la fiecare gest pe care îl făceam, mă întrebam dacă celălalt avea acelaşi gând şi dacă făcea aceeaşi mişcare, mă întrebam totodată cât de totală putea fi simultaneitatea dintre lumile noastre. Dacă aceasta nu era deplină, puteam să mă întreb cine pe cine imită, şi asta deşi nu aveam nicio posibilitate de a verifica. Dar nu avea importanţă: întrebări nu te poate opri nimeni să-ţi pui în orice clipă, e doar amuzant, atât şi nimic mai mult. Ca să nu apar în propriii mei ochi un simplu imitator, eram înclinat să fac gesturi neaşteptate, nefireşti, cu singurul scop ca, prin însuşi nefirescul lor, să evit pierderea întâietăţii faţă de celălalt. Dar în clipa următoare îmi spuneam că dacă lumile noastre sunt identice, la fel şi făpturile noastre, cel mai probabil era ca şi el să fie tentat, exact în aceeaşi clipă, să-şi dorească întâietatea gestului şi a gândului. În definitiv, poate că era ca şi cum aş fi avut un frate geamăn, mai mult decât geamăn, o dublură a mea. Nici nu era firesc, şi nici cuviincios, să mă refer în gând la el numindu-l pur şi simplu el, sau celălalt. Dacă era identic, cu siguranţă se numea tot Alexandru şi îmi era greu să îl desemnez ca fiind al doilea, nu de alta, dar el, la rândul său, dacă se gândea la mine, poate că mă desemna tot ca al doilea. Aşa că, într-un fel, identitatea nu mai exista... Mă descurcam în chestiuni de duplicare mai greu decât îmi imaginasem atunci când existenţa Pământului Secund începuse să mă preocupe. El, al doilea, pentru a-mi bucura sufletul, trebuia să nu îşi ducă viaţa pe un scaun cu rotile, ca mine. Identitatea dintre noi trebuia să fie — putea să fie — doar parţială pentru a nu îmi strica satisfacţia unor perspective mai bune pentru propriul meu viitor.

Mama îmi capta privirea aţintită asupra ei afişându-şi jumătatea de interes rămasă disponibilă după ce ochii îi părăsiseră masa acoperită cu velur verde şi cărţile de joc răsfirate în ordinea numai de ea ştiută. Şi totuşi interesul pe care îl vedeam în ochii ei pentru persoana mea creştea până către sută la sută:

— Ce te uiţi aşa la mine?

Mă îndoiam că o interesa să afle că tocmai mă întrebam dacă dublura ei de pe Pământul Secund se întrerupea în clipa aceea din pasienţă — poate o secundă mai devreme, poate o secundă mai târziu — ca să-l întrebe pe fiul ei de ce o privea fix; sau poate că avea parte, cea de pe Pământul Secund, de un fiu care şedea pe un scaun normal, cu picioare rigide, de pe care se putea ridica oricând şi umbla după pofta inimii pe acel Pământ identic cu al nostru... Şi dacă nu îi răspundeam mamei, ea se întorcea în tăcere la pasienţa ei şi orice curiozitate se stingea în casa noastră. În afară de curiozitatea mea. Aş fi făcut cu dragă inimă o incursiune pe Pământul Secund, prin Bucureştii lor, unde puteam să mă aştept să-mi întâlnesc toţi colegii, şi pe doctorul Uzum, care mi-ar fi dat negreşit acelaşi sfat ca şi aici pe Pământ, să nu îmi pierd speranţa şi să-mi găsesc o nouă identitate, şi totodată s-ar fi bucurat să constate cât eram de aproape de ea. Dar nu era exclus să găsesc un oarecare decalaj între cele două Lumi — în favoarea noastră, sau în favoarea lor. Puteam, bunăoară, să-i găsesc pe ei înaintea noastră cu un număr de ani, ceea ce ar fi echivalat cu o călătorie în timp, şi să aflu ce avea să se întâmple cu mine în viitor. Ceea ce nu îmi surâdea în niciun fel căci, la fel ca mulţi alţii din cei pe care îi cunoşteam, nu că n-aş fi fost încrezător în viitor atâta vreme cât era vorba de unul îndepărtat, dar îmi era teamă de viitorul apropiat, de ziua următoare, sau de anul următor... Sau, dimpotrivă, decalajul dintre Lumile noastre putând fi în favoarea noastră, l-aş fi găsit acolo pe alter ego-ul meu Alexandru trăind în trecutul nostru comun şi aş fi avut astfel prilejul să-mi cunosc strămoşii, pe care aici pe Pământ nu avusesem şansa să-i cunosc fiindcă muriseră înainte să lase vreun semn despre cum trăiseră, iar părinţii mei fuseseră destul de indolenţi sau destul de neinteresaţi pentru a le cere amănunte despre viaţa lor înainte să părăsească această lume.

