marți, 14 aprilie 2015
„Aparte”
luni, 13 aprilie 2015
Marocco sau Ziua Deşertului (37)*
♥
Unii spuneau că lumea viitorului se va hrăni cu pastile. E mult mai simplu, se spunea. Mai simplu şi mai rapid. Oamenii îşi vor putea cumpăra pastilele de culoarea preferată şi cu gustul preferat. Şi mai presus de orice, le va permite oamenilor să se concentreze asupra a ceea ce este cu adevărat important în viaţă: meditaţia, arta, creaţia... Nu se prea vehiculau în spaţiul public alte avantaje ale alimentaţiei cu pastile, decât doar scurtarea drastică a timpului dedicat meselor. Eu însă mă şi grăbeam să completez în gând şi vedeam în închipuire mulţimi de oameni cu un aer victorios rezolvând în câteva secunde problema mesei şi concentrându-se apoi pe cultivarea spiritului, pe creaţie şi aşa mai departe, exact aşa cum se spunea. Mult mai multe piese muzicale aveau să fie compuse, mult mai multe cărţi aveau să fie scrise, încât începeam să fiu dinainte îngrijorat că noi cititorii nu aveam să putem ţine pasul cu puzderia de cărţi care aveau să fie scrise, cu toată economia de timp rezultată din simplificarea la maxim a meselor... Dar chiar şi aşa cum era acum, fără concentrate de mâncare, stârnit de comentariile doamnei Ştefan în clasă, mă întrebam până când avea omenirea să tot acumuleze cărţi de toate felurile şi nume de scriitori care aveau să se tot adauge la numele cunoscute. Dacă cărţile de istorie îi interesau pe istorici şi nu era prea mare nenorocirea dacă nu le citea publicul larg, dacă — iarăşi — cărţile de filozofie îi interesau pe filozofi şi de asemenea nu era cine ştie ce pierdere dacă rămâneau necitite de cei mulţi, cum rămânea totuşi cu cărţile de beletristică? Acestea le erau destinate tuturor. Dacă la şcoală ni se dădeau o mulţime de lecturi obligatorii, cât aveau acestea să se înmulţească în generaţiile următoare? Şi nu era vorba numai de lecturile obligatorii. Pe lângă acestea, eu citeam o sumedenie de alte cărţi. Şi la fel ca mine trebuie că erau mulţi; poate chiar şi tata se număra printre cititorii pasionaţi, deşi eu vedeam mai mult pasiunea sa pentru şah. Deja existau sute de mii, milioane de cărţi — era imposibil să le citeşti, chiar şi pe cele considerate mai importante. Dacă numărul lor avea să crească neîngrădit odată cu generaţiile următoare, unde avea să se ajungă omenirea? Cărţile aveau să umple rafturile bibliotecilor şi aveau să zacă cu anii necitite. Cel puţin mă consolam cu gândul că rămâneau la dispoziţia publicului ani şi ani de zile, neclintite de pe rafturi, şi cu conţinutul neschimbat pentru totdeauna. *** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.
Dar mama nu cred că îşi punea asemenea probleme...
Pastile?
Îşi ridica spre mine privirea apatică şi dădea din cap a neîncredere. — Nu ştiu ce să spun. Mă îndoiesc că mâncatul e chiar pierdere de vreme. Mă întreb ce se va alege de cafeaua mea. Şi ea o să se transforme într-o pastilă? N-aş prea muri de fericire pentru o asemenea perspectivă. Norocul meu este că sigur n-am să apuc eu lumea lor ahtiată de pastile.
Dacă nu i-ar fi fost ameninţată cafeaua zilnică, problema hranei pentru ea aproape că nu exista. Nu că nu mânca — stătea la masă, la fel ca toată lumea, dar niciodată nu o văzusem mâncând cu poftă. Nu fusese niciodată pentru tata o companie entuziastă la masă. Îl servea când se întorcea de la slujbă, uneori îşi punea şi ei în farfurie un polonic de supă şi şedea alături de el în timp ce supa se răcea, şi mânca fără poftă, ca şi cum s-ar fi achitat de o obligaţie. Prin asta eu mă asemănam mamei. Nici mie nu îmi era niciodată foame. Mâncam cu aceeaşi tragere de inimă cu care pui în priză o baterie la încărcat. Doar conştient că trebuie s-o faci. Şi aşteptam vremurile când, ajungând om în rând cu toţi oamenii, netimorat de situaţia mea şi de viitor, aveam să mănânc şi eu cu poftă.
marți, 31 martie 2015
În vestă reflectorizantă*
Fetiţei i s-a spus: Uite, îl vezi pe domnu’ din faţa ta? La el să te duci. *** *Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou
Fetiţa, de-o şchioapă, n-a stat nicio clipă în cumpănă, a întins numaidecât mânuţele şi a alergat fuguţa, cu mersul poticnit al copiilor care abia nu de mult au învăţat să meargă, poposind drept în braţele bărbatului din faţa ei.
O, ce drăguţ! mi-am zis.
Domnul în braţele căruia a ajuns fetiţa era primul-ministru. M-am întrebat cum se va purta un personaj de rangul lui cu un copil din popor. Căci asta era fetiţa: un omuleţ din popor. Primul-ministru semăna cu directorul unei importante companii de transporturi, recent demisionat. Îi ştiam şi numele, dar pentru moment nu avea nicio importanţă... Stătea în picioare îndărătul unei mese modeste, era înalt, cu alură sportivă, negricios, cam încruntat, prea încruntat pentru un personaj care de obicei îşi dă silinţa să se arate popular, şi purta nu se ştie de ce o vestă reflectorizantă, ca acelea cu care se îmbracă bicicliştii şi măturătorii. Îl însoţea o secretară, care se complăcea în anonimatul funcţiei ei.
