Pro bono

Am intrat în biroul meu. Masa mea de lucru dispăruse, biroul era complet gol. Mi-a stat inima în loc. L-am întrebat pe colegul meu, din dispoziția cui a fost scoasă masa mea de lucru? N-a reușit să fie prea clar: la început mi-a spus că a fost dispoziția conducerii, apoi a recunoscut că ei toți s-au gândit și au ajuns la concluzia că nu am de ce să mai vin la serviciu. Încă o dată mi-am spus, cu durere în suflet — pentru a câta oară? — că e cazul să încetez cu activitatea mea pro bono și să mă limitez la pensie.
   Am plecat de la serviciu și m-am urcat în autobuz. Casierul mi-a spus că biletul costă trei lei și cinzeci de bani. Am înțeles de ce era așa de scump, linia fiind preorășenească. L-am rugat să-mi rupă un bilet și mi-am scos portofelul. Aveam acolo, fără doar și poate, trei hârtii de câte un leu. Numai că pe lângă ele, îmi rămăseseră tot felul de hârtiuțe — chitanțe, bilete vechi de călătorie, simple bilețele cu însemnări, rămășițe — și eu nu reușeam să aleg bancnotele de celelalte hârtiuțe. M-am apucat să răsfoiesc din nou teancul și parcă n-am mai găsit de astă dată bancnotele. Casierul și-a pierdut răbdarea:
   — Aveți, sau n-aveți trei lei cinzeci?
   Era o situație îngrozitor de jenantă. Încă o dată mi-am spus, umilit până în adâncul sufletului, că n-are niciun rost să mai vin la serviciu de vreme ce beneficiez de o pensie.

Vânt

Am ieșit să scutur cearșaful lăsat la aerisit, pe sârmă. Era vânt, și vântul a umflat cearșaful. A fost o pânză albă și pânza s-a înălțat, umflată de vânt. N-am vrut să-i dau drumul — am ținut-o strâns și am zburat deasupra mesteacănului, peste curtea învecinată, și peste următoarea curte, pe care o cunoșteam mai puțin, și peste celelalte curți, pe care nu le cunoșteam deloc.

„Divorț fericit!” intră la tipar, la editura Junimea

Notații literare (XXIII)

Expresivitate locală
   Herta Müller scrie expresiv, Vladimir Nabokov scrie de asemenea expresiv, George Bălăiță se străduiește și el să scrie expresiv: „— O, spuse tatăl (...). Mâinile femeii se însuflețiră, contaminate de vigoarea și mărimea acestui O al bărbatului ei, atât de larg, de umflat încât prin golul lui ar fi putut încăpea cu ușurință capul unui elefant de șapte ani [subl. mea!].” [G.B., Marocco, vol. I, p. 65, Polirom, 2011] De ce tocmai de șapte ani? De! face fiecare ce poate.
   Fiecare lectură din proza românească o încep cu bunăvoință. Doar că...

Performanță literară vs. performanță existențială
   Într-o scriere literară având ca protagonist un personaj eroic, să zicem, reușita literară este pentru scriitorul autor al scrierii mai importantă decât reușita pe care ar fi înregistrat-o autorul dacă scrierea sa ar fi avut un corespondent în realitate și el ar fi fost în locul persoanei reale corespunzătoare personajului său.

Stranietatea în proză
   Stranietatea, cea fără de care mulți susțin că nu poate exista o proză de bună calitate, se obține și printr-o frazare simplă și directă, epurată de zorzoane. De ce? Fiindcă stranietatea este asemenea viselor și se trage din ele; unde mintea „lucrează” cu imagini, cu acțiuni, cu senzații și cu trăiri pure, esențiale, chiar dacă bizare și ilogice de multe ori. Toate lipsite de cauzalități. De aceea, un limbaj sofisticat, elaborat, încărcat de figuri de stil, îndepărtează percepția estetică de zona stranietății.

Abordare la alegere
   Unii pot să nu vadă nimic tragic în viața pe care o trăim. Doar afaceri, bârfe, cancanuri, trădări conjugale în ceea ce au acestea mai frivol — foarte bine, e libertatea lor. De aici poți să deduci, în plan artistic, o anume „filozofie”, de asemenea frivolă, a cotidianului. Dar existența în sine, nonexistența, cosmosul, tenebrosul, inexpugnabilul infinit, războiul, se pretează de asemenea la o anume linie filozofică. Cea dintâi favorizează producțiile spumoase, de vacanță, dar cu priză la public. Cea de-a doua este una gravă, serioasă, tragică. În mod cert cu mai puțină priză la public. Care public în general nu vrea să fie deranjat. E la alegerea noastră.
   Pe de altă parte, nu există temă sau subiect care să necesite imperios un anumit gen de abordare. Tragicul poate fi tratat în registru comic sau, oricum, cu detașare, iar măruntul în registru grav. Am văzut cu ani în urmă un film japonez, în care un bătrân muribund, în loc să se afle într-un pat, era întins nu știe de ce pe o masă destul de înaltă, într-un salon de spital, în contre-jour, cu fața în sus și bărbia cu o țăcălie albă înălțată către tavan. Iar în preajmă un doctor din salon îi spunea unui învățăcel: Uite, ce frumos!... Orice e posibil. Totul depinde de resursele și de disponibilitatea artistului. Sau de bravada lui.

