Laura își ceruse scuze că nu poate să-l însoțească acasă la el: nu suporta să vadă încăperi devastate și oameni în suferință. Iar el își ceruse la rândul său scuze că nu poate s-o însoțească până acasă la ea dat fiind că era zor să ajungă în prezența poliției la locuința sa spartă.
Când ajunse acasă, singur, poliția era deja acolo și făcea investigații. Îi zări încă de departe, de pe stradă. Erau de bună seamă experții în criminalistică, intrând și ieșind pe ușa larg deschisă a intrării principale, îngenunchind la tocul ușii ca să ia probe, probabil amprente. Din interiorul casei venea lumină pe uși și pe ferestre, iar trotuarul, în dreptul intrării, era de asemenea puternic luminat. Din acea lumină vie, galbenă, atât doar cât îi fugiră ochii într-o parte și într-alta, se desprinse o formă pe care o recunoscu imediat: era maică-sa. Silueta ei distinsă, de familie bună, cu borul larg al pălăriei îndoit în față, peste frunte, silueta de care era ea însăși mândră și nu mai puțin întreaga familie. Îl recunoscuse la rândul ei și venea spre el, înveșmântată în îngrijorarea nopții începutului de toamnă. Deși nu era vremea învinovățirilor.
— Doamne, mamă, cum ai ajuns aici atât de repede?
— M-am grăbit să vin să-i scuz pe ceilalți, dragule, îi explică ea. Să-i scuz față de tine! Deja ajunsese lângă el și îl luase cu un braț pe după talie, privindu-l de jos în sus c-un aer vinovat. El încă nu se dezmeticise când ea, ghicindu-i nedumerirea, îi explică: — Taică-tău n-a putut să vină. După cum știi, tremură de frica poliției. Amelia e și ea o fricoasă, iar Flaviu, ce să mai spun. Când îl apucă furiile, sparge tot ce întâlnește în cale, nu s-a schimbat deloc. Numai că, din păcate, dacă ar fi aici, n-ar prea mai găsi ce să spargă. Am înțeles că ți-au luat tot, iubitule. Chiar și corabia din sticlă! Vreau să spun, cu sticlă cu tot, bineînțeles. Doamne, și ce-mi plăcea corabia aia! Cum au putut să pună înăuntru bețișor cu bețișor și să încropească ditamai corabia, până la cel mai mic amănunt?
— Hai să dăm o raită prin casă, o îndemnă Laurian.
Dar maică-sa se încordă toată.
— Nu pot, iubitule, se dezvinovăți ea înălțându-și spre el ochii rugători. Îmi face rău! Nu pot să văd așa ceva. Am venit doar să văd dacă ești bine. Adică, bine! se corectă ea. Sigur, e doar un fel de a spune. Cum poți să fii bine când ți-a fost casa jefuită? Dar trebuie să fug repede să-i dau raportul lui Tedi. Vrea să știe ce și cum, cu de-amănuntul, știi cum e el. Ai grijă de tine, puiule, vezi ce faci cu poliția. Dacă nu te descurci, vino să dormi la noi, bine?
Și plecă.
Când Laurian dădu să intre în casă, un tip îmbrăcat la patru ace îi ieși în întâmpinare, cumva prevenitor, ca și cum și-ar fi asumat, el, rolul de ocrotitor. Deși Laurian nu avea nevoie de nicio ocrotire venind din partea autorităților.
Îl urmă pe polițist, trecând pragul casei, nu înainte de a arunca o privire în urmă. Apucă s-o vadă pe maică-sa cum se îndepărtează în întuneric, cu capul plecat.
Polițistul, care știa una și bună, îl întrebă, așa, în mod oficial, dacă el e proprietarul casei și ceru să vadă buletinul.
— Sper că nu l-ați uitat înăuntru! se încruntă el. După care se grăbi să adauge, îndulcind tonul: — Ați avut ghinion, domnule. Puține locuințe sunt sparte la asemenea ore, înainte de miezul nopții. Iar pe de altă parte răufăcătorii obișnuiesc să se asigure că proprietarul e plecat în concediu sau, mă rog, undeva, pe o durată mai lungă. Dumneavoastră mi se pare că n-ați lipsit decât câteva ore, nu? Dar, ce să zic, ați avut noroc totuși, fiindcă dacă erați acasă, se putea întâmpla orice. Îl privi în adâncul ochilor, cercetător, gesticulând discret: — Ați avut recent vreo discuție cu vreo persoană cunoscută sau necunoscută? I-ați vorbit cuiva despre valorile pe care le dețineați în locuință?
Valori în locuință? Ce valori? Poate plăcile de patefon. Nu, tot ce era de valoare, rămăsese în casa părinților. Când, ținând cu tot dinadinsul să ducă un trai independent, se mutase la casa lui, adică aici, nu luase mai nimic din casa părintească. Doar mobila strict necesară. Iar parte din ea și-o cumpărase el însuși, c-un mic ajutor bănesc din partea familiei.
Polițistul cel spilcuit continuă să-l descoasă:
— Sunteți sigur, domnule, că la plecare ați încuiat ușa? De ce vă întreb? Fiindcă dacă, întâmplător, ați uitat s-o încuiați, nu putem menționa în procesul-verbal că s-a pătruns prin efracție. Știți, pătrunderea unei persoane neautorizate într-un spațiu neprotejat are altă încadrare juridică, nu vreau să intru acum în amănunte, mă-nțelegeți.
— Da, răspunse Laurian, sunt sigur că n-am uitat să încui ușa. Pot să intru puțin, să văd cum arată? îi ceru el permisiunea polițistului-șef.
— Bine, o să vă las să vă aruncați o privire, acceptă acesta, deși oamenii mei încă n-au terminat investigațiile. Apoi o să vă rog să-mi dați o declarație. Cred că cel mai bine ar fi să veniți cu noi la secție, ca s-avem măcar o masă pe care să puteți scrie. Nu știu dacă ați aflat — probabil că n-aveați de unde — vi s-a furat mobilierul. Altă ciudățenie! Cum de-au știut răufăcătorii că lipsiți mai mult timp de-acasă? Vă dați seama, a trebuit să vină c-un furgon! Nu s-au ferit de vecini, nu s-au ferit de nimica! Sigur n-ați vorbit cu nimeni despre intenția dumneavoastră de a ieși în oraș? Aveți unde să stați peste noapte?
În primul moment, înainte de a-și aminti de invitația maică-si, se gândi la Laura.
— Nu de alta, explică polițistul, dar aici nu puteți rămâne, chiar dacă, să zicem, ați fi dispus să dormiți pe dușumeaua goală. Ceea ce nu vă sfătuiesc. Știți, locuința trebuie sigilată, cel puțin pentru o perioadă.
Pe stradă trecea o gașcă de derbedei, vreo șase sau șapte la număr, cel mai probabil beți, și, dând din mâini, scălâmbăindu-se în toate felurile, cântau răcnind în noapte, în zeflemea, cât îi ținea gura: Trăiască Regele, în piață și obor!... Poliția, care era de față, pe marginea trotuarului, venită să investigheze împrejurările în care fusese spartă locuința lui Laurian, nu intervenea, îi lăsa să-și facă de cap.
Intrând în locuința sa se simți încă de la primul pas ca și cum ar fi pătruns într-o locuință străină. Pereții goi, parchetul — o suprafață de parchet pe care nu o bănuise atât de întinsă, totul într-o lumină galbenă cu care nu era familiarizat. Telefonul, care stătuse pe măsuța lui rotundă, nu dispăruse, doar ajunsese jos pe parchet, iar firul care venea de la priza din perete părea acum mult mai lung. Multă lume umbla prin locuința sa precum în sălile unui muzeu deschis publicului după ora închiderii, ca în noaptea muzeelor deschise. Priveau în dreapta și în stânga, admirau pereții goi.
Polițistul îi observă nedumerirea de pe față și se aplecă discret la urechea lui cu o explicație:
— Când am sosit noi aici, erau deja prezenți. Am presupus că sunt prieteni sau cunoștințe. I-am lăsat, considerând că nu fac niciun rău. Dar dacă doriți, îi poftim imediat afară.
Dar Laurian nu ținu ca străinii din casa sa să fie dați afară. Pe cei mai mulți nu-i cunoștea. Pe alții își amintea vag că îi întâlnise în ultimii ani pe stradă, când pleca de acasă sau când se întorcea, și că îi saluta, așa, din obișnuință. Ba chiar, pe două dintre doamne, între două vârste, ajunsese să le cunoască după nume. Una era doamna Ina, proprietara unei căsuțe învecinate, iar cealaltă doamna Cora, vecină și ea, la depărtare de două sau trei case.
Doamna Ina se apropie de el având aerul că ei doi erau doi buni prieteni de-o veșnicie, care se reîntâlneau după o lungă despărțire. Ba chiar se lăsă un pic pe spate și își depărtă brațele, ca și cum s-ar fi pregătit să-l strângă în brațe. Nu era însă decât un gest de surpriză.
— Mă uit la dumneavoastră, domnule Laurian, spuse ea, și, nu știu, mi se pare mie, sau chiar nu sunteți afectat? Oricine în locul dumneavoastră ar fi. O! parcă îl și văd pe soțul meu cum s-ar da de ceasul morții! Să i se-ntâmple lui una ca asta? Dumnezeule! Dar dumneavoastră primiți totul... cum să spun? Cu detașare. Greșesc? Cu seninătate, domnule Laurian, așa mi se pare. Credeți în Dumnezeu, domnule Laurian? Dar ce întreb eu dacă credeți în Dumnezeu! Sunt atâția care cred, sau așa pretind, și nu le umblă gândul decât la răzbunare, la violuri, la prădăciuni, la toate ticăloșiile din lume! Dar dumneavoastră pesemne că aveți o altfel de structură sufletească. Aici, dacă îmi amintesc eu bine, nu era o sticlă conținând în interiorul ei o corabie cu pânze?
— Ba da, cred că era într-adevăr așa ceva, recunoscu Laurian.
Ea îi aruncă o privire dezaprobatoare:
— Credeți? Nu sunteți sigur?
— Ei da, știți cum se-ntâmplă. Lucrurile mărunte care te înconjoară intră în rutină, nu le mai dai atenție. Și până la urmă le uiți.
