La şcoala primară, în recreaţie, ne fugărim prin curtea şcolii. Se joacă leapşa, roata morii, lapte-gros. Cu toţii râdem, ne hârjonim, suntem veseli. O figură încruntată se apropie însă de mine şi îmi aruncă în faţă, cu ură: Veneticule! Nici nu ştiu ce înseamnă, doar presupun că e ceva rău. E colegul meu Cofaru. Tatăl lui e activist de partid, o ştie toată lumea. E primul meu contact cu această tagmă a oamenilor. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
Până pe la sfârşitul anilor ’40 locul nostru de scaldă, al tatei şi al meu, în Doftana era în dreptul Uzinei de apă. Tata avea acolo un prieten basarabean, domnul Ciobanu, o adevărată efigie a tehnicianului mecanic din interbelic, supravieţuitor al războiului, un bărbat înalt, spătos, cu părul lins, chiar chipeş aş zice, distant doar atât cât să nu poţi nega că-i totuşi plăcut şi sociabil — o figură tipică de emigrant rus, un fel de Şaliapin necântător şi mai tânăr. Domnul Ciobanu purta o salopetă albastră, decolorată dar nu prea mult, cu bretele cu catarame peste umeri, totdeauna curată şi călcată şi niciodată lălâie, adică exact pe măsura lui. Trăia izolat, împreună cu familia, într-o locuinţă de serviciu, o adevărată gospodărie înconjurată de pomi fructiferi de toate soiurile: peri, pruni, meri, vişini. Trebuia să asigure funcţionarea Uzinei de apă, şi cred că o făcea singur fiindcă nu-mi amintesc să fi întâlnit acolo la uzină vreo altă figură în afară de el. (Dar poate mă înşel.) Avea un băiat, cu vreo câţiva ani mai mic decât mine, atât de diferit de taică-său încât nici n-ai fi zis că-i al lui: slab şi neîngrijit, cu picioarele ca nişte beţe, în schimb cu o burtică proeminentă, precum copiii subnutriţi din pozele cu Africa ecuatorială. Nu-i ţin minte numele. În plus era şi posac şi tăcut — nu cred că l-am auzit vreodată scoţând măcar o vorbă. Încă înainte de 1950 s-au mutat cu toţii la Timişoara, un oraş de care auzisem că ar fi fost mare, frumos şi civilizat. Motiv pentru care l-am invidiat puţin pe puştiul cel subnutrit al domnului Ciobanu, care, iată, avea să-şi ducă viaţa de-aci înainte într-un mediu prielnic. Îl şi vedeam crescând, întremându-se, ajungând un tânăr voinic şi destoinic, la fel ca şi taică-său.
Ca să ajungi de la locuinţa domnului Ciobanu la Uzina de apă trebuia să cobori coasta, cale de vreo cinzeci de metri, lăsând livada în urmă, pe o cărare însorită, apoi se deschidea către hală, în zid, o poartă largă de fier, iar înăuntru te trezeai învăluit de o lumină umbroasă căci aproape întreg peretele dinspre râu nu era decât o largă fereastră de sticlă, iar ceea ce domina interiorul era o uriaşă roată de oţel, înaltă cât două staturi de om, pusă în mişcare de un motor electric printr-o solidă curea de transmisie. Interiorul trepida temeinic de la acel mecanism plin de forţă, spiţele se perindau pe dinaintea ochiurilor de geam, în contralumină, iar faţa tatei se lumina toată de o lumină lăuntrică fiindcă probabil dintotdeauna îl încântase în secret tehnica, dar forţele ostile ale vieţii îl îndreptaseră către munca de birou. Şi pe mine de asemenea, acolo în hala Uzinei de apă, mă încălzea un val de fericire ascunsă fiindcă, la rândul meu, probabil că mă atrăgea tehnica roţilor uriaşe şi a curelelor de transmisie şi, după cum păreau să se înfăţişeze pe atunci lucrurile, nimic nu mă împiedica să mă las în viitor purtat de acea atracţie. Domnul Ciobanu cocea pere pe carcasa motorului electric, cel care antrena uriaşa roată cu spiţe groase cât braţul (nu cât al meu, desigur, ci cât braţul vânjos al domnului Ciobanu) şi îmi oferea şi mie câte una, condescendent, ca şi cum ar fi fost un lucru unic pe lume acea pară coaptă pe carcasa încinsă a unui motor electric. Şi la urma urmei de ce n-ar fi fost?
Dar până la urmă îl lăsam pe domnul Ciobanu să-şi vadă de serviciul lui la Uzina de apă şi mergeam să ne scăldăm. Mai aveam de acolo foarte puţin de coborât fiindcă Uzina era construită aproape la acelaşi nivel cu râul, apărată doar de un dig. Mama avusese foarte rar ocazia să vadă râul de aproape, căci rămânea acasă să gătească şi, fie vorba între noi, nici nu se prea dădea în vânt după drumurile lungi cum era cel de acasă până la Doftana. Dar, atât cât îi fusese dat să-l vadă, râul o uimea şi în glasul ei răzbătea chiar o undă de reproş sau de revoltă — aşa cum o revoltau toate cele care aici în Vechiul Regat nu se potriveau cu tiparele ei de-acasă — când întreba, nu retoric ci pretinzând chiar un răspuns: De unde atâta... asta, cum se cheamă... prundiş?... Fiindcă Doftana era mult deosebită de râurile din Basarabia, care curgeau domol, fără niciun murmur, între maluri argiloase. De unde atâtea pietre? se întreba ea cu reproş în glas... Şi, ca să fiu sincer, aceeaşi întrebare mi-o puneam şi eu. Doar că fără reproş. De unde atât de multe şi de ce atât de rotunjite? Tata îmi încerca să-mi explice: s-au tot rostogolit de pe munte, apa le-a tot dat de-a dura la vale vreme de milioane de ani. Uite-te la piatra asta, spunea. Azi o vezi aici, în dreptul Câmpinei. Probabil că la început a fost colţuroasă, dar prin rostogolire s-a tot tocit. Acum câteva mii de ani poate că a fost la Trăiesti. Sau mai sus, pe Valea Neagră, de ce nu?... Acum câteva mii de ani? repetam eu neîncrezător... Nu ştiu, spunea tata, acum câteva mii de ani sau poate acum câteva zeci de mii de ani, nu vreau să mă duc cu gândul prea departe... Alegeam pietrele cele mai mari şi le aşezam în linie de-a curmezişul albiei unui braţ al râului, încercând să fac din ele un stăvilar. Vedeam apa cum se umflă şi se revarsă peste coama micului meu stăvilar şi continuam să aşez pietre una peste alta. Gândul o lua, la fel ca de multe alte ori, înaintea faptei şi mă înfioram la gândul că puteam zăgăzui, pentru un timp, chiar în acel loc, înainte paşnic, forţa invincibilă a apei, provocând o catastrofă. Dar forţa apei se făcea simţită cu mult înainte ca bicisnicul meu stăvilar să prindă cât de cât contur. Abia puţin umflată, apa râului mătura pietrele mele de deasupra şi le prăvălea, c-un zgomot venit din adâncuri, dincolo de încercarea mea de zăgaz, ştergându-mi din suflet teama de catastrofă şi reaşezând lucrurile în firescul clipocitor al râului... Tata alegea alt fel de pietre, nu prea mari dar plate, paiele, pe care, îndoindu-se din genunchi şi ţintind cu atenţie, le arunca cu putere razant cu apa râului făcându-le să ricoşeze repetat de faţa apei, cu salturi din ce în ce mai mărunte, până când, pierzându-şi impulsul iniţial, recădeau în mijlocul uitării suratelor ei rotunde şi neregulate din fundul albiei. Sau, uneori, nimereau, după ultimul ricoşeu, pe malul celălalt, unde se lăsau de asemenea înghiţite de anonimatul prundişului... Dar prundişul nu era anonim decât sub o privire neglijentă sau superficială. Aveam timp acolo, pe malul Doftanei, întins pe câte o limbă minusculă de nisip, să observ pietrele de aproape şi să meditez la trecutul lor de milioane de ani. Ah, cât mi-aş fi dorit să le ştiu, dacă nu istoria, măcar compoziţia, să mă asigur că scânteile care ieşeau la iveală din adâncul lor nescrutat vreodată de-a lungul trecutului lor fabulos, atunci când reuşeam să le sparg, nu sunt grăunţe de aur, care să merite să fie aduse acasă! Cremenea era singurul mineral de a cărui denumire eram sigur şi despre care auzisem că îi folosise omului preistoric să aprindă focul. Loveam două pietre de cremene între ele şi îmi închipuiam că, dacă ar fi fost întuneric, aş fi putut vedea scânteia care ţâşneşte din izbitură, dar puteam în schimb să miros locul ciocnit şi să constat că piatra mirosea a încins. Despre celelalte pietre peste care mă aplecam, cu aviditatea lupei, puteam doar să fac presupuneri — că ar fi granit, sau bazalt, sau feldspat sau cine ştie ce altceva... Nu, taina pietrelor rămânea de nepătruns.
Am şi acum, acasă, o piatră aproape perfect sferică, un mic trovant pe care, cu ani în urmă l-am găsit, printre nenumăratele pietre anonime cu forme neregulate, pe albia Doftanei. O iei în palme, o simţi aspră şi prietenoasă, asculţi amintirea clipocitului râului şi toate neliniştile se scurg prin ea în imensitatea timpului din care ea s-a născut. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
Curzio Malaparte încalcă, în Pielea (Ed. Univers, 2007, traducerea: Eugen Uricaru), canoanele unităţii de timp, de loc şi de acţiune (dar ce scriitor din ziua de azi, care se respectă, îşi permite să nu încalce canoane?), respectând în schimb, într-o oarecare măsură, unitatea tematică. Romanul în ansamblu este un conglomerat fiindcă nu-i poţi defini fără echivoc capitolele, care, raportate unul la celălalt, nu au suficientă continuitate pentru a se constitui într-un roman, dar nici suficientă autonomie pentru a se constitui în nuvele de sine stătătoare.