Interdicție
   În roman au fost încercate de-a lungul timpului atâtea formule constructive și stilistice, încât mă întreb dacă a mai rămas ceva de inventat. Unii au încercat până și întoarcerea la formula clasică, riscând blamul moderniștilor. Încercări cu siguranță vor mai fi. Dar ceva cu adevărat înnoitor? Poate doar să se instituie o interdicție pentru cei lipsiți de talent. Cum însă lumea devine tot mai democratică, cum merge spre tot mai multă libertate, mă tem că nici măcar speranța asta n-o avem.

Spontan vs. cultivat
   Oricât ar avea scriitorii de cârtit împotriva criticii literare, ar trebui să recunoască că ficțiunile, în absența criticii, ar fi ca flora spontană. „Îngrijite” de critică, devin precum flora cultivată.

Din nou despre stranietate
   Pentru a reda ceva din profunzimea existenței — de fapt, nu profunzimea ci iraționalitatea ei — proza ar trebui să aibă stranietatea Bolero-ului lui Ravel. Și din curajul explicit al compozitorului de a o exprima.

Fantastic explicat
   Recitind Adolfo Bioy Casares — După-amiaza unui faun, ed. Curtea Veche, 2009. Prezentat drept „reprezentant strălucit al literaturii fantastice argentiniene”, ABC [apropo, oare a fost botezat ca să iasă ordinea alfabetică?] îmi apare ca un căutător stângaci de stranietate, simțindu-se obligat să explice tot ceea ce, în mod declarativ, este/trebuie să fie enigmatic în jurul său — mă rog, în jurul personajelor sale.

Nobel-scepticism sau nobel-gelozie?
   „Opinia noastră este că scriitoarea Herta Müller este o creație a propriului premiu Nobel, iar prestigiul acestui premiu a aruncat-o pe piața de consum, acolo unde alte best-selleruri, ca tematică și expresivitate, i-au luat-o cu mult înainte prin grija față de scrisul frumos, armonic, închegat și ingenios conceput, cu o gradație epică și o conflictualitate atractivă. În romanele Hertei Müller nu se întâmplă practic mare lucru și chiar urmărirea tramei epice ale principalelor scrieri denotă mari pierderi de ritm, de ficțiune și fabulație epică, transcrise într-o avalanșă rostogolită de cuvinte, de aparentă primitivitate, întoarsă mereu spre înăuntru și supusă unei tehnici a rebours.” Este părerea criticului Mircea Popa, Acolada, 3, 2020.
   Eu, ca să fiu sincer, nu i-aș reproșa Hertei Müller decât eterna/obsesiva întoarcere la tema Securității.

Unda remanentă

Peste tot erau ecourile undei rătăcitoare
menite să hălăduiască peste timp de la
Big-Bang-ul primordial al venirii pe lume.
Era nevoie doar de-un ghioc lipit de ureche —
Precum o undă reflectându-se neîncetat
de liziere de pădure doldora de umbră,
   de povești din cărți colorate
   și de sfârșit de vacanțe mari

Foșnetul îndepărtat al timpului
spațiu astral dintre soare și veri trecute
între zăpezi topite la sfârșit de martie
   și trotuare zvântate
Între albe cearșafuri întinse la uscat
   — unduind în adierile primăverii
și zmeie înălțate pe-un cer strălucitor:
   ochi mijiți către soare

Între zumzetul albinelor trebăluind de Paști
   peste galbenul câmpiilor de rapiță
și trenul de fum de acum decenii
tăind peste câmpii umbrele norilor
cu vuietul vag umplând valea necuprinsă
   Gara ca o ilustrată de demult

Pașii moi și rostogoliți ai zarurilor
aruncate pe cartoane cu jocuri: trasee
   pline de serpentine, scărițe și scurtături
capcane, de care și-acum mă-nspăimânt.
Figurile improvizare și forme efemere
foșnind pierdut în tânjirea timpului...

Și iată că pe fereastra larg închisă
   a sufletului de-acum
mă regăsesc în liniștea ancestrală
a undei remanente care persistă —
doar că, precum vechile fotografii sepia,
devine în timpul ce-a mai rămas
   tot mai palidă.

Iluzie optică

Închide ochii, iubito
Strânge pleoapele, strânge-le
   tare, tare.
Acum deschide ochii și spune-mi,
   ce vezi?
Cercul luminos a devenit roșu?
Sau verde? Sau poate n-a fost nicicând?

Dar cele două linii colorate?
Le vezi cum se-apropie, iubito?
Sau de fapt nu, ele
   doar par că se-apropie
   și de fapt
   nu se-ntâlnesc niciodată?
Știi, e doar o iluzie optică, iubito

Zigzaguri, unghiuri, croșete
Tot ce vrei și nu vrei
Romburi și cercuri, de toate
   triunghiuri
già s’avanzan, si ritiran
Și nu-i doar poveste
Dar parcă nici amintire...

Spune-mi, iubito, când
închizi ochii și strângi pleoapele
   tare, tare
Pe mine mă mai vezi acolo
   în lumină? Sau nu
mai sunt nici eu decât
o iluzie
   optică?

