Laurian și Laura (2)

Vulpița roșie (2)

Totuși, nu părea să fie cutremur. În salonul care începuse să trepideze, clienții se uitau speriați unul la altul, în timp ce din uruitul adânc care se tot apropia de undeva se distingea tot mai limpede zăngănitul de mașinărie strivitoare al șenilelor.
   — Tancuri! strigă cineva. Tancuri pe stradă!
   Unii văzuseră în jurnalele de actualități din ultimele luni și din filmele de propagandă ale Ministerului de Război tancuri punând la pământ pereți întregi și intrând în casele oamenilor, năluci blindate dând buzna în visele copiilor, cu cercevele sfărâmate de ferestre și moloz împreună cu praf scurgându-se de pe oțelul cenușiu al turelelor, în iureșul înaintării.
   Totuși, nu toți se pierduseră cu firea. Tânărul de la masa din apropiere, pe care Laurian îl remarcase ceva mai înainte, se întoarse spre chelner și îl întrebă ce se întâmplă.
   — Se întorc din război trupele, îi răspunse chelnerul.
   Tânăra sa însoțitoare părea mai curând curioasă decât înspăimântată.
   — Trupele noastre? se interesă ea.
   — Eu sper că da, îi răspunse chelnerul ușor iritat, de parcă ar fi avut de răspuns unei întrebări prostești. Avea atenția îndreptată mai mult spre umbrele uriașe, mișcătoare, care începuseră să se profileze în dreptul ferestrelor ce dădeau în stradă.
   Scrâșneau osiile neunse ale tancurilor și ale carelor blindate după atâta război pe uscăciune și în lipsuri de toate felurile. Chelnerii veneau și plecau străduindu-se să nu adauge la agitația care începea să cuprindă salonul. Curios, notă de plată nu cerea nimeni, ca și cum clienții s-ar fi temut cu toții să părăsească restaurantul. Deși nici aici probabil că nu se simțea nimeni în foarte mare siguranță.
   — Nu ne rămâne decât să așteptăm comunicatele, spuse tânărul, resemnat, în timp ce însoțitoarea sa privea sus într-un colț, pe gânduri.
   — Nici n-am știut că e atât de aproape, murmură ea.
   — Ce? întrebă el.
   — Războiul, răspunse ea, apatică.
   — Eu mă întreb, zise un client între două vârste, cu papion, dacă toate astea nu sunt propagandă.
   — Propagandă? se auzi o reacție în salon. După cum a decurs războiul, parcă văd că ăsta o să devină în foarte scurtă vreme un cuvânt la mare modă. Și toată lumea o să ridice din umeri resemnată.
   Altcineva spuse:
   — Părerea mea e că nu-i nevoie să fii nici antreprenor nici la Serviciul de Înzestrare al Armatei ca să te-ntrebi dacă mai este ceva de făcut cu toate fiarele astea vechi. Pentru că e clar că cea mai mare parte din ele nu mai pot fi recuperate. De altfel, e de așteptat să avem în curând o împrospătare a tuturor tipurilor de armament.
   — În privința asta, fu de părere altcineva, parcă văd că foarte curând o să se iște o întreagă controversă.
   În salon spiritele se încingeau.
   — Apropo de așa-zisele fiare vechi, se auzi o voce cu accente autoritare, eu, dacă aș fi furnizor al statului, aș proceda la fel ca și cu materialele confiscate în cursul operațiunilor militare.
   — Adică a celor de succes! preciză pe undeva o altă voce.
   — Sigur, lăsăm la o parte eșecurile. Orice război se pornește doar atunci când ești sigur de succes. Sau, mă rog, măcar încrezător, într-o măsură rezonabilă.
   — Dar doamnele? se făcu auzită o altă voce, oarecum pițigăiată, în partea opusă a salonului. Ne-ar face plăcere să auzim ce părere au doamnele. Nu-i bine să stați de-o parte, doamnelor.
   Doamnele ședeau tăcute, privind cu modestie, ba chiar cu o anumită sfială, în farfurie. Unele fumau și, absente, suflau fumul peste capetele comesenilor. Totuși, nu toate erau chiar atât de sfioase. O doamnă spuse:
   — Dacă cineva îmi garantează că și vasele noastre de luptă se întorc în porturi tefere și nevătămate, eu una mă declar mulțumită.
   — Asta nimeni nu v-o poate garanta, doamnă, spuse unul din chelneri venind dinspre bucătărie cu o comandă. Parcă al dumneavoastră e mielul cu rozmarin?
   — Nu, domnule, răspunse doamna cu glasul tremurând de indignare, eu am comandat mămăligă cu brânză. Eu nu-mi permit să mănânc exoticării la vreme de restriște!
   Și spunând asta, își întoarse privirea încărcată de reproș — ca să nu spunem de ură — spre masa unde Laurian aștepta spăsit plăcinta cu pește, creveți și spanac, în timp ce Laura prefera să ignore lumea din jur.
   — Ce n-aș da, spuse ea, să trăiesc să văd ce se-ntâmplă în anii ce vin.
   Laurian o învălui într-o privire paternă.
   — Ai să trăiești, de ce să nu trăiești? spuse el, încurajator.
   — Dacă am putea trăi mai multe vieți! Dar asta din păcate nu depinde de noi.
   — Nu, nu depinde, fu de acord Laurian. Nu știu, Laura... Am o presimțire. Că ne-așteaptă un drum lung pe amândoi... Mă-ntreb dacă n-a făcut bine sora ta că a șters-o.
   — Melania? Știi bine că a plecat pentru că s-a căsătorit cu Peter. Dacă nu se ivea englezul, te asigur că nici nu i-ar fi trecut prin cap.
   — Zici tu! se arătă sceptic Laurian. A fost una din ultimele plecări din țară. Dacă mai întârzia un pic, rămânea acasă cu englezul ei cu tot.
   — Părinții și-au dat acordul. Și dacă despre mama nu pot să spun că sunt sigură că își dă seama de situație, despre tata poți să crezi orice, numai că e pe din afară, nu. De asta poți să fii sigur. Crede-mă, Laurian, nu se întrevede nicio schimbare. În orice caz, nu în bine.
   Se auzea cum se îndepărtează zgomotul coloanei de tancuri și de care blindate pe stradă. Laurian trase adânc aer în piept și parcă dintr-o dată se însenină.
   — Bine, zise el. Uite, îmi amintesc când o dată mama m-a lăsat să mă urc pe capră alături de birjar.
   — Zău? se arătă Laura interesată. Care birjar?
   — Ai mei comandaseră o trăsură care să ne ducă la țară, cât mai departe de război. Deși probabil că era mai degrabă o iluzie. Războiul vine totdeauna peste tine, fie că te aștepți, fie că nu.
