Cartea trasă în celofan*

Mai întâi a fost visul din noaptea trecută. Eugen încerca să citească ceva — să desluşească nişte litere sau nişte cifre sau combinaţii de litere cu cifre pe o pagină de carte pe care cădea o lumină slabă. Nu era un vis nou — ca şi alte vise, se repeta la intervale mai lungi sau mai scurte, cu mici variaţii. În fiecare vis îşi dădea silinţa să citească nişte cuvinte, când de fapt era conştient de un singur lucru: că în vis niciodată nu poţi să fii sigur că ai citit ceva corect. Avea la un moment dat impresia, în visele sale repetate, că sensul celor citite începe să se clarifice, dar până la urmă se impunea recunoaşterea că acea impresie era hrănită mai mult de dorinţa fierbinte de reuşită decât de realitate. Realitate, vorba vine!... La fel şi acum, conştient, în toiul ultimului său vis, că eşuase în celelalte vise similare să ducă până la capăt desluşirea cuvintelor, eşecul aproape că îl amuza — începea să intre în firea lucrurilor. Şi totuşi persevera. În clipa când, cu toată atenţia concentrată, i se părea — din nou — că a prins detalii certe în succesiunea de litere, acele litere deveneau mişcătoare, instabile, înlocuindu-se necontenit una pe alta, şi nu mai putea reţine nimic. În afară de un singur lucru — că ceea ce reuşea să vadă nu erau cuvinte cu sens ştiut, cuvinte cunoscute — nu, erau doar secvenţe de litere disparate, pe care el era dispus să le reţină chiar şi aşa, fără un sens precis, doar în virtutea speranţei că până la urmă scrisul poate fi desluşit, într-un fel sau într-altul, chiar şi in vis.

Chiar în acea dimineaţă Eugen o luă pe străzi — pe traseul cunoscut către magazinele unde îşi făcea cumpărăturile zilnice. O carte de vânzare îi atrase atenţia şi se opri. Trasă în celofan, îşi etala, sobră, nuanţele de albastru discret pe consola unui chioşc de ziare şi reviste de unde nu mai cumpărase nimic de foarte multă vreme. Era una din acele cărţi pe care marile cotidiene le ataşează la ediţiile dintr-o anumită zi a săptămânii pentru a-şi spori vânzarea. Într-o dispoziţie de cumpărat orice, se aplecă spre carte. Era un autor de care nu mai auzise, dar nu conta. Nici pentru vânzătoare se pare că nu conta — îi vându cartea c-un zâmbet politicos, sau un pic mai mult decât politicos, destinat, poate, clienţilor pe care îi aprecia fiindcă se arătau interesaţi de cărţile serioase şi mai puţin de ziarele de scandal.

Celofanul era foarte bine întins peste coperta de carton tare — lucea în lumina zilei însorite, cu uşoare vălurele tensionate în jurul colţurilor. Îndepărtându-se de chioşc, Eugen fu tentat să rupă celofanul şi să citească neîntârziat, din mers, primele câteva fraze din carte. Era însă o plăcere pe care o amâna de fiecare dată când cumpăra o carte trasă în celofan. Apoi uită de carte şi nu-şi aminti de ea decât seara târziu, înainte de a se băga în pat. Atunci era însă prea obosit şi adormi foarte curând. Cartea rămase pe noptieră, în lumina veiozei, cu celofanul întins impecabil peste copertele tari, doar uşor vălurit în jurul colţurilor.

***

^*Din volumul de povestiri Femeia din metrou

Notaţii literare (XI)

Limpezime viitoare?

Mă întreb dacă nu cumva limpezimea, clarificarea, n-ar putea fi o preferinţă pe termen lung în cultura umanităţii; caz în care ficţiunea, bazată în mod fundamental pe obscur şi pe iraţional, ar risca să intre într-un con de umbră. Llosa însă înlătură o asemenea temere vorbind cu convingere de „foamea de irealitate” a omenirii. (Adevărul minciunilor, ed. Humanitas, 2006). Greu de imaginat o observaţie mai adecvată şi mai liniştitoare pentru adepţii... irealităţii.

Inventivitate şi text conjunctural

Esenţializarea dubioasă, exclusiv narativă şi esopică, marca Coelho, rămâne probabil un accident în istoria recentă a ficţiunii moderne, în pofida tuturor imitatorilor de ici şi de colo, altminteri minori. Textul impregnat de detalii circumstanţiale pare a fi preferat de proza mare a modernităţii, odată cu un dialog marcat de inventivitate (v. filmul american). Rămâne de văzut dacă proza contemporană va extrage din această (nu tocmai) nouă abordare un câştig real, de profunzime şi de satisfacţie estetică, confirmând traseul spre ludic „serios” al umanităţii; sau va eşua în amănunt sclipitor dar lipsit de semnificaţie reală — v. Saul Bellow & Co. Să ne amintim că totuşi dialogul lui Dostoievski nu-i sclipitor; că el nu joacă ultima carte pe conjunctură; dar că ambele sunt esenţiale şi de bun-gust.

Cehov

Există scriitori, mai ales dintre moderni, despre care se poate spune că ne-au propus o operă înveşmântată într-o formă perfectă, stilizată până aproape de perfecţiune, plină de vorbe de duh, adevărată mină de aur pentru căutătorii de citate. (Nu dau exemple.) Îndepărtând însă forma, făcând abstracţie de vorbele de duh şi „consumând” citatele, rămâne prea puţin pentru bucuria sufletului. Ei alcătuiesc majoritatea. Există însă alţii, puţini, a căror operă, dincolo de forma seducătoare, dincolo de vorbele de duh şi dincolo de înţelepciunea gândurilor luate separat, ne dezvăluie un umanism — inclusiv estetic — de o generozitate rară. Ei sunt din nobila — şi restrânsa — familie a lui Cehov.