Prezență*

Eram mai mulți în încăpere: cunoscuți, prieteni. Erai și tu acolo, o prezență discretă. Discretă pentru alții, poate. Pentru mine erai o prezență pregnantă, de departe cea mai importantă dintre toți cei de față. Dar știam că nimeni nu trebuia să aibă vreo bănuială despre relația noastră de altădată. Și tu o știai la fel de bine ca și mine. Mai mult decât atât, noi înșine trebuia să uităm de vechea noastră relație. Și totuși tu ai fost, la fel ca și altădată, cea mai îndrăzneață. Mă spălam pe mâini într-o chiuvetă, iar tu te-ai apropiat de o masă apropiată, al cărei colț aproape că se atingea de chiuvetă. Te-ai aplecat peste acel colț și te-ai sprijinit cu mâna, ca și cum ai fi avut o treabă acolo. M-am uitat la mâna ta. Dumnezeule, era o mână de femeie tânără. Mâna ta delicată de femeie tânără. Vinișoare albăstrii străbăteau pielea ta albă ca laptele. La degete purtai câteva inele, dintre care pe unul mi s-a părut că îl recunosc. Dar pe lângă inele, îți petrecuseși peste deget o fâșiuță de hârtie pe care scriseseși, ca să văd eu și nimeni altcineva: „Cum te mai simți?” Asta însemna mult pentru mine, foarte mult. Îmi amintesc de emoția mea când m-am gândit că ar trebui să-ți răspund: „La fel ca și atunci.” Dar asta ar fi însemnat să mă dau de gol, că relația este încă prezentă.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

Despărțirea de revista Vatra

(Am postat acest articol, cu alt titlu, și pe blogul meu de pe WordPress)

I-am trimis profesorului Iulian Boldea redactor-șef al revistei Vatra scrisoarea de mai jos. Care cred că spune tot ce era de spus.

Stimate domnule Iulian Boldea,

Constat cu regret că în revista al cărei redactor-șef sunteți își fac loc de la o vreme încoace articole politice marxist-leniniste nu doar cu accente staliniste ci, aș zice, staliniste sadea, ale căror autori sunt membri notorii ai platformei stângiste Criticatac. În același timp, n-am observat să fie admisă și să văd apărută vreo luare de poziție contrară din partea vreunor colaboratori ai revistei. Că stalinismul este în plin avânt în rândurile acestui grup, care văd că are și putere de decizie la Vatra, o dovedește faptul că un comentariu caustic, dar perfect decent ca limbaj, pe care am încercat să-l postez la articolul semnat Claudiu Gaiu, „Foloasele unei dictaturi socialiste” (!), a fost cenzurat rapid și în totalitate.

Dacă sunteți curios, comentariul era cel de mai jos:

Doar câteva citate copy-paste, halucinante:

„preşedintele rus constata că dintr-o nenorocire s-a regenerat noua Rusie. E un discurs de proroc, căci un deceniu mai târziu, ţara sa avea să obţină două notabile succese naţionale şi internaţionale: recuperarea strategică a Crimeii din faţa unei Ucraine beliciste.”

„Prin simpla sa existenţă, URSS garanta seriozitatea unor proiecte politice socialiste.”

„Principalul obiectiv vizat fiind, ca şi-n cazul binefăcătoarelor epurări staliniste, slăbirea puterii clasei parazitare birocratice şi afirmarea caracterului proletar al statului.”

„Acapararea statului de către o forţă socialistă ajunsă la putere pe orice cale e un lucru bun. Se poate realiza prin revoluţie, biruinţă electorală, victorie sau înfrângere militară. Niciun alt regim nu a realizat progrese asemănătoare în ascensiunea socială, combaterea analfabetismului, sporirea siguranţei, generalizarea asistenţei sanitare şi ridicarea nivelului cultural.”

Afirmații pentru care ar fi roșit până și propagandiștii de la „Sputnik” sau „Russia Today”. Dar nu, autorul de la „Vatra” le înșiră fără nicio jenă. Sigur, ne-am putea gândi la o dezbatere liberă de idei și la libertatea de exprimare. Dar nu, nimeni dintr-o tabără potrivnică nu e invitat să se exprime. Avem de a face cu aceeași gașcă exclusivistă de la „Criticatac”, care, într-un mod (aproape) inexplicabil, a acaparat, se pare, cândva frumoasa revistă „Vatra”. Incredibil.

Vă las pe dumneavoastră să judecați cum altfel decât staliniste pot fi calificate afirmațiile iresponsabile de mai sus.

Dacă ceea ce se întâmplă la Vatra are girul dumneavoastră, înseamnă că eu nu mai am ce căuta printre colaboratorii revistei. Aș putea încheia spunând că rămân în așteptarea unor vremuri mai bune. Cum însă la vârsta mea nu prea faci proiecții în viitor [mai ales când depind de alții], înseamnă că nu mai aștept nimic. Decât doar, eventual, să aflu că acel grup de tineri furioși de la Criticatac a scăpat de sub control și că dumneavoastră urmează să restabiliți „ordinea”. În caz contrar, vă rog să dispuneți să nu mi se mai trimită acasă revista.

Cu stimă (și cu regret),
Paul Tumanian

Notații literare (XXII)

Marocco
   O tematică de-a dreptul imposibilă: Omul în relație cu Cosmosul, sau Omul în Cosmos — așa cred că s-ar putea defini tematica romanului (Junimea, 2018). L-am recitit de câteva ori după publicare, încercând să „pipăi” — încă o dată — scriitura. Se susține? E consistent? Ține treaz interesul cititorului? Puține pasaje din roman mi-au dat sentimentul de „rotunjime” pe care l-am avut în cazul altora dintre scrierile proprii.

Minima îndepărtare de model
   Tot așa cum infractorii care încearcă să scape de urmărire își iau alte nume dar numele pe care le inventează păstrează involuntar ceva din numele lor reale, la fel și scriitorii inventează pentru personajele lor nume cu care sunt familiarizați sau nu mult diferite de ale celor pe care și i-au luat drept modele. Și nu doar personajele. Împrejurările, locurile, toate sunt concepute în ficțiune mai mult sau mai puțin asemănătoare locurilor și împrejurărilor cu care scriitorul este familiar. Mergând până acolo că dacă geometria locului fictiv se îndepărtează prea mult de modelul real, apare uneori senzația de falsitate. Pe scriitorul „culpabil” îl încearcă senzația de ilegitimitate a scriiturii sale.