   — Așa este, încuviință Laura cu resemnare. Niciodată nu poți scăpa de război. Exact cum îți spuneam ceva mai devreme, oamenii țin morțiș să-și facă rău unul altuia. Și cum a fost?
   — Cum a fost, ce?
   — Pe capră, alături de birjar.
   — A, da! Pe capră. Caii miroseau ciudat.
   — Ciudat?
   — Vizitiul ne-a făcut loc pe capră, alături de el, mamei și mie. Aveam peste genunchi o pătură gri, aspră, care mirosea și ea a grajd și mi-amintesc că nu mi s-a părut tocmai curată. Dar eu eram fericit. Credeam că toate trebuie să fie așa cum sunt și că așa e când te așezi lângă vizitiu, nu-i ca în mașină. Vedeam hățurile, care treceau peste spinările cailor. Spinările se unduiau ușor, iar mai aproape de mine, vedeam crupele cailor dănțuind domol, coada tresăltând și mușchii pulpelor încordându-se și destinzându-se la fiecare pas.
   — O, ce frumos! spuse Laura.
   — Era o zi perfect însorită, cu cer strălucitor. Războiul era undeva departe. Azi mi se pare că era o aluzie, dar atunci nu era o iluzie, războiul chiar era departe. Trăsura mergea pe un drum de țară și se hurduca. Iar mie, pe capră, alături de birjar, legănatul îmi făcea o mare plăcere.
   — Mă gândeam ce înseamnă să fii birjar. Să ai o pereche de cai și să-ți câștigi traiul cu ei. Dar, știi cum e, caii până la urmă îmbătrânesc. Vine un moment când trebuie să-i sacrifici, nu? Fiindcă consumă fără să producă.
   — Ia te uită, se arătă Laurian plăcut surprins. La câte te gândești! Mărturisesc că mie nu mi-ar fi dat prin cap un asemenea gând.
   — Eu niciodată nu m-aș despărți de calul care mi-a fost de folos, numai fiindcă a devenit neputincios. L-aș hrăni fără să-l mai pun la treabă. Doar așa, de drag. Până la adânci bătrâneți, parcă așa se spune în basme, nu? De ce n-ar fi valabil și pentru animale?
   — Știu, Laura, spuse el mișcat. Asta, fiindcă ești o fată bună. Și eu ar fi trebuit să fiu, încă de pe-atunci, de când eram mic.
   — Sunt sigură că ai fost bun și că ești și-acuma, îl încurajă Laura, la fel de mișcată și ea, cu voce aproape șoptită.
   — Nu, n-am fost. Nici atunci și nici acuma nu sunt. Ar fi trebuit să intru în vorbă cu el.
   — Cu cine? făcu Laura ochii mari.
   — Cu birjarul. Dacă aș fi avut un suflet bun, ar fi trebuit să intru în vorbă cu el, să mă interesez de viața lui, de familia lui. Știu că toată lumea le zice muscalu’. Muscalu’ în sus, muscalu’ în jos. Și nimeni nu se gândește cât e de jignitor. În fond, e un om la fel ca oricare altul.
   — Nu erai decât un copil, Laurian. Poate că mama ta ar fi trebuit să arate o anumită aplecare, nu tu. Spuneai că și ea stătea sus pe capră, alături de tine și de el, parcă așa spuneai, nu? Îmi închipui că tu erai la mijloc. Între cei doi oameni mari.
   — Exact... Dar, ia stai! o întrerupse Laurian. Se uită lung și dezaprobator la un puști care vindea ziare prin restaurant. — Pe vremuri nu s-ar fi admis așa ceva, observă el pe un ton devenit brusc sever.
   Laura se opri din mâncat, surprinsă de iritarea lui stârnită din senin. Îl observase și ea pe micul vânzător de ziare.
   — Ai de gând să-l chemi pe chelner?
   Pentru moment, Laurian rămase oarecum indecis.
   — Văd că pe alții nu-i deranjează, observă el pe un ton de ușoară dezamăgire.
   Puștiul cu ziare, ghicind că îl vorbeau de rău, dispăru, ca și cum ar fi vrut să evite un scandal. Peste câteva minute însă se treziră din nou cu el lângă masa lor, mai-mai să le-o atingă cu mapa lui soioasă, în care își ținea ziarele. Mapa era susținută pe dedesubt de o curea lată, la fel de soioasă, petrecută pe după umăr și pe după ceafă. Îl fixa pe Laurian drept în ochi, sau pe undeva pe alături, sfidător și mohorât, iar buza de jos, un pic răsfrântă, aproape că-i tremura de revolta de a fi refuzat încă înainte de a deschide gura.
   — Nu cumpărați un ziar? Îs ultimele evenimente. Cumpărați?
   — Ți-am zis, dispari! îl repezi Laurian.
   — Când mi-ați zis? îl înfruntă băiatul pe un ton arțăgos. Nu mi-ați zis.
   — Nu mă interesează ziarele tale!
   Puștiul nu se dezlipea de masa lor, de parcă s-ar fi ambiționat ca, ignorând tot restul salonului, să le vândă doar lor.
   — Doi gologani ziarul, insistă el. De ce nu cumpărați?
   — Ți-am spus că nu mă interesează. Ți-am spus, sau nu ți-am spus?
   — Ce, n-aveți bani?
   — Nu-i treaba ta dacă am sau n-am bani!
   — Vi le dau pe toate, propuse puștiul.
   — Asta-i culmea! se revoltă Laurian. Cum să mi le dai pe toate, când eu ți-am spus că nu mă interesează niciunul!
   — Vi le dau pe toate, repetă micul vânzător de ziare ca și cum nici nu l-ar fi auzit pe Laurian vorbind. Vi le dau pe toate pe lănțugul de la gâtul doamnei.
   — Câtă obrăznicie! izbucni Laura. Cum îndrăznești?
   — Ce-i piatra aia de la lănțug? Topaz?
   Laurian sări în picioare și îl înhăță pe puști de ceafă. Chiar și scuturat bine, puștiul tot nu se lăsa. Se împotrivea din toate puterile să fie târât afară și totodată îl apucase un fel de veselie dubioasă.
   — Topaz, nu? Așa-i că mă pricep? strigă el printre icnete, împotrivindu-se smuciturilor.
   — Lăsați-l pe mâna mea, domnule, i se adresă un chelner, în timp ce privirile tuturor celor din jur se îndreptaseră curioase spre scena al cărei protagonist fusese micul vânzător de ziare.
   Băiatul dispăru târât-îmbrâncit de chelner, după care în jur se reinstaură liniștea. Clienții restaurantului își restrânseră interesul fiecare la masa lui. Penibila întâmplare era dată uitării. Reîncepu zumzetul vocilor. Amuzat, Laurian se aplecă spre Laura rezemându-se cu coatele de masă:
   — Și chiar e topaz pietricica de la lănțugul tău?
   — Au gusturi bune ai mei, nu? spuse Laura privindu-l cu ochi luminoși. Și totuși topazul e o piatră destul de ieftină, Laurian.
   El își întoarse fața spre fereastră. Dincolo de geam, acum că tancurile trecuseră de mult, nu era decât întunericul. Își văzu fața oglindită în sticlă împreună cu alte capete, printre luminile din restaurant.