Ia să vedem, ce o să facă acuma primul-ministru? m-am întrebat. Primul-ministru a ridicat-o pe fetiţă în braţe, dar nu fără o ezitare, temându-se probabil că poponeţul i-ar putea fi umed. A dat să-şi miroasă mâna cu care îi atinsese poponeţul, un gest care mi s-a părut sub demnitatea unei persoane de un asemenea rang. Continuând să fie încruntat, primul-ministru şi-a schimbat brusc atitudinea şi s-a pornit s-o plesnească peste poponeţ; fără să afişeze o faţă plină de ură, ce-i drept, dar nu mai puţin încruntat.
— Du-te şi spune-i să înceteze! mi s-a adresat de undeva din umbră o voce indignată de femeie.
— Cine sunt eu să-i cer eu să-nceteze? am replicat. Doar e prim-ministru!
Fetiţa stătea în braţele acelui bărbat negricios şi slab, înălţată mult deasupra mesei, şi îi suporta cu stoicism plesniturile.
— Mi se pare incredibil că nu plânge! a spus aceeaşi voce indignată, de astă dată şuierându-mi de undeva din apropiere de ureche.
Undeva lateral, într-o zonă pe care eu n-o vedeam, s-a auzit deschizându-se brusc o uşă. Primul-ministru a tresărit şi, încetând s-o lovească pe fetiţă, şi-a întors spre acea presupusă uşă privirea contrariată.
luni, 30 martie 2015
Marocco sau Ziua Deşertului (36)*
♥
Nu ştiam cât era tata de priceput, dar vedeam că jocul de şah era pentru el o permanentă preocupare, aproape un stil de viaţă. Poate că pasiune e prea mult spus, fiindcă tata era un tip sobru şi reţinut şi deci nu se putea spune că îşi trădează prea uşor sentimentele. Când şedeam toţi trei la masă, deşi nu evita subiectele zilei, părea că îl interesează mai mult să le bifeze ca discutate în familie, pentru a se putea reîntoarce mai repede la jocul de şah drag lui. Uneori juca cu mine şi nu pot spune că nu îşi dădea silinţa să mă înveţe, dar ochii i se aprindeau abia atunci când rămânea singur în faţa tablei cu pătrate albe şi negre şi, cu cartea de şah alături, refăcea partide celebre. Îşi ducea mâna la bărbie şi se scărpina uşor când descoperea ceea ce trebuie să fi fost magistralele combinaţii ale marilor maeştri. Se întâmpla să şi comenteze, dar nu în detaliu, ci mai mult pentru sine, aşa, ca o filozofie a jocului de şah, să zicem... Regulile jocului sunt date o dată pentru totdeauna — observa el. Nu are niciun rost ca cineva să se apuce să le schimbe. O dată, pentru că de-a lungul atâtor sute de ani de când ştim că există jocul s-au dovedit cu prisosinţă a fi bune. Şi a doua oară, pentru că schimbându-le, ai avea altceva. Alt joc. Regulile jocului nu sunt legate de nimic material. E adevărat că pe undeva sunt scrise, dar asta nu înseamnă că dacă cineva ar arde cărţile care conţin regulile notate, acestea ar dispărea. Ele au fost consemnate tocmai pentru că există... Tata avea seriozitatea întipărită pe faţă şi privirea interioară îndreptată spre viitor; un viitor sigur... Oricâte s-ar schimba pe lume — spunea —, oricât de multe ar dispărea şi oricâte lucruri noi ar apărea, jocul de şah va rămâne mereu acelaşi. Jocul de şah e veşnic. *** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.
Despre pasienţele mamei tata nu prea avea comentarii de făcut; pasiunea lui şi pasiunea mamei erau două lucruri complet diferite, doar că el nu recunoştea niciodată că se bazează pe şansă. Şi aş zice chiar că nici în viaţă nu se baza prea mult pe şansă. Unde cădeau ei de acord, mama şi cu tata, era jocul meu de marocco; ambii admiteau că acolo se întâlneau dexteritatea şi gândirea cu şansa. Şansa care răsfira la voia întâmplării mănunchiul de beţişoare strâns în pumn; nimic n-o împiedica să-şi facă jocul dacă mănunchiul era ţinut corect şi fără intenţia de a trişa. Iar mie în niciun caz nu îmi trecea prin cap să fiu incorect, fiindcă nu mi se părea că aş mai avea vreun merit să descâlcesc o grămadă de beţişoare pe care aş fi aranjat-o în folosul meu... De aceea tata se uita cu o anumită satisfacţie la mine când culegeam beţişoarele cu maximă atenţie. Se uita cu satisfacţie, dar tot cu gândul la marile combinaţii ale jocului de şah, care izvorau din gândirea pură...
— Săritura calului, în lateral, cu cele două variante acceptate, ce poţi spera să iasă mai neaşteptat şi mai plin de fantezie din mintea omului? Mai ales că nu costă nimic, şi nici nu te pricopseşte cu nimic. E plăcerea pură...
Săritura calului, tatălui meu îi provoca extazul.
Oare nu este prea mare puterea reginei în comparaţie cu puterea mai mult decât limitată a pionului? mă întrebam. Practica de secole, cum observa tata, confirmase justa atribuire de puteri. Şi totuşi... Chiar şi regelui i se dădeau mult prea puţine puteri, faţă de rangul şi de rolul său... Dar tata era de părere că jocul în întregul lui era marcat de un anume echilibru. Dacă regina se înfăţişa pe câmpul de joc cu destulă agresivitate — şi nebunii de asemenea, dar numai pe diagonală — regelui i s-a dat privilegiul cumpătării: mişcări domoale, de numai un pătrat într-o parte sau într-alta — şi vorbirea domoală şi gravă, dacă ar fi fost înzestrat cu grai —, posibilitatea de a fi apărat prin rocadă dacă mintea jucătorului se mobiliza în a-l feri de atacuri; plus delicateţea şi modestia sa de rege, ca să nu mai vorbim de un anume soi de resemnare cu soarta, pe care o vădea mai ales în final de partidă; fiindcă regele niciodată nu moare luptându-se, ci încolţit, în defensivă, izolat şi părăsit de toate piesele — fie că au ieşit din luptă din laşitate sau din neinspiraţie, fie că s-au sacrificat cu curaj. Dar numai după ce şi-a jucat rolul de pacificator şi de neutralizator al patimilor stârnite de joc.