(Din nou despre) numele personajelor

E foarte important numele unui personaj. Deşi pare la prima vedere un aspect pur formal, numele îi poate da personajului, şi nu numai lui ci şi naraţiunii în întregul ei, consistenţă. Desigur, nu în mod direct, ci intermediată, să zicem, de asocieri mentale neexplicite. Uneori numele personajului e de dorit să fie cât mai apropiat de, dacă nu identic cu numele persoanei reale care îi împrumută, în mai mare sau în mai mică măsură personalitatea, caracterul, într-un cuvânt „stilul”. Dacă există o asemenea persoană. Alteori adecvarea alegerii numelui urmează legi care nu ţin de raţional. Se ivesc situaţii când personajul, în ciuda tuturor încercărilor autorului, se încăpăţânează să rămână anonim. Până când, într-o zi, sună telefonul. — Alo! Familia Schipor?... Asta era! Schipor!

Realitatea reală şi realitatea fictivă

Am scris de mult două povestiri scurte, „O–Mie–De–Ani” şi „Mingea de tenis” — incluse în final în romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat —, în care realităţii nu i-am adăugat aproape nimic. Şi totuşi eu însumi le percep drept ficţiuni. De ce? Oare doar fiindcă întâmplările pe care se bazează cele două schiţe îmi sunt cunoscute numai mie şi anticipez că altora li s-ar putea înfăţişa drept închipuite? Cu siguranţă, nu. Atunci, de ce?

Anti-Freud

După cum este bine cunoscut, Freud încearcă să explice creaţia artistică în chip reducţionist prin efectul refulării pulsiunilor sexuale. Iată însă ce spune Gilbert Durand (Structurile antropologice ale imaginarului, ed. Univers, 1977, p. 395): „E greşită afirmaţia că «nu e simbolizat decât ce e refulat, numai ce e refulat are nevoie să fie simbolizat» [citat din Lacroze, La fonction de l’imagination]. Deoarece asta înseamnă a confunda fatalităţile împiedicării, ale cenzurii, cu domeniul inefabilei contingenţe viitoare. Simbolul n-are misiunea să «împiedice» o idee de a atinge pragul luminos al conştiinţei; el rezultă mai degrabă din neputinţa conştiinţei semiologice, a semnului, de a exprima partea de fericire sau de angoasă pe care o resimte conştiinţa totală în faţa ineluctabilei instanţe a temporalităţii. Semantismul simbolului e creator. Teza refulării nu poate într-adevăr să explice creaţia artistică şi bilanţul experienţei religioase. Departe de a fi un rezultat al refulării, imaginea e un vehicul nesemiologic al bucuriei creatoare. (...) Pentru Lacroze, ca pentru psihanaliza freudiană, ca pentru Sartre sau Barthes, imaginea e totdeauna redusă la un semn îndoielnic şi sărăcit.”

Operă terminată

E foarte important să păşeşti cu dreptul atunci când începi o ficţiune. Îţi trebuie o „cheie” şi un minim de anticipare a desfăşurării inventivităţii în paginile următoare. Şi totuşi nu-i totul să începi bine o scriere. Mai trebuie să o şi continui şi, eventual, s-o şi închei. Ceea ce presupune o viaţă dedicată creaţiei.

Prea multă minte strică

„Excesul de inteligenţă dăunează de regulă într-un roman, deoarece conspiră împotriva puterii de convingere a acestuia; romanul trebuie să simuleze viaţa, realitatea, unde inteligenţa e de obicei excepţia, nu regula.” [Mario Vargas Llosa, Adevărul minciunilor, ed. Humanitas, 2006, p. 104 — cap. „Condiţia umană (1933)” André Malraux]

Exit*

Din foaier, Emanoil se uită la becurile roşii de deasupra uşilor ce dădeau în sală, care încă nu se aprinseseră. În acea atmosferă destinsă de sporovăială veselă, nimeni nu părea grăbit să intre, în afară de Viviana care, ca de obicei, se arăta nerăbdătoare să citească programul şi să se acomodeze cu sala umbroasă în aşteptare. Multe programe aveau prostul obicei să divulge toată acţiunea sau, mă rog, o bună parte din ea, stricând astfel tot farmecul noutăţii. Dar uite că se găseau destui care nu se sinchiseau de privarea de noutate şi savurau nu neapărat intriga, cât mai ales replicile picante, chiar dacă le erau, să zicem, cunoscute în linii mari, şi urmăreau totodată să vadă cum reacţionează publicul, cum se descurcă actorii, dacă se plasează bine pe scenă, dacă îşi spun replicile cu spatele la public şi dacă în asemenea situaţii ridică suficient vocea pentru ca nimeni, indiferent de colţul de sală unde şade, să nu piardă nimic. Viviana, bunăoară, asta făcea în timpul spectacolului, urmărea cu interes subtilităţile regizorale şi actoriceşti. Şi nimeni n-ar fi putut să spună că nu se bucura de spectacol. Mă rog, fiecare în modul său.

Lui Emanoil, cât încă se mai aflau în foaier, îi căzură ochii pe planul de evacuare în caz de incendiu, afişat pe un panou, la vedere, şi se gândi ca în sală, îndată ce va scădea lumina, să fie atent dacă se aprindeau luminile de siguranţă pentru evacuare.

Pe pereţii foaierului era deschisă, de ceva timp deja, o expoziţie de acuarelă, de care însă, practic, nimeni nu se arăta interesat, dar care înrâurea cumva, desigur în bine, starea de spirit a spectatorilor. Ceea ce făceau era să se lase absorbiţi de conversaţii, după toate aparenţele plăcute. Emanoil cercetă cu o curiozitate difuză feţele câtorva dintre ei: afişau, cei mai mulţi, o mulţumire intelectuală, trădând subiecte de discuţie desprinse de grijile vieţii cotidiene. Precis că erau sănătoşi şi, în plus, nici nu se simţeau ameninţaţi, nici chiar în viitorul ceva mai îndepărtat. Ameninţaţi de boli, de tahicardii, de aritmii şi cu atât mai puţin de vreun atac de cord — nu, nici vorbă de aşa ceva. Nimic din toate astea nu-i privea. În programul lor de a doua zi sau de săptămâna viitoare nu intra nicio vizită la doctor, nicio electrocardiogramă, nici măcar o banală măsurătoare de tensiune arterială. Acestea erau gândurile care îi veniră în minte lui Emanoil.