Laurian și Laura (1)

Vulpița roșie (1)

Nimeni nu știa ce avea să vină peste un an, peste doi, nemaivorbind de zece. Mulți își aminteau încă de „Marea Depresiune”, iar alții nu uitaseră încă nici de anii devalorizării galopante a mărcii germane. Dar unde nu se devalorizaseră banii! Ca și în acele vremuri, mulți veneau la restaurant ca să uite, măcar pentru o seară. Pentru alții seara avea să se dovedească neobișnuit de lungă.
   Chelnerul se întoarse la masa lor, după ce, cu câteva minute mai înainte, trecuse să le lase meniul, și, având aerul că încă nu uitase de bunele maniere, se aplecă să-i întrebe dacă s-au hotărât. Laura, ca mai toate femeile, se dovedi a fi, dintre ei doi, cea mai sociabilă și cea mai dispusă să comunice.
   — Ce ne sugerați? întrebă ea cu glas dulce înălțând spre chelner o față deschisă și prietenoasă.
   Laurian își roti rapid privirea peste mesele din jur. Remarcă o măsuță unde ședea o pereche încă tânără, o ea care avea capul legat cu basma, dar nu una oarecare ci o basma înflorată, veritabil blazon artistic, și un el cu cârlionți castanii căzând peste o frunte albă ca laptele. La o altă masă învecinată observă un domn simandicos, care ședea încruntat, iar lângă masă, un cuier în care se afla atârnat un joben, despre care presupuse că nu putea fi al altcuiva decât al domnului cel simandicos.
   — V-aș sugera pentru început, spuse chelnerul, niște tartine cu cremă de somon afumat. Știți, deschide apetitul.
   — Mhmmmm, încuviință Laura încântată. Și mai departe?
   Chelnerul nu avu niciun moment de ezitare. Își știa lecția pe din afară.
   — Apoi, poate sunteți de acord să vă aduc niște rulouri de vinete cu șuncă și roquefort.
   — Toate numai reci? făcu Laurian dezamăgit.
   — Plăcinta cu pește, creveți și spanac ca fel principal, pe care v-o sugerez cu toată căldura vă asigur că va fi bine încălzită.
   Jenat de oferta chelnerului, Laurian privi preocupat spre mesele din jur, să vadă dacă nu cumva unii dintre clienții localului nu se arătau scandalizați de un asemenea răsfăț. Nimeni însă nu părea să-și fi plecat urechea la ce discutau ei cu chelnerul.
   — Și ca desert? se interesă Laura.
   — Ca desert, o să vă las să alegeți între pere în lavă de ciocolată, și tort de ciocolată cu mousse de migdale și piersici.
   — E perfect, conchise Laura satisfăcută. Dar chimen?
   — Doriți să punem chimen în tort? Sau în ce?
   — Mă întrebam doar dacă aveți. În caz că ni se face poftă.
   — Mm, da. Eu știam că ne-a mai rămas ceva chimen, stimată doamnă, dar dacă țineți să știți sigur, mă duc să mă interesez la bucătărie. Și vin să vă spun, negreșit, da? Doriți să vă aprind o lumânare? întrebă chelnerul înainte de a duce comanda la bucătarul-șef?
   — Unde? făcu Laurian un pic contrariat, neînțelegând ce dorea de fapt chelnerul.
   — Păi, pe masă, explică chelnerul. Chiar în mijloc.
   Laurian își roti privirea cercetătoare pe la mesele din jur, în timp ce Laura îl măsura pe chelner de sus în jos, cu o privire plină de înțelegere pentru bunele sale intenții.
   — Dar nu văd nicăieri lumânări pe mese, spuse Laurian.
   — Într-adevăr, nu sunt alte lumânări, fu de acord chelnerul, dar mă gândeam că dumneavoastră vreți ceva mai romantic.
   — Mai romantic? îngăimă Laurian.
   — Poate că vrea doamna, insistă chelnerul.
   — Chiar așa, strigă Laurian. Poate că vrea. Păi, s-o întrebăm, nu? Ce zici, Laura?
   Laura se gândi un pic și o umbră tainică trecu peste fața ei. Spuse:
   — Mai bine s-o lăsăm pe altă dată.
   — După cum vezi, ridică Laurian din umeri spre chelner în chip de concluzie, o lăsăm pe altă dată.
   — Cum doriți, spuse chelnerul. Și dispăru de lângă masă.
   Clape de pian risipeau note distanțate în aerul calm al salonului, ca odinioară. Toți profitau de acele note, le gustau, dar nimeni nu avea aerul că datorează cuiva recunoștință. Și de ce ar fi datorat?
   Un tânăr se înființă la masa lor, oprindu-se foarte aproape. Era destul de înalt și subțirel și ei amândoi își ridicară spre fața lui impenetrabilă privirile surprinse. Tânărul nu era îmbrăcat tocmai sărăcăcios și deci nu putea fi confundat, în principiu, cu un cerșetor.
   Tânărul nu stătu pe gânduri, intră direct în subiect. Nu era nici prea sfios, nici prea înfipt:
   — Mă scuzați, zise el, eram prin preajmă. Am auzit întâmplător ce-ați comandat și m-am gândit că poate, având în vedere bunele referințe pe care le am, m-ați putea împrumuta cu o sumă de bani. Nu mare, se grăbi el să adauge, observând ostilitatea pe fața lui Laurian. O sumă mică.
   — Ce ziceai? Că ai referințe? întrebă Laurian pe un ton ironic. Pot să știu și eu de la cine?
   — Vreți să vi le arăt? plusă tânărul, câtuși de puțin descumpănit.
   — Nu, lasă. Zi, mai bine, la ce-ți trebuie bani? se interesă Laurian.
   — Îmi trebuie pentru o călătorie lungă pe care vreau s-o fac.
   — Toți vrem să facem călătorii lungi, îl apostrofă Laurian cu răceală. Asta nu înseamnă că, una-două, ne-apucăm de cerșit.
   Tânărul se abținu de la orice replică.
   — Nu mă întrebați unde vreau să călătoresc? o întoarse el după o ușoară ezitare afișând un aer de demnitate ultragiată. Avea, fără doar și poate, viziunea sa proprie despre demnitate.
   Laura ignoră ostilitatea cu care îl întâmpina Laurian pe tânăr.
   — Unde vrei să călătorești, copile? îl întrebă ea.
   Tânărul o fixă în tăcere preț de o secundă sau două, fără a avea aerul că apreciază cât de cât atitudinea ei binevoitoare.
   — Spre Est, rosti el cu aceeași demnitate înțepenită. Și adăugă, sfidător: — Cine comandă la restaurant ceea ce ați comandat dumneavoastră înseamnă că-i plin de bani.
   — Nu mai vorbi prostii, flăcăule! i-o reteză Laurian iritat. Astăzi nimeni nu mai are bani. Judeci după comenzi făcute la restaurant? Păi patronii de restaurante n-au rămas decât cu obiceiurile și cu meniurile de pe vremuri. În rest, au amanetat tot. De unde știi că n-am amanetat și voi niscaiva bijuterii de familie ca să ne putem permite o seară la restaurant, poate ultima.
   — Ați amanetat? întrebă tânărul fără interes.
   — N-am amanetat. Încă. Dar nici mult nu mai avem până s-ajungem acolo. Așa că, hai, șterge-o, până nu-mi sare țandăra! Ține-o tot spre Est și să nu te mai uiți în urmă!
   Tânărul nu mai avu decât o scurtă ezitare, de bună seamă doar atât cât să decidă cum să iasă din scenă. Alese calea cea mai simplă: dispăru pur și simplu, lăsând în urma sa izul unei amenințări — o amenințare cu întoarcerea. Cândva.
   Laurian privi în urma lui cu o grimasă de dispreț.
   — Silă-mi fac peticarii ăștia care se țin bățoși! Auzi la el! Musai să plece într-o călătorie lungă.
   Laura îl învălui cu o privire meditativă.
   — Mă-ntreb dacă n-ar trebui să ne obișnuim cu tot felul de lucruri ciudate.
   — Spre asta crezi că ne-ndreptăm? răspunse Laurian cu un scepticism moderat. Spre lucruri ciudate?
   O vulpiță roșie se ivise în salon. Nu se proțăpise în fața niciunui client să ceară de mâncare ci, având aerul că se rătăcise, se strecura printre mese fără să se oprească. Coada îi dispărea, unduitoare, printre picioarele unor clienți pentru a apărea, la fel de unduitoare, printre ale altora.
   — Marș de-aici! se răsti chelnerul agitându-și brațul spre ea.
   Nimeni nu-i dădea vulpiței nicio atenție, toți își vedeau de masă și de conversație.
   — Cum vă explicați că n-o vede nimeni? îl întrebă Laura pe chelner.
   — Vă referiți la vulpe? se întoarse spre ea chelnerul. Fixă preț de câteva secunde un colț al salonului, undeva sus, ca și cum ar fi vrut să se inspire din acel loc. Se pare însă că de acolo i se trase mai degrabă dezamăgirea decât inspirația:
   — O văd cu toții, doamnă, dar se prefac că nu-i treaba lor.
   — Ar avea vreun motiv să se comporte astfel? întrebă Laura.
   — N-aș vrea să generalizez, dar e mai simplu să nu-ți bați capul, asta-i părerea mea.
   — Credeți că ar putea să facă rău cuiva? insistă Laura. Credeți că ar putea fi turbată?
   — Turbată? Nu știu ce să vă spun. Orice e posibil în ziua de astăzi, doamnă, filozofă chelnerul. Ceea ce văd eu, și sunt sigur că vede toată lumea, este că vulpița e roșie. Roșie, doamnă! Și mie culoarea asta nu-mi pică bine. Sincer vă spun. Și nu știu, zău, cui îi pică bine.
   Laurian făcu un gest de apreciere în urma chelnerului care se îndepărta, ceva în genul „Ce zici de el!”.
   — Ai văzut cum se strecoară? La vulpiță mă refer. N-are nicio ezitare să-și aleagă calea. Totdeauna am admirat capacitatea animalelor de a-și estima propria dimensiune corporală. Un dulău știe totdeauna că e mare atunci când se repede să sfâșie o potaie mică, iar potaia mică știe cât e mică atunci când o tulește din calea lui.
   — Așa e, îi dădu dreptate Laura.
   — La fel e și când un animal, un câine, să zicem, sau o pisică, trebuie să treacă printr-o gaură. Nu se încumetă să încerce decât atunci când apreciază, când știe, că gaura e de-ajuns de mare pentru a-i permite să se strecoare prin ea. Deși, ca să fiu sincer, mi s-a-ntâmplat să văd câte un animal care greșește în apreciere și rămâne înțepenit în gaură. Dar asta, numai când e într-o situație disperată, să zicem.
   Chelnerul veni aducându-le ruladele de vinete și le ură poftă bună.
   Laurian tăie o felie din ruladă și spuse:
   — Ți-aduci aminte de ultimul spectacol pe care l-am văzut la operă?
   — A! Ăla cu dansurile? strigă ea, deloc încântată că Laurian îi cerea să-și aducă aminte de ceva atât de îndepărtat. Mi-e și groază să-mi amintesc cum a trebuit să trecem prin Parcul Operei. Toți tipii ăia care mișunau pe-acolo! Uf, groaznic! În întuneric... Cât se poate de scârbos.
   — Ba parc-am fost pe lumină, o contrazise Laurian indecis.
   — Ba nu, pe întuneric am fost, hotărî Laura, foarte sigură pe ea. Pe întuneric, păi altfel cum am fi ajuns la spectacol la ora nouăsprezece? Că a fost ora nouăsprezece, asta îmi amintesc exact. Groaznic spectacol!
   — Mai ții minte? Păi da. Unde era arta? Ceva incert, nu crezi?
   — Ba pentru minte a fost un lucru cât se poate de cert că dansurile alea n-aveau nimic de-a face cu arta. Mai degrabă gimnastică, aș zice. Gimnastică cu tot felul de obiecte neobișnuite. Dar locurile de la lojă au fost foarte bune, asta trebuie să recunosc. Priveliștea sălii era absolut încântătoare. Mi-am adus aminte de filmul ăla cu o cucoană geloasă, tot așa, într-o sală de spectacol, cred că ți-am și povestit.
   — Nu mai țin minte. Poate îmi reamintești?
   — Era o cucoană geloasă care își strivește țigara de spatele gol al rivalei sale care stătea pe rândul din față.
   — Da? se minună Laurian. Ei, uite, de asta chiar nu-mi amintesc. Dar ce căuta tipa cu țigara aprinsă în sală?
   — La asta nu m-am gândit, mărturisi Laura. Am savurat doar gestul. Era o răzbunare la care cei mai mulți dintre noi abia dacă îndrăznim să ne gândim.
   — Îți plac răzbunările, Laura? o întrebă Laurian cu un interes viu.
   — Nu neapărat. Dar cred că de cele mai multe ori nici nu ne dăm seama cât de mult ne place să ne răzbunăm, cum nu scăpăm nicio ocazie să ne plătim polițele într-un fel sau altul. Nu neapărat cu violență, mă refer la violența fizică. Dar profităm de toate micile slăbiciuni ale interlocutorului, de micile sale stângăcii, pentru a-l face să sufere, să simtă superioritatea noastră. S-o simtă cât mai plenar. Ah, mi se pare dezgustător! Dar văd că chelnerul a uitat de chimen.
   — De chimen?
   — Păi da. N-a rămas că se duce să se intereseze la bucătărie dacă mai au?
   Un vuiet surd și îndepărtat îi făcu pe mulți dintre clienții restaurantului să înalțe capul neliniștiți.
   — Cutremur?
   Nu era chiar panică, dar pentru mulți, chiar și după cei câțiva ani de suferințe, zgomotul era cu totul neobișnuit.