Mă gândeam cum tata se întâlnea cu alţi jucători, şi el însuşi, prin firea lui, îşi dădea silinţa să calmeze pasiunile, şi cum propriile lui înfrângeri, atunci când se întâmplau, le înveşmânta într-un umor dulce-amărui, când în gând i se adresa regelui său ajuns în situaţia disperată de şah-mat — cu cuvinte ceremonioase şi pline de compasiune: Maiestate, mi-e teamă că nu mai aveţi de ales — va trebui să cedaţi tronul; şi poate chiar şi viaţa... L-am avertizat pe un coleg de clasă, Vinţu, într-o zi când ne-a făcut o vizită acasă, că ar face bine să nu se pună cu tata la şah; am vrut să îl scutesc — consideram eu — de umilinţa unei înfrângeri ca şi sigure, împiedicându-l să joace cu tata, dar el mi-a râs în nas, l-a provocat pe tata aproape fără ezitare la o partidă şi l-a învins cu destulă uşurinţă. M-am gândit atunci că nu totdeauna experienţa iese învingătoare ci, iată, uneori cutezanţa şi inspiraţia tinereţii. M-am gândit totodată la ce trebuie să fi simţit tata: oare să fi luat în serios de la bun început provocarea colegului meu, şi odată cu asta să fi trecut peste aroganţa sa greu disimulată, sau singurul lui gând a fost să nu se facă de râs în faţa fiului său? Aşa că până la urmă înfrângerea ce a însemnat oare pentru el?
Regele încolţit şi împăciuitor...
Prea multe şanse nu a avut tata să exerseze împăcarea cu înfrângerea.
miercuri, 18 martie 2015
APEL
luni, 9 martie 2015
La ce bun critica literară, acum?
Am primit din partea revistei Discobolul din Alba–Iulia invitaţia de a răspunde la întrebarea: „La ce bun critica literară, acum?”.
Iată răspunsul pe care l-am trimis.
Critica literară — justiţie literară
Ce aşteaptă scriitorul de la critica literară? Negreşit, aşteaptă să găsească o instanţă nepărtinitoare şi, desigur, competentă. Aşa ar glăsui, să zicem, teoria. Dacă ar fi însă să-i dăm crezare lui Jules Renard, criticul nu este altceva decât „un cititor care face nazuri”. Dacă s-ar limita să facă nazuri, încă n-ar fi mare lucru de condamnat: am putea să admitem, tot împreună cu Jules Renard, că nu contează „nicio teorie, niciun sistem. Cartea bună este cea care îmi place mie”. Altfel spus, criticul nu-i ţinut să dea socoteală nimănui atunci când aprobă sau când contestă o operă literară (sau, de preferinţă, un autor), tot aşa cum demnitarul nu răspunde în faţa legii pentru opiniile sale politice.
În treacăt fie zis, nu toţi consimt că lucrurile sunt atât de simple: o carte îmi place sau nu-mi place, punct! Deşi, să ne amintim, acest gen de judecată s-a mai practicat, cu superbia de rigoare, şi în „centrele de putere” ale criticii literare româneşti de dată recentă... Printre cei care optează pentru nuanţare l-aş cita pe Mircea Martin, care consideră că „un critic ar trebui să înţeleagă şi ceea ce nu iubeşte, după cum ar trebui să se apropie cu iubire de ceea ce nu înţelege; să încerce să înţeleagă şi ceea ce la început n-a înţeles, să depăşească momentele de contrarietate sau de opacitate printr-un elan de simpatie penetrată.” (citat în Vatra, 12, 2010, de către Ion Pop: „Mircea Martin — între «identificări» şi «singurătăţi»”, pp. 38–42) Recomandare care, fireşte, presupune utilizarea — totuşi — a unei grile de „punctare” a autorului comentat, şi nu o simplă abordare „impresionistă”.
Ceea ce vreau să spun în rândurile de mai sus este că subiectivitatea criticului — „nazurile” de care vorbea Jules Renard — este până la un punct, dacă nu acceptabilă, măcar scuzabilă: oameni suntem cu toţii şi-i omeneşte să ne lăsăm pradă patimilor şi simplificărilor. Ceea ce mi se pare mai greu de scuzat este intruziunea extraliterarului în judecăţile de valoare emise de critic: un scriitor cu vederi de dreapta se întâmplă să fie contestat cu suspectă lejeritate de către criticul de stânga (sau ataşat vechiului regim — şi sunt destui!). Dar de ce doar contestat? Ignorarea se dovedeşte a fi o armă mult mai eficace! Un scriitor omis dintr-un dicţionar al scriitorilor sau dintr-o istorie a literaturii recente este unul care anevoie îşi va mai reveni, nu-i aşa?... Sau: scriitorul X şi-a exprimat (cândva) aprecierea pentru confratele Y (caz ipotetic, desigur — şansele să se întâmple de-adevăratelea sunt minime), în timp ce criticul este un simpatizant al lui Z care îl detestă pe Y; deci X, care îl susţine pe Y, trebuie desfiinţat. Ş.a.m.d.
Şi, cum în critica literară, spre deosebire de justiţie, sentinţele nu se soldează cu pierderea libertăţii ci doar cu ştirbirea reputaţiei literare, pasiunile circulă în lumea literară necenzurate şi călare doar pe-un dram de responsabilitate.
Din perspectiva scriitorului deci, ar fi o ipocrizie să afirm că critica literară nu contează. Contează. Oho, şi încă cum!
Din perspectiva cititorului, lucrurile ar trebui să fie mai simple, cel puţin cât priveşte critica de întâmpinare. Pentru că primul interes al cititorului „de rând”, care nu este interesat neapărat de fenomenul literar ci doar de lecturile sale în perspectivă, textul critic ar trebui să-i fie un ghid, dându-i în final un răspuns la întrebarea dacă cutare carte merită să fie citită sau nu. Iar ulterior lecturii — dar acesta e deja un pas important pe calea emancipării literare a cititorului — să vadă în ce măsură impresia pe care lectura i-a produs-o este în concordanţă cu impresia „oficială”. Dacă însă criticul literar se complace în a se limita la oficiul de prestator de servicii literare, aceasta este o altă chestiune, la care nu m-aş grăbi să dau un răspuns afirmativ. Nu de alta, dar textul critic este unul care deseori îl prinde pe criticul dotat, care sfârşeşte adesea prin a se deda „dezmăţului” stilistic, cu „aprindere” de la textul comentat, sau (mai degrabă) cu „autoaprindere”. Ambele situaţii fiind, trebuie s-o spunem, meritorii.