Iată de pildă capitolul–povestire „Procesul”. Timpul acţiunii este cel al intrării aliaţilor în Roma, în 1944. Protagonistul, Curzio Malaparte însuşi, care nici nu îşi doreşte o altă identitate, asistă la executarea de către partizani a unui grup de adolescenţi fascişti, fanatici, care sfidează moartea, strigându-şi în ultima clipă ataşamentul faţă de fascismul lui Mussolini înainte de a cădea răpuşi de gloanţe pe treptele bisericii Santa Maria Novella. Atenţia se deplasează apoi la călugărul slujitor în acea biserică, un temerar care nu doreşte altceva decât ca biserica lui să nu fie pângărită de sângele celor ucişi, dar nu are nimic împotrivă ca masacrul să se mute în preajma unei alte biserici. În continuare, Malaparte îşi expune crezul de creştin prin care nu înţelege să comită asasinate, nici chiar împotriva celor care au trădat, oricât ar fi de vinovaţi. Precum Magi spre exemplu, un personaj care i-a făcut autorului, la fel ca şi altora, mult rău prin delaţiune şi probabil cruzimi de tot felul pe vremea regimului fascist. Atenţia se concentrează asupra rămăşiţelor lui Magi, ucis după eliberare, în timpul masacrului comis de italieni asupra italienilor, după cucerirea Italiei de către trupele aliate. În cele din urmă Malaparte primeşte găzduire în locuinţa unui prieten medic obstetrician de la Roma, unde doarme într-o încăpere în care se află depozitate monstruoase boluri conţinând fetuşi conservaţi în alcool. Malaparte trăieşte oripilat nopţi de coşmar în acea încăpere şi îşi imaginează un proces în care juriul este alcătuit din acei mici monştri nenăscuţi. Şi astfel se închide ciclul procesului împotriva celor vinovaţi (sau nu?) şi împotriva răului, definit oximoronic: „Nu sunt demn să fac rău”, după cum afirmă eroul povestirii–capitol. „Răul este ceva sacru.”
Metafora
„Bachelard (...) nu vede în metaforă decât un compromis între raţiune şi imaginaţie: metafora nu poate, într-adevăr, să satisfacă nici raţiunea, atunci când ea, cel mult, maschează un gând şi scoate în evidenţă o falsă identitate considerată drept adevărată, nici imaginaţia, atunci când, în loc să meargă înainte, pentru a făuri un surplus de fiinţă, ea rămâne legată de un trecut pe care se mulţumeşte să îl travestească rezumându-l.” [Jean Burgos: Pentru o poetică a Imaginarului, Ed. Univers, 1988, p. 84]
O observaţie cam... uscată, aş zice. Poate că metafora e un compromis. Dar e unul care produce încântare. Atunci când e inspirată, desigur. De ce produce metafora încântare? Pentru că umanizează ne-viul? Pentru că aruncă o punte între entităţi care păreau până în acea clipă a nu avea nicio legătură una cu cealaltă; şi, prin aceasta, ni se înfăţişează ca o descoperire? Pentru că pune în mişcare spiritul? Pentru că reuşeşte să ne revitalizeze simţirea, revitalizând odată cu aceasta ego-ul şi redându-i respectul de sine?
Simultaneitate
„Armonia nu este generată decât de simultaneitatea cu care măsurile şi proporţiile luminii ajung la suflet; simţ suprem al ochilor noştri. Doar această simultaneitate înseamnă creaţie; restul nefiind decât enumerare, contemplare, studiu. Această simultaneitate este însăşi viaţa.” [Apollinaire — citat de J. Burgos: Op. cit., p. 319]
Este, cu siguranţă, şi simultaneitatea pe care o antrenează metafora.
Autonomia personajelor
Tipătescu, Zoe, Trahanache, Pristanda — cine mai ia în seamă aceste personaje ca ţintă a oprobriului dramaturgului? Fiecare reîntâlnire cu ei este un prilej de bucurie pentru spectator: reîntâlnirea cu un vechi prieten.
Nostalgia unei alte identităţi
Din prefaţa lui Romul Munteanu la „Prima dragoste, ultima dragoste”, de Romain Gary: Fiecare scrie, adaugă el, aşa cum scrie: „câteodată cu mânie, dar alteori cu nostalgia unei ale identităţi.” Fraza mi-a sărit în ochi, ca un răspuns posibil la observaţia unui critic literar: de ce se repetă de câteva ori (fără s-o fi conştientizat, desigur) în textele mele, motivul privitorului de la fereastră? Iată, lecţia de „psihanaliză” a prins: este nostalgia unei alte identităţi!
Expresivitate emfatică (la Andrei Makine)
„Seara, un alt moment a absorbit-o în armonia lui pătrunzătoare. [Dumnezeule, cum poate fi o armonie pătrunzătoare? Şi cum poate absorbi un moment?] Ploaia continua să şiroiască abundent, dar cascadele ei erau prinse de revenirea frigului [Pentru Dumnezeu, cum poate să prindă frigul cascadele ploii?], care punea capăt unei zile de moină. [Păi era ploaie în cascade, sau moină?] Pământul se întărea şi firicelele de apă îngheţau parcă în zbor. Se sfărâmau pe pământ, pe luciul de gheaţă al câmpului, pe acoperiş, pe crengile copacilor — iar noaptea răsuna de interminabile clinchete variate la nesfârşit. [Până la urmă, cum erau clinchetele alea?] Căderea aceea cristalină ştergea toate celelalte zgomote, nimicea cu mărgelele ei de sticlă orice înfiripare a gândului, îi umplea trupul cu şiroirea ei firavă.” [Şi uite-aşa...] [Crima Olgăi Abelina, p. 203.]
Probabil că are dreptate Jérôme Garcin care spune că Makine, „nestăpânind franceza, se simte îndreptăţit să-i prefere gramaticii extazul”.
„Timp real” vs. „perspectivă diacronică”
Am tăiat fâşii de hârtie din reviste cu poze colorate şi am făcut din ele un lanţ pentru pomul de Crăciun. Căci bani n-aveam să-mi cumpăr hârtie glasată.
Aceasta este o variantă pentru un text literar.
Am tăiat fâşii de hârtie din reviste cu poze colorate şi odată cu asta, fiindcă din fâşii pozele nu mai puteau fi reconstituite, am tăiat toată mizeria din revistele acelor ani ai începuturilor comunismului, şi n-au mai rămas decât culorile, din care am făcut pentru pomul de Crăciun un lanţ.
Aceasta este o altă variantă pentru acelaşi text.
Pe care s-o aleg?... Şi atunci îmi pun întrebarea: era conştient copilul acela de lucrarea de asanare (involuntară) pe care o întreprindea tăind respectivele poze? Nicidecum. Ambele perspective sunt valabile, în funcţie de context. În ce mă priveşte însă, consider că perspectiva „diacronică” este neadecvată pentru redarea autenticităţii emoţiei. O impuritate stilistică, de care mulţi nu par a fi conştienţi.
Dilema traducătorului
Cum ar putea un traducător să ştie că locuţiunile „fel de fel” şi „tot felul de” nu sunt perfect echivalente şi că pe cea dintâi n-o pui în general în gura unui personaj neinstruit, în timp ce în gura unui personaj instruit le poţi pune pe ambele. La fel stau lucrurile cu locuţiunile „contrar a” sau „în pofida” pe de o parte, şi „în ciuda” pe de altă parte.
Lungimea frazei
Cum să fie fraza? te întrebi. Lungă (Proust, Faulkner) sau scurtă (Virgil Gheorghiu)? Ce lungime este adecvată gândului „natural”? Ce lungime este adecvată rememorărilor? Ce lungime este adecvată contemplărilor şi ce lungime răspunde ideal emoţiilor, temerilor, îndoielilor?... Şi există oare vreo raţiune în a imita în scris lungimea gândului „natural”; sau a rememorărilor; sau contemplărilor; sau a temerilor?... Sau singura raţiune este adecvarea la ansamblu?... Pot oare gândi oamenii simpli care alcătuiesc lumea faulkneriană din Absalom, Absalom în fraze atât de lungi şi de complicate? Sau poate atmosfera lumii lor să fi redată printr-o construcţie lingvistică atât de sofisticată?