— Lucruri mărunte, domnule Laurian? Era o adevărată bijuterie artistică! De multe ori m-am întrebat cum e posibil să construiești o asemenea operă de artă. Să fi suflat meșterul sticla peste corabia dinainte făcută? Sau cum? Corabia e din lemn, nu? Și n-ar fi ars-o cu aerul fierbinte cu care lucrează ei? Asta m-am tot întrebat, până când într-o zi am văzut într-un film cum se face în realitate. Închipuiți-vă, domnule Laurian — nu știu dacă ați văzut și dumneavoastră filmul. Închipuiți-vă că artistul o asambla în interiorul sticlei! L-am văzut că umbla cu o pensetă, așa, foarte lungă și foarte specială. Dacă nu cumva lucra cu mai multe pensete. Lua piesele corabiei bucățică cu bucățică și probabil că piesele aveau clei la capete, fiindcă acolo înăuntru rămâneau fixate exact unde le așeza.
Doamna își aminti apoi de cele două casete de sticlă, cu ramă, semănând cu niște tablouri, care înfățișau doi războinici din Kenia, în costumele lor tradiționale, sprijinind în pământ niște sulițe lungi. Încă puțin, și tot ce se aflase în locuința sa, avea să-și afle corespondentul în memoria vecinilor și a unor străini de pe stradă.
Un domn necunoscut veni țintit spre Laurian invitându-l stăruitor să se apropie amândoi de fereastră — aproape că îl împinse de spate.
— Dacă sunteți atent, spuse el arătând ceva în întunericul de afară, încă se mai vede troița. E cea din curtea școlii — nu se vede că-i o curte acolo fiindcă deja au dărâmat gardul. Probabil că dumneavoastră nici n-ați observat, că știu că ați fost foarte ocupat în ultima vreme. Dar puteți să mă credeți pe cuvânt. Nu vă mint. Acolo e troița, nepoții mei s-au jucat prin jurul ei, în curtea școlii, și e de lemn. Stejar, care n-a putrezit în ploi. Dar cât credeți că mai poate să reziste în vicisitudinea anotimpurilor?
Doamna Cora trecu și ea pe lângă Laurian continuând să admire pereții goi.
— Dar ce hoți, cum să vă spun, însetați de cultură, domnule Laurian, nu vi se pare? V-au furat până și biblioteca! Se vede treaba că ați lipsit foarte mult timp de-acasă. Ați fost plecat din oraș?
— Nu, doamnă, n-am lipsit decât câteva ore.
— A! dar ce-am observat, domnule Laurian? Am văzut pe-acolo pe undeva picupul dumneavoastră. Aveați un picup, nu? Ca să vezi! Închipuiți-vă că și pe-ăsta vi l-au lăsat! Generozitate sadea, nu alta!
Laurian se uită prin ușa deschisă dintre cele două camere și văzu într-adevăr, undeva într-o parte, picupul lăsat direct pe parchet, în apropiere de peretele gol. Când se apropie, constată că îi lăsaseră până și câteva discuri. Nu pe toate, cea mai mare parte din ele dispăruseră. Dar printre cele rămase remarcă Concertul numărul unu pentru pian și orchestră, de Ceaikovski, și Rapsodia în albastru, de George Gershwin. Discurile erau rezemate de perete, în neorânduială.
Doamnei Ina însă îi rămăsese inima la corabia din sticlă. Veni din nou aproape și se insinuă între Laurian și doamna Cora.
— Apropo de corabie, domnule Laurian. Probabil că dumneavoastră sunteți un împătimit al călătoriilor. Ați lucrat la o agenție de voiaj? Sau mai degrabă ați fost patronul unei agenții de voiaj?
— Nu, n-am fost, îi răspunse Laurian fără niciun entuziasm, privind în altă parte.
— Așa e, acceptă femeia. Sunteți foarte tânăr, probabil că încă n-ați apucat să faceți mare lucru în viață. În afară de studii, bineînțeles.
— Așa e, spuse Laurian îndreptându-se spre locul unde telefonul fusese lăsat direct pe parchet.
Femeia se ținu după el.
— Aveți bani de drum, domnule Laurian? nu-l slăbi ea.
Laurian vru s-o întrebe „Ce drum?”, dar se gândi că poate până la urmă vecina are dreptate, marile decizii se iau de la o clipa la alta și izvodesc din locuri și din minți nebănuite.
— V-aș putea împrumuta eu, insistă doamna Ina. Cu o dobândă convenabilă. Mai mult decât convenabilă! Laurian deja se așezase pe pardoseală și luase în brațe telefonul. — Știți, băncile sunt foarte stricte în privința asta, cu mine vă puteți înțelege.
— Nu, n-am nevoie de bani, o refuză Laurian pe un ton rece. Îi veni greu să-i spună mulțumesc. Se concentră asupra telefonului și formă numărul Laurei.
Doamna Ina încă mai spunea ceva, continuându-și oferta, în timp ce la telefon îi răspundea o voce feminină, care nu era a Laurei. Cerând să vorbească cu Laura, vocea îi răspunse pe un ton la fel de rece ca și acela cu care Laurian însuși tocmai respinsese oferta vecinei care dorea să-i împrumute bani:
— Laura s-a întors foarte obosită din oraș. Nu știu dacă cu dumneavoastră a fost în oraș, nu știu pe unde ați dus-o, domnule, ce-ați făcut și ce-ați discutat, dar bine nu i-a făcut. Fata mea a venit acasă foarte deprimată și cu o mare durere de cap. Așa că s-a dus imediat să se bage în pat. Îmi pare rău, domnule. Noapte bună.
Doamna Ina dispăruse de lângă el. Îl văzu pe polițistul-șef plasându-se într-un loc vizibil din mijlocul camerei și bătând din palme, autoritar, pentru a atrage atenția:
— Gata, vă rugăm să părăsiți locuința! Se sigilează!
Lumea se îndrepta spre ieșire.
Înainte să iasă și el, polițistul-șef îi aruncă în trecere:
— S-a făcut foarte târziu, domnule Laurian, declarația o lăsăm pe mâine-dimineață. De acord?
Când fu deja afară în stradă și zângăneau zăvoarele închizând totul, iar locuința se cufunda în beznă, își dădu seama că înainte de plecare cineva pusese discul cu Simfonia în albastru. Se înfiripa din întunericul fostei sale case, intrată acum cine știe pentru cât timp în custodia poliției, crescendoul strălucitor-glisat, atât de promițător în taine și în energii debordante al simfoniei lui Gershwin.
duminică, 2 august 2020
Laurian și Laura (4)
duminică, 19 iulie 2020
Laurian și Laura (3)
— Înțeleg că au fost mai multe pietricele, spuse Laurian. O avere. Ce o să faceți cu averea în vremurile astea care se anunță atât de tulburi?
— Știu, tu te gândești de pe-acuma la drumuri lungi. Făcute de nevoie, din câte înțeleg. Dar ai mei nu sunt sigură că s-au gândit la așa ceva. Mi-amintesc încă de când eram mică de discuțiile din casă. Trăgeam cu urechea și cred că nu înțelegeam mai mult de jumătate. Dar chiar și jumătate tot îmi era de-ajuns ca să-mi dau seama că ai mei aveau o cu totul altă viziune despre avere decât mulți dintre ceilalți.
— Adică?
— Lăsând la o parte zicala „Bani albi pentru zile negre”, știi cum se spune... De altfel ai mei nici n-au ținut niciodată propriu-zis la bani. Mama a preferat, și probabil că preferă și astăzi, bijuteriile. Și pot să te asigur că are gusturi alese. Sper că nu trage nimeni cu urechea să ne-audă vorbind de bijuterii!
— Să nu-mi spui unde sunt ascunse! glumi Laurian.
— N-am să-ți spun! râse Laura. Așa că mama — reluă ea —, cum îți spuneam, are gusturi artistice. N-o fi ea un spirit întreprinzător, dar știe totuși în ce să investească. În bijuterii! Ea când admiră o operă de artă, de pildă lebăda noastră de aur alb, cu safire — avem o broșă în formă de lebădă —, se gândește întotdeauna că, oricât talent ai avea, opera de artă nu se naște fără o investiție de capital. Na, ca să vezi până unde poate s-ajungă! Zice: toți artiștii care au creat în castelele de pe Loara — pictori, sculptori, arhitecți, ce-or fi fost — n-ar fi avut nicio șansă să-și ducă operele la bun sfârșit dacă nu erau seniorii, proprietarii castelelor, să-i plătească. Leonardo da Vinci! Și el, oricât de celebru astăzi, a fost în serviciul unor seniori, inclusiv în al regelui Francisc I al Franței. Chiar și Voltaire, marele și năzurosul Voltaire, a creat un timp sub oblăduirea lui Frederic cel Mare, regele Prusiei! Sunt observațiile mamei, ce zici de ea!
— Mda, recunoscu Laurian. E ceva adevăr în ce spune mama ta, dar nu-i bine nici să minimalizăm talentul artiștilor, rolul lor în...
— Dar cine îl minimalizează! îl întrerupse Laura cu înflăcărare. Problema e că practic nimeni nu recunoaște contribuția la patrimoniul artistic a oamenilor avuți.
— Trebuie să fii bogat ca să-ți vină în mine asemenea idei, observă Laurian. Eu, trebuie să recunosc, deși fac și eu parte dintr-o familie care n-o duce tocmai rău, am fost totdeauna, cum să zic, în „tabăra” artiștilor. Nu m-a prea preocupat de unde vin banii pentru artă. Și apoi, să-ți mai spun ceva, Laura. Cei avuți, fie vorba între noi, sunt de cele mai multe ori cam aroganți.
— Nu știu, zise Laura, să fiu oare de acord cu tine? Parcă n-aș prea fi. Or fi aroganți. Unii. Dar...
— Dar sunt aroganți pe banii lor! o completă el, ironic. Nu vrei să vorbim mai bine despre noi?
— De acord, acceptă ea prompt. Uite, chiar mă gândeam. Judecând după nume, cineva ar putea să creadă că suntem frate și soră. Laurian și Laura! Ce potriveală, nu? Și o apucă râsul — un râs săltăreț, care, în chip neașteptat, îi scutură umerii.
— N-ar avea niciun motiv să creadă că suntem mai mult decât atât? nu își putu ascunde Laurian nebulosul reproș din glas.
— Ba nu! îl contrazise ea. Eu cred că ar avea toate motivele să vadă mai mult decât aparențele. Ce văd cei din jur, care se uită la noi? Văd doi tineri care se înțeleg foarte bine, dar care nu s-au hotărât încă ce vor face în viitor, asta cred eu că văd cei din jur.