Curiozitatea mamei, curiozitatea ei cu toane, revenea, şi era rândul ei să mă fixeze cu o privire scrutătoare şi să mă întrebe:

— La ce te gândeşti, Alexandru? Îmi pari îngrijorat. Ar trebui să ai preocupări mai concrete.

Ea vorbea! Pasienţele ei erau preocupări concrete!

— Ar trebui să mai faci un joc, să-ţi exersezi mâna, spunea. Un joc de marocco. Să-ţi mai exersezi mâna şi perspicacitatea. Nu-i bine să stai tot timpul cu ochii pe pereţi.

Spunând asta, ducea la gură ceşcuţa de cafea, cu o mişcare visătoare, şi lua o mică sorbitură. Pe un colţ al mesei stătea ibricul de aramă, din care ea îşi adăuga din când în când în ceşcuţă. Eram deja la vârsta când puteam fi întrebat dacă nu doresc o cafea. Măcar în dimineaţa următoare.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (26)*

Fotografii înrămate şi zâmbitoare

♣

Iovan era captiv într-un soi de cuşcă alungită, în care nu se putea ridica nici măcar în patru labe. Era condamnat să stea lungit şi să-şi aştepte sfârşitul. Se făcea vinovat de a fi adus ofensă unei femei simple, din popor, dar care era înrudită cu persoane influente. Cuşca era făcută dintr-o reţea de sârmă foarte solidă, iar femeia pe care o ofensase se afla în apropiere, la doi paşi, iat-o acolo, într-o parte. Avea o figură gravă, afişând acea demnitate ultragiată, închisă în ea, pentru care, ştiindu-se şi bine apărată pe deasupra, n-ar fi iertat pe nimeni în ruptul capului. Dar se mai afla acolo — Iovan o vedea prin ochiurile reţelei — şi ruda influentă a femeii: un bărbat încă tânăr, solid, cu toate blazoanele potenţei şi ale blazării lipite pe faţă. De la el Iovan nu se putea aştepta la nimic bun, nu se putea aştepta la nicio licărire de milă şi de îndurare. Era condamnat definitiv şi în foarte scurt timp bărbatul influent, ruda femeii pe care o ofensase, avea să pună în aplicare sentinţa şi să altereze fără nicio ezitare părţi vitale din corpul său.

Se ivea însă Mara — Iovan o vedea dincolo de ochiurile reţelei de sârmă —, avea acest drept în calitate de soţie şi nici măcar bărbatul influent din preajmă nu i-l putea contesta. Mara îşi cobora faţa la nivelul cuştii, îl privea cu durere în ochi dar şi cu resemnare, aproape cu lacrimi în ochi, deşi, de felul ei, ea nu plângea. Îl implora să nu se opună, să-şi accepte soarta. Iovan era profund contrariat că ea nu caută nicio soluţie să-l salveze. Teama şi disperarea îi goleau tot conţinutul vital, aducându-l în vecinătatea imediată a dispariţiei. De fapt, Mara nici nu putea fi acolo unde o vedea, fiindcă ea deja dispăruse, înaintea lui, în explozia de la restaurantul benzinăriei. Aşa că tot ce mai urma era propria sa dispariţie.