Fantezie/Fantasy
   Pulberea de stele a lui Neil Gaiman mi-a servit pe tavă cheia pentru unul din proiectele mele îndelung părăsite: Sebastian, fost Tristan, care a devenit acum Laurian — adăugându-i-se Laura. Singura manieră în care se putea realiza acel proiect era „fantasy” — mă rog, un fel de. Și, culmea, m-am întors astfel la obârșie, căci prima variantă am conceput-o tot într-o cheie fantezie; doar că a fost o fantezie într-o variantă rudimentară. Acum i-am atașat „Sala de gimnastică”, un alt proiect, conceput inițial de sine stătător, lăsat și el în părăsire de ani de zile. Totul s-a limpezit, părțile au aderat una la alta în chip firesc. Zic eu.
   În rest... Ce aș putea să spun? Le-aș face o sugestie autorilor de fantezie: măcar să limiteze la strictul necesar numărul de personaje, nu de alta dar să nu-l facă pe cititor să se simtă tot timpul vinovat că n-a fost de-ajuns de atent la lectură, scăpându-i momentul intrării în „scenă” a fiecăruia din puzderia de personaje mai mari sau mai mici, care apar și dispar la fiecare pagină, de nimic anunțate, nici măcar de o minimă logică a existenței lor. La fel aș zice și despre celelalte detalii, împrejurări etc.
   „Autorii de fantezie creează lumi noi, nemaivăzute, animate de magie și locuite de rase și creaturi fantastice” — găsim scris în Wikipedia. „Prima caracteristică a genului este aceea că lumea descrisă nu este cea reală, ci una imaginată, dar care nu are nici o legătură cu Pământul, ca în cazul SF-ului. Lumile fanteziei sunt mult diferite, ele fiind marcate de existența magiei și a creaturilor și raselor diferite de om.”
   Ne-am putea întreba, în definitiv ce deosebește fantezia de basm? Ei bine, în basm cred că putem spune că oricât de fanteziste și de hiperbolizate ar fi personajele sau situațiile, acestea au sens și o miză. Au o viață, trăită după logica vieții; sau măcar sustenabilă logic. E drept, cu adăugirea că în basm totul este îndeobște redus la esență, pe când o fantezie care se respectă abundă în detalii, care mai de care mai nesemnificativ; care, nu neg, poate că pe unii îi amuză.
   În Pulbere de stele/Stardust, de Neil Gaiman, o pisicuță are blana gri-albăstruie, iar ochii ei „își schimbau culoarea în funcție de dispoziția ei, de la verde și auriu până la roz-portocaliu, stacojiu și purpuriu”. Hai să zicem că o asemenea pisicuță este o chestie nostimă și la o adică poate avea o oarecare semnificație. Dar că „sora (...) mai mică [era] mai tânără decât el cu șase luni”, asta e mai greu de înțeles ce poate semnifica; sau care ar fi hazul.
   În definitiv, genul fantezie pune, mai degrabă involuntar, aș zice, o întrebare fundamentală: pentru ce scriem? Și, corelativ, pentru ce citim?
   Cu siguranță, unui scriitor de fantezie o scriere în acest gen îi dă senzația de libertate. Poate și cititorului. Până la un punct. Să fie ăsta un argument de-ajuns de puternic pro-fantezie?
   Julio Cortázar, prin Model de asamblare, scrie o întreagă carte fără niciun sens. Într-un dialog nesfârșit, cu sute de replici, personajele își vorbesc, deliberat fără să spună nimic. Dar într-o fluență perfectă. Încât, iarăși, cititorul tinde să-și facă reproșuri că nu-i în stare să se concentreze. Pentru autor, da, poate fi o provocare — la sfârșit poate să strige, cu satisfacție, Uite, am reușit! Dar, întrebare: cititorul cu ce se alege?
   În realitate, ceea ce caracterizează genul este lipsa totală a atașamentului — sau, ca să nu fiu prea categoric —, un atașament minim al autorilor la regulile de construcție literară. Eliberarea de constrângerile scrierii „clasice” trebuie să-l facă pe scriitorul de fantezie să fie atent să nu rătăcească „drumul”. Căci pericolul îl pândește la tot pasul.

Notații literare (XXI)