Pro bono

Am intrat în biroul meu. Masa mea de lucru dispăruse, biroul era complet gol. Mi-a stat inima în loc. L-am întrebat pe colegul meu, din dispoziția cui a fost scoasă masa mea de lucru? N-a reușit să fie prea clar: la început mi-a spus că a fost dispoziția conducerii, apoi a recunoscut că ei toți s-au gândit și au ajuns la concluzia că nu am de ce să mai vin la serviciu. Încă o dată mi-am spus, cu durere în suflet — pentru a câta oară? — că e cazul să încetez cu activitatea mea pro bono și să mă limitez la pensie.
   Am plecat de la serviciu și m-am urcat în autobuz. Casierul mi-a spus că biletul costă trei lei și cinzeci de bani. Am înțeles de ce era așa de scump, linia fiind preorășenească. L-am rugat să-mi rupă un bilet și mi-am scos portofelul. Aveam acolo, fără doar și poate, trei hârtii de câte un leu. Numai că pe lângă ele, îmi rămăseseră tot felul de hârtiuțe — chitanțe, bilete vechi de călătorie, simple bilețele cu însemnări, rămășițe — și eu nu reușeam să aleg bancnotele de celelalte hârtiuțe. M-am apucat să răsfoiesc din nou teancul și parcă n-am mai găsit de astă dată bancnotele. Casierul și-a pierdut răbdarea:
   — Aveți, sau n-aveți trei lei cinzeci?
   Era o situație îngrozitor de jenantă. Încă o dată mi-am spus, umilit până în adâncul sufletului, că n-are niciun rost să mai vin la serviciu de vreme ce beneficiez de o pensie.

Vânt

Am ieșit să scutur cearșaful lăsat la aerisit, pe sârmă. Era vânt, și vântul a umflat cearșaful. A fost o pânză albă și pânza s-a înălțat, umflată de vânt. N-am vrut să-i dau drumul — am ținut-o strâns și am zburat deasupra mesteacănului, peste curtea învecinată, și peste următoarea curte, pe care o cunoșteam mai puțin, și peste celelalte curți, pe care nu le cunoșteam deloc.

„Divorț fericit!” intră la tipar, la editura Junimea

Notații literare (XXIII)

Expresivitate locală
   Herta Müller scrie expresiv, Vladimir Nabokov scrie de asemenea expresiv, George Bălăiță se străduiește și el să scrie expresiv: „— O, spuse tatăl (...). Mâinile femeii se însuflețiră, contaminate de vigoarea și mărimea acestui O al bărbatului ei, atât de larg, de umflat încât prin golul lui ar fi putut încăpea cu ușurință capul unui elefant de șapte ani [subl. mea!].” [G.B., Marocco, vol. I, p. 65, Polirom, 2011] De ce tocmai de șapte ani? De! face fiecare ce poate.
   Fiecare lectură din proza românească o încep cu bunăvoință. Doar că...

Performanță literară vs. performanță existențială
   Într-o scriere literară având ca protagonist un personaj eroic, să zicem, reușita literară este pentru scriitorul autor al scrierii mai importantă decât reușita pe care ar fi înregistrat-o autorul dacă scrierea sa ar fi avut un corespondent în realitate și el ar fi fost în locul persoanei reale corespunzătoare personajului său.

Stranietatea în proză
   Stranietatea, cea fără de care mulți susțin că nu poate exista o proză de bună calitate, se obține și printr-o frazare simplă și directă, epurată de zorzoane. De ce? Fiindcă stranietatea este asemenea viselor și se trage din ele; unde mintea „lucrează” cu imagini, cu acțiuni, cu senzații și cu trăiri pure, esențiale, chiar dacă bizare și ilogice de multe ori. Toate lipsite de cauzalități. De aceea, un limbaj sofisticat, elaborat, încărcat de figuri de stil, îndepărtează percepția estetică de zona stranietății.

Abordare la alegere
   Unii pot să nu vadă nimic tragic în viața pe care o trăim. Doar afaceri, bârfe, cancanuri, trădări conjugale în ceea ce au acestea mai frivol — foarte bine, e libertatea lor. De aici poți să deduci, în plan artistic, o anume „filozofie”, de asemenea frivolă, a cotidianului. Dar existența în sine, nonexistența, cosmosul, tenebrosul, inexpugnabilul infinit, războiul, se pretează de asemenea la o anume linie filozofică. Cea dintâi favorizează producțiile spumoase, de vacanță, dar cu priză la public. Cea de-a doua este una gravă, serioasă, tragică. În mod cert cu mai puțină priză la public. Care public în general nu vrea să fie deranjat. E la alegerea noastră.
   Pe de altă parte, nu există temă sau subiect care să necesite imperios un anumit gen de abordare. Tragicul poate fi tratat în registru comic sau, oricum, cu detașare, iar măruntul în registru grav. Am văzut cu ani în urmă un film japonez, în care un bătrân muribund, în loc să se afle într-un pat, era întins nu știe de ce pe o masă destul de înaltă, într-un salon de spital, în contre-jour, cu fața în sus și bărbia cu o țăcălie albă înălțată către tavan. Iar în preajmă un doctor din salon îi spunea unui învățăcel: Uite, ce frumos!... Orice e posibil. Totul depinde de resursele și de disponibilitatea artistului. Sau de bravada lui.