Pe când tata lucra la Întreprinderea Comunală din Câmpina, îl vizitam uneori la serviciu. Se pare că nu deranjam pe nimeni venind acolo. Dimpotrivă, colegii tatei mă priveau cu simpatie şi probabil că tata se mândrea cu mine. Totdeauna se nimerea să fie funcţionari plecaţi în oraş cu treburi, aşa că puteam să ocup unul din locurile rămase goale, la un birou. Tata îmi punea în faţă una din maşinile lor de scris Remington, îmi dădea o coală de scris şi mă lăsa în voia mea. Mă distrau nespus braţele caracterelor, cum ţâşneau ele prompt şi cu putere la apăsarea clapelor, întorcându-se apoi cuminţi, după ce îşi lăsau urma pe hărtie, în amfiteatrul lor metalic de repaos. Băteam litere alandala, băteam toate semnele de pe claviatură şi mai ales mă amuza oprirea, cu zgomot de tren, a carului la reperele tabulatorului dinainte fixate. Nu uitam să apreciez mecanismul robust al maşinii de scris, tot aşa cum apreciam misteriosul mecanism ascuns al maşinii noastre de cusut Singer. Mintea mea era axată pe acel mecanism, captivată de el, şi de aceea gânduri de aşternut pe hârtie nu prea aveam. Când mă plictiseam de maşina de scris treceam la cea de socotit. Mă distram cu adunări şi scăderi învârtind maneta înainte şi înapoi. O încărcam cu numere tot mai mari, astfel că manivela trebuia la un moment dat să se opintească zdravăn pentru a reuşi să pună în mişcare toate acele rotiţe interioare, câte una pentru fiecare din cifre, a unităţilor, a zecilor, a sutelor, miilor, zecilor de mii, până la miliarde, sute de miliarde, mii de miliarde, încât până la urmă asocierea cu distanţele astronomice ale Universului venea de la sine. Puneam maşina să adune sute de miliarde cu alte sute de miliarde şi observam cu îngrijorare efortul zecilor de pinioane cu care rotiţele se angrenau una pe alta într-un clincăit-scrâşnit metalic multiplu, vecin cu blocajul iremediabil. — Ei hai! spunea tata la un moment dat. Ai obosit-o destul. Nu vrei să te ocupi de altceva?... Dar era el însuşi curios şi pasionat de calcule, astfel că peste nişte ani, fiind de-acum pensionar, dar reangajat pe o perioadă limitată, şi prinzând pesemne ceva timpi morţi în cursul unei zile de lucru, s-a apucat să calculeze la maşină acel celebru număr de boabe de grâu pe care inventatorul şahului le-a cerut şahului Persiei drept recompensă pentru invenţia sa, pornind de la un bob pus pe primul pătrat al tablei de şah, două boabe pe pătratul al doilea, patru pe al treilea şi aşa mai departe, dublând mereu numărul până la ultimul pătrat al tablei de şah. A venit acasă cu un triunghi impresionant de numere reprezentând, pe fiecare rând, rezultatul, tot mai mare, al dublării numărului precedent, toate scrise îngrijit cu scrisul lui mare şi naiv pe câteva formulare de borderou. Formularele erau galbene încă de pe-atunci. Între timp s-au îngălbenit şi mai mult. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
Absolvent al şcolii elementare, de şapte clase, la sfârşitul verii urma să dau admiterea la Liceul Mixt din Câmpina — L.M.C. —, pentru clasa a opta. Ceea ce presupunea că trebuie să mă pregătesc, să mă pun cu burta pe carte. Nu mă puteam bizui pe bunul meu renume de elev premiant. Premiant, da, dar cu lacune serioase, pe care mi le recunoşteam şi de care mi-era teamă să nu-mi joace o festă taman când intram în concurenţă cu colegii mei mai slab cotaţi de la Şcoala de Băieţi. Dar în loc să mă aştern pe treabă, am trăit o vară întreagă prins în mrejele lenei şi ale pedanteriei. În loc să-mi văd de studiu, am găsit cu cale să-mi organizez, între două accese de lene, „locul de muncă”. Astfel, mi-am fabricat dintr-o bucată de carton de calitate îndoielnică o mapă de lucru, pe care am garnisit-o c-un chenar tot din carton dar unul mai subţire, alb, pe care l-am prins cu capse. Am ales apoi una din pozele mele la Chişinău, unde eram fotografiat iarna, pe stradă, aşezat pe o sanie, cam încruntat, la piciorul unui copac, învelit cu o pătură. Am acoperit poza cu ţiplă ca să pară pusă sub sticlă şi i-am confecţionat şi ei un chenar de hârtie albastră, fixată cu capse; după care i-am ataşat la spate un picior oblic astfel ca fotografia să poată sta pe masă înclinată, la marginea mapei mele de lucru, aşa cum văzusem prin filme că făceau persoane simandicoase care şedeau la birouri somptuoase şi aveau fotolii capitonate, de piele, şi mape de lucru tot de piele. Setul meu de ustensile de birou cuprindea, printre altele, un cuţit de lemn pentru tăiat paginile cărţilor, deşi cărţi cu paginile netăiate nu se vânduseră decât înainte de război şi, poate, ocazional, în perioada imediat următoare războiului. Dar pentru exercitarea pedanteriei mele, care a înflorit cu flori tentaculare în acea vară, orice instrument era binevenit. Mai aveam şi o călimară de ebonită neagră, cu capac, fiind tot ce îmi mai rămăsese după ce postamentul ei, mare cam cât o farfurioară de ceai, se spărsese şi chiar şi capacul, veşnic îmbâcsit de cerneală, era ciobit şi crăpat. (Aceleaşi tertipuri aveau să-mi devină familiare mai târziu, când aveam să-mi amân sistematic începerea studiului la diferite materii, în timpul sesiunilor de examene de la facultate, pentru a pune în ordine notiţele, pe care le luam pe foi volante; o dată am ajuns până acolo încât, la una dintre materiile cele importante, unde examenul era o veritabilă probă de foc, în loc să studiez pur şi simplu, m-am apucat să leg în volum foile volante şi să cartonez volumul destul de gros care a rezultat; am fost foarte încântat de ceea ce a ieşit, dar am picat la examen.) Totul trebuia să arate curat, aliniat şi pus în ordine. Chiar şi caietul adus de la spital, unde, cum am mai spus, am ţinut, pe durata internării, un aşa-zis jurnal, am simţit nevoia să-l trec pe curat pentru că nu corespundea cerinţelor mele estetice: rândurile nu erau de-ajuns de drepte şi conţinea prea multe ştersături şi corecţii. La sfârşitul însemnărilor, propria-mi semnătură era însoţită de autografele celor trei colegi de salon. N-am avut încotro, a trebuit să le trec pe curat şi pe ele, aşa că mi-am dat toată silinţa ca semnăturile recopiate să semene cât mai mult cu cele originale. Am fost conştient că această lucrătură le anulează autenticitatea, şi chiar şi însemnările mele, recopiate, pierdeau ceva din prospeţimea şi din inocenţa lor iniţiale, dar a fost peste puterile mele să accept în casă caietul acela ferfeniţit. Nu mai era mâna colegilor mei aceea care atinsese fila din caiet, ci propria-mi mână, şi nici cerneala din stilourile lor — totul era, şi a rămas, un fals — asta e, şi n-am ce să mai schimb... Am aşezat manualele teanc pe-un colţ al mesei şi le-am tot schimbat, de-a lungul verii, ordinea, apoi am înlocuit şi la caietele de şcoală un număr de file care nu corespundeau estetic, iar pe multe alte file am subliniat titluri şi am marcat pe margine paragrafe pe care urma să le aprofundez, când? Atunci când concursul de admitere avea să se mai apropie. Bineînţeles, nu puteam să omit creioanele, inclusiv pe cele colorate, pe care le-am tot ascuţit şi aliniat cu inscripţiile în sus neuitând să le sortez după marcă. Dar de învăţat nu învăţam nimic, spre exasperarea mamei, care mă apostrofa în fiecare zi: Ce tot te muţi de pe-un pat pe altul! Fă şi tu ceva! Şi dacă n-ai chef de învăţat, găseşte-ţi şi tu o îndeletnicire, citeşte ceva! Orice! Nu mai pot să mă uit la tine cum stai şi leneveşti cât e ziua de lungă!... Foloseam raportorul, echerul şi gheara de compas pentru a mai desena câte o figură geometrică pe un maculator rămas, după ultima clasă, pe jumătate nescris, constatam că în penarul meu compartimentat, de lemn, un perete despărţitor se descleiase şi nu se menţinea la locul lui decât datorită şanţului în care stătea presat cu mâna, şi găseam de cuviinţă că acel perete despărţitor trebuia neapărat lipit la loc. Dar cu ce? — Mai bine ai pleca afară dacă n-ai chef de nimica! mă certa mama. Du-te şi joacă-te, găseşte-ţi un prieten! Pe Titi sau cum îi spune! Sau pe Ota! Oare şi ei tot ca tine stau cât e ziua de lungă şi lenevesc? La admitere, cum o da Dumnezeu! Nu intri la liceu, te duci la şcoala de meserii — dacă n-ai niciun chef de carte! *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
Norocul meu în acel sfârşit vară a fost că în ultimul moment autorităţile din învăţământ au decis să înlocuiască concursul de admitere la liceu cu admiterea în ordinea mediilor generale obţinute la şcoala elementară. Chiar şi-aşa însă, cu toate că media mea era printre cele mai mari, până la afişarea listelor nu mi-am găsit liniştea. Prea se tot vorbise în clasa a şaptea de originea socială ca să exclud posibilitatea ca acea blestemată origine socială să conteze, poate chiar să fie hotărâtoare la admitere. Iar eu eram de origine socială mic-burgheză. Îmi aduc aminte de o oră de clasă când diriginta ne-a strigat după catalog şi fiecare a trebuit să declare meseria tatălui. Nu existau decât trei categorii de origine socială: muncitorească pentru copiii de muncitori, ţărănească pentru copiii de ţărani şi mic-burgheză pentru ceilalţi, indiferent că erau medici, ingineri, profesori sau funcţionari. Tata era funcţionar la Întreprinderea Comunală a oraşului, aşa că m-am trezit, un-doi, la mic-burghezi. Pe tata l-a umflat râsul când a aflat că a fost ridicat la rangul de mic-burghez. Uite-te în casa asta! a spus. Aducem apa din curte, ne spălăm în lighean, ieşim la budă în curte şi iarna ţi-aduci aminte cum îţi îngheţă fundu’ acolo, etajera asta se clatină de parc-ar fi beată şi masa la fel, locuim cu chirie, n-avem şifonier, ne adăpostim hainele, atâtea câte sunt, sub o pânză, şi niciuna din toate gioarsele astea de mobilă nu e noastră! Şi suntem mic-burghezi!
Probabil că până la urmă n-au ţinut cont de originea socială şi într-o dimineaţă de august mi-am văzut numele pe lista celor admişi la liceu pe unul din primele locuri.
Ca să vezi lista trebuia să urci treptele de la intrarea impozantă a liceului. Lista era lipită pe dinăuntru şi se vedea prin grilajul porţii masive de fier forjat, sub arcada înaltă cu basorelief. Mai existau şi alte intrări cu uşi de fier forjat, mai mici, adăpostite în adâncul unor portaluri cu basorelief, înfăţişând, de o parte şi de cealaltă, doi arbori, mai degrabă filiformi, crescând fiecare dintr-un ghiveci, care îşi uneau tulpinile în vârful bolţii.
Eram acum elev al acelui liceu, care pe atunci încă n-avea nume.
Peste două luni şi ceva aveam să împlinesc paisprezece ani. Am avut sentimentul că foarte curând copilăria mea avea să se încheie. Aveam datoria sa păstrez viu în suflet tot ce a fost minunat în ea — asta am simţit. Şi că, odată ajuns om mare, trebuia să nu uit cum e să fii copil şi le arăt copiilor care aveau să vină după mine înţelegerea şi răbdarea cuvenite. Fiindcă cei mari se pare că de cele mai multe ori uită. Eu trebuia să fiu excepţia de la regulă.