Eșafodaj și draperii
   Uneori am în minte o schelă (literară), un eșafodaj, urmând să găsesc draperiile cu care s-o îmbrac. Dacă încerc prea multe draperii, ca în cabina de probă, înseamnă că ceva scârțâie încă de la început cu eșafodajul. Alteori pornesc de la un simplu petic și am de țesut, pornind de la el, o draperie întreagă. Vine însă un moment când, tot probând (în minte) draperii și constatând că nu se potrivește niciuna, mi se face lehamite și îmi zic: eșafodajul ăsta nu se pretează la niciun fel de draperie — trebuie dărâmat.
   Doar că eșafodajele se dovedesc de multe ori foarte rezistente. Încăpățânate. Nu se lasă distruse cu una, cu două.
   Demult în copilărie, un prieten și cu mine, influențați de circ, care venea la noi în oraș cam o dată pe an, poate mai rar, ne-am pus în gând să le prezentăm familiilor noastre și vecinilor un „spectacol” de circ, la noi în curte, în fața casei, într-un decor de verdeață. Ăsta ar fi fost „eșafodajul”. „Draperia” — o variantă — ar fi putut să fie una romantică: atenția îndreptată spre cortul ponosit pe care circul îl înălța pe un maidan din centrul orașului, spre cercul de rumeguș care rămânea în mijlocul maidanului, pe locul arenei, în ziua cea tristă când circul ne părăsea; apoi, în curte: scaunele aduse pentru spectatori, pregătirea în pripă a spectacolului, pregătirea noastră, a „artiștilor”, ajutorul pe care o fată mai mare din curte era doritoare să ni-l dea pictându-ne fețele cu acuarele în diferite culori, ca la clovni; scândura pe care am așezat-o oblic, pe muchie, pe care prietenul meu și cu mine urma să facem echilibristică; ș.a.m.d.
   O altă „draperie” ar fi fost — adaos la spectacolul propriu-zis (care la un moment dat mi s-a părut prea puțin ofertant) — o tombolă pe care am fi organizat-o în paralel cu spectacolul; unde, ca element de culoare și de fantezie, spectatorii ar fi urmat să pună la bătaie lucruri cu valoare de simbol și, cumva, apăsătoare; tombola fiind un bun prilej de exorcizare, de descotorosire de acele lucruri; astfel, tatăl meu ar fi urmat să pună în joc ceasul deșteptător, cel care îl teroriza în fiecare dimineață trezindu-l din somnul său dulce și obligându-l să plece la un serviciu pe care negreșit îl detesta; pentru alți „spectatori” urmând să găsesc alte lucruri de sacrificat în chip simbolic.
   „Draperiile” însă s-au dovedit a nu fi rezistente în fața rațiunii. Și incongruente. Cu conștiința adultului de astăzi, m-am pus în situația „spectatorilor” de atunci și mi-am dat seama că scălâmbăiala unor mucoși cu capul în nori m-ar fi plictisit. Ca spectator (responsabil), m-aș fi simțit mai degrabă dator să le atrag mucoșilor atenția că în spatele reprezentațiilor artiștilor de circ stau ani de zile de muncă încordată și că deci nu era de dorit să încurajezi lucrul făcut de mântuială, încropeala; iluzia că totul se poate obține ușor și fără efort.
   Urmarea a fost că „Spectacolul” a căzut.
   „Tombola” a căzut și ea.
   N-a rămas decât un mic eseu despre dilema dacă să le tai elanul la doi imberbi, îndemnându-i să ia lucrurile în serios și să pună osul la treabă — sau, dacă nu, să renunțe; sau să-i lași în abureala visurilor lor de doi bani, socotind că visurile sunt o valoare în sine în existența noastră.

Similitudini
   Un anume scriitor român compensează incapacitatea sa funciară de a construi printr-o scriitură amorfă, la vrac, gen ocluzie de viscere, o amestecătură de rememorări blurate și reflecții răsuflate. Marcel Proust scrie la rândul său o memorialistică ficțională amorfă și vag structurată. Unii găsesc scrisul lui Proust greu digerabil. Alții nu gustă deloc producțiile scriitorului român. Aș băga mâna în foc că dintr-o asemenea simetrie de ne-gustare cel de-al doilea (care oricum suferă de mania persecuției) se vede pe sine de aceeași factură cu cel dintâi.

Muntele vrăjit și Cerul nu are preferați
   Mă întreb dacă Erich Maria Remarque nu a citit Muntele vrăjit (cu puțin timp) înainte de a scrie Der Himmel kennt keine Günstlinge [Cerul nu are preferați], tradus în manieră comercială în românește prin Zeii sunt singuri. În Muntele, eroul principal, tânărul inginer Hans Castorp, se duce să-și viziteze vărul, Joachim Ziemssen, bolnav de tuberculoză, la un sanatoriu din Davos, Elveția. În Cerul, eroul principal, Clerfayt, se duce să-și viziteze colegul de raliuri automobilistice, bolnav tot de tuberculoză, internat tot în Elveția, tot la un sanatoriu din munți, Bela Vista, însă dintr-o localitate neprecizată. (La un moment dat, când dialogul o cere imperativ, autorul trebuie să recurgă la o stratagemă în privința locației sanatoriului: „Vânzătoarea numi locul de unde venea (...).”) Deosebire: în Muntele, Hans Castorp se descoperă a fi el însuși bolnav de tuberculoză și devine în scurt timp pacient al sanatoriului, în timp ce în Cerul, eroul e sănătos tun! În Muntele, eroul principal este atras de o femeie internată la rândul ei în sanatoriu, Clavdia Chauchat. În Cerul, Clerfayt se simte și el atras de o pacientă internată în sanatoriu, Lillian Dunkerque; la fel de enigmatice ambele. În Muntele, tartorul sanatoriului este directorul Behrens, supranumit Radamante. În Cerul, tartorul cel mare este profesorul supranumit Dalai Lama; numele adevărat: neprecizat; ambii la fel de severi și de autoritari. În Muntele, există un personaj exotic, doamna mexicană supranumită Tous-les-Deux, care și-a pierdut deja un fiu și este pe cale să și-l piardă pe al doilea. Replica ei din Cerul este tot o sud-americană, Manuela, columbiană de astă dată, pe care tuberculoza o ucide. În Cerul, există un personaj rus, Boris Wolkow, în timp ce în Muntele, personajele ruse, mai numeroase, ocupă în sala de mese a sanatoriului „masa rușilor bine”; nemaipunând-o la socoteală pe însăși Clavdia Chauchat, care este tot rusoaică.
   La un moment dat personajele lui Remarque părăsesc Muntele și pleacă să viețuiască „în Vale”. Tot „în Vale” visau să ajungă și personajele lui Mann; cu deosebirea că pentru acestea din urmă „Valea” rămâne doar un vis.
   Pe alocuri, povestea lui Remarque, comparată cu cea a lui Mann, poată să pară superficială. Nu m-aș grăbi, totuși, să-i lipesc această etichetă. Remarque preferă să argumenteze structural, construiește făcând uz de o anume „sintaxă” a narațiunii, ca să zic așa. De exemplu, în preumblările ei în Paris în timp ce Clerfayt se află în Italia, urmând ca apoi să participe la raliul de la Monte Carlo, unde își va găsi sfârșitul, Lillian întâlnește pe stradă o femeie moartă. Această apariție prefigurează dispariția iubitului ei: „Ochii îi erau deschiși și o fixau încremeniți.” Remarque preferă să ne arate astfel, ca într-un glob de cristal, evenimentele viitoare (și implicit neliniștile subliminale ale eroinei), în loc să ne comunice explicit eventualele ei presimțiri. Aceeași femeie moartă îi oferă lui Lillian ocazia să se arate ironică față de tânărul care scria versuri la comandă, însoțitorul ei din acea seară. Poetul trecea drept unul al morții. Dar acum, pus față în față cu moartea „concretă”, bate în retragere. „E cu totul altceva s-o privești în față decât să vorbești despre ea, nu-i așa?” îl ironizează Lillian.
   Spre deosebire de multe alte succese literare, care vin și trec, Der Himmel kennt keine Günstlinge este o carte scrisă pentru a rămâne.