— Mă tem, Laura, că vremurile nu sunt propice pentru planuri de viitor.
Și parcă spre a-i întări spusele, un vuiet strident, nervos, de avioane zburând la joasă înălțime, acum la ceva vreme de la trecerea tancurilor, umplu, în valuri, salonul. Vuietul mască puțin din dezamăgirea ce se instalase pe fața Laurei, iar pe ceilalți clienți îi făcu să se întrerupă brusc din îndeletnicirile lor plăcute și să înalțe capetele. Fără a se arăta prea impresionată, Laura nici nu găsi cu cale să comenteze. Spuse, întorcându-se la subiect:
— Vrând-nevrând, în unele familii se fac planuri de viitor. Nu că m-ar afecta cine știe ce pe mine. Dar, uite, mama se gândește deja la măritișul meu. De fapt, e deja ceva vreme de când se gândește. Tradiția de la noi din familie nu se deosebește prea mult de tradiția din alte familii asemenea. Când în casă sunt două fete de măritat — sau, poate, mai multe! —, se aplică regula vârstei: cea mai mare trebuie să se mărite prima. Melania deja s-a măritat, a prins ultimul tren, cum spuneai chiar tu. Iar eu, după cum știi, sunt a doua!
Avioanele continuau să survoleze orașul, strada, locul anume unde se aflau ei, revărsând peste salon valuri de vuiet. O escadrilă întreagă. Clienții deja se întrebau, fiecare în sinea lui. Și ele se întorc din război? Băieții noștri? Victorioși și în bătăliile aeriene? Nu se mai arăta niciun chelner să dea vreo explicație. Desertul lor întârzia și nici măcar nu se hotărâseră ce să aleagă între pere în lavă de ciocolată și tort de ciocolată cu mousse de migdale și piersici.
— Nu-s mulți ani de-atunci, începu Laurian, când mama se ruga în fiecare seară: Fă, Doamne ca la noapte să nu am coșmaruri! Și nimeni la noi în casă să nu aibă! De fapt cu toții ne temeam de coșmaruri.
— Chiar și tu? se arătă surprinsă Laura. Doar erai copil. Și copiii au coșmaruri?
— Oho, și încă cum! Dintre cele mai înspăimântătoare, răspunse Laurian. Toți aveam coșmaruri. Și tata, și soră-mea, și fratele. Toți. Dar cred că mama suferea cel mai mult de pe urma lor. Pur și simplu începuse să-i fie frică să se mai ducă seara la culcare. Nu știu, poate că mai are și acuma coșmaruri, doar că nu se mai plânge. Și să-ți mai spun ceva, Laura. Văd că nu numai oamenii au coșmaruri, ci omenirea întreagă. Cum altfel să numești decât coșmar vremurile pe care tocmai le-am trăit? Și pe care le mai trăim încă? Crede cineva că coșmarul a luat sfârșit? Tu crezi? Eu unul am mari îndoieli. Îi apucă pe toți, așa, o nebunie, peste noapte, și ani de zile nu se dezmeticește nimeni. A trecut coșmarul? Mă tem, dragă Laura, că vine altul la rând, la fel de bezmetic. Dacă nu și mai înspăimântător.
În sfârșit trecu și ultimul avion. În anii din urmă auziseră avioanele zburând la mare înălțime, cu un vuiet adânc și îndepărtat coborând din înaltul cerului. Acum trecuseră foarte aproape — gata, nu mai aveau inamici.
Era din nou liniște în restaurant.
— Dacă întrebi pe oricare din tovarășii noștri de salon, reluă Laurian, o să-ți spună că ceea ce înainte se chema o partidă bună nu mai e de actualitate.
— N-am vrut să fac nicio aluzie, Laurian, se dezvinovăți Laura. Chiar îmi pare rău că am adus vorba de măritiș. Bineînțeles că ai dreptate: cu „partidele” s-a terminat. Nimeni n-o să se mai gândească la asta în următorii ani. Bijuteriile mamei pot să mai aștepte. Poate căsătoria însăși n-o să mai fie la modă. Oamenii vor trăi la comun din câte am auzit.
— Amorul liber! râse Laurian.
— Da, e trist, spuse Laura serioasă, neîmpărtășindu-i sarcasmul. Ți se face piele de găină!
— N-o să mai mergem la restaurant, ca acuma, continuă Laurian să forțeze nota glumind. O să mergem la cabaret și fetițe despuiate o să danseze pe estradă cancan! La liberă alegere!
Când chelnerul îi arătă unui polițist abia intrat pe ușa salonului masa lor, primii clienți se ridicau să plece — stranie coincidență. Chelnerul se grăbi să se facă nevăzut, de parcă ar fi vrut să se dezică de orice legătură cu clienții pe care îi căuta polițistul. Polițistul singur se apropie de masă și, ceremonios, salută cu mâna la chipiu:
— Domnul Laurian?
Laurian lăsă jos șervetul de la gură și își înălță spre polițist ochii larg deschiși, în care licărea teama. Privirea polițistului trecu de la fața lui Laurian la fața Laurei și înapoi, într-o succesiune rapidă.
— Doamna? Soția dumneavoastră?
— Nu, bâigui Laurian. Doar prietenă.
— Aha, doar prietenă. Mă tem, domnule, spuse polițistul, că n-am vești prea bune să vă dau. Tocmai am fost înștiințați la secție că locuința dumneavoastră a fost spartă.
marți, 14 iulie 2020
Laurian și Laura (2)
Totuși, nu părea să fie cutremur. În salonul care începuse să trepideze, clienții se uitau speriați unul la altul, în timp ce din uruitul adânc care se tot apropia de undeva se distingea tot mai limpede zăngănitul de mașinărie strivitoare al șenilelor.
— Tancuri! strigă cineva. Tancuri pe stradă!
Unii văzuseră în jurnalele de actualități din ultimele luni și din filmele de propagandă ale Ministerului de Război tancuri punând la pământ pereți întregi și intrând în casele oamenilor, năluci blindate dând buzna în visele copiilor, cu cercevele sfărâmate de ferestre și moloz împreună cu praf scurgându-se de pe oțelul cenușiu al turelelor, în iureșul înaintării.
Totuși, nu toți se pierduseră cu firea. Tânărul de la masa din apropiere, pe care Laurian îl remarcase ceva mai înainte, se întoarse spre chelner și îl întrebă ce se întâmplă.
— Se întorc din război trupele, îi răspunse chelnerul.
Tânăra sa însoțitoare părea mai curând curioasă decât înspăimântată.
— Trupele noastre? se interesă ea.
— Eu sper că da, îi răspunse chelnerul ușor iritat, de parcă ar fi avut de răspuns unei întrebări prostești. Avea atenția îndreptată mai mult spre umbrele uriașe, mișcătoare, care începuseră să se profileze în dreptul ferestrelor ce dădeau în stradă.
Scrâșneau osiile neunse ale tancurilor și ale carelor blindate după atâta război pe uscăciune și în lipsuri de toate felurile. Chelnerii veneau și plecau străduindu-se să nu adauge la agitația care începea să cuprindă salonul. Curios, notă de plată nu cerea nimeni, ca și cum clienții s-ar fi temut cu toții să părăsească restaurantul. Deși nici aici probabil că nu se simțea nimeni în foarte mare siguranță.
— Nu ne rămâne decât să așteptăm comunicatele, spuse tânărul, resemnat, în timp ce însoțitoarea sa privea sus într-un colț, pe gânduri.
— Nici n-am știut că e atât de aproape, murmură ea.
— Ce? întrebă el.
— Războiul, răspunse ea, apatică.
— Eu mă întreb, zise un client între două vârste, cu papion, dacă toate astea nu sunt propagandă.
— Propagandă? se auzi o reacție în salon. După cum a decurs războiul, parcă văd că ăsta o să devină în foarte scurtă vreme un cuvânt la mare modă. Și toată lumea o să ridice din umeri resemnată.
Altcineva spuse:
— Părerea mea e că nu-i nevoie să fii nici antreprenor nici la Serviciul de Înzestrare al Armatei ca să te-ntrebi dacă mai este ceva de făcut cu toate fiarele astea vechi. Pentru că e clar că cea mai mare parte din ele nu mai pot fi recuperate. De altfel, e de așteptat să avem în curând o împrospătare a tuturor tipurilor de armament.
— În privința asta, fu de părere altcineva, parcă văd că foarte curând o să se iște o întreagă controversă.
În salon spiritele se încingeau.
— Apropo de așa-zisele fiare vechi, se auzi o voce cu accente autoritare, eu, dacă aș fi furnizor al statului, aș proceda la fel ca și cu materialele confiscate în cursul operațiunilor militare.
— Adică a celor de succes! preciză pe undeva o altă voce.
— Sigur, lăsăm la o parte eșecurile. Orice război se pornește doar atunci când ești sigur de succes. Sau, mă rog, măcar încrezător, într-o măsură rezonabilă.
— Dar doamnele? se făcu auzită o altă voce, oarecum pițigăiată, în partea opusă a salonului. Ne-ar face plăcere să auzim ce părere au doamnele. Nu-i bine să stați de-o parte, doamnelor.
Doamnele ședeau tăcute, privind cu modestie, ba chiar cu o anumită sfială, în farfurie. Unele fumau și, absente, suflau fumul peste capetele comesenilor. Totuși, nu toate erau chiar atât de sfioase. O doamnă spuse:
— Dacă cineva îmi garantează că și vasele noastre de luptă se întorc în porturi tefere și nevătămate, eu una mă declar mulțumită.
— Asta nimeni nu v-o poate garanta, doamnă, spuse unul din chelneri venind dinspre bucătărie cu o comandă. Parcă al dumneavoastră e mielul cu rozmarin?
— Nu, domnule, răspunse doamna cu glasul tremurând de indignare, eu am comandat mămăligă cu brânză. Eu nu-mi permit să mănânc exoticării la vreme de restriște!
Și spunând asta, își întoarse privirea încărcată de reproș — ca să nu spunem de ură — spre masa unde Laurian aștepta spăsit plăcinta cu pește, creveți și spanac, în timp ce Laura prefera să ignore lumea din jur.
— Ce n-aș da, spuse ea, să trăiesc să văd ce se-ntâmplă în anii ce vin.
Laurian o învălui într-o privire paternă.
— Ai să trăiești, de ce să nu trăiești? spuse el, încurajator.