— Rândul şaptesprezece, îi reaminti Viviana cu ochii pe bilet. Nu intrăm?

Ba da, cum să nu. Intrară. De cum se deschise uşa, ochii lui Emanoil se opriră pe capătul dinspre scenă al balustradei balconului, un fel de sinusoidă armonioasă, simplă, fără niciun brâu, fără niciun relief, probabil proaspăt zugrăvită, dincolo de care deja se instalaseră vreo doi spectatori. Şedeau cuminţi, aşteptând să înceapă spectacolul, şi aveau la îndemână balustrada pentru a-şi rezema cotul. Balustrada aceea trebuie că îndemna la o atitudine nepăsătoare faţă de spectacol. „Compătimind dureri fictive, spectatorul socoteşte a răspunde îndatoririlor sale de om, fără a depune preţul vreunui efort.” Acestea erau cuvintele de care îşi aminti Emanoil privindu-i pe cei câţiva spectatori de la balcon. Şi nu numai pe ei; cei de la parter păreau să se supună aceluiaşi principiu al implicării emoţionale minime. Programele însă, fără nicio excepţie, elogiau nu numai spectacolul din seara în cauză ci, bineînţeles, deopotrivă, arta teatrală în general. Dacă era să le dai crezare, teatrul se ridica deasupra tuturor artelor, muzica y compris.

Cum altfel?

Rândul al şaptesprezecelea era încă aproape gol. Ca să ajungă la locurile lor, care erau chiar la mijloc, Viviana şi Emanoil nu fură nevoiţi să deranjeze decât doi sau trei spectatori deja aşezaţi, şi cărora nu le fu deloc greu să se ridice şi să le facă loc. Bineînţeles că erau şi ei tineri, la fel ca majoritatea celor deja instalaţi pe alte rânduri, ca şi a celor pe care îi lăsaseră în foaier. Cei mai vârstnici de fapt nici nu erau vârstnici în adevăratul înţeles al cuvântului. Îi tratau pe cei tineri de la egal la egal şi, la rândul lor, erau trataţi de cei mai tineri fără acea deferenţă scorţoasă care se vădea în afara teatrului — asta se putea vedea dintr-o ochire.

Abia aşezat, Emanoil se uită deasupra uşilor, la plăcuţele luminoase pe care stătea scris cu roşu EXIT. Draperiile încadrau uşile ca nişte baldachine, aruncând umbră peste locurile cu plăcuţe luminoase, astfel că luminozitatea acestora apărea accentuată. Evident, acel EXIT sugera nu numai panica ce se putea isca în situaţii de urgenţă, ci şi ieşirea în afara sălii, salvarea.

Iată că veneau şi alţii pe acelaşi rând al şaptesprezecelea să-şi ocupe locurile. Se strecurau anevoie, încovoiaţi, dar voioşi, prin spaţiul destul de îngust, lung şi curbat, şi îşi cereau scuze peste scuze. Cei deranjaţi mai înainte se ridicau din nou fără niciun fel de mofturi. Viviana se aplecă la urechea lui Emanoil:

— Ce bine că suntem exact la mijloc, îi şopti ea cu mulţumire în glas.

Emanoil nu-i răspunse.

Piesa atrăgea publicul. Rândul se umplu până la ultimul loc. Nici pe rândurile din faţă nu se mai vedeau locuri neocupate. Emanoil încerca să desluşească mişcări îndărătul cortinei, prevestind eventual începerea spectacolului, apoi, fiindcă acolo nu observă nimic, îşi mută privirea la feţele spectatorilor de pe rândul său, pe care le vedea din profil. Scena încă nu le capta atenţia, era pentru ei o simplă abstracţiune. Încă. Remarcă mici poli de interes pe toată întinderea parterului, peste rânduri, mai aproape şi mai departe: capete întoarse afabil, fiecare către însoţitorul său, în conversaţie cu voce coborâtă, lipsită de pasiune sau de afectare. Persistau până în ultima clipă, acei mici poli de interes. Privirea lui Emanoil se întoarse dinspre dreapta sa către stânga, unde, în prim-plan, zăbovi chiar pe chipul Vivianei, pentru care, în chip cât se poate de previzibil, scena urma să aprindă din clipă în clipă interesul ei viu. Iar de cealaltă parte a ei, alţi spectatori schimbau ultimele cuvinte cu o uşoară precipitare, lăsate neterminate, sotto voce.

„Depărtarea de lumea imaginată pe scenă îl face pe spectator să se simtă liber, detaşat, îi permite să resimtă o emoţie pasageră care nu-l costă nicio osteneală morală.”

Existau, aici, o mie de motive de compasiune, căci în piesă apărea un personaj bolnav care, poate nu atât el, cât mai ales familia sa, aştepta sosirea unui doctor, care întârzia. Doctorul Rosenkrantz. Emanoil nici nu înţelese prea bine care anume era suferinţa personajului. Dar, indiferent de natura ei, suferinţa se făcea simţită, plutea în aer. Şi deşi unele detalii ale decorului, cele din fundal, atât cât le putea desluşi, îl dădeau o senzaţie de nelinişte, renunţă totuşi să-şi pună ochelarii de distanţă. Ca şi altă dată, simţindu-se vizat de absenţa oricărei osteneli morale, gândul îi zbură la pericolele care îl înconjurau şi cărora el, şi nu vreun personaj închipuit, le putea cădea victimă în orice moment. Cei de pe rândul al şaptesprezecelea, văzuţi, ca şi mai înainte din profil, stăteau cu privirea aţintită la scenă, absorbiţi de piesa în care doctorul întârzia să sosească. Cu toţii îşi închiseseră telefoanele mobile înainte de ultimul gong — Emanoil chiar îi văzuse pe unii din ei făcând asta —, şi el însuşi şi-l închisese pe-al său. Acum, gata, orice comunicare cu exteriorul era tăiată.