Dialoguri impredictibile
   Unii conduc conversațiile personajelor spre zone aflate sub zodia hazardului, a impredictibilului, a bizareriei. Conversații care, în definitiv pot fi și inteligente, de ce nu? Sunt sigur că la un moment dat, când un scriitor simte că dialogul se pretează la un asemenea curs, la momentul lui astral, îl încearcă o secretă satisfacție: pe cititor l-am pierdut pe drum. Chiar dacă dialogul nu devine cu totul neinteligibil, devine în schimb presărat cu întorsături surprinzătoare în așa o cantitate încât cititorul să recunoască în sinea sa: Aici suntem în plină proză mare! Să nu ne închipuim însă că e neapărat „ușor a scrie proză când nimic nu ai a spune”. Julio Cortázar a scris un volum întreg în care, programatic și declarat, n-a vrut să spună nimic. Și a făcut-o cu mare succes.

Notaţii literare (XX)

Meta...
   O metodă, nu spun foarte bună, ci foarte uzitată, de a-ţi ascunde „deficiențele” de talent este să te ascunzi în spatele abstracțiunilor. Să faci meta-dialog, meta-narațiune, meta... orice. Da, la început, până ce prinzi un pic de cheag literar, riști să contrariezi lumea. Dar mai târziu, dacă ai avut răbdare, nu mai contrariezi pe nimeni — poţi să te fericeşti că ai dat lovitura; ai intrat în zona imunităţii... critice. Și poţi s-o ţii aşa mult şi bine.

Ordine în cuvinte
   Întâmplări din Noaptea Soarelui de Lapte, își intitulează George Bălăiță „romanul” de 70 de pagini inclus de editura Polirom (2011) în „seria” Marocco, vol. I; cu subtitlul „Un roman al cuvintelor”. O precizare necesară pentru cei care se așteaptă, poate, la altceva decât la o colecție mai degrabă dezordonată de cuvinte, nu lipsită de un anume farmec pe alocuri. Oricum, o scriere care face notă distinctă în literatura română — atâta câtă există —, în care fantezia și inventivitatea se află într-o criză prelungită și, pare-se, fără speranță. O notă distinctă chiar și în volumul amintit, unde atenția autorului este captată, într-un total anacronism, mai ales de vaci și de grajduri. Ar fi prea mult să ne așteptăm la un mesaj din partea lui G. Bălăiță în Întâmplări din Noaptea Soarelui de Lapte. Putem doar observa o oarece sinteză între Alice în Țara Minunilor și Păcală, exceptând dezordinea cuvintelor și a ideilor, absentă în cea din urmă.

Echilibrare la Dostoievski
   Se așterne de o discuție între personajele din Idiotul: partea a III-a, cap. I [pp. 337–8 din ed. 1969]. Discuția este îndreptată spre politică (deoarece Dostoievski trebuie să fi simțit nevoia să contrabalanseze, în acest moment, latura preponderent „cotidiană/casnică” a narațiunii din ultimele capitole cu o preocupare mai înaltă, politic-filozofică). Drept care, profită de prilej pentru a-și expune — prin gura personajelor, desigur — dezaprobarea față de liberalismul european, care nu face altceva decât să corupă tradițiile Rusiei pravoslavnice. Încă de la primele replici, spre surprinderea autorului, intervine în discuție Alexandra Ivanovna, una dintre fiicele generalului Epancin. Spre surprinderea autorului, dar și a soției generalului: „Ca să vezi, gândea Lizaveta Prokofievna, ori nu face decât să mănânce și să doarmă, de nu mai e chip s-o scoți din lâncezeală, ori se aprinde așa din senin, o dată pe an, de n-o mai recunoști și rămâi cu gura căscată la cele ce spune.” La prima vedere, Dostoievski n-avea nici un motiv să facă să fie activ de un personaj tăcut din fire; printre altele, fiindcă astfel se vede nevoit să dea explicații. În realitate însă, el a găsit un bun prilej să adauge contur unui personaj altminteri destul de șters, de care avea nevoie exact în aceste pagini, pentru a justifica, printre altele, interesul unui alt personaj (secundar), care se părea că aspiră la mâna fetei. Totodată, discuția despre liberalism este condusă în așa fel încât să fie o incursiune în domeniul literar (oarecum deficitar, și el, în roman), în particular la capitolul „specificul național” (și la ei!) al scriitorilor ruși din epocă — doar trei la număr. Și astfel Dostoievski împușcă doi iepuri dintr-un foc. Dacă nu chiar mai mulți.