— Dacă am putea trăi mai multe vieți! Dar asta din păcate nu depinde de noi.
— Nu, nu depinde, fu de acord Laurian. Nu știu, Laura... Am o presimțire. Că ne-așteaptă un drum lung pe amândoi... Mă-ntreb dacă n-a făcut bine sora ta că a șters-o.
— Melania? Știi bine că a plecat pentru că s-a căsătorit cu Peter. Dacă nu se ivea englezul, te asigur că nici nu i-ar fi trecut prin cap.
— Zici tu! se arătă sceptic Laurian. A fost una din ultimele plecări din țară. Dacă mai întârzia un pic, rămânea acasă cu englezul ei cu tot.
— Părinții și-au dat acordul. Și dacă despre mama nu pot să spun că sunt sigură că își dă seama de situație, despre tata poți să crezi orice, numai că e pe din afară, nu. De asta poți să fii sigur. Crede-mă, Laurian, nu se întrevede nicio schimbare. În orice caz, nu în bine.
Se auzea cum se îndepărtează zgomotul coloanei de tancuri și de care blindate pe stradă. Laurian trase adânc aer în piept și parcă dintr-o dată se însenină.
— Bine, zise el. Uite, îmi amintesc când o dată mama m-a lăsat să mă urc pe capră alături de birjar.
— Zău? se arătă Laura interesată. Care birjar?
— Ai mei comandaseră o trăsură care să ne ducă la țară, cât mai departe de război. Deși probabil că era mai degrabă o iluzie. Războiul vine totdeauna peste tine, fie că te aștepți, fie că nu.
— Așa este, încuviință Laura cu resemnare. Niciodată nu poți scăpa de război. Exact cum îți spuneam ceva mai devreme, oamenii țin morțiș să-și facă rău unul altuia. Și cum a fost?
— Cum a fost, ce?
— Pe capră, alături de birjar.
— A, da! Pe capră. Caii miroseau ciudat.
— Ciudat?
— Vizitiul ne-a făcut loc pe capră, alături de el, mamei și mie. Aveam peste genunchi o pătură gri, aspră, care mirosea și ea a grajd și mi-amintesc că nu mi s-a părut tocmai curată. Dar eu eram fericit. Credeam că toate trebuie să fie așa cum sunt și că așa e când te așezi lângă vizitiu, nu-i ca în mașină. Vedeam hățurile, care treceau peste spinările cailor. Spinările se unduiau ușor, iar mai aproape de mine, vedeam crupele cailor dănțuind domol, coada tresăltând și mușchii pulpelor încordându-se și destinzându-se la fiecare pas.
— O, ce frumos! spuse Laura.
— Era o zi perfect însorită, cu cer strălucitor. Războiul era undeva departe. Azi mi se pare că era o aluzie, dar atunci nu era o iluzie, războiul chiar era departe. Trăsura mergea pe un drum de țară și se hurduca. Iar mie, pe capră, alături de birjar, legănatul îmi făcea o mare plăcere.
— Mă gândeam ce înseamnă să fii birjar. Să ai o pereche de cai și să-ți câștigi traiul cu ei. Dar, știi cum e, caii până la urmă îmbătrânesc. Vine un moment când trebuie să-i sacrifici, nu? Fiindcă consumă fără să producă.
— Ia te uită, se arătă Laurian plăcut surprins. La câte te gândești! Mărturisesc că mie nu mi-ar fi dat prin cap un asemenea gând.
— Eu niciodată nu m-aș despărți de calul care mi-a fost de folos, numai fiindcă a devenit neputincios. L-aș hrăni fără să-l mai pun la treabă. Doar așa, de drag. Până la adânci bătrâneți, parcă așa se spune în basme, nu? De ce n-ar fi valabil și pentru animale?
— Știu, Laura, spuse el mișcat. Asta, fiindcă ești o fată bună. Și eu ar fi trebuit să fiu, încă de pe-atunci, de când eram mic.
— Sunt sigură că ai fost bun și că ești și-acuma, îl încurajă Laura, la fel de mișcată și ea, cu voce aproape șoptită.
— Nu, n-am fost. Nici atunci și nici acuma nu sunt. Ar fi trebuit să intru în vorbă cu el.
— Cu cine? făcu Laura ochii mari.
— Cu birjarul. Dacă aș fi avut un suflet bun, ar fi trebuit să intru în vorbă cu el, să mă interesez de viața lui, de familia lui. Știu că toată lumea le zice muscalu’. Muscalu’ în sus, muscalu’ în jos. Și nimeni nu se gândește cât e de jignitor. În fond, e un om la fel ca oricare altul.
— Nu erai decât un copil, Laurian. Poate că mama ta ar fi trebuit să arate o anumită aplecare, nu tu. Spuneai că și ea stătea sus pe capră, alături de tine și de el, parcă așa spuneai, nu? Îmi închipui că tu erai la mijloc. Între cei doi oameni mari.
— Exact... Dar, ia stai! o întrerupse Laurian. Se uită lung și dezaprobator la un puști care vindea ziare prin restaurant. — Pe vremuri nu s-ar fi admis așa ceva, observă el pe un ton devenit brusc sever.
Laura se opri din mâncat, surprinsă de iritarea lui stârnită din senin. Îl observase și ea pe micul vânzător de ziare.
— Ai de gând să-l chemi pe chelner?
Pentru moment, Laurian rămase oarecum indecis.
— Văd că pe alții nu-i deranjează, observă el pe un ton de ușoară dezamăgire.
Puștiul cu ziare, ghicind că îl vorbeau de rău, dispăru, ca și cum ar fi vrut să evite un scandal. Peste câteva minute însă se treziră din nou cu el lângă masa lor, mai-mai să le-o atingă cu mapa lui soioasă, în care își ținea ziarele. Mapa era susținută pe dedesubt de o curea lată, la fel de soioasă, petrecută pe după umăr și pe după ceafă. Îl fixa pe Laurian drept în ochi, sau pe undeva pe alături, sfidător și mohorât, iar buza de jos, un pic răsfrântă, aproape că-i tremura de revolta de a fi refuzat încă înainte de a deschide gura.
— Nu cumpărați un ziar? Îs ultimele evenimente. Cumpărați?
— Ți-am zis, dispari! îl repezi Laurian.
— Când mi-ați zis? îl înfruntă băiatul pe un ton arțăgos. Nu mi-ați zis.
— Nu mă interesează ziarele tale!
Puștiul nu se dezlipea de masa lor, de parcă s-ar fi ambiționat ca, ignorând tot restul salonului, să le vândă doar lor.
— Doi gologani ziarul, insistă el. De ce nu cumpărați?
— Ți-am spus că nu mă interesează. Ți-am spus, sau nu ți-am spus?
— Ce, n-aveți bani?
— Nu-i treaba ta dacă am sau n-am bani!
— Vi le dau pe toate, propuse puștiul.
— Asta-i culmea! se revoltă Laurian. Cum să mi le dai pe toate, când eu ți-am spus că nu mă interesează niciunul!
— Vi le dau pe toate, repetă micul vânzător de ziare ca și cum nici nu l-ar fi auzit pe Laurian vorbind. Vi le dau pe toate pe lănțugul de la gâtul doamnei.
— Câtă obrăznicie! izbucni Laura. Cum îndrăznești?
— Ce-i piatra aia de la lănțug? Topaz?
Laurian sări în picioare și îl înhăță pe puști de ceafă. Chiar și scuturat bine, puștiul tot nu se lăsa. Se împotrivea din toate puterile să fie târât afară și totodată îl apucase un fel de veselie dubioasă.
— Topaz, nu? Așa-i că mă pricep? strigă el printre icnete, împotrivindu-se smuciturilor.
— Lăsați-l pe mâna mea, domnule, i se adresă un chelner, în timp ce privirile tuturor celor din jur se îndreptaseră curioase spre scena al cărei protagonist fusese micul vânzător de ziare.
Băiatul dispăru târât-îmbrâncit de chelner, după care în jur se reinstaură liniștea. Clienții restaurantului își restrânseră interesul fiecare la masa lui. Penibila întâmplare era dată uitării. Reîncepu zumzetul vocilor. Amuzat, Laurian se aplecă spre Laura rezemându-se cu coatele de masă:
— Și chiar e topaz pietricica de la lănțugul tău?
— Au gusturi bune ai mei, nu? spuse Laura privindu-l cu ochi luminoși. Și totuși topazul e o piatră destul de ieftină, Laurian.
El își întoarse fața spre fereastră. Dincolo de geam, acum că tancurile trecuseră de mult, nu era decât întunericul. Își văzu fața oglindită în sticlă împreună cu alte capete, printre luminile din restaurant.
sâmbătă, 11 iulie 2020
Laurian și Laura (1)
Nimeni nu știa ce avea să vină peste un an, peste doi, nemaivorbind de zece. Mulți își aminteau încă de „Marea Depresiune”, iar alții nu uitaseră încă nici de anii devalorizării galopante a mărcii germane. Dar unde nu se devalorizaseră banii! Ca și în acele vremuri, mulți veneau la restaurant ca să uite, măcar pentru o seară. Pentru alții seara avea să se dovedească neobișnuit de lungă.
Chelnerul se întoarse la masa lor, după ce, cu câteva minute mai înainte, trecuse să le lase meniul, și, având aerul că încă nu uitase de bunele maniere, se aplecă să-i întrebe dacă s-au hotărât. Laura, ca mai toate femeile, se dovedi a fi, dintre ei doi, cea mai sociabilă și cea mai dispusă să comunice.
— Ce ne sugerați? întrebă ea cu glas dulce înălțând spre chelner o față deschisă și prietenoasă.
Laurian își roti rapid privirea peste mesele din jur. Remarcă o măsuță unde ședea o pereche încă tânără, o ea care avea capul legat cu basma, dar nu una oarecare ci o basma înflorată, veritabil blazon artistic, și un el cu cârlionți castanii căzând peste o frunte albă ca laptele. La o altă masă învecinată observă un domn simandicos, care ședea încruntat, iar lângă masă, un cuier în care se afla atârnat un joben, despre care presupuse că nu putea fi al altcuiva decât al domnului cel simandicos.
— V-aș sugera pentru început, spuse chelnerul, niște tartine cu cremă de somon afumat. Știți, deschide apetitul.
— Mhmmmm, încuviință Laura încântată. Și mai departe?
Chelnerul nu avu niciun moment de ezitare. Își știa lecția pe din afară.