Iar dacă cititorul „de rând” transcende nevoia de a fi doar ghidat în lecturile sale şi începe să se lase delectat de arta literară a criticului, e semn că este pe cale să-şi piardă calitatea de cititor de rând şi că îl paşte, mai devreme sau mai târziu, o carieră literară.
Aşadar, oricum ai lua-o, critica literară cotează şi va conta întotdeauna. Cu adevărat.
sâmbătă, 14 februarie 2015
Un număr de acrobaţie pe estradă*
Un tânăr matur, i-aş putea zice. Un bărbat prezentabil, plăcut şi chiar bine îmbrăcat. Un sacou sport, de culoare deschisă, cravată la gât, tot de culoare deschisă, doar că altă nuanţă. Se află pe un fel de estradă, în faţa unui public care este în jurul meu, dar nu sunt preocupat să-l văd. Întreaga mea atenţie e îndreptată asupra bărbatului de pe estradă. A fost desigur, anterior (visului meu), o negociere între acel bărbat şi organizatorul/patronul spectacolului, care, la fel ca şi publicul, se află în afara câmpului meu vizual. Bărbatul de pe estradă trebuie să prezinte o acrobaţie, dar numai dacă primeşte suma pe care a pretins-o. Acrobaţia constă în căţărarea pe o frânghie, plus, probabil, alte exerciţii de forţă, acolo sus, după ce va fi ajuns în preajma unor bare, rulouri şi mai ştiu eu ce, agăţate sus, în apropierea tavanului sălii — dacă de o sală este vorba. *** *Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou>
Între timp a primit suma. În faţa publicului, numără câteva bancnote — mi-a scăpat dacă sunt trei sau patru sute. Suma se pare că este cea convenită, aşa că bărbatul în sacou de culoare deschisă recunoaşte cu onestitate şi pe faţă cu un zâmbet dezarmat că da, a fost plătit exact aşa cum pretinsese şi acum — asta e! — nu-i mai rămâne decât să execute, după ce strecoară banii în buzunar, numărul de acrobaţie. Că este îmbrăcat de stradă se pare că nu-i pentru el o piedică. Desigur, ar fi fost mai bine să poarte un costum de gimnastică adecvat, dar dacă aşa s-a nimerit...
Se tărăgănează însă. Iată că pe estradă a apărut un bătrân scund şi slăbănog, care are ceva de spus. Bătrânul nu pare deloc fâstâcit. Are o barbă albă, rigidă şi cumva lipsită de grosime, plată, ca în filmele cu mujici ruşi şi ochii mijiţi în soare şi plini de zâmbet. De altfel şi îmbrăcămintea îi seamănă cu cea a unui mujic. Îi urmăresc barba în timp ce vorbeşte şi, în loc să iau seama la cuvintele sale, întreaga atenţie îmi este captată de acea barbă albă şi rigidă care tremură în ritmul vorbirii sale. Bătrânul parcă latră, atât de tare îi tremură barba, doar că de auzit nu se aude mai nimic.
Bătrânul a dispărut de pe estradă şi iată-l din nou pe bărbatul plăcut de la început, care e gata să-şi înceapă numărul — un număr de circ. Numai că nu de o căţărare e vorba de astă dată ci de un număr constând în mânuirea mai multor săbii, de nu cumva e vorba şi de alte obiecte alungite acolo, în mănunchiul pe care îl ţine în mână, pregătindu-se să înceapă. E tot onest şi tot plăcut la vedere. Să vedem ce-o să facă...
Oricum, slavă Domnului că n-a fost un coşmar.
Publicat şi în Vatra, 7–8 2017
sâmbătă, 31 ianuarie 2015
Marocco sau Ziua Deşertului (35)*
♥
Mama lăsa ţigara să fumege pe marginea scrumierei şi deodată devenea atentă la mâna ei stângă, pe care, ţinând-o nemişcată şi întoarsă cu dosul palmei spre ea, o privea cu atenţie. *** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.
— Mi se pare că unghiile mele de la mâna stângă cresc mai repede decât cele de la mâna dreaptă, spunea cu o voce mai degrabă indiferentă. Continua să-şi privească mâna într-o tăcere care ascundea totuşi o oarecare nelinişte. Poate se aştepta ca eu să o întreb dacă e sigură, sau să-i cer să-mi arate mâna, spre a mă convinge, dar eu nu i-o ceream. Şi asta nu fiindcă n-aş fi fost curios, ci fiindcă eram sigur că nici în privinţa asta mama nu se putea înşela. Aşteptam doar să o aud spunând ce crede că dezvăluie acea curiozitate pe care tocmai o descoperise. Ea continua să tacă şi să-şi examineze mâna şi, fiindcă îi cunoşteam felul de a fi, ştiam că nu exclude unele urmări nefaste ale unghiilor ei care creşteau mai rapid la o mână în comparaţie cu cealaltă. Îmi venea în minte cuvântul nesăbuinţă. Nu ştiu de ce. Pentru Doamna profesoară Ştefan corpul omenesc era un model de armonie perfectă, controlată — adăuga dânsa — de puterea minţii. Spre deosebire de animale, la care armonia este înnăscută. Mă gândeam că poate totuşi mama nu observase corect, că nu unghiile de la mâna stângă erau cele care creşteau mai repede ci cele de la mâna dreaptă creşteau mai lent. Sau stagnau. Şi asta mă ducea cu gândul la un posibil dezechilibru mult mai grav decât putea să pară la prima vedere. Armonia de care vorbea Doamna Ştefan nu putea să fie perfectă decât atâta vreme cât sănătatea era la rândul ei perfectă. Şi uite aşa începeam să-mi fac griji pentru sănătatea mamei. Să nu îţi mai crească unghiile la o mână începea să mi se pară un semn cât se poate de serios că ceva nu merge cum trebuie în corpul ei.