În fiecare primăvară, în locul cel mai frecventat din Câmpina, piaţa oraşului, se ţinea bâlciul. Dura o săptămână şi ocupa aproape întreaga piaţă, care nu era chiar mică. Nu cunoşteam la vremea aceea atracţie mai mare. După ce ieşeam de la şcoală mă duceam să-mi petrec acolo ore întregi mutându-mă de la o tarabă la alta, de la o dugheană la alta, de la o baracă la alta. Stăteam şi căscam gura lângă roţile norocului, dar una dintre acestea, cea mai mare, îmi plăcea cu deosebire, cu jupânul ei gură-bogată cu tot. Roata norocului, oameni buni! striga, şi gesticula, şi era mereu vesel — brunet, cu mustaţă, înăltuţ şi vesel. Veniţi şi vă-ncercaţi norocu’! Uite-o, asta-i roata norocului! Fără pierdere, oameni buni!... Mă gândeam: cum aşa, fără pierdere? E posibil? Adică la fiecare număr câştigi ceva? Şi el, nastratinul, chiar se ţinea de cuvânt. Mă rog, în felul lui. Oriunde se oprea marea roată cu cuie, îţi lua de pe raft şi îţi punea în palmă un motănel de ghips, vopsit caraghios cu roşu şi cu galben, sau un pitic minuscul, cu fes roşu, sau un hopa-mitică de tinichea, sau un degetar — stăpânul roţii norocului părea că se bucură împreună cu fiecare client al său. Premiu’ ăl mare! striga, şi ridica sus deasupra capului o găleată zincată şi o agita de zor. Găleata! striga. Uite-o aicea! Joacă şi poa’ să fie a ta, neamule! Norocu’ vine când nici nu gândeşti! Roata norocului! Fără pierdere! Toate numerele câştigătoare! Veniţi şi jucaţi, oameni buni! Fără pierdere! Roata, ia uite-o unde s-a oprit! La un cui de găleată!... Mai avea şi o statuetă de ghips, mare şi grea, Venus sau cam aşa ceva, vopsită ţipător, cu auriu şi roşu, iarăşi roşu, aşezată pe-un raft, la loc de cinste. A trebuit s-o apuce cu amândouă braţele, cu grijă, când a câştigat-o un flăcău de la ţară şi a trebuit să i-o dea căinându-se neîncetat, în gura mare, ca s-audă tot poporul din piaţă. Şi la fel s-a-ntâmplat şi cu găleata când roata, după un păcănit asurzitor de câteva ture, s-a oprit la numărul 20, numărul găleţii. Stăpânul roţii şi-a aruncat braţele în sus şi a strigat: A luat-o! Oameni buni, a luat-o, a luat-o, a luat-o! Găleata mea, uite c-a luat-o! Douăş’de lei m-a costat, oameni buni! A luat găleata. M-a sărăcit! Mi-a luat tot ce-am avut mai bun, neamule! Tre’ să-nchid taraba şi să mă duc acasă! Ia uite-o, găleata, cum s-a dus! Două’ş de lei, premiu’ ăl mare!... Se căina cât îl ţinea gura, iar eu mă uitam ţintă la el şi-l vedeam cum îşi ascunde un zâmbet sub puhoiul de văicăreli în timp ce-i înmâna găleata fericitului câştigător, şi mă uitam apoi în urma fericitului câştigător cum se pierde în mulţime ducând găleata cu el.
Până la sfârşitul vieţii, tata şi-a adus aminte de acel strigăt de victorie al jupânului de la roata norocului. A luat-o! striga ori de câte ori ceva se încheia favorabil în măruntele întâmplări cotidiene — când nepoţica lui căpăta în sfârşit câte un flecuşteţ dorit, sau când cineva din familie câştiga la remi. Căci tata a fost uneori trist sau melancolic, dar nu-mi amintesc să fi fost vreodată posac, sau morocănos, sau ursuz...
Apoi mă desprindeam cu regret de roata norocului şi mă mutam să chibiţez la alte dughene. Fiindcă trebuia să le văd pe toate. Tir sportiv scria cu litere mari pe firma uneia din barăcile cele mai căutate, mai puţin de trăgători cât mai ales de gură-cască asemenea mie. Mă familiarizam cu figurile decupate din tablă şi pictate colorat, care urmau să se pună în mişcare la atingerea ţintei, având îndărătul lor peisaje diferite, colorate şi ele: o nevastă începea să-şi croiască bărbatul pe spinare c-un retevei, doi pădurari se porneau să mânuiască fierăstrăul tăind un buştean, un curcan se apuca să ciugulească grăunţe, şi altele asemenea. Ţintele rotunde, albe, mari cât o monedă de argint cu chipul lui Ştefan cel Mare, c-un punct negru în centru, erau pistruiate de pe urma loviturilor alicelor, pistruii fiind cu atât mai rari cu cât erau mai departe de centrul ţintei. Jupânul cu tirul sportiv nu striga după muşterii. Era îndesat, mustăcios şi sobru. Alicele, pe care le fabrica pe loc c-o preducea, ţăcăneau tot timpul şi ricoşau dintr-o ţintă într-alta. Şi atunci am auzit...
Undeva prin jur cineva a venit şi a spus: A murit Stalin.
Toţi au amuţit. Trăgătorul a luat puşca de la ochi şi a lăsat-o cu patul de pământ. Jupânul îndesat şi mustăcios a tresărit şi a spus: — Atenţie să nu se descarce! Să nu-ţi găureşti vreun ochi! Mai bine dă-o-ncoace... Chibiţii de la tarabă au încremenit uitându-se unul la altul cu mutre lungi. Am simţit aerul căldicel şi umed din acea zi de început de martie venind dinspre locul cu tarabe şi barăci pe care încă nu apucasem să le văd — şi erau destule asemenea tarabe şi barăci —, am văzut perdeaua subţire de nori pe care soarele arunca pete albe, strălucitoare. Continua să adie vântul umed şi căldicel de primăvară, de care nu te săturai să-ţi umpli pieptul.
O, ce bine!
Iată o etajeră în trepte, cu rafturi din ce în ce mai depărtate, pe care stau aşezate sticle de toate mărimile şi de toate felurile. Plăteşti un leu şi capeţi trei belciuge de lemn, pe care ai dreptul să le arunci ţintind gâtul sticlelor. Sticle cu sucuri, sticle cu bere, sticle de toate felurile, iar sus, pe cel mai înalt raft — raftul regal —, iată o sticlă de şampanie, cu gâtul învelit în staniol. Ca să atragă clienţii, jupânul cu sticlele face demonstraţii: ia cele trei belciuge şi le aruncă spre sticla de şampanie. Fără greş, toate cele trei belciuge se opresc şirag pe gâtul sticlei dănţuind o tură sau două, captive, înainte de a recădea în nemişcare. El o face, dar muşteriii dau greş pe capete. Belciugele sar neîndemânatice ricoşând de burţile sticlelor, astfel că jupânul trebuie mereu să se aplece şi să le culeagă de pe jos. Totuşi un belciug se agaţă o fracţiune de secundă de vârful sticlei de şampanie, dar sticla de şampanie se descotoroseşte de el de parc-ar fi spurcat. Ah! ia uite cum n-a vrut! exclamă muşteriul c-o zvâcnet tardiv din umăr, care n-a reuşit să influenţeze traiectoria belciugului. Mă uit la el: e un tip simpatic, între două vârste, cu care mă simt solidar în ciuda diferenţei de vârstă. L-aş încuraja să mai încerce.
O, ce bine!
Nimeni, în piaţa oraşului, nu comentează moartea lui Stalin. Sau cel puţin asta e senzaţia mea.
Chiar şi de aici roata cea mare a norocului, aşezată în picioare tocmai la celălalt capăt al pieţei, se aude păcănind — cuiele trec în dans ameţitor prin dreptul lamelei de oţel, şi poartă cu ele numerele câştigătoare. Numerele câştigătoare, toate, dar îndeosebi cele care corespund lui Venus şi găleţii de tablă zincată — nu le vezi dar ştii că sunt acolo —, se perindă zadarnic, iar şi iar, prin dreptul lamelei. Clienţii au impresia că cu cât îi dau roţii un brânci mai tare, cu cât roata face mai multe ture, cu atât norocul va fi mai darnic cu ei. În goana nebună a roţii numerele nu pot fi văzute. Abia când roata îşi mai domoleşte avântul zdrăngănitor şi metalic, numerele de pe ea devin vizibile. Iată-l — 15! Se îndepărtează de lamelă coborând odată cu roata şi toată lumea vede clar că n-o să mai aibă destul avânt să suie de cealaltă parte, din nou, până la lamelă. Dar 20? DOUĂZECI? Ia uite-l cum se-apropie! Ia uite-l! DOUĂZECI — şi lumea ştie de-acum că DOUĂZECI înseamnă găleata. E-acolo, jupânul o fi cumpărat alta. Avântul roţii se ostoieşte. Nu mai are destulă energie pentru ca DOUĂZECI să ajungă în dreptul lamelei.
La un cui, oameni buni! Ia uite-l! Un singur cui! Înc-un cui şi-mi lua găleata, bată-l norocul! Păi nu mai sta pe gânduri! Norocul îţi dă târcoale, omule! Un cui distanţă! Un singur cui! Păi merită să-ncerci, omule! Mai dai un ban, mai tragi o dată! Roata norocului, oameni buni! Înc-un cui şi găleata e-a ta, omule! Nu mai sta pe gânduri, mai trage o dată! Hai, neamule! Hai la roata norocului!
Era timpul s-o iau către casă, cu norocul în suflet.
În zilele când învăţam în seria a doua, adică după-amiaza, sau în timpul vacanţelor, se întâmpla de multe ori să mă trezesc dimineaţa şi să constat că sunt singur în casă. Deşi nu prea îmi convenea, ştiam foarte bine de ce: mama era plecată după cumpărături la piaţă. Datorită lipsurilor, nici nu se punea problema să ne cumpărăm răcitor. (Doar pe cei din familiile cele mai aşezate îi vedeam din când în când pe stradă, cu căruciorul, cărând blocuri de gheaţă cumpărate de la fabrică.) Aşa că mama gătea zilnic, mai ales vara, când mâncarea rămasă neconsumată la sfârşitul zilei era foarte probabil s-o găsim acrită a doua zi. Aşadar aşteptam răbdător întoarcerea mamei. Se întâmpla însă ca aşteptarea să se prelungească dincolo de o limită pe care o consideram rezonabilă. Acea limită depindea, printre altele, de vreme. Cu cât ziua era mai închisă şi cerul era mai mohorât, cu atât gândurile negre mă împresurau mai repede. Şi mai era ceva. Dacă în ajun avusese loc între noi o dispută, motivele de nelinişte erau încă şi mai întemeiate. Fiindcă după unele din numeroasele noastre certuri mama mă ameninţase cu plecarea de acasă. Asta am să fac! Într-o bună zi am să-mi iau lumea-n cap, să vedem cum ai să te descurci fără mine! Să vedem cine o să-ţi mai gătească, cine o să-ţi mai spele rufele, cine o să ţi le mai calce, cine o să-ţi mai pună mâncarea în farfurie! Dacă eşti atât de rău şi de neobrăzat, o să te trezeşti într-o bună zi că mama ta a plecat! Dacă asta vrei, n-ai decât să te porţi aşa în continuare!