— Nu înţeleg! — striga un personaj feminin, cu o voce piţigăiată şi indignată — cât îi trebuie doctorului ăla Rosenkrantz să ajungă cu şareta până aici la noi?

— Nu uita c-au fost ploi în ultima vreme, i se răspundea de către un personaj masculin, tipul rezonabil, care are întotdeauna dreptate. Drumul trebuie că-i desfundat. Ba chiar mă tem să nu se fi răsturnat în şanţ.

— Sper ca măcar calul să fie mai inteligent decât el.

Dar cât te puteai încrede în inteligenţa cailor?

Emanoil îşi întoarse din nou privirea spre dreapta. Erau pe puţin douăzeci de spectatori până la marginea rândului, captivaţi de intriga piesei. Cum ar fi fost să-i deranjeze acum, că spectacolul începuse deja de o bucată de vreme? O emoţie vie, stârnită din senin, îi acceleră paroxistic ritmul inimii. Se şi văzu încercând să-şi facă loc în mare grabă printre spectatorii aşezaţi, cerându-şi scuze şi invocând un caz de urgenţă. Desigur, aveau să înţeleagă cu toţii că nu deranjezi atâta lume decât pentru o nevoie stringentă. Respiraţia i se înteţise. Iată, se sufoca. Următoarea fază era să-şi piardă cunoştinţa. Şi încă nu făcuse niciun gest de salvare, nici spre Viviana nu se întorsese, să-i spună că nu credea că rezistă mai mult de câteva secunde. Poate că deja era prea târziu.

— În sfârşit, domnule doctor Rosenkrantz! exclamă bucuros personajul feminin, cel cu vocea piţigăiată.

— Trebuie să recunoşti, i se adresă personajul masculin în replică, cel care avea totdeauna dreptate, doctorul Rosenkrantz are o mare calitate, niciodată nu soseşte prea târziu!

Ambele personaje exprimau o vădită uşurare.

Emanoil îl zări pe scenă pe doctorul Rosenkrantz. Slujnica tocmai îi lua din mână pălăria şi bastonul, făcea o mică reverenţă şi dispărea din scenă. Ca toţi doctorii, Rosenkrantz avea o gentuţă, purta favoriţi şi o mustaţă à la Franz Josef şi prin ochii râzători răspândea în jur o aureolă de încredere.

Emanoil, care tocmai dăduse să se aplece către spectatorul aşezat în dreapta sa şi să-l roage să-i facă loc să iasă, simţi deodată, cu bucurie, cum inima i se domoleşte în piept. Şi respiraţia înteţită reveni la normal.

Gata, nu mai avea niciun motiv să iasă în mare grabă din sală.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