Se trezi şi plânse amarnic, cum nu plânsese nici la ceremonia funerară a Marei şi a părinţilor — o ceremonie cu sicrie simbolice şi fotografii înrămate şi zâmbitoare.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Semne ale primăverii*

Într-un căruţ-scaun împins de-a lungul trotuarului iată două gemene frumoase ca două bibelouri, cu neliniştea avidă de primăvară în ochii albaştri, limpezi şi puri ca seninul cerului, şi obrăjorii de porţelan suflat cu pulbere de bujor. Un bărbat în trecere se opreşte şi cercetează ochii doamnei care se apropie împingând căruţul, încercând să desluşească dacă ochii albaştri ai copilelor sunt moştenire de la dânsa. Nu reuşeşte deoarece ochii mamei cată cu dragoste în jos spre căruţ.
   — Dumneavoastră aveţi ochii atât de albaştri, sau soţul?
   Doamna se opreşte pentru un moment, ridică ochii spre el, cu o indiferenţă mai degrabă ostilă, şi îi întoarce întrebarea:
   — Da’ de unde ştiţi că le-am făcut cu soţul?
   Bărbatul s-a şi fâstâcit.
   — Păi... Presupun, bâiguie.
   Nici n-a apucat să-şi dea seama dacă ochii mamei sunt la rândul lor albaştri, sau nu. Doamna încă nu s-a pus în mişcare.
   — Sunteţi un soi de moralist în căutare de obiect al muncii? nu-l slăbeşte ea, prelungind starea de ostilitate.
   Privirile gemenelor, nevinovate, sunt atrase de te-miri-ce, ba ici, ba colo, ba sus, ba jos. Ce face una nu depinde de ce face cealaltă. Deşi împreună, sunt independente. Şi încă n-au ajuns, nici pe departe, la vârsta când conversaţia mamei cu un domn străin le va stârni interesul. Habar n-au dacă mama s-a iubit cu tăticu’ sau cu vreun alt domn. Sau dacă nu cumva s-au născut din fantezia mamei lor. Pe ele le interesează primăvara şi atât.
   — Par avide să cunoască lumea, observă bărbatul.
   — Poftim?!
   Bărbatul a făcut un gest scurt cu capul, arătând spre gemene, gest care a trecut însă total neobservat, iar doamna a tresărit contrariată, ca şi cum ar fi primit drept în faţă o insultă.
   — Fetiţele dumneavoastră, gemenele, la ele mă refeream, explică bărbatul, în defensivă. Sunt avide să cunoască lumea.
   — Sunteţi vreun psiholog, sau ce! De unde ştiţi dumneavoastră ce sunt ele avide să cunoască?
   — După felul cum se uită în dreapta şi-n stânga.
   — Până una alta, văd că dumneavoastră sunteţi cel ce se uită în dreapta şi-n stânga.
   — Sunteţi o fină observatoare, se bucură bărbatul de ocazia care i s-a dat să-şi continue explicaţia, nu însă fără să-şi reproşeze în secret propria-i atitudine, un pic linguşitoare. Şi eu sunt avid să cunosc lumea.
   — Ce-ar fi să vă exersaţi abilităţile de psiholog cu nepoatele dumneavoastră? Şi spunând asta, dă s-o pornească mai departe.
   — Nepoatele mele nu-s aşa de frumoase ca fiicele dumneavoastră! îi replică bărbatul, curtenitor.
   Doamna amână cu o clipă reluarea plimbării.
   — Fiecare să se mulţumească cu ce are!
   — Tocmai că nu trebuie să se mulţumească cu ce are! După părerea mea, omul trebuie să aspire să cuprindă cât mai mult în sfera cunoaşterii sale.
   — Presupun că „acordul sferei” vă interesează mai puţin.
   — A, nu! Nu sunt câtuşi de puţin băgăreţ. Totdeauna recurg la negociere.
   — Negociere? Sunteţi vreun diplomat, sau ce?
   I-a spus-o, şi acuma, dacă tot a zăbovit, merită să zăbovească o clipă în plus, ca să vadă dacă domnul are replică.
   — Până acuma aţi presupus că sunt ba moralist, ba psiholog, ba diplomat. Se pare că vă plac categoriile. Una-două, recurgeţi la categorisiri. Aş zice că asta denotă o uşoară tendinţă spre simplificare.
   Gemenele dau semne că zumzetul conversaţiei începe să le capteze atenţia. Par curioase să vadă mai exact cum arată domnul de care le apără mămica lor cu atâta succes şi de aceea şi-au răsucit în sus căpşoarele, ceea ce nu le vine tocmai uşor: nu cumva domnul stă prea aproape de mămica lor? Domnul poate să se consoleze cu gândul că gemenelor, sucindu-şi capetele în sus, spre el, nu le intră soarele în ochi — măcar atât.
   — Deşi nu mă interesează în mod deosebit, mă întreb totuşi dacă sunteţi vreodată mulţumit de „sfera cunoaşterii” dumneavoastră, spune ea.