Mama şi recupera ţigara lăsată pe marginea scrumierei, după ce tot fumegase şi scrumul se tot lungise, trăgea din ea cu acel gest al ei de femeie versată, care nu-mi plăcea deloc, sufla fumul drept în sus, după care îşi întorcea privirea spre mine:
— Alexandru, dar pe tine se pare că te afectează mai mult decât pe mine. Mai bine nu-ţi spuneam. Sau doar mi se pare?
Da, de fapt îmi făceam griji pentru că eu vedeam armonia cumva altfel, afectându-ne întreaga familie.
miercuri, 28 ianuarie 2015
Marocco sau Ziua Deşertului (34)*
♠
De ce ar fi fost Zona Talbot XQ singurul accident de pe traiectoria Pământului? Încă o dată nefericit, după ce Pământul suferise — câte extincţii? Trei? Patru? Cinci? Nimeni nu ştia exact. Dar milioane de ani se irosiseră după fiecare extincţie pentru ca viaţa s-o ia din nou de la capăt. Milioane de ani?... *** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.
Aşa că oricând răul se putea repara. Era doar chestiune de timp.
Iovan se gândi la o altă zonă, undeva în spaţiu, pe traiectoria Pământului, o zonă de astă dată fastă, pe care întâmplarea — iarăşi întâmplarea, căci nimic altceva cu adevărat important nu domina Universul —, să i-o aducă Pământului în cale şi să-i redea tot ce pierduse. Şi toate făpturile care dispăruseră ca un abur în noapte, fără să lase nicio urmă, să se reînchege la loc, ca într-un film dat înapoi, cum văzuse Iovan de atâtea ori în trecutul deja îndepărtat. În definitiv, substanţa, materia, după atâtea strădanii de a o pătrunde până la esenţă, rămânea ceva necunoscut.
Cum se destramă şi cum se poate închega tot ce există...
Putea fi şi asta o nouă aşteptare, o nouă zonă Talbot, care avea să rămână fără nume, căci nu mai era nimeni să-i dea unul. Dar ce mai conta numele? Doar să revină toate la locul lor şi să li se insufle viaţă. Şi oamenii, renăscuţi, să nu îşi mai amintească nimic, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-o letargie, dintr-o comă profundă, sau să li se pară, aşa, că au avut un coşmar, de care în zori să răsufle uşuraţi că nu a fost decât un vis urât... Doar că aici Iovan se gândi la mama lui, la tatăl lui şi la Mara, cărora nimeni, nicio nouă zonă Talbot, oricât de fastă, nu avea să le mai redea vreodată viaţa pe care o trăiseră, pentru că viaţa lor se risipise nu în Perdelele de Lumină din Ziua Deşertului, ci cu ceva timp înainte, din voinţa unora care nu se ştia ce fel de ordine îşi doriseră să instaureze pe pământ... Dar, dacă nu ei, părinţii şi Mara, atunci măcar restul... Toate celelalte puteau, cu puţin noroc, să redevină ce fuseseră înainte ca poalele sumbre ale Perdelelor de Lumină să fâlfâie leneş şi trist peste câmpiile şi oraşele pământului...
Doar o chestiune de timp, poate.
Lui Iovan i se făcu dor de locurile minunate de pe pământ pe care nu apucase să le viziteze. Iar acum acele locuri minunate nu mai existau, fiindcă nu mai rămăseseră din ele decât ziduri moarte şi nemişcare. Îşi imagină peisaje mediteraneene cu căsuţe colorate pe coastele stâncoase şi abrupte coborând spre mare, aşa cum le văzuse în imagini nemişcate şi altele mişcătoare. Îşi imagină mişcarea valurilor, egală şi prelungită, aceeaşi dintotdeauna, ca în marea primordială, nemaitrezind nicio însufleţire în vecinătatea lor, pe străduţele povârnite şi dincolo de obloanele închise, într-o moleşeală mult mai adâncă decât moleşeala zilelor de duminică după-amiază, când picior nu mai trecea prin uşile bisericilor rămase deschise pentru tot restul zilei spre întunericul inert dinăuntru. Îi fu dor lui Iovan chiar şi de moleşeala ploilor interminabile de iarnă, şi de moleşeala copilăriei sale, când mereu câte ceva venea să aducă câte o schimbare în succesiunea lină a zilelor sale, dar niciodată nu veneau din propria sa voinţă micile schimbări, ci întotdeauna din afară, la fel ca evenimentele ascunse care făceau ca pasienţele mamei sale să iasă ori nu. Totdeauna însă toate câte se întâmplau şi îi întunecau micile bucurii ale existenţei se dovedeau până la urmă a fi doar spaime trecătoare. Mama îi risipea gândurile negre... Mama care mai apoi avea să piară în explozie... Mama, cât avea ea gândurile de captive, se pricepea să-i risipească temerile. Cutia cu medicamente îşi făcea apariţia la momentul potrivit, dintr-o punguţă de hârtie veche şi îngălbenită o pastilă ieşea la iveală, ţinută la vedere între degetul ei arătător şi degetul gros, pentru a-i reaminti, astfel arătată, că era pastila miraculoasă care combătea febra şi făcea să dispară durerea din gât, şi drept dovadă, uite, pipiul ieşea colorat în portocaliu, deci pastila îşi făcea efectul încă înainte să vină dimineaţa. Mama arăta cu arătătorul spre tâmplă însoţindu-şi gestul de un zâmbet minimalizator, vrând prin asta să spună că acolo şi numai acolo sălăşluia răul constând într-un gând, într-o obsesie, îşi plesnea palmele una de alta de două-trei ori forfecându-le, sufla în palmele ridicate la vedere şi tot răul dispărea odată cu suflul ei.