Aşa că în dimineţile mele de singurătate, dacă absenţa mamei de acasă se prelungea, începea să se insinueze gândul că mama a pus în practică ameninţarea ei de-atâtea ori repetată. Mă instalam la ferestruica ovală din odaia cea mică, de unde curtea se vedea, pustie, în toată lungimea ei, până la poartă, aşteptam s-o văd reapărând şi totodată simţeam neliniştea crescând de la un minut la altul şi cuibărindu-se în golul din stomac. Uneori ieşeam în întâmpinarea ei, pe stradă şi atunci panica punea stăpânire pe mine în timp ce căutam disperat cu ochii în lungul străzii silueta ei atât de familiară. Mama a plecat de-acasă! M-a părăsit! Îi promiteam în gând că n-am s-o mai supăr niciodată, că am să fiu cel mai cuminte băiat din lume, că n-am să-i mai dau niciodată motiv să dorească să plece şi să mă părăsească. Dar tata! Tata cum o să primească vestea că de-acum înainte o să fim singuri, iar eu cu-atât mai singur în lungile ore cât el era plecat la slujbă? Nu, nu se poate! Era doar mintea mea prăpăstioasă care vedea nenorociri acolo unde nu erau. Mă uitam concentrat în lungul trotuarului străjuit de salcâmi, printre trecători şi dincolo de trecători, privirea mea tresărea... sigur... Şi iat-o! Era chiar ea! Mama! Silueta ei durdulie. Mersul ei uşor legănat. O bluză albă, cu încreţituri la mâneci şi guler cu vârfuri lungi şi ascuţite, pe care n-o recunoşteam. Dar fără nicio îndoială era a ei şi nu pricepeam ce-o apucase să scotocească prin dulap după bluze pe care nu le mai purtase niciodată sau nu le mai purtase, poate, de pe vremea când eu încă nu eram pe lume. Asta era singura schimbare. Încolo, era mama până la cele mai mici amănunte. Şi alergam să mă lipesc cu faţa de şoldul ei. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
Nu pot să judec astăzi ce fel de lume era aceea care, la sfârşitul anilor ’40, obişnuia să iasă sâmbăta după-amiază la plimbare pe Strada Principală. De bună seamă, amestecată. Poporul. Până şi Gabi Hoepfner, care era deja o adolescentă drăguţă şi fâşneaţă, ieşea cu mare plăcere. Într-o seară am văzut-o când s-a întors de la o asemenea plimbare, încântată de descoperirea pe care tocmai o făcuse acolo pe stradă. Acuma ştiu pentru cine se îmbracă femeile elegant, a anunţat ea plină de entuziasm. Nu-i adevărat că pentru bărbaţi, aşa cum se spune. Se îmbracă elegant pentru celelalte femei! Pasămite, studiase psihologia femeilor plimbăreţe şi observase vestimentaţia pe care şi-o etalează şi ocheadele pline de invidie pe care şi le aruncă în timp ce trec pe trotuar una prin dreptul celeilalte. Purta o fustă ecosez, după moda vremii, cu un pliu la spate, pe un picior, şi îşi arăta pe faţă satisfacţia că acel pliu era o capcană pentru privirile neruşinate ale bărbaţilor. Ei se aşteaptă să găsească acolo o tăietură, să-ţi vadă piciorul până sus, şi, când colo, puneţi-vă pofta-n cui, drăguţilor!... Pe lângă fustele ecosez, erau la modă jachetele de lână albă de iepure angora, care lăsau peri pe tot ce atingeau, şi sandalele cu feţe de pânză şi tălpile din împletitură de papură, care nu ţineau nici măcar o vară dar erau preferatele femeilor pentru că, întâi şi-ntâi, costau o nimica toată şi, apoi, ziceau ele, nici nu le simţeai în picioare de uşoare ce erau. Nu mai vorbesc de sacoşele de piaţă, încreţite pe o pereche de inele de alamă dar mai ales de lemn, mari cât o farfurioară de ceai...
Ieşea atâta lume la plimbare sâmbăta după-amiază încât Strada Principală era toată un târşâit de picioare pe asfalt şi o rumoare de glasuri. Era ciudat şi în acelaşi timp interesant. Locul de promenadă nu se întindea pe mai mult de trei sute de metri, între Primărie şi benzinărie — două râuri de oameni, care curgeau în sens contrar, unul pe un trotuar şi altul pe celălalt. Dacă te grăbeai, trebuia să cobori pe carosabil, unde maşinile treceau atât de rar că aproape nici nu contau. Fiindcă să te strecori printre plimbăreţi n-aveai nicio şansă. Dar cine să se grăbească? Şi de ce?... Ajunşi în dreptul Primăriei, unii o coteau pe Bulevard, unde, după cinci minute de mers, ţi se deschidea perspectiva minunată a Văii Prahovei. Şi cu toate astea, cei mai mulţi făceau la Primărie cale întoarsă având doar grijă să treacă pe trotuarul celălalt şi să-şi potrivească pasul cu întregul şuvoi. Miza nu era nici mişcarea, nici priveliştea. Miza era conversaţia. Şi prezenţa în văzul tuturor cunoscuţilor şi al necunoscuţilor. Nimeni nu venea singur la promenadă. Se discuta cu aprindere, se gesticula, dar n-auzeai nicio voce stridentă — rumoarea glasurilor umplea strada, egală şi neîntreruptă.
Să fi fost acea promenadă pe Strada Principală — astăzi, o amintire — o tradiţie a oraşului din interbelic, de care eu, desigur, n-aveam cum să ştiu? Foarte posibil. Dacă-i aşa, nu pot decât să rămân, încă o dată, nostalgic după acel Vechi Regat care a dispărut pentru totdeauna. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
Cinema Muncitoresc se afla în cartierul Uzinelor Concordia, devenite apoi Atelierele Centrale Câmpina, A.C.C., cum îi zicea toată lumea din oraş. De fapt era sala de cantină a muncitorilor, cât se poate de arătoasă şi cu aspect modern, cu jaluzele la ferestrele largi, care se transforma în sală de cinema pentru proiecţiile de la orele şase şi opt seara, cu matineu duminica. Erau două şiruri de mese, cu bănci de o parte şi de cealaltă, solide toate, din lemn masiv. După prânz mesele se transformau. Doi îngrijitori le luau la rând, apucau împreună, una câte una, tăbliile lungi şi grele şi, opintindu-se, le fixau de cadrele laterale în poziţie înclinată, devenind astfel speteze. În acelaşi timp, scândura de sub masă devenea tăblia băncii. Aşa se face că la Cinema Muncitoresc erau două feluri de bănci: unele cu spetează, pe ocuparea cărora se dădea bătălia cea mare înainte de proiecţie, şi băncile propriu-zise, pe care te aşezai în lipsă de altceva mai bun şi unde, după o jumătate de oră de film, te trezeai cocoşat, cu spatele înţepenit, şi încercai să-ţi îndrepţi cât de cât spatele. Înainte de film sala răsuna de muzică. Muzica se ridica maiestuoasă peste rumoarea vocilor şi peste ronţăitul seminţelor de dovleac şi de floarea soarelui. Filmele erau cum erau, dar de cele mai multe ori muzica dinainte merita toţi banii. Iar dacă Tino Rossi cânta cu vocea lui melodioasă de tenor, de câteva ori pe seară, Marinella, nu cred că era în sală cineva care să se plictisească. Marinellaaaaaaaaa — cânta Tino Rossi lungind languros a-ul final —, după care ciripea sacadat şi sprinţar explicând, cu temperamentul lui mediteranean, de ce era topit după Marinella. Şi iar o lua de la capăt. Marinellaaaaaaaaa... Întorceam capul spre difuzorul din fundul sălii, agăţat în perete în apropierea micii deschizături pătrate ce dădea în cabina de proiecţie, încercând să-mi fac o idee, judecând după jocul de umbre, despre mişcările de acolo dinăuntru, care mi se păreau la fel de importante şi de misterioase ca şi turnarea filmului. Nu, nu era nicio grabă să-nceapă filmul. Cu condiţia să cânte Tino Rossi.
Într-o zi, pe-nserat, tata s-a dus înainte noastră la Cinema Muncitoresc, direct de la serviciu, să ocupe locuri în sală, din acelea cu spetează, urmând ca mama şi cu mine să ajungem imediat după el şi să vedem împreună un film. N-am mai ajuns. Pe strada Hasdeu, nu departe de cinematograf, în colţul primului corp de clădire al uzinelor Concordia, ne-a prins razia. Nu erau mai mult de doi sau trei soldaţi, cu arma la spinare, care, dând dovadă de o mobilitate extraordinară, acopereau strada cu mişcări abile de învăluire astfel că nimeni nu putea să-i ocolească nici fugind, nici trecând pe trotuarul celălalt. Într-o singură clipă ne-am trezit capturaţi şi înghesuiţi într-un cerc destul de numeros de suspecţi, cu buletinele de identitate reţinute, sub pază militară. Mama mi-a şuierat la ureche: Fugi şi spune-i lu’ tata! Poate că alţii din cercul acela de suspecţi se hlizeau şi îşi dădeau coate, negăsind nimic periculos în acea hârjoană cu soldaţii, dar eu, obsedat de hăituirea basarabenilor, am îngheţat de spaimă. M-am şi văzut în beciul miliţiei, cu zăvorul închis cu zgomot, pe dinafară, la o uşă ruginită de fier, şi de acolo... Mai departe n-am îndrăznit să mă gândesc. Am rupt-o la fugă spre cinematograf şi inima îmi bătea înnebunită în piept, şi gura mi s-a uscat instantaneu, astfel că în clipa când l-am găsit pe tata în sală, aproape că nu mai puteam să vorbesc. Habar n-am ce melodie se dădea la difuzor, habar n-am dacă era sau nu Tino Rossi cu Marinella sa, n-am văzut pe nimeni în jur, decât doar pe tata într-o mare mulţime de oameni inconştienţi, care habar n-aveau ce se-ntâmplă afară. Vino repede! i-am strigat tatei. Pe mama au prins-o soldaţii! Tata s-a întunecat la faţă, a sărit de pe bancă şi amândoi am alergat către locul raziei. Imediat l-au legitimat, i-au reţinut şi lui buletinul, după care l-au împins în cercul suspecţilor. Dar măcar acum eram toţi trei împreună. Bătăile inimii mele s-au domolit, uscăciunea din gură a dispărut. Cercul suspecţilor a fost împins de soldaţi către sediul miliţiei, cale lungă, tocmai până pe bulevard, şi, pe traseu, a continuat să se tot îngroaşe cu alţi şi alţi suspecţi, care n-aveau actele în ordine. Când am ajuns la miliţie era deja întuneric beznă. Toată acea mulţime de oameni a umplut până la refuz holul miliţiei, fiecărui suspect i s-au verificat ştampilele din buletin şi i s-a pus în vedere să-şi reînnoiască neîntârziat viza de şedere în oraş. Şi cu asta toată tevatura s-a încheiat.