Interdicție
   În roman au fost încercate de-a lungul timpului atâtea formule constructive și stilistice, încât mă întreb dacă a mai rămas ceva de inventat. Unii au încercat până și întoarcerea la formula clasică, riscând blamul moderniștilor. Încercări cu siguranță vor mai fi. Dar ceva cu adevărat înnoitor? Poate doar să se instituie o interdicție pentru cei lipsiți de talent. Cum însă lumea devine tot mai democratică, cum merge spre tot mai multă libertate, mă tem că nici măcar speranța asta n-o avem.

Spontan vs. cultivat
   Oricât ar avea scriitorii de cârtit împotriva criticii literare, ar trebui să recunoască că ficțiunile, în absența criticii, ar fi ca flora spontană. „Îngrijite” de critică, devin precum flora cultivată.

Din nou despre stranietate
   Pentru a reda ceva din profunzimea existenței — de fapt, nu profunzimea ci iraționalitatea ei — proza ar trebui să aibă stranietatea Bolero-ului lui Ravel. Și din curajul explicit al compozitorului de a o exprima.

Fantastic explicat
   Recitind Adolfo Bioy Casares — După-amiaza unui faun, ed. Curtea Veche, 2009. Prezentat drept „reprezentant strălucit al literaturii fantastice argentiniene”, ABC [apropo, oare a fost botezat ca să iasă ordinea alfabetică?] îmi apare ca un căutător stângaci de stranietate, simțindu-se obligat să explice tot ceea ce, în mod declarativ, este/trebuie să fie enigmatic în jurul său — mă rog, în jurul personajelor sale.

Nobel-scepticism sau nobel-gelozie?
   „Opinia noastră este că scriitoarea Herta Müller este o creație a propriului premiu Nobel, iar prestigiul acestui premiu a aruncat-o pe piața de consum, acolo unde alte best-selleruri, ca tematică și expresivitate, i-au luat-o cu mult înainte prin grija față de scrisul frumos, armonic, închegat și ingenios conceput, cu o gradație epică și o conflictualitate atractivă. În romanele Hertei Müller nu se întâmplă practic mare lucru și chiar urmărirea tramei epice ale principalelor scrieri denotă mari pierderi de ritm, de ficțiune și fabulație epică, transcrise într-o avalanșă rostogolită de cuvinte, de aparentă primitivitate, întoarsă mereu spre înăuntru și supusă unei tehnici a rebours.” Este părerea criticului Mircea Popa, Acolada, 3, 2020.
   Eu, ca să fiu sincer, nu i-aș reproșa Hertei Müller decât eterna/obsesiva întoarcere la tema Securității.

Unda remanentă

Peste tot erau ecourile undei rătăcitoare
menite să hălăduiască peste timp de la
Big-Bang-ul primordial al venirii pe lume.
Era nevoie doar de-un ghioc lipit de ureche —
Precum o undă reflectându-se neîncetat
de liziere de pădure doldora de umbră,
   de povești din cărți colorate
   și de sfârșit de vacanțe mari

Foșnetul îndepărtat al timpului
spațiu astral dintre soare și veri trecute
între zăpezi topite la sfârșit de martie
   și trotuare zvântate
Între albe cearșafuri întinse la uscat
   — unduind în adierile primăverii
și zmeie înălțate pe-un cer strălucitor:
   ochi mijiți către soare

Între zumzetul albinelor trebăluind de Paști
   peste galbenul câmpiilor de rapiță
și trenul de fum de acum decenii
tăind peste câmpii umbrele norilor
cu vuietul vag umplând valea necuprinsă
   Gara ca o ilustrată de demult

Pașii moi și rostogoliți ai zarurilor
aruncate pe cartoane cu jocuri: trasee
   pline de serpentine, scărițe și scurtături
capcane, de care și-acum mă-nspăimânt.
Figurile improvizare și forme efemere
foșnind pierdut în tânjirea timpului...

Și iată că pe fereastra larg închisă
   a sufletului de-acum
mă regăsesc în liniștea ancestrală
a undei remanente care persistă —
doar că, precum vechile fotografii sepia,
devine în timpul ce-a mai rămas
   tot mai palidă.

Iluzie optică

Închide ochii, iubito
Strânge pleoapele, strânge-le
   tare, tare.
Acum deschide ochii și spune-mi,
   ce vezi?
Cercul luminos a devenit roșu?
Sau verde? Sau poate n-a fost nicicând?

Dar cele două linii colorate?
Le vezi cum se-apropie, iubito?
Sau de fapt nu, ele
   doar par că se-apropie
   și de fapt
   nu se-ntâlnesc niciodată?
Știi, e doar o iluzie optică, iubito

Zigzaguri, unghiuri, croșete
Tot ce vrei și nu vrei
Romburi și cercuri, de toate
   triunghiuri
già s’avanzan, si ritiran
Și nu-i doar poveste
Dar parcă nici amintire...

Spune-mi, iubito, când
închizi ochii și strângi pleoapele
   tare, tare
Pe mine mă mai vezi acolo
   în lumină? Sau nu
mai sunt nici eu decât
o iluzie
   optică?

Prezență*

Eram mai mulți în încăpere: cunoscuți, prieteni. Erai și tu acolo, o prezență discretă. Discretă pentru alții, poate. Pentru mine erai o prezență pregnantă, de departe cea mai importantă dintre toți cei de față. Dar știam că nimeni nu trebuia să aibă vreo bănuială despre relația noastră de altădată. Și tu o știai la fel de bine ca și mine. Mai mult decât atât, noi înșine trebuia să uităm de vechea noastră relație. Și totuși tu ai fost, la fel ca și altădată, cea mai îndrăzneață. Mă spălam pe mâini într-o chiuvetă, iar tu te-ai apropiat de o masă apropiată, al cărei colț aproape că se atingea de chiuvetă. Te-ai aplecat peste acel colț și te-ai sprijinit cu mâna, ca și cum ai fi avut o treabă acolo. M-am uitat la mâna ta. Dumnezeule, era o mână de femeie tânără. Mâna ta delicată de femeie tânără. Vinișoare albăstrii străbăteau pielea ta albă ca laptele. La degete purtai câteva inele, dintre care pe unul mi s-a părut că îl recunosc. Dar pe lângă inele, îți petrecuseși peste deget o fâșiuță de hârtie pe care scriseseși, ca să văd eu și nimeni altcineva: „Cum te mai simți?” Asta însemna mult pentru mine, foarte mult. Îmi amintesc de emoția mea când m-am gândit că ar trebui să-ți răspund: „La fel ca și atunci.” Dar asta ar fi însemnat să mă dau de gol, că relația este încă prezentă.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

Despărțirea de revista Vatra

(Am postat acest articol, cu alt titlu, și pe blogul meu de pe WordPress)

I-am trimis profesorului Iulian Boldea redactor-șef al revistei Vatra scrisoarea de mai jos. Care cred că spune tot ce era de spus.

Stimate domnule Iulian Boldea,

Constat cu regret că în revista al cărei redactor-șef sunteți își fac loc de la o vreme încoace articole politice marxist-leniniste nu doar cu accente staliniste ci, aș zice, staliniste sadea, ale căror autori sunt membri notorii ai platformei stângiste Criticatac. În același timp, n-am observat să fie admisă și să văd apărută vreo luare de poziție contrară din partea vreunor colaboratori ai revistei. Că stalinismul este în plin avânt în rândurile acestui grup, care văd că are și putere de decizie la Vatra, o dovedește faptul că un comentariu caustic, dar perfect decent ca limbaj, pe care am încercat să-l postez la articolul semnat Claudiu Gaiu, „Foloasele unei dictaturi socialiste” (!), a fost cenzurat rapid și în totalitate.

Dacă sunteți curios, comentariul era cel de mai jos:

Doar câteva citate copy-paste, halucinante:

„preşedintele rus constata că dintr-o nenorocire s-a regenerat noua Rusie. E un discurs de proroc, căci un deceniu mai târziu, ţara sa avea să obţină două notabile succese naţionale şi internaţionale: recuperarea strategică a Crimeii din faţa unei Ucraine beliciste.”

„Prin simpla sa existenţă, URSS garanta seriozitatea unor proiecte politice socialiste.”