La cercul literar*

Clasa unde se ţinea cercul literar se afla în aceeaşi clădire pe care o frecventa de ani buni, dar lui Viorel, aflat acolo pentru prima oară, i se păru că era vorba de un alt liceu, de o altă profesoară de română, nu de doamna Marinescu, de un alt anotimp, undeva în afara anului şcolar, ba chiar şi de alţi colegi, pe care abia îi cunoştea din vedere şi care erau capabili de orice surpriză. Cu toţii uitaseră de conduita din clasă şi, prin tot ce făceau şi spuneau, păreau să se dezică — involuntar — de temerile de fiecare zi, de parcurgerea catalogului (care de altfel lipsea de pe catedra unde şedea doamna Marinescu), de ascultare şi de ameninţarea notelor proaste. Dimpotrivă, ceea ce era absent în clasă se resimţea oarecum în relaţiile de aici, ca de pildă soiul acela de comuniune dintre unele colege, care în mod tacit pretindeau a fi parte din aceeaşi elită. Întrebările pe care le puneau aici la cerc, cu o voce moale şi uşor insinuantă, nu ţineau cont de puterea de înţelegere a celorlalţi.
   Dar toate astea puteau să fie simple impresii pentru începătorul care era Viorel. Cert este că intra destul de rapid în atmosferă şi că, încântat de acea atmosferă mai mult decât putuse anticipa, începea să regrete oarecum că nu avea cu ce să se prezinte în faţa colegilor. Nu avea nimic scris şi nici măcar un plan pentru viitorul apropiat, pentru următoarea întrunire a cercului, să zicem. Era în postura de a asculta cuminte din banca lui ceea ce alţii scriseseră nu se ştie când şi cu învoirea cui şi citeau acum în public cu o voce egală, inexpresivă (poate voit inexpresivă), dar Viorel constata că nici nu era nevoie de cine ştie ce expresivitate fiindcă oricum întregul cerc literar era numai ochi şi urechi. Spre exemplu, de Mirela auzise doar vag că ar fi învăţat într-una din cele două clase paralele, fără a se fi remarcat prin nimic, cel puţin atât cât se putea auzi de la o clasă paralelă la alta, adică foarte puţin. Dar acum Mirela vorbea în compunerea ei de o cerşetoare pe care ea, autoarea, sau, mă rog, eroina povestirii, o întâlnea în fiecare zi în acelaşi loc din oraş şi pe lângă care nu trecea niciodată fără să-i pună în palmă o bucată de pâine sau un măr, sau un pahar de lapte bătut. „Mama mă învăţase — citea Mirela — că cerşetorilor e bine să nu le dăm bani din mai multe motive...” Gândul lui Viorel îşi luă zborul fermecat de prezenţa colegelor participante, pe care le cunoştea prea puţin. Se trezi din reverie când din clasă venea o întrebare. Ceea ce însemna că Mirela terminase de citit povestirea. Întrebarea era dacă cerşetoarea exista cu adevărat sau era o invenţie de-a Mirelei. Viorel se chinui să-şi amintească numele de familie al Mirelei. Să fi fost Necşulea? Nu, nu era sigur. Şi astfel îi scăpă răspunsul autoarei: exista cerşetoarea cu adevărat, sau nu? „Şi aş mai vrea să ştiu — continuă colega care pusese întrebarea — dacă femeia era tânără sau bătrână. Întreb asta indiferent de răspunsul la întrebarea de mai înainte, dacă era aievea sau doar în închipuire. Adică mă interesează să ştiu cum şi-i închipuie colega noastră pe cerşetori: oameni neajutoraţi, fără noroc, bolnavi? Sau leneşi? Fiindcă dacă femeia nu era nici foarte bătrână, nici foarte bolnavă, atunci de ce n-ar fi putut să muncească?”
   Doamna Marinescu rămase la fel de calmă şi de sigură pe ea cum Viorel şi-o amintea din clasă, şi găsi că întrebarea era cât se poate de binevenită. Fiindcă într-adevăr n-ar trebui să încurajăm nemunca, lenea. Aici Mirela, care între timp se aşezase la loc în bancă, se ridică din nou în picioare şi, oarecum transpusă, cu un zâmbet serafic aşternut pe faţa până mai adineaori concentrată şi foarte serioasă, spuse, cu o voce şoptită şi pătrunsă, că ea, dimineaţa când se trezeşte, rămâne uneori în pat şi priveşte pe fereastră norii. „Caut în formele lor contururi care seamănă cu chipuri umane şi mă gândesc că e păcat că noi oamenii nu ne iubim mai mult între noi.” După ce Mirela tăcu, câteva frânturi de fraze şoptite şi totuşi stridente se făcură auzite în clasă ici şi colo, împreună cu pufnituri pe nas abia reţinute. Cu calmu-i cunoscut din clasă, doamna Marinescu făcu abstracţie de toate acele chicoteli şi pufnituri nepotrivite şi o invită pe următoarea elevă–autoare să-şi citească compunerea.
   Următoarea autoare era Cireşica Bărbuleţ. Viorel tresări la auzul numelui ei fiindcă Cireşica nu se făcuse remarcată prin nimic altceva decât că memorase toate cele nouăzeci şi opt de strofe ale Luceafărului şi, cu vocea ei monotonă, fără nicio intonaţie, turuise în clasă, într-o zi, vreo patruzeci din ele, până când doamna Marinescu, făcându-se ecoul plictiselii care se instalase în întreaga clasă, o întrerupsese, îi mulţumise pe un ton mai entuziast decât merita, poate, şi o poftise să se aşeze. Dar acum Cireşica devenea cineva când aceeaşi doamnă Marinescu, trecând peste episodul plictisitor cu Luceafărul, o invita să-şi citească producţia literară. Viorel, fermecat în continuare de noutatea ambianţei, nu reuşi să intre numaidecât în atmosfera povestirii, remarcând cu predilecţie abundenţa şi meticulozitatea descrierilor din natură. Cireşica Bărbuleţ se referea la un pavilion din mijlocul unei grădini, unde două personaje vag definite trăiau o după-amiază romantică cufundate într-o mare de mirosuri de flori, de care autoarea era vădit încântată. Apoi doi tineri la fel de romantici — poate aceiaşi; Viorel nu reuşi să-şi dea seama — se întâlneau pe o alee dintr-un parc, seara, la lumina unui bec electric. Acest amănunt s-a dovedit însă că zgârie urechea unei colege, probabil tot din elita fetelor cu talent la compunere, pe nume Despina Dordea, care s-a ridicat şi şi-a exprimat îndoiala că un obiect al civilizaţiei moderne cum este becul electric şi-ar găsi locul potrivit într-o poveste romantică cu doi tineri care se iubesc. Despina nu găsea nimic stânjenitor în legătură cu povestea de dragoste, dar o deranja lumina becului electric din parc. Era clar că fata asta sceptică era îndopată cu lecturi din operele clasice ale secolului al XIX-lea, când electricitatea încă nu se inventase, oamenii călătoreau cu trăsura — cei mai înstăriţi dintre ei — sau cu poştalionul — cei care aveau totuşi o brumă de dare de mână; fiindcă ceilalţi, care nu dispuneau de niciun fel de mijloace, rămâneau acasă; şi în general trăiau în întuneric. Asta constata şi doamna Marinescu, care protesta cu blândeţe dar în acelaşi timp categoric:
   — Nu, de ce! Să lăsăm civilizaţia secolului al XX-lea să-şi găsească locul cuvenit în compunerile noastre. Nu-i nimic deplasat într-un bec electric care luminează un colţ dintr-un parc. Dar dacă am totuşi o obiecţie, aceasta e legată de naraţiunea propriu-zisă. Ce anume se petrece în acel colţ de parc, indiferent dacă e sau nu luminat de un bec electric. Căci eroina povestirii — cum ziceai că se numeşte, Cireşica? A, da! Ramona — fie vorba de noi, mie numele nu mi se pare potrivit. Dar, mă rog, treacă! Mă întreb însă dacă Ramona a făcut bine acceptând să se întâlnească cu un băiat necunoscut, fără a le da de veste părinţilor ei. Asta e îngrijorarea mea în privinţa eroinei pe care Cireşica a conceput-o.
   Aşadar profesoara de română o critica, şi ceva din spiritul de castă al acelor fete se zdruncina, comuniunea dintre ele slăbea fără ca el să simtă că se instaura în loc o comuniune a tuturor membrilor cercului literar, mă rog, în măsura în care prezenţa lor aici nu se dovedea a fi întâmplătoare; căci Viorel nu garanta în sinea sa că avea să participe la următoarea întrunire a cercului. Pe de altă parte, controversa în legătură cu iluminatul electric o găsea de asemenea confuză: Cireşica, admiratoarea Luceafărului (altfel nu i-ar fi învăţat pe de rost toate cele nouăzeci şi opt de strofe, nu?), părea să încline totuşi spre dragostea terestră a Cătălinei. La cei cinsprezece ani ai săi, Viorel încă nu avusese nicio poveste de dragoste şi nici nu îşi dorea una. Iar la cercul literar fetele de aceeaşi vârstă cu el erau prea emancipate pentru a-l inspira să scrie ceva care să atragă atenţia.