Iovan chiar se gândea la Zona Fastă. La o Zonă Fastă, cândva în viitor.
joi, 22 ianuarie 2015
Invaziile inimii, invaziile literaturii anglo-saxone
Incontestabil, dacă un asemenea roman ar fi produs în literatura română, ar fi un pas mic pentru ipoteticul autor, dar un pas uriaş pentru literatura română. Cum însă Invaziile inimii n-are nicio legătură cu literatura română, rămâne să bifăm traducerea reuşită de la editura Humanitas şi să adăugăm în raft încă un succes al literaturii anglo-saxone a circumstanțialului atât de prizat de public (și de juriile Nobel), alături de David Lodge, Jonathan Coe, eventual Saul Bellow, Michael Cunningham etc. etc.
miercuri, 21 ianuarie 2015
Puzzle cu norii
Ce joc instructiv — puzzle cu norii,
Vezi? Acolo-i un dragon — cum, nu vezi?
Uite, un picior... creasta... coada
E-adevărat că se destramă: acum
e-un taur — tre’ să te grăbeşti!
alb, pufos şi lent pe câmpia cerului
albastră...
Acum e-un chip de bătrân: mustaţa
căzută, gura râzătoare şi aspră
Ce face, plânge? Sau dispare? Sau
intră în sânul familiei?... Nu,
E-un continent acolo — Europa: Iberia şi
Regatul Unit al Marii Britanii, ambele
deschise către Atlanticul albastru
în lumina vântului înalt.
Vezi, Iberia o porneşte încet, se-ndoaie
către Golful Biscaya: Grande
y Felicísima Armada de norişori — asta-i!
Norişori pufoşi în soare: n-a fost
nimic adevărat în Istorie
Doar Captain Drake trimis
de-a sa Stăpână, pe când Scandinavia
Stă încă neclintită, agăţată de Cercul Polar
Iar la sud Gibraltarul, ia uite, se deschide —
cine-ar fi crezut
Spre Oceanul Atlantic — mereu Atlantic
Se deschide să treacă Santa Maria — vezi?
Ăsta-i jocul norilor, puzzle — toate
s-amestecă şi, gata, nu mai e nimic.
joi, 15 ianuarie 2015
Marocco sau Ziua Deşertului (33)*
♥
Jocurile ei cu cărţile, pasienţele, îi stimulau mamei amintirile. În privinţa asta cred o înţelegeam foarte bine. Poate că o pasienţă se întâmpla să nu-i iasă, şi atunci mama rămânea cu privirea în gol. Sau poate că îngândurările ei nu aveau nicio legătură cu pasienţele. Oricum, cu sau fără pasienţe, îi veneau în minte tot felul de gânduri. Aşa a ajuns să-mi vorbească de o mătuşă de-a ei, de care eu nici nu auzisem. O chema Magdalena. Nu s-a măritat, n-a avut niciodată familia ei, povestea mama. Ea singură spunea despre ea că e urâtă şi nesuferită şi că oamenii n-o plac. Nu era genul care să se victimizeze. Era sinceră în aprecierile ei despre sine. Sunt sigură că se înşela, dar nimeni nu putea să-i scoată din cap părerea proastă pe care o avea despre ea însăşi. Ştii cum e, când tu însuţi te consideri antipatic, până la urmă chiar ajungi să fii. Ţie însă îmi aduc aminte că Magdalena îţi era simpatică. Uneori venea în vizită la noi, când erai tu mic. Nu îţi aminteşti de ea, nu? Şi doctorului Uzum îi era simpatică. S-a întâmplat de vreo două ori s-o întâlnească la noi în casă când l-am chemat să te vadă pe... sau, mă rog, când vreunul din noi avea nevoie de doctor. Apoi, în lipsa ei, am schimbat cu doctorul câteva păreri despre ea. Magdalena a avut ghinionul să se îmbolnăvească de tuberculoză osoasă. Unul din ele. A avut nenumărate, şi în privinţa asta nu exagera, te rog să mă crezi... Doctorul Uzum nu putea face mare lucru în ceea ce o privea, doar să-i dea câteva sfaturi despre clinicile unde ar fi fost cel mai bine să se trateze. În rest, nu putea să facă nimic. Şi până la urmă Magdalena s-a prăpădit, biata de ea. Atât a fost de modestă şi de umilă încât nici absenţa ei nu s-a prea simţit.
Mama strângea cărţile de pe masă şi le punea pachet într-o margine, semn că n-avea să se mai atingă de ele, cel puţin următoarele câteva ore. Velurul rămânea verde, întins şi curat, doar cu beţişoarele mele de marocco într-o altă margine; nici eu nu mai aveam chef de joc.
Magdalena a rămas în gândul meu, relua mama, încă mai vieţuieşte prin mine, ca să zic aşa. Chiar dacă asta n-o încălzeşte cu nimic. Doar că acum nu mai e nici urâtă, nici nesuferită, şi nici nu mai suferă. Asta, pentru că eu n-o consider astfel şi în gândul meu nu are de ce să mai sufere. A fost mătuşa mea, sora mamei, şi a avut ghinion în viaţă, asta e. Iar eu am trecut deja de patruzeci de ani — cât o să mai trăiesc? Odată cu mine, Magdalena o să moară definitiv. Nimeni n-o să-şi mai aducă aminte de ea. Poate doar tu să-ţi aminteşti cele spuse de mine, dar asta nu reprezintă mare lucru. Nici pentru tine, nici pentru memoria ei. Ea, figura ei, faptele ei, amintirile despre ea, sunt pe ducă, Alexandru. Abia dacă mi-au mai rămas cu ea o poză sau două. Copiii tăi, parcă văd, or să ridice poza dintr-un teanc cu nenumărate alte poze, or să-şi mijească ochii şi or să întrebe: Asta cine mai e?