— Apoi, poate sunteți de acord să vă aduc niște rulouri de vinete cu șuncă și roquefort.
— Toate numai reci? făcu Laurian dezamăgit.
— Plăcinta cu pește, creveți și spanac ca fel principal, pe care v-o sugerez cu toată căldura vă asigur că va fi bine încălzită.
Jenat de oferta chelnerului, Laurian privi preocupat spre mesele din jur, să vadă dacă nu cumva unii dintre clienții localului nu se arătau scandalizați de un asemenea răsfăț. Nimeni însă nu părea să-și fi plecat urechea la ce discutau ei cu chelnerul.
— Și ca desert? se interesă Laura.
— Ca desert, o să vă las să alegeți între pere în lavă de ciocolată, și tort de ciocolată cu mousse de migdale și piersici.
— E perfect, conchise Laura satisfăcută. Dar chimen?
— Doriți să punem chimen în tort? Sau în ce?
— Mă întrebam doar dacă aveți. În caz că ni se face poftă.
— Mm, da. Eu știam că ne-a mai rămas ceva chimen, stimată doamnă, dar dacă țineți să știți sigur, mă duc să mă interesez la bucătărie. Și vin să vă spun, negreșit, da? Doriți să vă aprind o lumânare? întrebă chelnerul înainte de a duce comanda la bucătarul-șef?
— Unde? făcu Laurian un pic contrariat, neînțelegând ce dorea de fapt chelnerul.
— Păi, pe masă, explică chelnerul. Chiar în mijloc.
Laurian își roti privirea cercetătoare pe la mesele din jur, în timp ce Laura îl măsura pe chelner de sus în jos, cu o privire plină de înțelegere pentru bunele sale intenții.
— Dar nu văd nicăieri lumânări pe mese, spuse Laurian.
— Într-adevăr, nu sunt alte lumânări, fu de acord chelnerul, dar mă gândeam că dumneavoastră vreți ceva mai romantic.
— Mai romantic? îngăimă Laurian.
— Poate că vrea doamna, insistă chelnerul.
— Chiar așa, strigă Laurian. Poate că vrea. Păi, s-o întrebăm, nu? Ce zici, Laura?
Laura se gândi un pic și o umbră tainică trecu peste fața ei. Spuse:
— Mai bine s-o lăsăm pe altă dată.
— După cum vezi, ridică Laurian din umeri spre chelner în chip de concluzie, o lăsăm pe altă dată.
— Cum doriți, spuse chelnerul. Și dispăru de lângă masă.
Clape de pian risipeau note distanțate în aerul calm al salonului, ca odinioară. Toți profitau de acele note, le gustau, dar nimeni nu avea aerul că datorează cuiva recunoștință. Și de ce ar fi datorat?
Un tânăr se înființă la masa lor, oprindu-se foarte aproape. Era destul de înalt și subțirel și ei amândoi își ridicară spre fața lui impenetrabilă privirile surprinse. Tânărul nu era îmbrăcat tocmai sărăcăcios și deci nu putea fi confundat, în principiu, cu un cerșetor.
Tânărul nu stătu pe gânduri, intră direct în subiect. Nu era nici prea sfios, nici prea înfipt:
— Mă scuzați, zise el, eram prin preajmă. Am auzit întâmplător ce-ați comandat și m-am gândit că poate, având în vedere bunele referințe pe care le am, m-ați putea împrumuta cu o sumă de bani. Nu mare, se grăbi el să adauge, observând ostilitatea pe fața lui Laurian. O sumă mică.
— Ce ziceai? Că ai referințe? întrebă Laurian pe un ton ironic. Pot să știu și eu de la cine?
— Vreți să vi le arăt? plusă tânărul, câtuși de puțin descumpănit.
— Nu, lasă. Zi, mai bine, la ce-ți trebuie bani? se interesă Laurian.
— Îmi trebuie pentru o călătorie lungă pe care vreau s-o fac.
— Toți vrem să facem călătorii lungi, îl apostrofă Laurian cu răceală. Asta nu înseamnă că, una-două, ne-apucăm de cerșit.
Tânărul se abținu de la orice replică.
— Nu mă întrebați unde vreau să călătoresc? o întoarse el după o ușoară ezitare afișând un aer de demnitate ultragiată. Avea, fără doar și poate, viziunea sa proprie despre demnitate.
Laura ignoră ostilitatea cu care îl întâmpina Laurian pe tânăr.
— Unde vrei să călătorești, copile? îl întrebă ea.
Tânărul o fixă în tăcere preț de o secundă sau două, fără a avea aerul că apreciază cât de cât atitudinea ei binevoitoare.
— Spre Est, rosti el cu aceeași demnitate înțepenită. Și adăugă, sfidător: — Cine comandă la restaurant ceea ce ați comandat dumneavoastră înseamnă că-i plin de bani.
— Nu mai vorbi prostii, flăcăule! i-o reteză Laurian iritat. Astăzi nimeni nu mai are bani. Judeci după comenzi făcute la restaurant? Păi patronii de restaurante n-au rămas decât cu obiceiurile și cu meniurile de pe vremuri. În rest, au amanetat tot. De unde știi că n-am amanetat și voi niscaiva bijuterii de familie ca să ne putem permite o seară la restaurant, poate ultima.
— Ați amanetat? întrebă tânărul fără interes.
— N-am amanetat. Încă. Dar nici mult nu mai avem până s-ajungem acolo. Așa că, hai, șterge-o, până nu-mi sare țandăra! Ține-o tot spre Est și să nu te mai uiți în urmă!
Tânărul nu mai avu decât o scurtă ezitare, de bună seamă doar atât cât să decidă cum să iasă din scenă. Alese calea cea mai simplă: dispăru pur și simplu, lăsând în urma sa izul unei amenințări — o amenințare cu întoarcerea. Cândva.
Laurian privi în urma lui cu o grimasă de dispreț.
— Silă-mi fac peticarii ăștia care se țin bățoși! Auzi la el! Musai să plece într-o călătorie lungă.
Laura îl învălui cu o privire meditativă.
— Mă-ntreb dacă n-ar trebui să ne obișnuim cu tot felul de lucruri ciudate.
— Spre asta crezi că ne-ndreptăm? răspunse Laurian cu un scepticism moderat. Spre lucruri ciudate?
O vulpiță roșie se ivise în salon. Nu se proțăpise în fața niciunui client să ceară de mâncare ci, având aerul că se rătăcise, se strecura printre mese fără să se oprească. Coada îi dispărea, unduitoare, printre picioarele unor clienți pentru a apărea, la fel de unduitoare, printre ale altora.
— Marș de-aici! se răsti chelnerul agitându-și brațul spre ea.
Nimeni nu-i dădea vulpiței nicio atenție, toți își vedeau de masă și de conversație.
— Cum vă explicați că n-o vede nimeni? îl întrebă Laura pe chelner.
— Vă referiți la vulpe? se întoarse spre ea chelnerul. Fixă preț de câteva secunde un colț al salonului, undeva sus, ca și cum ar fi vrut să se inspire din acel loc. Se pare însă că de acolo i se trase mai degrabă dezamăgirea decât inspirația:
— O văd cu toții, doamnă, dar se prefac că nu-i treaba lor.
— Ar avea vreun motiv să se comporte astfel? întrebă Laura.
— N-aș vrea să generalizez, dar e mai simplu să nu-ți bați capul, asta-i părerea mea.
— Credeți că ar putea să facă rău cuiva? insistă Laura. Credeți că ar putea fi turbată?
— Turbată? Nu știu ce să vă spun. Orice e posibil în ziua de astăzi, doamnă, filozofă chelnerul. Ceea ce văd eu, și sunt sigur că vede toată lumea, este că vulpița e roșie. Roșie, doamnă! Și mie culoarea asta nu-mi pică bine. Sincer vă spun. Și nu știu, zău, cui îi pică bine.
Laurian făcu un gest de apreciere în urma chelnerului care se îndepărta, ceva în genul „Ce zici de el!”.
— Ai văzut cum se strecoară? La vulpiță mă refer. N-are nicio ezitare să-și aleagă calea. Totdeauna am admirat capacitatea animalelor de a-și estima propria dimensiune corporală. Un dulău știe totdeauna că e mare atunci când se repede să sfâșie o potaie mică, iar potaia mică știe cât e mică atunci când o tulește din calea lui.
— Așa e, îi dădu dreptate Laura.
— La fel e și când un animal, un câine, să zicem, sau o pisică, trebuie să treacă printr-o gaură. Nu se încumetă să încerce decât atunci când apreciază, când știe, că gaura e de-ajuns de mare pentru a-i permite să se strecoare prin ea. Deși, ca să fiu sincer, mi s-a-ntâmplat să văd câte un animal care greșește în apreciere și rămâne înțepenit în gaură. Dar asta, numai când e într-o situație disperată, să zicem.
Chelnerul veni aducându-le ruladele de vinete și le ură poftă bună.
Laurian tăie o felie din ruladă și spuse:
— Ți-aduci aminte de ultimul spectacol pe care l-am văzut la operă?
— A! Ăla cu dansurile? strigă ea, deloc încântată că Laurian îi cerea să-și aducă aminte de ceva atât de îndepărtat. Mi-e și groază să-mi amintesc cum a trebuit să trecem prin Parcul Operei. Toți tipii ăia care mișunau pe-acolo! Uf, groaznic! În întuneric... Cât se poate de scârbos.
— Ba parc-am fost pe lumină, o contrazise Laurian indecis.
— Ba nu, pe întuneric am fost, hotărî Laura, foarte sigură pe ea. Pe întuneric, păi altfel cum am fi ajuns la spectacol la ora nouăsprezece? Că a fost ora nouăsprezece, asta îmi amintesc exact. Groaznic spectacol!
— Mai ții minte? Păi da. Unde era arta? Ceva incert, nu crezi?
— Ba pentru minte a fost un lucru cât se poate de cert că dansurile alea n-aveau nimic de-a face cu arta. Mai degrabă gimnastică, aș zice. Gimnastică cu tot felul de obiecte neobișnuite. Dar locurile de la lojă au fost foarte bune, asta trebuie să recunosc. Priveliștea sălii era absolut încântătoare. Mi-am adus aminte de filmul ăla cu o cucoană geloasă, tot așa, într-o sală de spectacol, cred că ți-am și povestit.
— Nu mai țin minte. Poate îmi reamintești?