În seara aceea n-am mai apucat să-l ascult, înainte de film, pe Tino Rossi, la Cinema Muncitoresc. Curând după aceea l-au scos din repertoriu. Cântecele din Franţa capitalistă n-au mai căpătat viză de intrare în România democrat-populară. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
Nu m-am simţit deloc rău dar am avut un pic de febră şi după vreo trei zile mi-a apărut pe burtă o erupţie măruntă, roşie. Ca de obicei cu destulă întârziere, ai mei au chemat doctorul. N-a venit însă doctorul ci în casă a intrat un asistent medical, felcer, cum îi spuneam noi pe-atunci. Un timp înalt, cu alură atletică, pe care îl şi cunoşteam din vedere. Felcerul mi-a cerut să ridic cămaşa de noapte, s-a aplecat un pic peste erupţia mea de pe burtă şi în clipa următoare s-a şi îndreptat de mijloc, edificat, şi i s-a adresat mamei: Asta-i scarlatină, doamnă. Clar ca lumina zilei. Vă fac biletul de trimitere. Ştiţi unde-i spitalul de boli contagioase, nu? Pe strada Plevnei, colţ cu bulevardul. O să vă duceţi pe jos fiindcă pe moment nu avem nicio ambulanţă disponibilă. Dar nu-i nicio problemă, băiatul se pare că face o formă uşoară. Bine? Şi, întorcându-se spre mine: Te-au vaccinat la şcoală, nu?... Mama a încercat să-l convingă să mă lase acasă, invocând celelalte boli contagioase pe care le făcusem, pojarul, vărsatul de vânt, oreionul. Dar felcerul a fost de neînduplecat. În cazul scarlatinei, doamnă, regula e strictă: internarea la spital e obligatorie. Şi i-a întins mamei biletul de trimitere.
Un eveniment, chiar şi nedorit, poate face o zi să rămână în amintire. Aşa că îmi amintesc perfect acea zi blândă de toamnă când am făcut pe jos, însoţit de mama, drumul de acasă până la spitalul de boli contagioase. Treceau maşini, treceau pietoni, grăbiţi cu toţii, fiecare cu treburile lui, nu mă vedea nimeni, nimeni nu-mi dădea nicio atenţie şi nimeni nu-mi cunoştea suferinţa. Urma să stau, timp de patru săptămâni, pentru prima oară în viaţă, despărţit de ai mei. Şi o ciudăţenie: trecând pe lângă gardul şcolii unde învăţam, mi-a trecut prin minte gândul pervers că aş putea, profitând de situaţie, să mă răzbun pe vreunul din colegii mei cu care eram în relaţii proaste, contaminându-l; l-aş fi putut chema la gard fără să-i spun de ce şi apoi i-aş fi putut sufla în nas o răsuflare de-a mea plină de scarlatină. Spun asta amintindu-mi că şi mai târziu, în împrejurări asemenea sau chiar şi mai grele, când ar fi trebuit să mă simt literalmente copleşit, mintea mea, abătându-se oarecum cu voie de la izvorul durerii, a scornit năzdrăvănii care m-au uimit pe mine însumi şi m-au făcut să mă simt uneori ipocrit.
Şi iată-mă, singur, într-un salonaş auster cu patru paturi. O fereastră dădea în curticica dosnică a spitalului, încă plină de verdeaţă în acel miez de toamnă, situată chiar la buza Văii Prahovei. Cealaltă fereastră dădea într-un coridor cu geamlâc spre curtea din faţă, spre aleea care ducea la poartă, spre lumea din care eram exclus. Pentru patru săptămâni. Dumnezeule, o viaţă!...
Am stat în pat, nemişcat şi chircit, timp de câteva ore, cu ochi uscaţi dar cu plânsul înăuntru, fără să aprind lumina când s-a lăsat întunericul. Am văzut cu închipuirea odăiţa de-acasă, unde îmi petreceam serile, lumina chioară de deasupra mesei pe care trebuia să ai grijă să n-o zgâlţâi prea tare, de şubredă ce era, când pe ea se afla o cană plină cu ceai cu lapte; mi i-am închipuit pe mama şi pe tata şezând în tăcere, ducând o conversaţie minimă, cu mai multe tăceri decât cuvinte, în care subiectul eram eu. De bună seamă se-ntrebau iarăşi şi iarăşi dacă nu cumva diagnosticul fusese pus greşit — şi abia la spital aveam să mă molipsesc de scarlatină de-adevăratelea. Eu nu-mi făceam asemenea griji. Puteam să mă molipsesc de orice. Nu-mi imaginam un rău mai adânc decât acela în care mă scufundasem. Ce rău putea fi mai mare?... Pe fereastra ce dădea în coridor vedeam chiuveta comună, de fontă, veche şi destul de soioasă... Apoi în salon a intrat îngrijitoarea, care a aprins lumina şi mi-a lăsat pe măsuţa de lângă pat o tavă cu o cană ciobită cu ceai şi o farfurie de tinichea cu un fel de mâncare de care nu-mi mai amintesc. Ceaiul avea gust de dropsuri dizolvate în apă caldă, iar din cana aceea nu ştiam câţi mai băuseră înaintea mea şi nici ce se întâmplase cu ei. Pe o colegă de la şcoala de fete, pe care n-o văzusem niciodată, o conduseserăm cu toţii, cu puţin timp în urmă, în calitate de colegi de pionierat, pe ultimul drum, moartă de o boală de care nu auzisem... Nu se scurseseră decât câteva ore, şi încă de trei ori pe-atâtea trebuiau să se mai scurgă până să se încheie o zi — prima zi departe de părinţi, în singurătatea dezolantă a salonului de spital. Şi apoi zi după zi trebuiau să se adauge până să se-adune o săptămână. Şi săptămânile trebuiau să se scurgă şi ele una după alta până să însumeze patru. Mi se părea la fel de insuportabil ca şi nesfârşirea timpului, care mă aruncase în braţele panicii cu o vară sau două înainte... Pasămite, magicianul celest, care sălăşluia undeva în umbră, a vrut însă ca lucrurile să fie altfel. Nevăzut şi neştiut, a făcut un semn cu bagheta magică şi a pus capăt disperării mele.
Chiar a doua zi salonul a început să se umple. Mai întâi şi-a făcut apariţia colegul meu de clasă Dragoş Popovici, alias Gogoaşă. Mama lui era farmacistă, aşa că se bucura de un regim special: a fost lăsată să intre în salon şi să-şi instaleze odrasla cu tot dichisul. Dar şi să mă încurajeze pe mine. Apoi, mai spre după-amiază, a venit Adrian Petrescu, cu un an mai mare, „monitor” în clasă la noi, un băiat jovial, cu corp atletic şi care se pricepea foarte bine la propagarea undelor radio, de care eu n-aveam habar, şi în sfârşit, a doua zi, s-a pripăşit în salon un coleg mai mic, Hristea, pe care îl cunoşteam doar din vedere... „Fericire” ar putea să pară un cuvânt pretenţios, mai degrabă de evitat, dar nu-i totdeauna aşa. Odată cu cei doi colegi, din abisul disperării m-am trezit înălţat peste noapte în al nouălea cer al fericirii. Pentru asta a fost de-ajuns doar ideea că eram împreună cu ei douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, şi că ei erau băieţi simpatici şi plini de viaţă. Şi de spirit. Apoi au fost: hârjoana, glumele, înţepăturile dintre noi, jurnalul pe care am început să-l ţin, singura oară în viaţa mea, vizitele doctorilor, care glumeau cu noi, vizitele alor mei, care n-aveau voie să intre nici măcar în curtea spitalului, aşa că îi vedeam de la mare distanţă, stând dincolo de gard şi făcându-mi cu mâna. Cafeaua cu lapte, rece şi dulce, pe care mi-a aducea mama, s-a însoţit de-atunci pentru totdeauna cu gustul salonului de spital... Brusc, şederea mea silnică la spital s-a transformat din coşmar într-o minunată şi nesperată vacanţă la o pensiune. Mi s-a părut chiar că am mână pentru scris şi mi-am început acolo „operele” — poezii şi, cum mai spus, un jurnal — nişte stupizenii imature, pe care însă nu le-am ţinut secrete ci, dimpotrivă, nu m-am sfiit să le împărtăşesc colegilor de salon. Nu-mi amintesc exact dar mi se pare că talent literar şi-au descoperit şi ceilalţi în toamna aceea, la spitalul de boli contagioase. Aşa că eram, cum s-ar zice, într-un club literar.
La un moment dat degetul gros mi s-a lipit de ceva lipicios de pe toarta cănii din care îmi beam ceaiul. Când mi l-am dezlipit, pielea groasă de pe buricul degetului s-a desprins c-un uşor pocnet de pe ţesutul de dedesubt, lăsând sub ea un loc gol, ca după o rosătură, decât doar că locul acela gol nu era plin cu lichid, ci uscat. După care, în zilele următoare, pielea a început să mi se desprindă în fâşii, fără nicio durere, ba chiar producându-mi o oarecare plăcere, pe palme şi pe picioare. Era un simptom tipic pentru scarlatină, aşa că ai mei au primit vestea cu uşurare: nu mai aveau a se teme că diagnosticul era greşit.