Ghicindu-mi gândul, mama îmi împingea scaunul la fereastră şi rămânea în spatele meu, privind şi ea pe fereastră. Vedeam livada, mică aşa cum era, cuprinsă între zidurile dosnice arhicunoscute, fără deschidere spre stradă, şi banca pe care o construise tata, unica bancă din livadă, pentru odihna sa — zicea el — în după-amiezile toride de vară. Lipsea o măsuţă în faţa băncii, pe care — tot el era cel care o spunea — spera s-o fac eu într-o bună zi, cu propriile mele puteri, spre bucuria tuturor din familie. Vedeam peste coroanele pomilor zidul dosnic al casei învecinate, cu etaj, pe întinderea căruia exista o singură ferestruică, sus în colțul din dreapta. Mă tot întrebasem de ce una singură? Şi în ce fel de încăpere era acea ferestruică: să fi fost o cămară acolo? Să fi fost o baie?
Mama continua să stea îndărătul meu şi să privească pe fereastră, în livadă.
— Uneori stau şi mă întreb — spunea ea — cu ce sunt mai prejos, cu ce sunt mai puţin reale personajele din întreaga literatură a lumii? Oare Robinson Crusoe chiar n-a existat decât în imaginaţia autorului? Nu vorbesc de oamenii vii care le-au servit scriitorilor de modele; am auzit că mai toţi au pornit de la persoane care au existat de-adevăratelea. Uite, D’Artagnan, sau Marele Gatsby, sau Anna Karenina. Fiecare a avut o viaţă, cea pe care le-a hărăzit-o scriitorul care le-a creat. Dar cu viaţa lor au umplut de-a lungul timpului viaţa atâtor milioane ce cititori. Bun, de-acord, poate că nu sunt decât nişte himere. Dar cu ce sunt ele mai himere decât atâtea şi atâtea umbre ale unor oameni care au trăit în trecut? Ba chiar mă gândesc că sunt mai puţin himere pentru că, iată, li se cunosc detaliile biografice, li se cunosc faptele, ba chiar şi trăsăturile feţei. Cu toţii ştim că Cyrano de Bergerac a avut nasul mare, că Don Quijote era înalt şi slab, purta cioc şi era cam ciudat. Dar trăsăturilor oamenilor din trecut? Himerelor care zac în cimitire — mă rog, ce a mai rămas din ele — nu li se mai ştie decât numele scris pe cruce. Iar după un număr de ani, nici măcar atât. Până şi numele le dispare pentru totdeauna... Apropo, ar trebui să mai trec pe la cimitir să văd ce se mai întâmplă cu mătuşă-mea Magdalena... Ar trebui, Alexandru, să trăim, cum să spun? împreună cu personajele. În aceeaşi lume. Să le cunoaştem mai bine, să ne obişnuim cu ele, iar alţii, cei care se pricep, scriitorii, ar trebui să adauge de la ei, să le completeze — trăsăturile de caracter, ba chiar şi pe cele fizice. Oamenii ar trebui să se întrebe cum s-ar comporta Don Quijote dacă ar fi în locul Căpitanului Nemo. Sau ce s-ar întâmpla cu D’Artagnan dacă ar trăi Revoluţia Franceză. Ar fi foarte interesant. Eu înţeleg că scriitorii sunt preocupaţi mai mult de probleme filozofice. Dar personajele care umplu întreaga noastră lume sunt la fel de importante...
Începeam să o privesc pe mama cu alţi ochi şi să-mi promit că o să fiu mai interesat de pasienţele ei pe masa acoperită cu velur verde.
***
*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.
duminică, 4 ianuarie 2015
Timp irosit: matematică şi bridge
Fireşte, pe vremea aceea nici nu se punea problema de a se tipări cărţi pentru învăţarea acelui joc făcut pentru delectarea burgheziei. De aceea, singura şansă pentru un doritor să se iniţieze în bridge, jocul elitelor intelectuale (zice-se), era să-şi procure o carte de pe vremuri. Eu nu eram un fan al bridgeului, dar cum o carte cu acest subiect mi-a căzut în mână, mi s-a părut că e o bună ocazie să devin unul. Că tot se spunea despre bridge că ar fi un joc care se bazează mai mult pe inteligenţă decât pe noroc. Cu alte cuvinte, un bun exerciţiu pentru minte. Şi pentru caracter! Manualul mi-l împrumutase un coleg de serviciu dar, de bună seamă, nu era genul de carte pe care s-o parcurgi o dată şi să te declari cunoscător. Trebuia citită pe îndelete, studiată. Nu puteam însă s-o păstrez prea mult timp. Şi cum mijloace de multiplicare pentru public nu existau pe atunci, la sfârşitul anilor ’60 ai secolului XX — nici măcar xeroxul —, m-am gândit să o copiez cuvânt cu cuvânt folosindu-mă de maşina mea de scris, nou-cumpărată, într-un moment când piaţa maşinilor de scris se liberalizase în România socialistă, pentru o scurtă perioadă de timp.
Zeci de ore am irosit din timpul meu liber — mai degrabă sute! — copiind acel manual de bridge.
Şi asta nu-i totul. Pe lângă textul propriu-zis, cartea mai cuprindea şi numeroase distribuţii de joc — done, cum le zicea... Nord–Sud, Est–Vest... Cum să copiez zecile de done din manual dacă maşina de scris nu avea în tastatură semnele culorilor de carte de joc? Să le desenez cu mâna? Era prea complicat. Ca să reduc totuşi din timpul irosit, mi-a venit ideea să confecţionez din gume de şters, gravând în cauciuc, la un capăt al gumei, cu ajutorul unei lame de ras, semnele culorilor. Obţineam astfel o mică ştampilă, de fapt câte una pentru fiecare semn de culoare. N-a mai fost nevoie decât de o tuşieră (nu era necesară aprobare pentru a o cumpăra!) şi să aplic ştampilele adecvate în fiecare dintre donele prezentate în manual. Am irosit cele câteva sute de ore de muncă cu acel manual de bridge, după cum spuneam, fără să mă apuc vreodată să studiez cu adevărat cerebralul joc. Doar cât l-am copiat. Dar copiatul era o muncă mai mult de suprafaţă, dedicată preponderent formei, mult mai puţin conţinutului. Mai ales pentru un timp meticulos ca mine!