— Era o cucoană geloasă care își strivește țigara de spatele gol al rivalei sale care stătea pe rândul din față.
— Da? se minună Laurian. Ei, uite, de asta chiar nu-mi amintesc. Dar ce căuta tipa cu țigara aprinsă în sală?
— La asta nu m-am gândit, mărturisi Laura. Am savurat doar gestul. Era o răzbunare la care cei mai mulți dintre noi abia dacă îndrăznim să ne gândim.
— Îți plac răzbunările, Laura? o întrebă Laurian cu un interes viu.
— Nu neapărat. Dar cred că de cele mai multe ori nici nu ne dăm seama cât de mult ne place să ne răzbunăm, cum nu scăpăm nicio ocazie să ne plătim polițele într-un fel sau altul. Nu neapărat cu violență, mă refer la violența fizică. Dar profităm de toate micile slăbiciuni ale interlocutorului, de micile sale stângăcii, pentru a-l face să sufere, să simtă superioritatea noastră. S-o simtă cât mai plenar. Ah, mi se pare dezgustător! Dar văd că chelnerul a uitat de chimen.
— De chimen?
— Păi da. N-a rămas că se duce să se intereseze la bucătărie dacă mai au?
Un vuiet surd și îndepărtat îi făcu pe mulți dintre clienții restaurantului să înalțe capul neliniștiți.
— Cutremur?
Nu era chiar panică, dar pentru mulți, chiar și după cei câțiva ani de suferințe, zgomotul era cu totul neobișnuit.
luni, 29 iunie 2020
Pro bono
Am intrat în biroul meu. Masa mea de lucru dispăruse, biroul era complet gol. Mi-a stat inima în loc. L-am întrebat pe colegul meu, din dispoziția cui a fost scoasă masa mea de lucru? N-a reușit să fie prea clar: la început mi-a spus că a fost dispoziția conducerii, apoi a recunoscut că ei toți s-au gândit și au ajuns la concluzia că nu am de ce să mai vin la serviciu. Încă o dată mi-am spus, cu durere în suflet — pentru a câta oară? — că e cazul să încetez cu activitatea mea pro bono și să mă limitez la pensie.
Am plecat de la serviciu și m-am urcat în autobuz. Casierul mi-a spus că biletul costă trei lei și cinzeci de bani. Am înțeles de ce era așa de scump, linia fiind preorășenească. L-am rugat să-mi rupă un bilet și mi-am scos portofelul. Aveam acolo, fără doar și poate, trei hârtii de câte un leu. Numai că pe lângă ele, îmi rămăseseră tot felul de hârtiuțe — chitanțe, bilete vechi de călătorie, simple bilețele cu însemnări, rămășițe — și eu nu reușeam să aleg bancnotele de celelalte hârtiuțe. M-am apucat să răsfoiesc din nou teancul și parcă n-am mai găsit de astă dată bancnotele. Casierul și-a pierdut răbdarea:
— Aveți, sau n-aveți trei lei cinzeci?
Era o situație îngrozitor de jenantă. Încă o dată mi-am spus, umilit până în adâncul sufletului, că n-are niciun rost să mai vin la serviciu de vreme ce beneficiez de o pensie.
sâmbătă, 27 iunie 2020
Vânt
Am ieșit să scutur cearșaful lăsat la aerisit, pe sârmă. Era vânt, și vântul a umflat cearșaful. A fost o pânză albă și pânza s-a înălțat, umflată de vânt. N-am vrut să-i dau drumul — am ținut-o strâns și am zburat deasupra mesteacănului, peste curtea învecinată, și peste următoarea curte, pe care o cunoșteam mai puțin, și peste celelalte curți, pe care nu le cunoșteam deloc.
miercuri, 3 iunie 2020
marți, 12 mai 2020
Notații literare (XXIII)
Herta Müller scrie expresiv, Vladimir Nabokov scrie de asemenea expresiv, George Bălăiță se străduiește și el să scrie expresiv: „— O, spuse tatăl (...). Mâinile femeii se însuflețiră, contaminate de vigoarea și mărimea acestui O al bărbatului ei, atât de larg, de umflat încât prin golul lui ar fi putut încăpea cu ușurință capul unui elefant de șapte ani [subl. mea!].” [G.B., Marocco, vol. I, p. 65, Polirom, 2011] De ce tocmai de șapte ani? De! face fiecare ce poate.
Fiecare lectură din proza românească o încep cu bunăvoință. Doar că...
Performanță literară vs. performanță existențială
Într-o scriere literară având ca protagonist un personaj eroic, să zicem, reușita literară este pentru scriitorul autor al scrierii mai importantă decât reușita pe care ar fi înregistrat-o autorul dacă scrierea sa ar fi avut un corespondent în realitate și el ar fi fost în locul persoanei reale corespunzătoare personajului său.
Stranietatea în proză
Stranietatea, cea fără de care mulți susțin că nu poate exista o proză de bună calitate, se obține și printr-o frazare simplă și directă, epurată de zorzoane. De ce? Fiindcă stranietatea este asemenea viselor și se trage din ele; unde mintea „lucrează” cu imagini, cu acțiuni, cu senzații și cu trăiri pure, esențiale, chiar dacă bizare și ilogice de multe ori. Toate lipsite de cauzalități. De aceea, un limbaj sofisticat, elaborat, încărcat de figuri de stil, îndepărtează percepția estetică de zona stranietății.
Abordare la alegere
Unii pot să nu vadă nimic tragic în viața pe care o trăim. Doar afaceri, bârfe, cancanuri, trădări conjugale în ceea ce au acestea mai frivol — foarte bine, e libertatea lor. De aici poți să deduci, în plan artistic, o anume „filozofie”, de asemenea frivolă, a cotidianului. Dar existența în sine, nonexistența, cosmosul, tenebrosul, inexpugnabilul infinit, războiul, se pretează de asemenea la o anume linie filozofică. Cea dintâi favorizează producțiile spumoase, de vacanță, dar cu priză la public. Cea de-a doua este una gravă, serioasă, tragică. În mod cert cu mai puțină priză la public. Care public în general nu vrea să fie deranjat. E la alegerea noastră.
Pe de altă parte, nu există temă sau subiect care să necesite imperios un anumit gen de abordare. Tragicul poate fi tratat în registru comic sau, oricum, cu detașare, iar măruntul în registru grav. Am văzut cu ani în urmă un film japonez, în care un bătrân muribund, în loc să se afle într-un pat, era întins nu știe de ce pe o masă destul de înaltă, într-un salon de spital, în contre-jour, cu fața în sus și bărbia cu o țăcălie albă înălțată către tavan. Iar în preajmă un doctor din salon îi spunea unui învățăcel: Uite, ce frumos!... Orice e posibil. Totul depinde de resursele și de disponibilitatea artistului. Sau de bravada lui.
Interdicție
În roman au fost încercate de-a lungul timpului atâtea formule constructive și stilistice, încât mă întreb dacă a mai rămas ceva de inventat. Unii au încercat până și întoarcerea la formula clasică, riscând blamul moderniștilor. Încercări cu siguranță vor mai fi. Dar ceva cu adevărat înnoitor? Poate doar să se instituie o interdicție pentru cei lipsiți de talent. Cum însă lumea devine tot mai democratică, cum merge spre tot mai multă libertate, mă tem că nici măcar speranța asta n-o avem.
Spontan vs. cultivat
Oricât ar avea scriitorii de cârtit împotriva criticii literare, ar trebui să recunoască că ficțiunile, în absența criticii, ar fi ca flora spontană. „Îngrijite” de critică, devin precum flora cultivată.
Din nou despre stranietate
Pentru a reda ceva din profunzimea existenței — de fapt, nu profunzimea ci iraționalitatea ei — proza ar trebui să aibă stranietatea Bolero-ului lui Ravel. Și din curajul explicit al compozitorului de a o exprima.
Fantastic explicat
Recitind Adolfo Bioy Casares — După-amiaza unui faun, ed. Curtea Veche, 2009. Prezentat drept „reprezentant strălucit al literaturii fantastice argentiniene”, ABC [apropo, oare a fost botezat ca să iasă ordinea alfabetică?] îmi apare ca un căutător stângaci de stranietate, simțindu-se obligat să explice tot ceea ce, în mod declarativ, este/trebuie să fie enigmatic în jurul său — mă rog, în jurul personajelor sale.
Nobel-scepticism sau nobel-gelozie?
„Opinia noastră este că scriitoarea Herta Müller este o creație a propriului premiu Nobel, iar prestigiul acestui premiu a aruncat-o pe piața de consum, acolo unde alte best-selleruri, ca tematică și expresivitate, i-au luat-o cu mult înainte prin grija față de scrisul frumos, armonic, închegat și ingenios conceput, cu o gradație epică și o conflictualitate atractivă. În romanele Hertei Müller nu se întâmplă practic mare lucru și chiar urmărirea tramei epice ale principalelor scrieri denotă mari pierderi de ritm, de ficțiune și fabulație epică, transcrise într-o avalanșă rostogolită de cuvinte, de aparentă primitivitate, întoarsă mereu spre înăuntru și supusă unei tehnici a rebours.” Este părerea criticului Mircea Popa, Acolada, 3, 2020.
Eu, ca să fiu sincer, nu i-aș reproșa Hertei Müller decât eterna/obsesiva întoarcere la tema Securității.
marți, 31 martie 2020
Unda remanentă
menite să hălăduiască peste timp de la
Big-Bang-ul primordial al venirii pe lume.
Era nevoie doar de-un ghioc lipit de ureche —
Precum o undă reflectându-se neîncetat
de liziere de pădure doldora de umbră,
de povești din cărți colorate
și de sfârșit de vacanțe mari
Foșnetul îndepărtat al timpului
spațiu astral dintre soare și veri trecute
între zăpezi topite la sfârșit de martie
și trotuare zvântate
Între albe cearșafuri întinse la uscat
— unduind în adierile primăverii
și zmeie înălțate pe-un cer strălucitor:
ochi mijiți către soare
Între zumzetul albinelor trebăluind de Paști
peste galbenul câmpiilor de rapiță
și trenul de fum de acum decenii
tăind peste câmpii umbrele norilor
cu vuietul vag umplând valea necuprinsă
Gara ca o ilustrată de demult
Pașii moi și rostogoliți ai zarurilor
aruncate pe cartoane cu jocuri: trasee
pline de serpentine, scărițe și scurtături
capcane, de care și-acum mă-nspăimânt.