   Şi ca să arate fără niciun dubiu că răspunsul domnului totuşi n-o interesează, de astă dată chiar porneşte să împingă mai departe căruţul cu cele două gemene.
   — Dacă vă referiţi la cazul de faţă, pot să vă spun că mă declar satisfăcut, răspunde bărbatul cu o anume voioşie, urmând căruţul.
   O urmează ţinându-se însă la o jumătate de pas în urma ei.
   — Da? Şi, mă rog, ce anume vă satisface?
   — Ceea ce încercam să aflu la început: am observat că în privinţa ochilor albaştri, gemenele vă moştenesc.
   Doamna zâmbeşte rece şi îşi întoarce privirea oarecum în urmă.
   — Mă rog, dacă asta vă face fericit...
   — Mă aştept să existe şi alte însuşiri pe care gemenele să le moştenească de la dumneavoastră, plusează bărbatul.
   — Ca de pildă.
   El are un mic neastâmpăr zâmbitor:
   — Indubitabil, vitalitatea şi... verva.
   Doamna îi aruncă din mers o ocheadă iscoditor-dezaprobatoare, de astă dată drept în faţă.
   — Sunteţi ironic, sau mi se pare mie?
   — Mulţi v-ar răspunde Doamne fereşte! Cum mi-aş putea permite! Dar eu vă răspund: Fără un dram de ironie am cădea în platitudine. Şi eu nu vreau să risc.
   Una din gemene pare să se fi edificat în privinţa domnului cu care mama lor stă de vorbă: nu merită atenţie; drept care, senină, îşi întoarce privirea din nou spre semnele primăverii, care năvălesc din toate părţile. Pentru cealaltă s-ar zice că domnul încă mai prezintă oarece interes, aşa că îl fixează în continuare, cu gâtul sucit, fără să aibă habar că există o regulă cum că e necuviincios să priveşti insistent pe cineva drept în faţă.
   — Ironie, da, de acord cu dumneavoastră.
   — Inclusiv îndreptată împotriva propriei persoane, completează bărbatul. Autoironie, cum se spune.
   — A, nu! se opune categoric mama gemenelor. O prefer îndreptată împotriva altora.
   — Atunci va trebui să aştept, conchide cu resemnare domnul.
   Doamna se opreşte brusc, încât căpşoarele gemenelor din căruţ pendulează înainte şi înapoi. Fără să le contrarieze însă, deoarece sunt conştiente că tot ce face mămica este spre binele lor.
   — Să aşteptaţi, ce?
   — Să crească gemenele dumneavoastră, răspunde senin domnul. Şi adaugă: — În speranţa că cel puţin în privinţa asta n-or să vă moştenească.
   Doamna îl priveşte chiorâş.
   — De ce nu aşteptaţi, mai bine, să crească nepoatele dumneavoastră?
   — Pentru simplul motiv că nu există, doamnă dragă.
   — Deci, una peste alta, sunteţi şi mincinos!
   — Îmi face plăcere să vă las ultimul cuvânt, dragă doamnă.
   Căruciorul s-a îndepărtat şi iată că între timp gemenele s-au gândit că poate merita să-i dea mai multă atenţie domnului cu care mămica lor a stat de vorbă. De aceea se apleacă, ambele, mult în afara căruţului, una într-o parte şi alta în cealaltă parte şi privesc în urmă ţinându-se strâns, cu ambele mânuţe, de braţele scaunului. Îl fixează cu privirea în timp ce se îndepărtează şi cu siguranţă nu le e prea clar dacă domnul care rămâne tot mai în urmă face sau nu parte din semnele primăverii, care lor le captează întreaga atenţie.
   Dar iată că o tânără înaltă şi zveltă se apropie pe trotuar. Poartă pantaloni răcoroşi de vară, de culoare bej, mulaţi pe picior, şi o bluză decoltată, fără mâneci, iar în braţe ţine un căţel; îl ţine atât de strâns îmbrăţişat că nici nu îţi poţi da seama ce rasă este. Fără doar şi poate stăpâna îl duce la veterinar. Bietul căţel, moleşit, poate bolnav, stă cu capul sprijinit pe sânul gingaş al tinerei, cu botul ridicat spre gâtul ei.
   — Nu ştie să aprecieze, îi strecoară bărbatul, discret, pe un ton conspirativ, în timp ce se intersectează cu tânăra cea zveltă.
   — Poftim? tresare stăpâna căţelului, întorcându-se spre el.
   Bărbatul se opreşte pentru câteva clipe şi îi explică, plin de bunăvoinţă.
   — Câinele, la el mă refeream. Eu, dacă aveam norocul lui, de mult eram adormit acolo şi visam heruvimi.
   — Să vă fie ruşine! îi aruncă tânăra în urmă, indignată, şi iuţeşte pasul.
   Bărbatul îşi lasă bărbia în piept şi, continuându-şi drumul, zâmbeşte în secret.
   În curând, da, se va simţi vinovat.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou
Publicat şi în Euphorion, 4, 2015