„Principalul obiectiv vizat fiind, ca şi-n cazul binefăcătoarelor epurări staliniste, slăbirea puterii clasei parazitare birocratice şi afirmarea caracterului proletar al statului.”

„Acapararea statului de către o forţă socialistă ajunsă la putere pe orice cale e un lucru bun. Se poate realiza prin revoluţie, biruinţă electorală, victorie sau înfrângere militară. Niciun alt regim nu a realizat progrese asemănătoare în ascensiunea socială, combaterea analfabetismului, sporirea siguranţei, generalizarea asistenţei sanitare şi ridicarea nivelului cultural.”

Afirmații pentru care ar fi roșit până și propagandiștii de la „Sputnik” sau „Russia Today”. Dar nu, autorul de la „Vatra” le înșiră fără nicio jenă. Sigur, ne-am putea gândi la o dezbatere liberă de idei și la libertatea de exprimare. Dar nu, nimeni dintr-o tabără potrivnică nu e invitat să se exprime. Avem de a face cu aceeași gașcă exclusivistă de la „Criticatac”, care, într-un mod (aproape) inexplicabil, a acaparat, se pare, cândva frumoasa revistă „Vatra”. Incredibil.

Vă las pe dumneavoastră să judecați cum altfel decât staliniste pot fi calificate afirmațiile iresponsabile de mai sus.

Dacă ceea ce se întâmplă la Vatra are girul dumneavoastră, înseamnă că eu nu mai am ce căuta printre colaboratorii revistei. Aș putea încheia spunând că rămân în așteptarea unor vremuri mai bune. Cum însă la vârsta mea nu prea faci proiecții în viitor [mai ales când depind de alții], înseamnă că nu mai aștept nimic. Decât doar, eventual, să aflu că acel grup de tineri furioși de la Criticatac a scăpat de sub control și că dumneavoastră urmează să restabiliți „ordinea”. În caz contrar, vă rog să dispuneți să nu mi se mai trimită acasă revista.

Cu stimă (și cu regret),
Paul Tumanian

Notații literare (XXII)

Marocco
   O tematică de-a dreptul imposibilă: Omul în relație cu Cosmosul, sau Omul în Cosmos — așa cred că s-ar putea defini tematica romanului (Junimea, 2018). L-am recitit de câteva ori după publicare, încercând să „pipăi” — încă o dată — scriitura. Se susține? E consistent? Ține treaz interesul cititorului? Puține pasaje din roman mi-au dat sentimentul de „rotunjime” pe care l-am avut în cazul altora dintre scrierile proprii.

Minima îndepărtare de model
   Tot așa cum infractorii care încearcă să scape de urmărire își iau alte nume dar numele pe care le inventează păstrează involuntar ceva din numele lor reale, la fel și scriitorii inventează pentru personajele lor nume cu care sunt familiarizați sau nu mult diferite de ale celor pe care și i-au luat drept modele. Și nu doar personajele. Împrejurările, locurile, toate sunt concepute în ficțiune mai mult sau mai puțin asemănătoare locurilor și împrejurărilor cu care scriitorul este familiar. Mergând până acolo că dacă geometria locului fictiv se îndepărtează prea mult de modelul real, apare uneori senzația de falsitate. Pe scriitorul „culpabil” îl încearcă senzația de ilegitimitate a scriiturii sale.

Fantezie/Fantasy
   Pulberea de stele a lui Neil Gaiman mi-a servit pe tavă cheia pentru unul din proiectele mele îndelung părăsite: Sebastian, fost Tristan, care a devenit acum Laurian — adăugându-i-se Laura. Singura manieră în care se putea realiza acel proiect era „fantasy” — mă rog, un fel de. Și, culmea, m-am întors astfel la obârșie, căci prima variantă am conceput-o tot într-o cheie fantezie; doar că a fost o fantezie într-o variantă rudimentară. Acum i-am atașat „Sala de gimnastică”, un alt proiect, conceput inițial de sine stătător, lăsat și el în părăsire de ani de zile. Totul s-a limpezit, părțile au aderat una la alta în chip firesc. Zic eu.
   În rest... Ce aș putea să spun? Le-aș face o sugestie autorilor de fantezie: măcar să limiteze la strictul necesar numărul de personaje, nu de alta dar să nu-l facă pe cititor să se simtă tot timpul vinovat că n-a fost de-ajuns de atent la lectură, scăpându-i momentul intrării în „scenă” a fiecăruia din puzderia de personaje mai mari sau mai mici, care apar și dispar la fiecare pagină, de nimic anunțate, nici măcar de o minimă logică a existenței lor. La fel aș zice și despre celelalte detalii, împrejurări etc.
   „Autorii de fantezie creează lumi noi, nemaivăzute, animate de magie și locuite de rase și creaturi fantastice” — găsim scris în Wikipedia. „Prima caracteristică a genului este aceea că lumea descrisă nu este cea reală, ci una imaginată, dar care nu are nici o legătură cu Pământul, ca în cazul SF-ului. Lumile fanteziei sunt mult diferite, ele fiind marcate de existența magiei și a creaturilor și raselor diferite de om.”
   Ne-am putea întreba, în definitiv ce deosebește fantezia de basm? Ei bine, în basm cred că putem spune că oricât de fanteziste și de hiperbolizate ar fi personajele sau situațiile, acestea au sens și o miză. Au o viață, trăită după logica vieții; sau măcar sustenabilă logic. E drept, cu adăugirea că în basm totul este îndeobște redus la esență, pe când o fantezie care se respectă abundă în detalii, care mai de care mai nesemnificativ; care, nu neg, poate că pe unii îi amuză.
   În Pulbere de stele/Stardust, de Neil Gaiman, o pisicuță are blana gri-albăstruie, iar ochii ei „își schimbau culoarea în funcție de dispoziția ei, de la verde și auriu până la roz-portocaliu, stacojiu și purpuriu”. Hai să zicem că o asemenea pisicuță este o chestie nostimă și la o adică poate avea o oarecare semnificație. Dar că „sora (...) mai mică [era] mai tânără decât el cu șase luni”, asta e mai greu de înțeles ce poate semnifica; sau care ar fi hazul.
   În definitiv, genul fantezie pune, mai degrabă involuntar, aș zice, o întrebare fundamentală: pentru ce scriem? Și, corelativ, pentru ce citim?
   Cu siguranță, unui scriitor de fantezie o scriere în acest gen îi dă senzația de libertate. Poate și cititorului. Până la un punct. Să fie ăsta un argument de-ajuns de puternic pro-fantezie?
   Julio Cortázar, prin Model de asamblare, scrie o întreagă carte fără niciun sens. Într-un dialog nesfârșit, cu sute de replici, personajele își vorbesc, deliberat fără să spună nimic. Dar într-o fluență perfectă. Încât, iarăși, cititorul tinde să-și facă reproșuri că nu-i în stare să se concentreze. Pentru autor, da, poate fi o provocare — la sfârșit poate să strige, cu satisfacție, Uite, am reușit! Dar, întrebare: cititorul cu ce se alege?
   În realitate, ceea ce caracterizează genul este lipsa totală a atașamentului — sau, ca să nu fiu prea categoric —, un atașament minim al autorilor la regulile de construcție literară. Eliberarea de constrângerile scrierii „clasice” trebuie să-l facă pe scriitorul de fantezie să fie atent să nu rătăcească „drumul”. Căci pericolul îl pândește la tot pasul.