Figurile improvizare și forme efemere
foșnind pierdut în tânjirea timpului...
Și iată că pe fereastra larg închisă
a sufletului de-acum
mă regăsesc în liniștea ancestrală
a undei remanente care persistă —
doar că, precum vechile fotografii sepia,
devine în timpul ce-a mai rămas
tot mai palidă.
luni, 24 februarie 2020
Iluzie optică
Strânge pleoapele, strânge-le
tare, tare.
Acum deschide ochii și spune-mi,
ce vezi?
Cercul luminos a devenit roșu?
Sau verde? Sau poate n-a fost nicicând?
Dar cele două linii colorate?
Le vezi cum se-apropie, iubito?
Sau de fapt nu, ele
doar par că se-apropie
și de fapt
nu se-ntâlnesc niciodată?
Știi, e doar o iluzie optică, iubito
Zigzaguri, unghiuri, croșete
Tot ce vrei și nu vrei
Romburi și cercuri, de toate
triunghiuri
già s’avanzan, si ritiran
Și nu-i doar poveste
Dar parcă nici amintire...
Spune-mi, iubito, când
închizi ochii și strângi pleoapele
tare, tare
Pe mine mă mai vezi acolo
în lumină? Sau nu
mai sunt nici eu decât
o iluzie
optică?
joi, 13 februarie 2020
Prezență*
Eram mai mulți în încăpere: cunoscuți, prieteni. Erai și tu acolo, o prezență discretă. Discretă pentru alții, poate. Pentru mine erai o prezență pregnantă, de departe cea mai importantă dintre toți cei de față. Dar știam că nimeni nu trebuia să aibă vreo bănuială despre relația noastră de altădată. Și tu o știai la fel de bine ca și mine. Mai mult decât atât, noi înșine trebuia să uităm de vechea noastră relație. Și totuși tu ai fost, la fel ca și altădată, cea mai îndrăzneață. Mă spălam pe mâini într-o chiuvetă, iar tu te-ai apropiat de o masă apropiată, al cărei colț aproape că se atingea de chiuvetă. Te-ai aplecat peste acel colț și te-ai sprijinit cu mâna, ca și cum ai fi avut o treabă acolo. M-am uitat la mâna ta. Dumnezeule, era o mână de femeie tânără. Mâna ta delicată de femeie tânără. Vinișoare albăstrii străbăteau pielea ta albă ca laptele. La degete purtai câteva inele, dintre care pe unul mi s-a părut că îl recunosc. Dar pe lângă inele, îți petrecuseși peste deget o fâșiuță de hârtie pe care scriseseși, ca să văd eu și nimeni altcineva: „Cum te mai simți?” Asta însemna mult pentru mine, foarte mult. Îmi amintesc de emoția mea când m-am gândit că ar trebui să-ți răspund: „La fel ca și atunci.” Dar asta ar fi însemnat să mă dau de gol, că relația este încă prezentă. *** *Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou
duminică, 9 februarie 2020
Despărțirea de revista Vatra
I-am trimis profesorului Iulian Boldea redactor-șef al revistei Vatra scrisoarea de mai jos. Care cred că spune tot ce era de spus.
Stimate domnule Iulian Boldea,
Constat cu regret că în revista al cărei redactor-șef sunteți își fac loc de la o vreme încoace articole politice marxist-leniniste nu doar cu accente staliniste ci, aș zice, staliniste sadea, ale căror autori sunt membri notorii ai platformei stângiste Criticatac. În același timp, n-am observat să fie admisă și să văd apărută vreo luare de poziție contrară din partea vreunor colaboratori ai revistei. Că stalinismul este în plin avânt în rândurile acestui grup, care văd că are și putere de decizie la Vatra, o dovedește faptul că un comentariu caustic, dar perfect decent ca limbaj, pe care am încercat să-l postez la articolul semnat Claudiu Gaiu, „Foloasele unei dictaturi socialiste” (!), a fost cenzurat rapid și în totalitate.
Dacă sunteți curios, comentariul era cel de mai jos:
Doar câteva citate copy-paste, halucinante:
„preşedintele rus constata că dintr-o nenorocire s-a regenerat noua Rusie. E un discurs de proroc, căci un deceniu mai târziu, ţara sa avea să obţină două notabile succese naţionale şi internaţionale: recuperarea strategică a Crimeii din faţa unei Ucraine beliciste.”
„Prin simpla sa existenţă, URSS garanta seriozitatea unor proiecte politice socialiste.”
„Principalul obiectiv vizat fiind, ca şi-n cazul binefăcătoarelor epurări staliniste, slăbirea puterii clasei parazitare birocratice şi afirmarea caracterului proletar al statului.”
„Acapararea statului de către o forţă socialistă ajunsă la putere pe orice cale e un lucru bun. Se poate realiza prin revoluţie, biruinţă electorală, victorie sau înfrângere militară. Niciun alt regim nu a realizat progrese asemănătoare în ascensiunea socială, combaterea analfabetismului, sporirea siguranţei, generalizarea asistenţei sanitare şi ridicarea nivelului cultural.”
Afirmații pentru care ar fi roșit până și propagandiștii de la „Sputnik” sau „Russia Today”. Dar nu, autorul de la „Vatra” le înșiră fără nicio jenă. Sigur, ne-am putea gândi la o dezbatere liberă de idei și la libertatea de exprimare. Dar nu, nimeni dintr-o tabără potrivnică nu e invitat să se exprime. Avem de a face cu aceeași gașcă exclusivistă de la „Criticatac”, care, într-un mod (aproape) inexplicabil, a acaparat, se pare, cândva frumoasa revistă „Vatra”. Incredibil.
Vă las pe dumneavoastră să judecați cum altfel decât staliniste pot fi calificate afirmațiile iresponsabile de mai sus.
Dacă ceea ce se întâmplă la Vatra are girul dumneavoastră, înseamnă că eu nu mai am ce căuta printre colaboratorii revistei. Aș putea încheia spunând că rămân în așteptarea unor vremuri mai bune. Cum însă la vârsta mea nu prea faci proiecții în viitor [mai ales când depind de alții], înseamnă că nu mai aștept nimic. Decât doar, eventual, să aflu că acel grup de tineri furioși de la Criticatac a scăpat de sub control și că dumneavoastră urmează să restabiliți „ordinea”. În caz contrar, vă rog să dispuneți să nu mi se mai trimită acasă revista.
Cu stimă (și cu regret),
Paul Tumanian
marți, 14 ianuarie 2020
Notații literare (XXII)
O tematică de-a dreptul imposibilă: Omul în relație cu Cosmosul, sau Omul în Cosmos — așa cred că s-ar putea defini tematica romanului (Junimea, 2018). L-am recitit de câteva ori după publicare, încercând să „pipăi” — încă o dată — scriitura. Se susține? E consistent? Ține treaz interesul cititorului? Puține pasaje din roman mi-au dat sentimentul de „rotunjime” pe care l-am avut în cazul altora dintre scrierile proprii.
Minima îndepărtare de model
Tot așa cum infractorii care încearcă să scape de urmărire își iau alte nume dar numele pe care le inventează păstrează involuntar ceva din numele lor reale, la fel și scriitorii inventează pentru personajele lor nume cu care sunt familiarizați sau nu mult diferite de ale celor pe care și i-au luat drept modele. Și nu doar personajele. Împrejurările, locurile, toate sunt concepute în ficțiune mai mult sau mai puțin asemănătoare locurilor și împrejurărilor cu care scriitorul este familiar. Mergând până acolo că dacă geometria locului fictiv se îndepărtează prea mult de modelul real, apare uneori senzația de falsitate. Pe scriitorul „culpabil” îl încearcă senzația de ilegitimitate a scriiturii sale.
Fantezie/Fantasy
Pulberea de stele a lui Neil Gaiman mi-a servit pe tavă cheia pentru unul din proiectele mele îndelung părăsite: Sebastian, fost Tristan, care a devenit acum Laurian — adăugându-i-se Laura. Singura manieră în care se putea realiza acel proiect era „fantasy” — mă rog, un fel de. Și, culmea, m-am întors astfel la obârșie, căci prima variantă am conceput-o tot într-o cheie fantezie; doar că a fost o fantezie într-o variantă rudimentară. Acum i-am atașat „Sala de gimnastică”, un alt proiect, conceput inițial de sine stătător, lăsat și el în părăsire de ani de zile. Totul s-a limpezit, părțile au aderat una la alta în chip firesc. Zic eu.
În rest... Ce aș putea să spun? Le-aș face o sugestie autorilor de fantezie: măcar să limiteze la strictul necesar numărul de personaje, nu de alta dar să nu-l facă pe cititor să se simtă tot timpul vinovat că n-a fost de-ajuns de atent la lectură, scăpându-i momentul intrării în „scenă” a fiecăruia din puzderia de personaje mai mari sau mai mici, care apar și dispar la fiecare pagină, de nimic anunțate, nici măcar de o minimă logică a existenței lor. La fel aș zice și despre celelalte detalii, împrejurări etc.
„Autorii de fantezie creează lumi noi, nemaivăzute, animate de magie și locuite de rase și creaturi fantastice” — găsim scris în Wikipedia. „Prima caracteristică a genului este aceea că lumea descrisă nu este cea reală, ci una imaginată, dar care nu are nici o legătură cu Pământul, ca în cazul SF-ului. Lumile fanteziei sunt mult diferite, ele fiind marcate de existența magiei și a creaturilor și raselor diferite de om.”
Ne-am putea întreba, în definitiv ce deosebește fantezia de basm? Ei bine, în basm cred că putem spune că oricât de fanteziste și de hiperbolizate ar fi personajele sau situațiile, acestea au sens și o miză. Au o viață, trăită după logica vieții; sau măcar sustenabilă logic. E drept, cu adăugirea că în basm totul este îndeobște redus la esență, pe când o fantezie care se respectă abundă în detalii, care mai de care mai nesemnificativ; care, nu neg, poate că pe unii îi amuză.
În Pulbere de stele/Stardust, de Neil Gaiman, o pisicuță are blana gri-albăstruie, iar ochii ei „își schimbau culoarea în funcție de dispoziția ei, de la verde și auriu până la roz-portocaliu, stacojiu și purpuriu”. Hai să zicem că o asemenea pisicuță este o chestie nostimă și la o adică poate avea o oarecare semnificație. Dar că „sora (...) mai mică [era] mai tânără decât el cu șase luni”, asta e mai greu de înțeles ce poate semnifica; sau care ar fi hazul.