Marocco sau Ziua Deşertului (25)*

Aventura forţei centrifuge

♥

Stăteam întins pe canapeaua de sub fereastră, cu braţele sub cap, şi priveam norii înalţi şi nemişcaţi la ora calmă a crepusculului. Conturul lor încă îl mai mângâiau ultimele raze ale soarelui tivindu-l cu trandafiriu, iar carenele norilor deja se afundau în apa stătută a înserării, în timp ce deasupra lor cerul se înălţa azuriu şi pur către spaţiul intergalactic. Deasupra norilor, o ştiam din filme, ţi se aşternea în faţă covorul buclat al vălătucilor pufoşi, uneori compact dintr-o zare într-alta, alteori întretăiat de goluri cu marginile destrămate, prin care, ca prin nişte ferestre limpezi, se întrevedea abisul învăluit în albăstriu al feţei pământului. Acolo, deasupra, soarele strălucea veşnic, iar vântul cânta fără încetare, îngheţat, cântecul Platourilor Înalte. Era tot un fel de pustiu acolo, unde nu îşi aveau locul sufletele, ci doar caravane de cămile palide de abur rătăceau, cu picioarele mişcându-se somnambulic prin buclele albe şi stârnind, în mersul lor, fuioare de nori. În rest, era la fel de pustiu ca pe Marte, planeta la care gândul mi se întorcea mereu. Doar culoarea diferea, da. Rămânea să meditez, în toţi anii care aveau să vină, la cauzele pustiirii Planetei Roşii, la acele albii de torente evaporate probabil cu milioane de ani în urmă. Cu siguranţă dispăruse acolo o civilizaţie, poate mult mai avansată decât cea de pe Terra, după cum spuneau unii. Apele planetei, care curseseră timp de miliarde de ani săpând acele albii gigantice şi se cuibăriseră în depresiunile ale căror dimensiuni întreceau orice închipuire, dispăruseră la un moment dat dintr-o cauză necunoscută. Poate că se întâmplase brusc, în urma unui cataclism de proporţii cosmice, sau poate că, dimpotrivă, agonia durase milenii. Poate că semnele dezastrului începuseră să se înmulţească cu fiecare an, cu fiecare zi, punând imaginaţia locuitorilor Planetei Roşii la grea încercare, obligându-i să născocească noi şi noi mijloace de supravieţuire, să încerce să amâne pe cât posibil sfârşitul. Starea de astăzi a planetei arăta că nu reuşiseră. Dar rămânea de pe urma evenimentelor din trecutul îndepărtat o anumită măreţie pe veci încremenită a naturii devastate, mărturie că orice fiinţă inteligentă şi simţitoare nu are nicio şansă să se împotrivească stihiilor nemiloase. Nu mai ştiam ce temperaturi se întâlneau pe suprafaţa lui Marte, şi, la drept vorbind, nici nu mă interesa prea mult să ştiu, dar mă gândeam că nu putea fi decât reconfortant la poalele acelor versanţi de nisip, pe care îi vedeam în imagini captate de sondele spaţiale, de la mică distanţă. Sigur, se pare că nu prea aveai unde să te adăposteşti de soare. Nu îţi rămânea decât să aştepţi umbrele înserării, care veneau încet-încet, la fel ca şi pe Terra, decât doar că difereau culorile un pic. Iată, te întâmpinau acolo toate variantele posibile de cărămiziu, chiar dacă uneori se aşternea peste fundul văilor, la ora înserării, o peliculă translucidă de albastru metalic, numai bun să împlinească senzaţia de răcoare, binemeritată după nesfârşitele ore de arşiţă. Nicio surpriză nu te aştepta păşind pe suprafaţa planetei, decât doar că frumuseţea ei aridă ţi se înfăţişa mereu din alte şi alte unghiuri. Nicio apă de netrecut, niciun ocean nu îţi stătea în cale, doar nisipul galben–cărămiziu–roşu, care poate îţi scrâşnea sub călcătură şi se surpa ici şi colo. Spre deosebire de Terra, unde, în orice loc te-ai fi aflat, erai captiv pe un petic de uscat, acolo, pe Marte, puteai să străbaţi planeta dintr-un capăt într-altul fără să-ţi stea nimic în cale: planeta întreagă era un deşert.