***

^*Din volumul de povestiri Femeia din metrou

Gheme de lână*

Niciodată nu mi-a fost ruşine să port şosetele pe care mi le cârpea mama. Cu capul în nori în multe privinţe, eram totuşi de-ajuns de lucid ca să-mi dau seama că situaţia nu ne permitea să ne punem ciorapi noi la prima găurică ivită în călcâi. Iar mama nu lăsa prima găurică să ia proporţii: alegând aţă de culoare potrivită o înlătura prompt restrângând-o la o abia perceptibilă dunguliţă în ţesătura ciorapului. După mai multe asemenea cârpeli însă gaura începea să fie prea mare şi nu se mai lăsa strânsă pur şi simplu. Şi aici se vădea adevărata îndemânare a mamei, absolventă, cu mulţi ani în urmă, a unei şcoli de arte şi meserii. De pe urma căreia rămăsese dacă nu cu altceva, cel puţin cu simţul estetic al lucrului manual de orice fel. Întinsă pe ciuperca de lemn, gaura, oricât de mare, era mai întâi înconjurată cu o cusătură însăilată menită s-o restrângă un pic şi să creeze cadrul pentru lucrarea ce urma. Acul mamei întindea apoi o adevărată urzeală de sus în jos şi de jos în sus, cu fire foarte dese, practic unul lângă altul, după care, schimbând direcţia şi luând-o de-a curmezişul, acul devenea o veritabilă suveică strecurându-se agil printre fire şi desăvârşea lucrarea creând o împletitură care, dincolo de utilitate, era ea în sine, prin perfecţiune, o încântare pentru ochi.

Dar cârpitul ciorapilor nu erau unica preocupare a mamei în casă. Toate obiectele de îmbrăcat, în cea mai mare parte făcute de mâna ei, le avea ea în grijă. Lua măsură, croia, tăia, proba, tighelea, cosea la maşina de cusut manuală Singer, tricota cu andrelele, croşeta. Cămăşi, izmene, chiloţi, cearşafuri, feţe de masă, pulovere şi jachete, pe toate le urmărea în ce stare se aflau şi observa când începeau să se roadă. Jachetele şi puloverele rareori le cârpea în coate pentru că, spre deosebire de ciorapi, rosăturile acelea prea ar fi fost la vedere. Şi cum, în ciuda sărăciei, pentru ea conta şi prestigiul familiei, remediul stătea în a le deşira şi a le împleti de la început. Aşa se face că obiectele tricotate, mai devreme sau mai târziu ajungeau gheme. Urmăream uşurătatea cu care munca ei migăloasă se nimicea cu iuţeală — firul de lână se deşira alergând c-un pârâit uşor şi mărunte poticneli de la un capăt la celălalt al spatelui sau al unuia din piepţi şi se înfăşura într-un ghem. Aici era mâna mamei, care, iată, se rotea ameţitor în jurul ghemului lucrând în secvenţe sacadate, cu opriri scurte când ghemul era sucit foarte puţin, doar atât cât fiecare nouă spiră a firului să fie în avans pe suprafaţa ghemului cu câţiva milimetri faţă de spira dinainte. Rezultatul era o sferă aproape perfectă, netedă şi densă. Toate ghemele pe care mama le făcea destrămând lucruri vechi deveneau sfere perfecte şi aşteptau să ajungă material pentru lucruri ca şi noi — alte jachete, alte veste, alte pulovere.

Numai că mama nu se hotăra prea uşor să purceadă la un nou tricotat. Ghemele de lână se înmulţeau în casă, fiecare de altă culoare, mai mari şi mai mici, rostogolindu-se de colo până colo pe duşumeaua de lemn albit de atâta frecat cu peria cea aspră. „Lasă-ţi ceva de dorit!” — poate că ăsta era preceptul după care se călăuzea mama, alături de criza veşnică de timp, amânând crearea lucrului nou. Poate că şi pentru mine fiecare ghem ar fi rămas un proiect încremenit în timp, în aşteptarea noii jachete sau a noii veste, care firesc ar fi fost să mă bucure nespus, dacă n-ar fi fost perfecţiunea sferei din fir de lână colorată, care o făcea să devină în ochii mei scopul final al strădaniei mamei de a asigura bunul mers al săracei noastre gospodării.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Manechine

Casa Revoluţiei*

1

Dar cine îşi mai aducea aminte de numele străzilor din partea asta a oraşului? Nu era locul obişnuit pentru sărăcime să iasă la plimbare în zilele de duminică. De aceea numele străzilor le erau ca şi necunoscute.
   Unii zic că iarna toate culorile se reduc la două, alb şi negru. Realitatea e că lucrurile stau cu totul altfel: iarna toate sunt cenuşii. Cu diferite nuanţe. Toate la fel de deprimante. Iar dacă i-ai fi întrebat pe oameni de ce aleargă bezmetici, cu capul în piept, împotriva vântului îngheţat, cu siguranţă cei mai mulţi dintre ei ar fi bălmăjit doar cuvinte auzite de pe la alţii. Schimbare? Ce schimbare? Unde căutau ei schimbarea? În partea asta a oraşului, unde locuitorii, cu dare de mână cu toţii şi bine situaţi, una-două îşi luau bagajele şi plecau către destinaţii exotice? Iar atunci când de lene nu plecau, nu ţi-ar fi ieşit afară în frig în ruptul capului. Nimeni n-avea date precise în privinţa asta.