Notații literare (XXI)

Eșafodaj și draperii
   Uneori am în minte o schelă (literară), un eșafodaj, urmând să găsesc draperiile cu care s-o îmbrac. Dacă încerc prea multe draperii, ca în cabina de probă, înseamnă că ceva scârțâie încă de la început cu eșafodajul. Alteori pornesc de la un simplu petic și am de țesut, pornind de la el, o draperie întreagă. Vine însă un moment când, tot probând (în minte) draperii și constatând că nu se potrivește niciuna, mi se face lehamite și îmi zic: eșafodajul ăsta nu se pretează la niciun fel de draperie — trebuie dărâmat.
   Doar că eșafodajele se dovedesc de multe ori foarte rezistente. Încăpățânate. Nu se lasă distruse cu una, cu două.
   Demult în copilărie, un prieten și cu mine, influențați de circ, care venea la noi în oraș cam o dată pe an, poate mai rar, ne-am pus în gând să le prezentăm familiilor noastre și vecinilor un „spectacol” de circ, la noi în curte, în fața casei, într-un decor de verdeață. Ăsta ar fi fost „eșafodajul”. „Draperia” — o variantă — ar fi putut să fie una romantică: atenția îndreptată spre cortul ponosit pe care circul îl înălța pe un maidan din centrul orașului, spre cercul de rumeguș care rămânea în mijlocul maidanului, pe locul arenei, în ziua cea tristă când circul ne părăsea; apoi, în curte: scaunele aduse pentru spectatori, pregătirea în pripă a spectacolului, pregătirea noastră, a „artiștilor”, ajutorul pe care o fată mai mare din curte era doritoare să ni-l dea pictându-ne fețele cu acuarele în diferite culori, ca la clovni; scândura pe care am așezat-o oblic, pe muchie, pe care prietenul meu și cu mine urma să facem echilibristică; ș.a.m.d.
   O altă „draperie” ar fi fost — adaos la spectacolul propriu-zis (care la un moment dat mi s-a părut prea puțin ofertant) — o tombolă pe care am fi organizat-o în paralel cu spectacolul; unde, ca element de culoare și de fantezie, spectatorii ar fi urmat să pună la bătaie lucruri cu valoare de simbol și, cumva, apăsătoare; tombola fiind un bun prilej de exorcizare, de descotorosire de acele lucruri; astfel, tatăl meu ar fi urmat să pună în joc ceasul deșteptător, cel care îl teroriza în fiecare dimineață trezindu-l din somnul său dulce și obligându-l să plece la un serviciu pe care negreșit îl detesta; pentru alți „spectatori” urmând să găsesc alte lucruri de sacrificat în chip simbolic.
   „Draperiile” însă s-au dovedit a nu fi rezistente în fața rațiunii. Și incongruente. Cu conștiința adultului de astăzi, m-am pus în situația „spectatorilor” de atunci și mi-am dat seama că scălâmbăiala unor mucoși cu capul în nori m-ar fi plictisit. Ca spectator (responsabil), m-aș fi simțit mai degrabă dator să le atrag mucoșilor atenția că în spatele reprezentațiilor artiștilor de circ stau ani de zile de muncă încordată și că deci nu era de dorit să încurajezi lucrul făcut de mântuială, încropeala; iluzia că totul se poate obține ușor și fără efort.
   Urmarea a fost că „Spectacolul” a căzut.
   „Tombola” a căzut și ea.
   N-a rămas decât un mic eseu despre dilema dacă să le tai elanul la doi imberbi, îndemnându-i să ia lucrurile în serios și să pună osul la treabă — sau, dacă nu, să renunțe; sau să-i lași în abureala visurilor lor de doi bani, socotind că visurile sunt o valoare în sine în existența noastră.

Similitudini
   Un anume scriitor român compensează incapacitatea sa funciară de a construi printr-o scriitură amorfă, la vrac, gen ocluzie de viscere, o amestecătură de rememorări blurate și reflecții răsuflate. Marcel Proust scrie la rândul său o memorialistică ficțională amorfă și vag structurată. Unii găsesc scrisul lui Proust greu digerabil. Alții nu gustă deloc producțiile scriitorului român. Aș băga mâna în foc că dintr-o asemenea simetrie de ne-gustare cel de-al doilea (care oricum suferă de mania persecuției) se vede pe sine de aceeași factură cu cel dintâi.

Muntele vrăjit și Cerul nu are preferați
   Mă întreb dacă Erich Maria Remarque nu a citit Muntele vrăjit (cu puțin timp) înainte de a scrie Der Himmel kennt keine Günstlinge [Cerul nu are preferați], tradus în manieră comercială în românește prin Zeii sunt singuri. În Muntele, eroul principal, tânărul inginer Hans Castorp, se duce să-și viziteze vărul, Joachim Ziemssen, bolnav de tuberculoză, la un sanatoriu din Davos, Elveția. În Cerul, eroul principal, Clerfayt, se duce să-și viziteze colegul de raliuri automobilistice, bolnav tot de tuberculoză, internat tot în Elveția, tot la un sanatoriu din munți, Bela Vista, însă dintr-o localitate neprecizată. (La un moment dat, când dialogul o cere imperativ, autorul trebuie să recurgă la o stratagemă în privința locației sanatoriului: „Vânzătoarea numi locul de unde venea (...).”) Deosebire: în Muntele, Hans Castorp se descoperă a fi el însuși bolnav de tuberculoză și devine în scurt timp pacient al sanatoriului, în timp ce în Cerul, eroul e sănătos tun! În Muntele, eroul principal este atras de o femeie internată la rândul ei în sanatoriu, Clavdia Chauchat. În Cerul, Clerfayt se simte și el atras de o pacientă internată în sanatoriu, Lillian Dunkerque; la fel de enigmatice ambele. În Muntele, tartorul sanatoriului este directorul Behrens, supranumit Radamante. În Cerul, tartorul cel mare este profesorul supranumit Dalai Lama; numele adevărat: neprecizat; ambii la fel de severi și de autoritari. În Muntele, există un personaj exotic, doamna mexicană supranumită Tous-les-Deux, care și-a pierdut deja un fiu și este pe cale să și-l piardă pe al doilea. Replica ei din Cerul este tot o sud-americană, Manuela, columbiană de astă dată, pe care tuberculoza o ucide. În Cerul, există un personaj rus, Boris Wolkow, în timp ce în Muntele, personajele ruse, mai numeroase, ocupă în sala de mese a sanatoriului „masa rușilor bine”; nemaipunând-o la socoteală pe însăși Clavdia Chauchat, care este tot rusoaică.
   La un moment dat personajele lui Remarque părăsesc Muntele și pleacă să viețuiască „în Vale”. Tot „în Vale” visau să ajungă și personajele lui Mann; cu deosebirea că pentru acestea din urmă „Valea” rămâne doar un vis.
   Pe alocuri, povestea lui Remarque, comparată cu cea a lui Mann, poată să pară superficială. Nu m-aș grăbi, totuși, să-i lipesc această etichetă. Remarque preferă să argumenteze structural, construiește făcând uz de o anume „sintaxă” a narațiunii, ca să zic așa. De exemplu, în preumblările ei în Paris în timp ce Clerfayt se află în Italia, urmând ca apoi să participe la raliul de la Monte Carlo, unde își va găsi sfârșitul, Lillian întâlnește pe stradă o femeie moartă. Această apariție prefigurează dispariția iubitului ei: „Ochii îi erau deschiși și o fixau încremeniți.” Remarque preferă să ne arate astfel, ca într-un glob de cristal, evenimentele viitoare (și implicit neliniștile subliminale ale eroinei), în loc să ne comunice explicit eventualele ei presimțiri. Aceeași femeie moartă îi oferă lui Lillian ocazia să se arate ironică față de tânărul care scria versuri la comandă, însoțitorul ei din acea seară. Poetul trecea drept unul al morții. Dar acum, pus față în față cu moartea „concretă”, bate în retragere. „E cu totul altceva s-o privești în față decât să vorbești despre ea, nu-i așa?” îl ironizează Lillian.
   Spre deosebire de multe alte succese literare, care vin și trec, Der Himmel kennt keine Günstlinge este o carte scrisă pentru a rămâne.

Dialoguri impredictibile
   Unii conduc conversațiile personajelor spre zone aflate sub zodia hazardului, a impredictibilului, a bizareriei. Conversații care, în definitiv pot fi și inteligente, de ce nu? Sunt sigur că la un moment dat, când un scriitor simte că dialogul se pretează la un asemenea curs, la momentul lui astral, îl încearcă o secretă satisfacție: pe cititor l-am pierdut pe drum. Chiar dacă dialogul nu devine cu totul neinteligibil, devine în schimb presărat cu întorsături surprinzătoare în așa o cantitate încât cititorul să recunoască în sinea sa: Aici suntem în plină proză mare! Să nu ne închipuim însă că e neapărat „ușor a scrie proză când nimic nu ai a spune”. Julio Cortázar a scris un volum întreg în care, programatic și declarat, n-a vrut să spună nimic. Și a făcut-o cu mare succes.