Se întuneca şi norii dispăreau în bezna acaparatoare...

Nu mă ridicam să aprind lumina. Rămâneam, din nou, singur cu gândurile...

Cu siguranţă mama şi-ar fi dorit un fiu mai pragmatic dar, având în vedere situaţia mea, se consolase să investească mai puţin în viitorul meu şi mă lăsa cu fantasmele mele. Nici veştile de la şcoală nu erau, în ochii ei, tocmai rele. Concluzia ei era, cred, că fiul ei nu era ţinut pe margine, nici de către profesori, nici de către colegi. Probabil că nu trecuseră neobservate străduinţele doamnei Ştefan să ne familiarizeze cu natura, şi sprijinul de care se bucura din partea direcţiunii în toate iniţiativele dânsei. Mama avea un stil al ei de a privi toate lucrurile, stând deasupra tuturor, fără să se atingă de vreunul anume. Îmi lăsa mie plăcerea să intru în detalii şi nu se mira nici când — i se părea ei — acordam o atenţie disproporţionată ilustraţiilor din manuale în loc să mă ocup mai mult de text. Nu se mira, printre altele, şi pentru că ştia prea bine că mai tot timpul stăteam cu ochii pe imaginile din cărţi, nu numai pe cele din manuale. Îmi aduc aminte de Zidul morţii, acea acrobaţie pe motociclete, pe care manualul de fizică o dădea drept aplicaţie a forţei centrifuge. Văzusem, în Parcul Tineretului, motocicletele în interiorul acelui cilindru infernal, rotindu-se ameţitor, ca într-un carusel fără braţe, ajungând într-o incredibilă poziţie orizontală şi apropiindu-se în viraje scurte de buza cilindrului, sus, pentru a-i face, într-un fel de joacă riscantă, pe spectatorii care stăteau roată de jur împrejur şi priveau fermecaţi în jos, să le stea inima în piept.

Zidul morţii...

Se roteau cu o forţă nebună motocicletele acelea — erau la un moment dat două în acelaşi timp şi se învârteau în sensuri contrare una faţă de cealaltă; mă uitam la motociclişti: erau îmbrăcaţi la fel ca piloţii, aşa cum îi ştiam din filme şi din reviste, cu costume de piele, cu caschete pe cap, tot de piele, şi ochelari mari de protecţie; dar, spre deosebire de piloţi, înghiţeau cu o bravură sinucigaşă gazele eşapamentului lor; gazele dădeau alene pe dinafară, ca dintr-un uriaş cazan în interiorul căruia clocotea nesăbuinţa şi setea de risc a oamenilor, iar motoarele se lăsau siluite fără nicio împotrivire, răspunzând celor mai neverosimile comenzi; dădeau pe dinafară gazele acelea, abia vizibile dar cu miros puternic, făcându-i pe spectatori părtaşi la aventura forţei centrifuge.

Era molipsitoare nesăbuinţa motocicliştilor de la Zidul morţii; ea le dădea colegilor mei şi, de ce să n-o recunosc, la fel şi mie, senzaţia că nu cu raţiunea e posibilă convieţuirea cu natura, cu cosmosul, ci acceptând un soi de joc cu hazardul şi de-a hazardul, un joc mortal din care scapă cine poate.

Motocicliştii reduceau viteza, furia cercurilor parcurse pe zid se domolea şi motocicletele coborau făcând, cu viteză redusă, ultimul cerc pe mica rampă circulară de la piciorul zidului, înainte de a poposi pe duşumea, stoarse de vlagă, şi rămâneau în nemişcare.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.