   Dar toţi oamenii ăştia ieşiţi în stradă — cine erau ei? Până şi ziarele fuseseră luate prin surprindere, adică abia duminică semnalaseră o oarecare stare de nelinişte în anumite puncte din oraş, unde poliţia îşi mobilizase forţele dar nu intervenise. Nu încă. Poliţia scosese de la naftalină un număr de dube cu ochiuri de geam zăbrelite, nou-nouţe, de care nimeni nu auzise până atuncea că le-ar fi avut în dotare. Nici televiziunea, nici radioul nu remarcaseră vreo situaţie explozivă în oraş. Sau dacă o remarcaseră, fie nu-i putuseră aprecia amploarea, fie cu bună ştiinţă o minimalizaseră. Aşa că pe bună dreptate puteai să te-ntrebi cine erau oamenii ăştia şi mai ales de unde se iviseră cu toţii deodată. Şi acuma uite-i pe străzi! Cine erau ei? Şoferi de la întreprinderea de transport în comun care îşi abandonaseră autobuzele în garaje sau pe străzi — poate chiar în mijlocul străzilor? Îngrijitori care lăsaseră baltă mopuri, găleţi, soluţii dezinfectante, cârpe de şters praful, toată mizeria care era obligaţia lor s-o facă să dispară cu oarece trudă? Muncitori de la spaţii verzi, care şomau de când nu mai rămăsese nimica verde în oraş? Sau gunoieri care nu se mai atinseseră de tomberoane de duminica trecută, când răzmeriţa le ştersese din minte orice îndatorire? Mecanici de locomotivă care îşi lăsaseră locomotivele prin depouri? Sau vatmani care niciodată nu se sinchisiseră de ce fel de călători şed pe scaune îndărătul lor, obligaţia să se intereseze de călători revenindu-le controlorilor, care acuma erau şi ei prezenţi în partea asta a oraşului, astfel că vehiculele erau de bună seamă lăsate de izbelişte cine ştie pe unde, prin depouri sau chiar prin staţii, slujind drept adăpost pentru oamenii străzii pe o vreme atât de câinoasă? De fapt nimănui nu-i mai păsa de meserie atâta vreme cât cineva îi convinsese în ultimele zile că alta era chemarea lor. Nici nu fusese prea greu. Ziariştii ar fi putut să-i abordeze şi să afle ce şi cum. Dar pe ziarişti parcă îi înghiţise pământul. La fel ca şi pe bogătanii din zona selectă a oraşului.
   Răzvrătiţii treceau încotoşmăniţi în paltoane uzate şi nespălate, mirosind a umezeală şi a stătut, înfruntând vântul tăios. Unii erau de părere că ar fi trebuit să nu treacă unul pe lângă altul, aşa cum treceau acuma, ar fi trebuit să se vadă între ei, să se întâlnească, să se solidarizeze, aşa cum de altfel sunau şi îndemnurile.

OAMENI OROPSIŢI, UNIŢI-VĂ ÎMPOTRIVA LOR!

Chiar şi pe zidul vilei de pe Strada Circulară ar fi fost de văzut sloganuri dacă răzvrătiţii ar fi trecut mai puţin grăbiţi. Dar cei ce ţineau discursuri şi adresau îndemnuri erau, probabil, destul de departe, pe tribunele lor improvizate din pieţele centrale, în timp ce oamenii de aici, siluete încinse de revolta interioară şi de nimic altceva, fuseseră puşi în mişcare de acele îndemnuri îndepărtate cu ceva timp în urmă şi uitaseră sursa. Ar fi trebuit, poate, să alerge cu toţii în aceeaşi direcţie, dar n-o făceau. Chiar dacă cei mai mulţi dispăreau în curba de pe Strada Circulară, erau şi alţii care tocmai dintr-acolo veneau alergând. Fuseseră oare martori la scene de groază? Sau erau puşi pe provocat scene de groază, indiferent în ce punct din partea asta a oraşului? După feţele lor, atât cât se puteau vedea printre gulerele şi reverele ridicate, s-ar fi zis mai degrabă că sunt dezorientaţi. De ce unii, majoritatea totuşi, se deplasau într-un sens, iar alţii, câţiva, în sensul opus?
   Gardul de zid de la începutul Străzii Circulare arăta neîngrijit, nereparat încă din anii de prosperitate. Dar prosperitatea cui? Aici era cuiul! Iar dincolo de zid, printre ulucile cândva intacte şi ele, puteai să vezi vegetaţia odinioară luxuriantă, năpădită acum de tufişuri de soi rău, scăpate de sub control, totul învăluit în umezeală ceţoasă şi la un pas de putregai.
   — Aici să fie? întrebă o umbră.
   Iar dacă te uitai cu mai multă atenţie, puteai să vezi că umbra în palton ponosit era însoţită de altă umbră, feminină, dar la fel de pornită pe fapte mari ca oricare bărbat aflat în trecere pe Strada Circulară sau prin împrejurimi. Aha, deci în afară de cei ce alergau de-a lungul străzii, mai erau şi câte unul sau câte doi care se mai şi opreau şi se holbau la casele impunătoare. Căutau oare ceva anume? De fapt mai toate casele erau impunătoare în partea asta a oraşului. Cel ce se oprise deja trecuse de împrejmuirea de zid, cea părăginită. Deja ajunsese în dreptul casei următoare, parcă mai puţin căzută în paragină.
   — Trebuie să ne uităm la număr, îi răspunse umbra feminină. Făcu o mişcare imprudentă înălţându-şi capul şi vântul îi despleti fularul din jurul gâtului şi i-l făcu să se zbată în aerul îngheţat.
   — Trebuie să fie o greşeală! spuse prima umbră, cea bărbătească. Privea cu ostilitate casa care i se înălţa în faţă.
   Pe stradă continuau să alerge oameni. Ceva se schimbase totuşi faţă de ora trecută sau faţă de jumătatea de oră trecută. Iată două cărucioare trase de oameni grăbiţi, tăcuţi şi înverşunaţi, cu capul lăsat în piept nu numai din pricina vântului ci şi din pricina încordării. Cărucioare joase, cu roţi mici, descentrate, care se bălăngăneau în mers. Nu era uşor să tragi după tine un cărucior plin ochi cu lucruri recuperate de prin case. Claie peste grămadă, în echilibru instabil, susţinute când şi când cu mâna ca să nu se prăbuşească.
   — Să întrebăm pe cineva, propuse umbra feminină.
   Dar era clar că cine trăgea după sine un cărucior ca ăla trebuia să se grăbească. Şi mai ales să nu se oprească, fiindcă lucrurile alea din cărucior puteau fi râvnite de mulţi alţii. Nu-i deci de mirare că umbra ce trăgea căruciorul nu se opri când auzi că cineva îi pune nu ştiu ce întrebare, ci dimpotrivă, depuse eforturi şi mai mari să se facă nevăzută cu lucruri cu tot.
   — Nu vă supăraţi... se adresă totuşi umbra bărbătească unui alt trecător încercând să-l reţină de braţ. Acesta însă îşi smuci braţul şi iuţi pasul.
   Dar uite că era un grup întreg de umbre avântate care scandau ceva apropiindu-se. Nu trăgeau după ei cărucioare. Gesticulau. Umbra bărbătească şi umbra feminină abandonară pentru câteva clipe atenţia îndreptată spre casă şi se opriră să asculte.