De la colegii mei de salon am primit şi reproşuri. Dragoş mi-a reproşat că a luat boala de la mine atunci când, cu puţin timp înainte, participasem, împreună cu alţi colegi, invitat de el, la aniversarea zilei sale de naştere. N-am putut să neg fiindcă într-adevăr în acea seară, la el acasă, mă simţisem rău şi avusesem frisoane, deci boala era deja declanşată. Apoi, Adrian Petrescu mi-a reproşat şi el că luase boala de la noi din clasă, unde fusese trimis ca „monitor”. Şi asta era la fel de adevărat câtă vreme numai în clasa noastră se iviseră două sau trei cazuri... Ce pot să spun? N-a fost un reproş spus cu înverşunare. Şi dacă pentru mine cele patru săptămâni petrecute la spital au devenit una din etapele cele mai fabuloase ale vieţii mele, nu pot decât să sper că nici pentru ei n-a fost, în final, o etapă nesuferită. Aşa că pentru vina mea, de va fi fost vreuna, cred pot să fiu iertat. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
Din ceea ce ne-a predat doamna Negoescu, profesoara noastră de istorie din ciclul doi al şcolii elementare, nu-mi amintesc decât că ne-a vorbit cu mult dispreţ despre aristocraţia franceză din ajunul Revoluţiei de la 1789. În ciuda ifoselor şi a splendorii pe care aristocraţia din acea vreme le afişau — spunea doamna Negoescu —, închipuiţi-vă, dragi copii, că sub superbele lor peruci cârlionţate mişunau păduchii.
Îmi amintesc că, în ciuda credulităţii mele de atunci (şi de mai târziu), am primit cu scepticism vestea că păduchii mişunau sub perucile nobililor de la curtea regelui Ludovic al XVI-lea... Dacă i-am dat crezare că Maria–Antoaneta întâmpinase, de la balconul palatului regal, mulţimea revoltată cu celebrele cuvinte „Dacă n-aveţi pâine, mâncaţi cozonac!”, şi, drept urmare, Maria Antoaneta mi s-a înfăţişat de atunci ca o femeie arogantă şi, fără să-i fi văzut vreodată portretul, durdulie, cu pielea lăptoasă şi îngrozitor de antipatică, în schimb am suspectat-o, în secret, pe doamna Negoescu că se înclinase cu prea multă uşurinţă sub vântul înnoirii proletare. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
Aveam zece ani când am încetat să cred în Dumnezeu. Pot spune că am avut revelaţia necredinţei. Îmi amintesc exact până şi locul unde am avut această revelaţie. (Dar nu-i ceva neobişnuit la mine: îmi amintesc multe alte locuri unde mi-au venit în minte diferite alte gânduri, sau unde am avut diferite conversaţii.) Plecasem în oraş pe o zi frumoasă, cu cer albastru, şi, cu puţin înainte de a ajunge la poarta Rafinăriei, „la ţevi” cum îi ziceam noi cei din cartier (adică locul unde câteva conducte care străbăteau, la vedere, un loc viran foarte întins, treceau pe sub stradă şi dispăreau în incinta Rafinăriei) — trecând prin locul acela mi-am spus deodată că Dumnezeu n-are nicio justificare, că n-are cum să existe. Din clipa aceea nimeni nu m-a mai convins vreodată de contrariu. Cu o singură excepţie, peste mulţi ani, când, datorită unor împrejurări speciale, am simţit că nu trebuie să fac notă discordantă în privinţa credinţei cu comunitatea din care, temporar, am făcut parte, şi atunci am încercat să mă auto-conving, uzând de argumente vag filozofice, că, într-o formă sau alta, Dumnezeu poate exista. Atunci însă, la vârsta de zece ani, necredinţa mea a fost de neclintit. La aflarea veştii, mama a fost de-a dreptul îngrozită, a încercat să mă convingă că nu-i decât o rătăcire de moment, şi nu mă-ndoiesc că a nutrit până la moarte speranţa că mai devreme sau mai târziu voi reveni pe calea cea dreaptă. Tata în schimb era necredincios, fără să fie însă foarte categoric în a-şi exprima necredinţa, ci doar aluziv, dând-o pe glumă ori de câte ori, în timpul discuţiilor cu mine pe această temă, mama îşi întorcea spre el privirea încruntată. Nu-mi amintesc dacă mama era sau nu de faţă atunci când i-am dat vestea. Faţa lui a rămas aproape inexpresivă, doar o umbră de zâmbet enigmatic i-a fluturat în colţul gurii. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
În faţa intrării principale a şcolii mele primare, pe Strada Principală, trotuarul era foarte larg. Iar pe latura din susul străzii, acolo unde trotuarul se îngusta, lipită de zidul şcolii, era Librăria Crăciun. Se pare că doamna noastră, pe care o chema Alice Botez, era rudă cu proprietarul librăriei. Apoi librăria s-a închis şi în locul ei s-a deschis un atelier de vulcanizare. Spre deosebire de librărie, aici totul, înăuntru, era întunecat. Pardoseala, pervazurile, bancurile de lucru erau acoperite de pilitură de cauciuc negru de la anvelope. Geamurile erau şi ele afumate şi mirosea a cauciuc încins şi a soluţie de lipit, iar lucrătorii, în salopete negre, nu-ţi dădeau nicio atenţie fiind prea ocupaţi cu anvelopele lor de camioane, pe care le rostogoleau de colo până colo prin atelier şi se ocupau şi de camere şi de valve şi de ventile şi de furtunul de aer comprimat — nu stăteau o clipă. Dacă însă le cereai să-ţi vândă o minge, pentru asta, da, îşi făceau timp. Şi nu erau deloc scumpe mingile acelea. Până şi eu mi-am permis să-mi cumpăr una o dată sau de două ori. Bineînţeles că nu era vorba de mingi adevărate, cu cameră şi anvelopă de piele, ci doar de simple camere, confecţionate din cauciuc subţire. Le găseai gata umflate pe o etajeră, lângă intrare, aşteptând să vină puştii şi să le ceară. — Pe care o vrei? întreba nenea meşterul. Era un moment important. Ezitând, întindeai mâna şi arătai: — Pe-aia de colo. Toate erau la fel — la fel de mari, la fel de umflate, de aceeaşi culoare roşu-cărămizie, croite din aceleaşi două bucăţi alungite, de cauciuc, rotunjite la ambele capete, lipite între ele, al căror contur unduios îţi încânta privirea. Dar dacă tot ţi se cerea să-ţi alegi mingea, trebuia să-ţi încordezi atenţia, să nu se nimerească una deformată, cu cine ştie ce gâlmă care s-o facă să sară anapoda. Apoi... Iată-te cu mingea în mână şi jocul în sânge, pipăind-o, adulmecându-i plin de încântare mirosul de cauciuc nou. Era umflăţică, tărişoară — o băteai uşurel cu palma şi suna cam ca un pepene copt bine... Dar unde să baţi mingea aceea?... Eram deja un băiat cu experienţă şi ştiam că pretutindeni te pândeau, rânjind nevăzute, ţepe, ghimpi, cuie ieşite din scândurile răspândite, încă şi-acum, peste tot după dezastrul cutremurului din ’40 şi după dezastrul războiului. Mingea, fără anvelopă, vulnerabilă ca o rană vie, n-avea nicio şansă să le facă faţă. Dar... pân’la urmă n-ai luat-o ca să stai şi să te uiţi la ea, nu? Mai devreme sau mai târziu, la ceasul rău, tot aveai să te trezeşti cu ea chircită... şi inima, parcă, ţi se chircea şi ea în piept: atât de puţin a ţinut?... Netezimea cauciucului s-a dus, vigoarea i s-a scurs prin invizibila înţepătură a ghimpelui perfid, viaţa i se mai ţine într-un fir de aţă. Suferă cu resemnare. Ea, atât de săltăreaţă în primele ore, acum nu mai sare deloc. Trântită de pământ, rămâne lată, doar scoate un soi de fleoşc jalnic şi dizgraţios, de tot râsul, dacă n-ar fi de plâns... Şi n-aveai decât un singur remediu: înapoi cu ea la vulcanizare...
Morocănos, meşterul în salopetă, cu catarame la bretelele trecute peste umeri, ţi-o lua, ţi-o băga, cu o mişcare de expert, într-o cuvă cu apă murdară, pe suprafaţa căreia pluteau pete de ulei, o strângea în pumn până îi storcea şi ultima pâlpâire de viaţă, întorcând-o pe toate feţele, găsind locul pe unde ţâşnea şi se ridica la suprafaţă un banc firav de băşicuţe de aer. Meşterul dădea din cap, scotea mingea din apă, însemna locul înţepăturii încercuindu-l cu creionul chimic şi purcedea la lipirea peticului. Stăteam şi îl priveam dintr-o parte. Îi apreciam meticulozitatea văzându-l cum dă la polizor peticul, sucindu-l centimetru cu centimetru pe roata grunjoasă care se învârtea îndârjit, pentru a-i subţia marginile înainte de a fi lipit pe locul mai înainte însemnat, şi îi eram recunoscător că îşi rupe din timpul lui consacrat treburilor serioase ale oamenilor mari pentru a se ocupa de flecuşteţele noastre ale copiilor. La sfârşit, meşterul cufunda încă o dată mingea în cuvă, de astă dată umflată, pentru a se asigura că nu răsuflă pe nicăieri — şi peticul iată că rezista cu succes —, după care, cu o apăsare de adio către fundul cuvei, o lăsa să ţâşnească deasupra apei c-un salt de delfin. Iar eu, fericit, o prindeam din zbor şi o strângeam la piept aşa udă cum era. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
După un an de secetă, în ’46, nu mai aveam în casă niciun cubuleţ de zahăr. Seara, şezând la un pahar de ceai, mama încă mai avea puterea să glumească şi îmi spunea:
— Dacă amesteci cu linguriţa în cană de patruzeci de ori o să vezi că ceaiul se-ndulceşte. Ia încearcă.