Un manuscris scos din joben de Dostoievski
   Ippolit Terentiev (din Idiotul), un tânăr nihilist, bolnav de tuberculoză în stadiul terminal, pe care critica literară îl consideră un fel de dublură a prințului Mîșkin, a scris într-o zi și o noapte, în timp ce se afla găzduit în casa prințului, un fel de articol — nu e prea clar în ce scop [p. 434 în ed. 1969] — pe care ține să-l citească celor prezenți. Apreciază durata lecturii la „patruzeci de minute, cel mult un ceas” și, fiindcă în rândul potențialului auditoriu se fac simțite unele reticențe, hotărăște să tragă la sorți dacă să citească sau nu. Sorții hotărăsc că da.
   Lectura începe la pagina 438 și durează până la pagina 469, deci mai bine de 30 de pagini. De unde deduc că durata lecturii — ținând cont și de foarte probabilele accese de tuse ale tânărului tuberculos — a fost mult subestimată.
   Textul scris de Ippolit pare a nu avea mare legătură cu narațiunea romanului; pare mai degrabă lipit; drept care mă întreb dacă nu cumva Dostoievski îl avea dinainte, rămas cine știe de la care altă narațiune, și a găsit aici prilejul — nu tocmai inspirat, aș zice — să-l insereze. La un moment dat, anticipând lungimea și inoportunitatea, autorul pune în gura personajului său îndoiala în această privință, mizând pe o îngăduință sporită din partea cititorului: „Domnilor, rosti el puțin jenat, n-am mai recitit manuscrisul, dar mi se pare că am scris aici multe lucruri de prisos.” Aferim!
   În plus, Ippolit se arată mult prea precoce pentru un tânăr de 18 ani care se încumetă să filozofeze pe teme existențiale: „Religia! Admit că viața veșnică există (...). Să zicem că flacăra conștiinței a fost aprinsă prin voința unei forțe superioare, că această conștiință, rotindu-și privirea asupra lumii, a spus: «exist!» și că pe urmă, deodată, aceeași forță i-a poruncit să se stingă, pentru că așa trebuie, în numele unor imperative de ordin superior — și chiar fără a explica pentru ce anume — fie, admit totul, dar rămâne aceeași întrebare: ce nevoie mai era și de obediența mea? Nu se putea să fiu sfâșiat pur și simplu, fără să mi se ceară să-i cânt osanale celui care mă sfâșie? (...) E adevărat, spun ei (...), că trebuie să te supui fără să cârtești, din considerații etice, și că smerenia, umilința mea va fi cu siguranță răsplătită pe cealaltă lume. Înjosim prea tare providența când, de ciudă că nu suntem în stare s-o înțelegem, îi atribuim felul nostru de a judeca.”
   Să recunoaștem, e nițel cam exagerată știința de carte a tânărului de 18 ani.

Construcție dilematică
   Am stabilit că povestirea „Răzgândire” trebuie să fie construită într-o manieră sobră, asemănătoare cu cea din „Visul văduvei”, să zicem. Altfel, într-o construcție mai degrabă barocă, stranietatea necesară oricărei compoziții care se respectă are de suferit. Pe de altă parte însă, personajul principal trebuie să „recupereze” la fiecare pas ceva important din trecutul său legat de femeia cu care a trăit în casa recent vândută și cărei vânzare o regretă. Pentru ca regretul său să fie justificat literar, el trebuie să evoce neîncetat în minte trecutul recent al conviețuirii cu acea femeie. Or, un personaj care evocă mereu trecutul, cu greu se mai poate încadra în tiparul sobrietății propuse. Iată dilema.

Buchet de cătină

Este un fel de buchet ceea ce văd în faţa ochilor mei, un buchet de flori minuscule ca nişte bobiţe portocalii asemănătoare fructelor de cătină, dese, chiar foarte dese, şi — dacă mă uit mai bine — iată că şi ușor mişcătoare: parcă ar avea viaţă în ele; încât mă întreb dacă nu sunt de fapt un soi de insecte. Dar nu, din fericire sunt chiar floricele; sau mai degrabă, totuși, bobițe; care se mişcă uşor, freamătă — micile fructe ale unui bonsai delicat, tulburate de vârtejuri mărunte provocate de un curent de aer.
   M-am întrebat: dar de ce trebuie să aibă toate o logică? Îmi amintesc că întrebarea a venit ca un fel de răbufnire de revoltă — ceea ce se poate întâmpla în orice împrejurare, chiar şi-n vis —, pesemne fiindcă atâta vreme m-am simţit constrâns să caut logica în toate...
   Mi-am amintit de cătina pe care o știam eu din copilărie, crescând pe dealurile unde la sfârșit de vară se instala seceta și de unde imaginea orașului din vale tremura în aerul fierbinte.
   Și cu asta i-am pus punct.
   Ajunge! Gata cu instabilitatea! Trebuie să redevină un buchet de cătină!
   O luăm de la capăt.