Am dactilografiat manualul în trei sau patru exemplare — nu-mi mai amintesc exact —, dintre care pe unul l-am dăruit unui prieten bănuit că joacă sau că are intenţia să se iniţieze în jocul de bridge. Cert este că împrejurările au fost de aşa natură că nici lui nu i-a fost de vreun folos...
Şi dacă n-aş fi pierdut timpul copiind acel manual de bridge, mă întreb cum altfel l-aş fi folosit?
luni, 29 decembrie 2014
La capătul celălalt al canapelei*
fără acoperiş.”
Gabriel García Márquez
Plaja era înclinată în locul acela — înclinată şi îngustă. Valurile ajungeau până aproape de piciorul câtorva sălcii care oricum nu prea aveau ce căuta atât de aproape de mare. Ajungeau încă înspumate, în lumina ce cădea, însoţită de muzică, pe locul acela, venind de la restaurantele de la marginea fâşiei de nisip, şi se retrăgeau în întunericul umed şi clipocitor. Cupluri de tineri goi făceau dragoste în tăcere, la distanţă de câţiva paşi unul de altul. Tăcerea lor era un brocart somptuos ţesut din gemete de plăcere — gemete reţinute, gemete discrete, care nu treceau dincolo de alveola timpului lor propriu, timpul fiecărei perechi. Păreau să fie sigure, acele perechi, că aveau tot dreptul din lume să facă ceea ce făceau.
Unul din tineri se desprinse la un moment dat din braţele iubitei, se ridică în picioare şi se apropie de perechea învecinată. Cei doi, simţindu-se priviţi, îşi încetară mişcările unduioase şi, fără să se desprindă, îşi suciră capetele spre cel venit, uitându-se întrebător la el. „Mă laşi cu ea? — i se adresă prietenos cel venit tânărului. Şi dacă vrei, uite, mai încolo, a mea te aşteaptă. Nu caut noutatea cu tot dinadinsul, să ştii — se simţi el dator să-i explice celui întins pe jos, gol, în faţa sa.” Erau cu toţii goi, supli şi bronzaţi. „Vreau doar să fim aşa, ca într-o frăţie, înţelegi? Nu-i plăcut să vezi că eşti bine primit? În fond, suntem cu toţii tineri. Vorba aia, gândim la fel şi simţim la fel. Eu unul m-am săturat să tot fiu suspectat de intenţii rele — asta mi se-ntâmplă în familie. Nu ştiu de ce tre’ să mi se pună în cârcă toate relele de pe lume... Pentru ea — reluă, arătând în jos, spre fată — poate să nu însemne mare lucru. Dar pentru mine e important, să ştii. Şi adăugă: Chiar dacă îi fac doar o scurtă vizită, înţelegi ce vreau să spun.”
Se opri din reverie şi se uită la femeia lui, care şedea la capătul celălalt al canapelei şi citea o carte. Din locul unde se afla nu vedea decât coperta de carton gros şi nu desluşea nici titlul, nici autorul.
Felul cum aleseseră acei tineri să trăiască era soluţia cea mai inspirată, ideea cea mai bună să încetinească scurgerea timpului. Printr-o magie reuşeau să împiedice nisipul să se cearnă în recipientul alungit de dedesubt al clepsidrei. Timpul se oprea în loc când întâlnea depravarea şi dezmăţul. Întâi şi-ntâi fiindcă rămânea cam fără răspuns însăşi întrebarea dacă era cu adevărat vorba de depravare şi de dezmăţ. În privinţa asta stăruia în lume o îndelungată confuzie.
La capătul celălalt al canapelei, soţia sa dădu foaia în cartea pe care o citea.
...Timpul se oprea în loc întâlnindu-se cu depravarea şi cu dezmăţul fiindcă nu se dumirea care era rostul depravării şi dezmăţului când aveai de ales între atâtea variante de a-ţi duce traiul. De ce tocmai varianta asta? se întreba timpul. Iar dacă cineva găsea răspunsul la întrebarea cu privire la rostul depravării şi al dezmăţului, timpul se urnea din nou, împăcat.
Să n-ai un acoperiş deasupra capului, să nu vrei să ai un acoperiş deasupra capului, era un lucru acceptabil, ba chiar bun dacă vremea era frumoasă. Asta te învăţa să fii mereu optimist şi încrezător. Şi a fi optimist însemna şi să găseşti în schimbarea partenerei tot firescul din lume.
Pe pagina din care citea femeia de la celălalt capăt al canapelei literele se transformau în cifre. Ea nu cunoştea semnificaţia cifrelor dar nici nu dădea vreun semn că ar fi asistat la ceva straniu. Doar lua act de întâmplare şi îşi continua lectura... Se spunea acolo că actul sexual incumbă responsabilitate. Tot aşa cum socoteala cheltuielilor casei se ţine cu stricteţe. Sau se ţinea cândva. Scria foarte clar: plăcerea în sine e un păcat de neiertat şi cu atât mai mult împrăştierea ei în dreapta şi-n stânga, cu nesăbuinţă. Dar cu siguranţă nu se pomenea nimic de plajă şi de luminile restaurantului aşternute pe nisip, sub sălcii. Abia dacă se amintea ceva de înserări.
Tânărul era curios dacă inima următoarei partenere începea să bată cu putere la apropierea sa. Şi pentru a se dumiri în privinţa asta, se lipi cu tot pieptul de pieptul ei. Nu reuşi însă să-şi dea seama a cui inimă bătea mai nebuneşte — a ei, sau a lui? Dar oricum era voluptuos.
Se întrebă totodată dacă şi a doua parteneră îi va arăta aceeaşi deschidere, iar masculul ei aceeaşi înţelegere. Ceva îi spunea că da, că toate lucrurile asemănătoare cu ceea ce făceau ei erau uşor de realizat pe pământ dacă lăsai la o parte încrâncenarea tradiţională.
Tânărul se gândi un pic şi decise că cel mai bine era să rămână la acelaşi capăt al canapelei — al lui. Stăteai liniştit şi ascultai cum foşnetul valurilor se risipeşte, în retragere, pe nisipul ud.
***
*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou
Publicat şi în Vatra, 7–8 2017