În definitiv, genul fantezie pune, mai degrabă involuntar, aș zice, o întrebare fundamentală: pentru ce scriem? Și, corelativ, pentru ce citim?
Cu siguranță, unui scriitor de fantezie o scriere în acest gen îi dă senzația de libertate. Poate și cititorului. Până la un punct. Să fie ăsta un argument de-ajuns de puternic pro-fantezie?
Julio Cortázar, prin Model de asamblare, scrie o întreagă carte fără niciun sens. Într-un dialog nesfârșit, cu sute de replici, personajele își vorbesc, deliberat fără să spună nimic. Dar într-o fluență perfectă. Încât, iarăși, cititorul tinde să-și facă reproșuri că nu-i în stare să se concentreze. Pentru autor, da, poate fi o provocare — la sfârșit poate să strige, cu satisfacție, Uite, am reușit! Dar, întrebare: cititorul cu ce se alege?
În realitate, ceea ce caracterizează genul este lipsa totală a atașamentului — sau, ca să nu fiu prea categoric —, un atașament minim al autorilor la regulile de construcție literară. Eliberarea de constrângerile scrierii „clasice” trebuie să-l facă pe scriitorul de fantezie să fie atent să nu rătăcească „drumul”. Căci pericolul îl pândește la tot pasul.
marți, 24 decembrie 2019
marți, 8 octombrie 2019
Notații literare (XXI)
Uneori am în minte o schelă (literară), un eșafodaj, urmând să găsesc draperiile cu care s-o îmbrac. Dacă încerc prea multe draperii, ca în cabina de probă, înseamnă că ceva scârțâie încă de la început cu eșafodajul. Alteori pornesc de la un simplu petic și am de țesut, pornind de la el, o draperie întreagă. Vine însă un moment când, tot probând (în minte) draperii și constatând că nu se potrivește niciuna, mi se face lehamite și îmi zic: eșafodajul ăsta nu se pretează la niciun fel de draperie — trebuie dărâmat.
Doar că eșafodajele se dovedesc de multe ori foarte rezistente. Încăpățânate. Nu se lasă distruse cu una, cu două.
Demult în copilărie, un prieten și cu mine, influențați de circ, care venea la noi în oraș cam o dată pe an, poate mai rar, ne-am pus în gând să le prezentăm familiilor noastre și vecinilor un „spectacol” de circ, la noi în curte, în fața casei, într-un decor de verdeață. Ăsta ar fi fost „eșafodajul”. „Draperia” — o variantă — ar fi putut să fie una romantică: atenția îndreptată spre cortul ponosit pe care circul îl înălța pe un maidan din centrul orașului, spre cercul de rumeguș care rămânea în mijlocul maidanului, pe locul arenei, în ziua cea tristă când circul ne părăsea; apoi, în curte: scaunele aduse pentru spectatori, pregătirea în pripă a spectacolului, pregătirea noastră, a „artiștilor”, ajutorul pe care o fată mai mare din curte era doritoare să ni-l dea pictându-ne fețele cu acuarele în diferite culori, ca la clovni; scândura pe care am așezat-o oblic, pe muchie, pe care prietenul meu și cu mine urma să facem echilibristică; ș.a.m.d.
O altă „draperie” ar fi fost — adaos la spectacolul propriu-zis (care la un moment dat mi s-a părut prea puțin ofertant) — o tombolă pe care am fi organizat-o în paralel cu spectacolul; unde, ca element de culoare și de fantezie, spectatorii ar fi urmat să pună la bătaie lucruri cu valoare de simbol și, cumva, apăsătoare; tombola fiind un bun prilej de exorcizare, de descotorosire de acele lucruri; astfel, tatăl meu ar fi urmat să pună în joc ceasul deșteptător, cel care îl teroriza în fiecare dimineață trezindu-l din somnul său dulce și obligându-l să plece la un serviciu pe care negreșit îl detesta; pentru alți „spectatori” urmând să găsesc alte lucruri de sacrificat în chip simbolic.
„Draperiile” însă s-au dovedit a nu fi rezistente în fața rațiunii. Și incongruente. Cu conștiința adultului de astăzi, m-am pus în situația „spectatorilor” de atunci și mi-am dat seama că scălâmbăiala unor mucoși cu capul în nori m-ar fi plictisit. Ca spectator (responsabil), m-aș fi simțit mai degrabă dator să le atrag mucoșilor atenția că în spatele reprezentațiilor artiștilor de circ stau ani de zile de muncă încordată și că deci nu era de dorit să încurajezi lucrul făcut de mântuială, încropeala; iluzia că totul se poate obține ușor și fără efort.
Urmarea a fost că „Spectacolul” a căzut.
„Tombola” a căzut și ea.
N-a rămas decât un mic eseu despre dilema dacă să le tai elanul la doi imberbi, îndemnându-i să ia lucrurile în serios și să pună osul la treabă — sau, dacă nu, să renunțe; sau să-i lași în abureala visurilor lor de doi bani, socotind că visurile sunt o valoare în sine în existența noastră.
Similitudini
Un anume scriitor român compensează incapacitatea sa funciară de a construi printr-o scriitură amorfă, la vrac, gen ocluzie de viscere, o amestecătură de rememorări blurate și reflecții răsuflate. Marcel Proust scrie la rândul său o memorialistică ficțională amorfă și vag structurată. Unii găsesc scrisul lui Proust greu digerabil. Alții nu gustă deloc producțiile scriitorului român. Aș băga mâna în foc că dintr-o asemenea simetrie de ne-gustare cel de-al doilea (care oricum suferă de mania persecuției) se vede pe sine de aceeași factură cu cel dintâi.
Muntele vrăjit și Cerul nu are preferați
Mă întreb dacă Erich Maria Remarque nu a citit Muntele vrăjit (cu puțin timp) înainte de a scrie Der Himmel kennt keine Günstlinge [Cerul nu are preferați], tradus în manieră comercială în românește prin Zeii sunt singuri. În Muntele, eroul principal, tânărul inginer Hans Castorp, se duce să-și viziteze vărul, Joachim Ziemssen, bolnav de tuberculoză, la un sanatoriu din Davos, Elveția. În Cerul, eroul principal, Clerfayt, se duce să-și viziteze colegul de raliuri automobilistice, bolnav tot de tuberculoză, internat tot în Elveția, tot la un sanatoriu din munți, Bela Vista, însă dintr-o localitate neprecizată. (La un moment dat, când dialogul o cere imperativ, autorul trebuie să recurgă la o stratagemă în privința locației sanatoriului: „Vânzătoarea numi locul de unde venea (...).”) Deosebire: în Muntele, Hans Castorp se descoperă a fi el însuși bolnav de tuberculoză și devine în scurt timp pacient al sanatoriului, în timp ce în Cerul, eroul e sănătos tun! În Muntele, eroul principal este atras de o femeie internată la rândul ei în sanatoriu, Clavdia Chauchat. În Cerul, Clerfayt se simte și el atras de o pacientă internată în sanatoriu, Lillian Dunkerque; la fel de enigmatice ambele. În Muntele, tartorul sanatoriului este directorul Behrens, supranumit Radamante. În Cerul, tartorul cel mare este profesorul supranumit Dalai Lama; numele adevărat: neprecizat; ambii la fel de severi și de autoritari. În Muntele, există un personaj exotic, doamna mexicană supranumită Tous-les-Deux, care și-a pierdut deja un fiu și este pe cale să și-l piardă pe al doilea. Replica ei din Cerul este tot o sud-americană, Manuela, columbiană de astă dată, pe care tuberculoza o ucide. În Cerul, există un personaj rus, Boris Wolkow, în timp ce în Muntele, personajele ruse, mai numeroase, ocupă în sala de mese a sanatoriului „masa rușilor bine”; nemaipunând-o la socoteală pe însăși Clavdia Chauchat, care este tot rusoaică.
La un moment dat personajele lui Remarque părăsesc Muntele și pleacă să viețuiască „în Vale”. Tot „în Vale” visau să ajungă și personajele lui Mann; cu deosebirea că pentru acestea din urmă „Valea” rămâne doar un vis.
Pe alocuri, povestea lui Remarque, comparată cu cea a lui Mann, poată să pară superficială. Nu m-aș grăbi, totuși, să-i lipesc această etichetă. Remarque preferă să argumenteze structural, construiește făcând uz de o anume „sintaxă” a narațiunii, ca să zic așa. De exemplu, în preumblările ei în Paris în timp ce Clerfayt se află în Italia, urmând ca apoi să participe la raliul de la Monte Carlo, unde își va găsi sfârșitul, Lillian întâlnește pe stradă o femeie moartă. Această apariție prefigurează dispariția iubitului ei: „Ochii îi erau deschiși și o fixau încremeniți.” Remarque preferă să ne arate astfel, ca într-un glob de cristal, evenimentele viitoare (și implicit neliniștile subliminale ale eroinei), în loc să ne comunice explicit eventualele ei presimțiri. Aceeași femeie moartă îi oferă lui Lillian ocazia să se arate ironică față de tânărul care scria versuri la comandă, însoțitorul ei din acea seară. Poetul trecea drept unul al morții. Dar acum, pus față în față cu moartea „concretă”, bate în retragere. „E cu totul altceva s-o privești în față decât să vorbești despre ea, nu-i așa?” îl ironizează Lillian.
Spre deosebire de multe alte succese literare, care vin și trec, Der Himmel kennt keine Günstlinge este o carte scrisă pentru a rămâne.
Dialoguri impredictibile
Unii conduc conversațiile personajelor spre zone aflate sub zodia hazardului, a impredictibilului, a bizareriei. Conversații care, în definitiv pot fi și inteligente, de ce nu? Sunt sigur că la un moment dat, când un scriitor simte că dialogul se pretează la un asemenea curs, la momentul lui astral, îl încearcă o secretă satisfacție: pe cititor l-am pierdut pe drum. Chiar dacă dialogul nu devine cu totul neinteligibil, devine în schimb presărat cu întorsături surprinzătoare în așa o cantitate încât cititorul să recunoască în sinea sa: Aici suntem în plină proză mare! Să nu ne închipuim însă că e neapărat „ușor a scrie proză când nimic nu ai a spune”. Julio Cortázar a scris un volum întreg în care, programatic și declarat, n-a vrut să spună nimic. Și a făcut-o cu mare succes.