Vocea*

Vocea bărbătească de la telefon ezită o secundă, doar atât cât să ia notă că vocea juvenilă care răspunsese Alo nu era aceea pe care o căuta:
   — Vrei să mi-o dai un pic pe mami la telefon, puișor?
   Se scurse o secundă. Se scurseră două.
   — Cine sunteți? întrebă vocea juvenilă.
   Și se simți că vocea juvenilă era contrariată. Nu deajuns de contrariată însă pentru a-l face pe celălalt să renunțe.

***

^*Din volumul de povestiri Femeia din metrou

Selecţie* **

Şercuţ auzi în receptor o voce feminină versată şi în acelaşi timp inocentă şi sprinţară:
   — Bună ziua, vă sun din partea firmei... — Şercuţ nu reţinu numele firmei. Vreau să vă anunţ că aţi fost selectat pentru...
   — Selectat! sări ca ars Şercuţ — cuvântul ăsta îi răsună în ureche. Dumneavoastră ştiţi ce înseamnă a fi selectat?
   — Lăsaţi-mă să vă spun în două cuvinte despre ce este vorba, insistă domnişoara de la firmă.
   — Dumneavoastră aţi pronunţat cuvântul „selectat”.
   — E vorba de un pachet de...
   — Nu, nu! i-o reteză Şercuţ ridicând tonul, cu o irepresibilă nervozitate. Să nu trecem cu uşurinţă peste cuvinte! Pentru a fi cineva selectat e nevoie întâi şi-ntâi de un criteriu. Sau de mai multe criterii. Uitaţi-vă în jur şi spuneţi-mi ce vedeţi...
   — Dumneavoastră aţi fost selectat prin tragere la...

Şercuţ o întrerupse prompt:
   — Dacă vă uitaţi bine în jur, stimată domnişoară, reluă el, o să vedeţi că totul e o harababură de nedescris. Selecţia a ajuns să fie o parodie! Şi asta, de ce? Fiindcă, după cum vă spuneam, nu mai există criterii de selecţie. Dumneavoastră poate vă-nchipuiţi că vine cineva şi spune, Uite astea sunt criteriile. Iar eu vă răspund că nu poate exista un criteriu fără un set de valori clare, bine statornicite...
   — Domnule Şercuţ... încercă vocea feminină.
   — A! văd că ştiţi şi cum mă cheamă! Apreciez că aţi făcut un minim efort să vă documentaţi. Dar aici noi nu vorbim de un nume şi de un număr de telefon. Spiritul vremii! Asta modelează setul de valori pe bază căruia se construiesc criteriile. Dacă spiritul vremii este neglijat, totul devine fals. Ba chiar aş zice că trebuie să fim c-un pas înaintea spiritului vremii. Pentru că, dragă domnişoară, indiferent ce ţintim, ceea ce construim noi trebuie să dureze măcar un interval de timp rezonabil. N-are niciun rost să vă irosiţi energia atâta vreme cât criteriile nu sunt stabilite cu rigurozitate...
   — Nu. Domnule Şercuţ, noi...
   — O selecţie prost făcută întotdeauna va nedreptăţi pe cineva, de asta să fiţi sigură, domnişoară. Vreţi să vă spun ceva? Eu n-am nicio satisfacţie dacă ştiu că n-am fost selectat pe merit. Fiindcă ăsta-i cuvântul de ordine: meritul!...
   — Nu, staţi puţin. A fost vorba de tragere la...
   — Poate vreţi să spuneţi că eu n-am niciun motiv să-mi fac griji pentru acela care a fost nedreptăţit, fiindcă nici nu-l cunosc. Greşit! V-am spus: e vorba de un principiu. Repet, credeţi dumneavoastră că eu aş putea fi satisfăcut ştiind că altcineva — nu mă interesează cine! — merita mai mult decât mine să fie beneficiarul selecţiei? Sau poate o să spuneţi, Ce o tot face ăsta pe altruistu’! Să facă bine să accepte ce i se oferă şi să lase la o parte morala. Ei bine nu, n-o fac deloc pe altruistul. Fiindcă dacă într-un domeniu facem o excepţie, ştiţi ce se-ntâmplă? Excepţia are un dar: se propagă! Da, domnişoară, la fel ca şi răul, excepţia se propagă. Azi am făcut o excepţie, să zicem în domeniul dumneavoastră, al firmelor de-nu-ştiu-ce, mâine o să facem o excepţie în domeniul politicii. Da? O să selectăm o persoană care n-are nicio legătură cu politica, cu legile, cu democraţia. O selectăm pe baza unor reguli greşite! Şi totul se dă peste cap. Nu mai e nici merit, nu mai e nici echitate, nu mai e nimic! Dumneavoastră poate o să ziceţi, Consecinţele nu sunt aceleaşi. Iar eu o să vă răspund: consecinţele poate că nu sunt aceleaşi, dar excepţia de la regulă e aceeaşi — principial — peste tot. Excepţia, cum spuneam, se propagă. Fiindcă, dragă domnişoară, răul prinde mai uşor decât binele, ăsta-i un lucru cunoscut şi arhicunoscut. Contaminează tot. Mâine-poimâine o să facem o selecţie greşită şi în domeniul... să zicem... ştiu şi eu, al drepturilor omului! Sau al apărării! Sau al protecţiei contra dezastrelor naturale, da! Sau... Alo! Domnişoară! Alo!
   Foarte rău, domnişoară! Să-i fie ruşine firmei dumneavoastră că nu-şi dă silinţa să facă o selecţie ca lumea! Pe merit!

***

^*Din volumul de povestiri Femeia din metrou
^**Publicat și în Euphorion, 3, 2020