Râdea când spunea asta, la fel şi tata, şi râdeam şi eu neîncrezător, dar amestecam totuşi şi număram conştiincios patruzeci de învârtituri, după care, continuând să mă amuz, gustam din ceai, aşa, într-o doară. Dar parcă nu-mi venea să înlătur cu desăvârşire speranţa că am să simt în gură gust dulce. Măcar o idee. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
Vara, când fereastra camerei unde dormeam rămânea deschisă peste noapte, se auzeau uneori, de la o depărtare de vreo doi kilometri, trenurile care treceau pe Valea Prahovei. Nu în toate nopţile. Doar în cele binecuvântate. Trebuia ca sufletul să-ţi fie împăcat şi urechea să-ţi rămână trează până la ore târzii şi atentă să capteze toate vibraţiile venite din Univers. Căci din Univers venea vibraţia îndepărtată a trenului — ecoul ei. Era un fel de cometă care ştiam că umple Valea Prahovei de lumină trecătoare şi de vuiet al roţilor, care se revarsă apoi peste dealuri de-o parte, şi, de cealaltă, peste terasa geologică pe care era clădită Câmpina. Eram eu însumi în acel tren şi sufletu-mi limpezit de măruntele preocupări cotidiene se contopea doar cu mişcarea şi cu noaptea, şi urma să cobor, sau puteam să cobor, în gări pe care încă n-avusesem prilejul să le cunosc ci doar le auzisem numele înşirate la megafoanele gării oraşului meu — Sighişoara, Cluj, Oradea... Toate oraşele care dormeau la ora aceea târzie din noapte îmi apăreau, toate simultan, îmi apăreau — aievea — străzile lor pustii peste care sfârâiau tăcut ca lumânările din candelabre felinarele străzilor, măturate blând de adierea nopţii, unde aveam tot viitorul în faţă s-ajung cândva... La doi paşi, în celălalt pat din cameră, dormea mama, dincolo, în odăiţa–bucătărie, dormea tata, şi toată suflarea dormea în oraş, numai urechea mea stătea de veghe, fermecată, să capteze timpul universal care se revărsa îndepărtat din Valea Prahovei la trecerea trenurilor de noapte. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
Nu singura preocupare dar, oricum, una din preocupări, pentru Pompilian, la fel ca şi cu ocazia altor vernisaje, era aceea că înăuntru era întotdeauna singur. Nu reuşea niciodată să convingă pe cineva să-l însoţească. Lumea manifesta indiferenţă faţă de arte.
La fel s-a întâmplat şi de data asta. Pompilian a intrat singur la vernisajul expoziţiei sculptorului Corneliu Negoi, de la galeria UnicArt de pe Calea Victoriei. Orice vernisaj este o festivitate, aşa că e de dorit să vii — nu-i aşa? — cu o anumită stare de spirit. Nu că trebuie neapărat să schimbi o impresie cu cineva de lângă tine... Deşi, da, sigur, poate fi şi asta. Dar măcar să simţi că cineva care îţi este apropiat sau măcar cunoscut, priveşte exponatele lângă umărul tău şi să-i poţi şopti că urăşti cuvântul exponate, iar el să-ţi răspundă şoptindu-ţi la rândul lui la ureche că în definitiv nu denumirea contează ci vibraţia pe care ţi-o transmit acele exponate. Iar dacă discuţia ar fi continuat sau s-ar fi oprit aici (cel mai probabil) era o chestiune secundară.
Ca niciodată, încăperea era deja, cu destul timp înainte de ora anunţată, aproape plină de vizitatori, şi încă mai veneau. Uşa se deschidea la fiecare minut şi feţe noi şi necunoscute descindeau venind din frigul de afară şi încercau să se acomodeze cu ambianţa, asta însemnând o primă diagnosticare a atmosferei din sală, o luare la cunoştinţă de prezenţa unor persoane cunoscute sau necunoscute dar de o oarecare notorietate, să zicem. Pe măsură ce intrau, Pompilian le studia cu interes fizionomiile şi constata cât era de diversă paleta de expresii pe care le întâlnea. Unii nu-şi ascundeau încântarea de a fi acolo şi se putea presupune cu uşurinţă că trăiseră acea încântare înainte chiar de a fi păşit pragul galeriei. Iar ceea ce întâlneau aici înăuntru părea să nu facă altceva decât să le confirme motivele de încântare avute dinainte. Cu alte cuvinte, veneau montaţi pentru a se delecta. Ceea ce nu era deloc rău. Încântarea acestora persista după trecerea pragului, se hrănea din încântarea citită pe feţele cunoscuţilor prezenţi la vernisaj, cu care schimbau priviri aprobative şi amicale, li se transmitea acestora, dar sfârşea prin se dilua într-o oarecare măsură pentru că atmosfera din sală nu putea fi decât una, aceea de confort nobil şi reţinut în comuniune cu toată suflarea dinăuntru, în prezenţa spiritului artei... Alţii îşi aduceau de acasă blazarea profesionistă făurită de-a lungul multor ani, dar o umbră de înviorare le colora un pic obrajii sufletului, parcă fără voia lor, după câteva minute petrecute printre aceşti connaisseurs.
Intrau persoane de sex bărbătesc purtând paltoane lungi până la călcâie (aproape), în pas cu moda, la gât cu şaluri de asemenea lungi până către poala paltonului, în culori vii (alţii, mai răuvoitori, le-ar fi numit ţipătoare), înnodate peste rever, sau alte persoane, tot de sex bărbătesc, care nu purtau şal defel, expunându-şi tinereşte, la frigul de-afară, pieptul neprotejat decât de piepţii subţiri ai unei cămăşi albe şi de o cravată, sau nici măcar atât, doar de un guler descheiat, fără niciun fel de cravată...
Toţi bărbaţii aceia care continuau să intre, acum mai des chiar decât la fiecare minut o dată, erau, în marea lor majoritate, aproape inexplicabil, foarte înalţi. La fel şi cele mai multe din femeile care îi însoţeau. Parte din acei vizitatori se opreau în preajma lui Pompilian şi îi obturau vederea spre masa de la perete, unde Corneliu Negoi putea fi văzut stând de vorbă cu o femeie elegantă, între două vârste, custodele galeriei, şi o altă femeie, ceva mai tânără, ambele îndreptând asupra sculptorului efluvii de entuziasm artistic în ambalajul cunoscut al admiraţiei lor personale fără limită. Ochi strălucitori, şi râs, şi dantură albă, şi iar ochi strălucitori, şi cascade de cuvinte entuziaste, încât parcă nu te mai săturai să le urmăreşti vivacitatea. Admiraţie la care sculptorul părea a fi imun, limitându-se la o politeţe oarecum distantă. Dar era oare posibil să crezi că toată acea atenţie plină de lumină îl lăsa cu adevărat indiferent?...
Deci nu era chip să ai vedere neîngrădită spre masa lângă care stătea sculptorul, aşa că Pompilian încercă să-şi găsească un alt loc strecurându-se printre vizitatori (pe după spinările lor masive şi înalte) care nu-i dădeau nicio atenţie, absorbiţi cu toţii de grupuleţele a căror parte erau. De îndată însă ce reuşi să-şi găsească alt loc, alţi vizitatori înalţi se interpuseră, desigur fără premeditare, între el şi masa de unde aveau să izvodească foarte curând discursurile de prezentare. Pompilian încercă să se amuze căutând cu privirea persoanele cele mai suspuse din galerie, vreun secretar de stat sau poate însuşi ministrul culturii şi al cultelor, dar erau destule persoane în sală care să poată fi luate, judecând după prestanţa lor impozantă, drept asemenea notabilităţi.
Pompilian îşi căută încă o dată un alt loc cu deschidere, de astă cu mai mult succes. Cel puţin, la prima vedere. Era clar, cei mai mulţi vizitatori se cunoşteau între ei şi stăteau de vorbă cu o politeţe afectuoasă, cei mai înalţi aplecându-şi capul către cei mai puţin înalţi spre a-şi arăta interesul pentru spusele interlocutorului. Politeţea binevoitoare era în elementul ei în toată acea adunare de amatori de artă, chiar dacă se putea presupune că grupuleţele prezente se cunoşteau în realitate destul de puţin, iar de întâlnit se întâlneau numai cu asemenea ocazii. Dar trebuie să fi fost pentru ei plăcut chiar şi-aşa. Pompilian n-avea faţă de cine să-şi arate interesul, n-avea cu cine să fie politicos şi binevoitor. Ba chiar, la un moment dat, îşi zise că pe viitor avea să se abţină să participe la asemenea evenimente. N-avea niciun rost.
Bineînţeles că şi în acest nou loc se găsiră în scurtă vreme destule persoane înalte care, deplasându-se în sală, pas cu pas, dintr-o parte într-alta, în aparenţă fără voia lor, să i se aşeze în faţă. Şi Pompilian realiză că de fapt nu obturarea era cea care îl deranja cel mai tare. Sala devenise de-a dreptul aglomerată, acum când, după toate semnele, prima cuvântare sta să înceapă. Vizitatorii înalţi făceau un zid, chiar dacă nu compact, imposibil de escaladat. Ce prostie, îşi zise Pompilian. Un zid!... Neştiindu-se totuşi mic de stat, nu reuşea să se dumirească de unde îi venea acea senzaţie stupidă de zid. Privi cu mai multă atenţie în jur şi constată că erau destui vizitatori mai scunzi decât el. Cei înalţi însă iată că făceau legea în sala galeriei. Paltoane foarte lungi, scurte foarte voluminoase, umeri foarte largi — toate astea îl întorceau pe dos. Îşi îndreptă spinarea cât putu, până o simţi ţeapănă ca un arac dar prin asta nu reuşi decât să-şi creeze un fel de mini-prestanţă, fragilă şi trecătoare, de care cei din jur habar n-aveau.
Îşi mută privirea la lucrări — ba nu, reveni cu obstinaţie la cuvântul exponate —, cărora nimeni nu le dădea deocamdată nicio atenţie. Observă o coloană uşor şerpuită, de sticlă albastră, oarecum masivă, şi pata albastră, de cerneală diluată, pe care lumina o arunca pe perete trecând prin acea coloană. Apoi privi cea mai mare din lucrările — ba nu, exponatele — sculptorului, o suprafaţă întinsă, orizontală, de sfere de sticlă roşie, de diferite mărimi, care se atingeau şi pe alocuri se încălecau, la piciorul căreia, dacă ar fi avut deschiderea necesară, era sigur că ar fi văzut pe pardoseală spoturi inegale de suc de...
Se gândea cu ce fruct ar fi putut compara culoarea respectivă, dar la masa luminată (pe care n-o putea vedea) cineva îşi drese glasul şi bătu uşor cu creionul într-un pahar gol, cerând linişte. Şi toată rumoarea acelei mulţimi educate şi disciplinate se stinse în următoarele două secunde. *** *Din volumul de povestiri Femeia din metrou