Notaţii literare (XX)

Meta...
   O metodă, nu spun foarte bună, ci foarte uzitată, de a-ţi ascunde „deficiențele” de talent este să te ascunzi în spatele abstracțiunilor. Să faci meta-dialog, meta-narațiune, meta... orice. Da, la început, până ce prinzi un pic de cheag literar, riști să contrariezi lumea. Dar mai târziu, dacă ai avut răbdare, nu mai contrariezi pe nimeni — poţi să te fericeşti că ai dat lovitura; ai intrat în zona imunităţii... critice. Și poţi s-o ţii aşa mult şi bine.

Ordine în cuvinte
   Întâmplări din Noaptea Soarelui de Lapte, își intitulează George Bălăiță „romanul” de 70 de pagini inclus de editura Polirom (2011) în „seria” Marocco, vol. I; cu subtitlul „Un roman al cuvintelor”. O precizare necesară pentru cei care se așteaptă, poate, la altceva decât la o colecție mai degrabă dezordonată de cuvinte, nu lipsită de un anume farmec pe alocuri. Oricum, o scriere care face notă distinctă în literatura română — atâta câtă există —, în care fantezia și inventivitatea se află într-o criză prelungită și, pare-se, fără speranță. O notă distinctă chiar și în volumul amintit, unde atenția autorului este captată, într-un total anacronism, mai ales de vaci și de grajduri. Ar fi prea mult să ne așteptăm la un mesaj din partea lui G. Bălăiță în Întâmplări din Noaptea Soarelui de Lapte. Putem doar observa o oarece sinteză între Alice în Țara Minunilor și Păcală, exceptând dezordinea cuvintelor și a ideilor, absentă în cea din urmă.

Echilibrare la Dostoievski
   Se așterne de o discuție între personajele din Idiotul: partea a III-a, cap. I [pp. 337–8 din ed. 1969]. Discuția este îndreptată spre politică (deoarece Dostoievski trebuie să fi simțit nevoia să contrabalanseze, în acest moment, latura preponderent „cotidiană/casnică” a narațiunii din ultimele capitole cu o preocupare mai înaltă, politic-filozofică). Drept care, profită de prilej pentru a-și expune — prin gura personajelor, desigur — dezaprobarea față de liberalismul european, care nu face altceva decât să corupă tradițiile Rusiei pravoslavnice. Încă de la primele replici, spre surprinderea autorului, intervine în discuție Alexandra Ivanovna, una dintre fiicele generalului Epancin. Spre surprinderea autorului, dar și a soției generalului: „Ca să vezi, gândea Lizaveta Prokofievna, ori nu face decât să mănânce și să doarmă, de nu mai e chip s-o scoți din lâncezeală, ori se aprinde așa din senin, o dată pe an, de n-o mai recunoști și rămâi cu gura căscată la cele ce spune.” La prima vedere, Dostoievski n-avea nici un motiv să facă să fie activ de un personaj tăcut din fire; printre altele, fiindcă astfel se vede nevoit să dea explicații. În realitate însă, el a găsit un bun prilej să adauge contur unui personaj altminteri destul de șters, de care avea nevoie exact în aceste pagini, pentru a justifica, printre altele, interesul unui alt personaj (secundar), care se părea că aspiră la mâna fetei. Totodată, discuția despre liberalism este condusă în așa fel încât să fie o incursiune în domeniul literar (oarecum deficitar, și el, în roman), în particular la capitolul „specificul național” (și la ei!) al scriitorilor ruși din epocă — doar trei la număr. Și astfel Dostoievski împușcă doi iepuri dintr-un foc. Dacă nu chiar mai mulți.

Un manuscris scos din joben de Dostoievski
   Ippolit Terentiev (din Idiotul), un tânăr nihilist, bolnav de tuberculoză în stadiul terminal, pe care critica literară îl consideră un fel de dublură a prințului Mîșkin, a scris într-o zi și o noapte, în timp ce se afla găzduit în casa prințului, un fel de articol — nu e prea clar în ce scop [p. 434 în ed. 1969] — pe care ține să-l citească celor prezenți. Apreciază durata lecturii la „patruzeci de minute, cel mult un ceas” și, fiindcă în rândul potențialului auditoriu se fac simțite unele reticențe, hotărăște să tragă la sorți dacă să citească sau nu. Sorții hotărăsc că da.
   Lectura începe la pagina 438 și durează până la pagina 469, deci mai bine de 30 de pagini. De unde deduc că durata lecturii — ținând cont și de foarte probabilele accese de tuse ale tânărului tuberculos — a fost mult subestimată.
   Textul scris de Ippolit pare a nu avea mare legătură cu narațiunea romanului; pare mai degrabă lipit; drept care mă întreb dacă nu cumva Dostoievski îl avea dinainte, rămas cine știe de la care altă narațiune, și a găsit aici prilejul — nu tocmai inspirat, aș zice — să-l insereze. La un moment dat, anticipând lungimea și inoportunitatea, autorul pune în gura personajului său îndoiala în această privință, mizând pe o îngăduință sporită din partea cititorului: „Domnilor, rosti el puțin jenat, n-am mai recitit manuscrisul, dar mi se pare că am scris aici multe lucruri de prisos.” Aferim!
   În plus, Ippolit se arată mult prea precoce pentru un tânăr de 18 ani care se încumetă să filozofeze pe teme existențiale: „Religia! Admit că viața veșnică există (...). Să zicem că flacăra conștiinței a fost aprinsă prin voința unei forțe superioare, că această conștiință, rotindu-și privirea asupra lumii, a spus: «exist!» și că pe urmă, deodată, aceeași forță i-a poruncit să se stingă, pentru că așa trebuie, în numele unor imperative de ordin superior — și chiar fără a explica pentru ce anume — fie, admit totul, dar rămâne aceeași întrebare: ce nevoie mai era și de obediența mea? Nu se putea să fiu sfâșiat pur și simplu, fără să mi se ceară să-i cânt osanale celui care mă sfâșie? (...) E adevărat, spun ei (...), că trebuie să te supui fără să cârtești, din considerații etice, și că smerenia, umilința mea va fi cu siguranță răsplătită pe cealaltă lume. Înjosim prea tare providența când, de ciudă că nu suntem în stare s-o înțelegem, îi atribuim felul nostru de a judeca.”
   Să recunoaștem, e nițel cam exagerată știința de carte a tânărului de 18 ani.

Construcție dilematică
   Am stabilit că povestirea „Răzgândire” trebuie să fie construită într-o manieră sobră, asemănătoare cu cea din „Visul văduvei”, să zicem. Altfel, într-o construcție mai degrabă barocă, stranietatea necesară oricărei compoziții care se respectă are de suferit. Pe de altă parte însă, personajul principal trebuie să „recupereze” la fiecare pas ceva important din trecutul său legat de femeia cu care a trăit în casa recent vândută și cărei vânzare o regretă. Pentru ca regretul său să fie justificat literar, el trebuie să evoce neîncetat în minte trecutul recent al conviețuirii cu acea femeie. Or, un personaj care evocă mereu trecutul, cu greu se mai poate încadra în tiparul sobrietății propuse. Iată dilema.

Buchet de cătină

Este un fel de buchet ceea ce văd în faţa ochilor mei, un buchet de flori minuscule ca nişte bobiţe portocalii asemănătoare fructelor de cătină, dese, chiar foarte dese, şi — dacă mă uit mai bine — iată că şi ușor mişcătoare: parcă ar avea viaţă în ele; încât mă întreb dacă nu sunt de fapt un soi de insecte. Dar nu, din fericire sunt chiar floricele; sau mai degrabă, totuși, bobițe; care se mişcă uşor, freamătă — micile fructe ale unui bonsai delicat, tulburate de vârtejuri mărunte provocate de un curent de aer.
   M-am întrebat: dar de ce trebuie să aibă toate o logică? Îmi amintesc că întrebarea a venit ca un fel de răbufnire de revoltă — ceea ce se poate întâmpla în orice împrejurare, chiar şi-n vis —, pesemne fiindcă atâta vreme m-am simţit constrâns să caut logica în toate...
   Mi-am amintit de cătina pe care o știam eu din copilărie, crescând pe dealurile unde la sfârșit de vară se instala seceta și de unde imaginea orașului din vale tremura în aerul fierbinte.
   Și cu asta i-am pus punct.
   Ajunge! Gata cu instabilitatea! Trebuie să redevină un buchet de cătină!
   O luăm de la capăt.