MOARTE ÎMBUIBAŢILOR! JOS SAMAVOLNICIA!

Aha, deci asta strigau, adică exact ce trebuia. Nimeni din grupul de protestatari nu se opri lângă cele două umbre şi nimănui nu-i trecu prin minte să încerce să le recunoască. Aici pe stradă toţi erau anonimi. Umbra bărbătească rămase câteva clipe nemişcată, în reverie, meditând parcă la vremea când aveau să înceapă să iasă pe încetul din anonimat.
   Cineva din grup strigă cu mânie în glas, adresându-se probabil celorlalţi, fiindcă spectatori, oameni neimplicaţi, nu se aflau pe stradă:
   — Chiar de mâine vom începe să ne organizăm o viaţă nouă! Cine nu-i convins că asta n-are decât să se care unde-o şti! Noi avem nevoie de oameni hotărâţi. Noi ştim ce vrem! Vrem să piară îmbuibaţii şi să lase celor cinstiţi tot ce-au furat! Hoţii şi bandiţii n-or să scape de judecata celor mulţi!
   Grupul din care cel ce strigase făcea parte se puse în mişcare gesticulând vehement şi ameninţător, cu braţele ridicate şi pumnii strânşi. Acum erau destul de mulţi în locul acela şi se deplasau în aceeaşi direcţie. În direcţia cea bună! Înverşunaţi cu toţii! Umbra bărbătească şi umbra feminină priviră cu duioşie în urma celor ce se îndepărtau ameninţând oameni pe care nimeni nu-i vedea la faţă. Dar cine trebuia să-i ştie îi ştia. Grăbiţi, se îndepărtau pe Strada Circulară lăsând în urma lor un moment de acalmie. Nicio altă umbră nu mai trecu vreme de câteva minute pe stradă, niciun cărucior nu mai zdrăngăni pe asfaltul murdar şi plin de gropi, pe întinderea căruia puteau fi văzute zăcând împrăştiate peste tot obiecte căzute din cărucioare sau aruncate de răzvrătiţi.

RĂZVRĂTIŢI-VĂ, A SOSIT CLIPA!

Obiectele nici măcar nu mai erau întregi. Căzând, unele piese se dezmembraseră. Nu mai foloseau la nimica, erau murdare de noroi, frunze îngălbenite şi ude se lipiseră de ele şi nimeni n-avea să le mai repare vreodată.
   Cele două umbre intrară în curticica imobilului pe care îl contemplaseră din stradă vreme de minute în şir. Chiar lângă poartă era o gheretă de paznic. Umbra bărbătească, după ce zăbovi câteva clipe, se apropie de gheretă şi aruncă o privire înăuntru, în timp ce umbra feminină îl aşteptă nemişcată în mijlocul aleii. Umbra bărbătească făcu o strâmbătură de dezgust fiindcă pe duşumeaua gheretei de pază stătea tolănită o murdărie proaspătă. Umbra feminină se încruntă întrebător.
   — Ce-i acolo? se interesă ea, curioasă.
   — Mizerii! răspunse cu năduf umbra bărbătească. Peste tot mizerii! Lucrurile astea trebuie curmate imediat! Trebuie să-i pedepsim fără cruţare pe cei ce batjocoresc locurile unde noi punem bazele lumii noi!
   Pe peretele gheretei stătea scris cu negru:

MOARTE CĂPUŞELOR NESĂTULE!

Aleea se deschidea înaintea lor, scurtă, învăluită în pâcla cenuşie a necunoscutului.
   — Poate că n-ar trebui să intrăm singuri, spuse cu o umbră de îngrijorare în glas umbra feminină. Poate că încă n-au plecat. Mm, ce zici?
   De undeva de la o depărtare nu prea mare se auzi un difuzor hârâit, dat foarte tare, montat de bună seamă sus pe capota uneia din dubele de propagandă. Era atât de vechi şi de hodorogit încât nu se desluşea mai nimic, decât doar tonul agresiv şi ameninţător pe care îl foloseau răzvrătiţii. Probabil că altceva mai bun nu găsiseră. Dar asta era de-ajuns. Şi totuşi ei, acolo, îşi făceau datoria, bravo lor! Încă de duminică se stabilise ce îi revenea fiecăruia de făcut, numai că ceea ce se putea vedea pe stradă parcă nu semăna întrutotul cu planurile. De undeva de departe se auzi bufnitura puternică şi înfundată a unei explozii, parcă decupată precis în timpul tulbure al revoltei, şi imediat după aceea, ca o ripostă, un răpăit scurt şi răsunător de mitralieră, care reverberă între zidurile clădirilor învecinate, de o manieră la fel de categorică şi de hotărâtă ca şi explozia. Era oare posibil ca ei să fi rezistat încă?
   Se vedea cu claritate că imobilul era părăsit. Cu claritate? De fapt nimic nu era foarte clar şi nimic nu era definitiv într-o asemenea zi de iarnă, îmbâcsită şi umedă, cu oameni care hălăduiau zănatici de colo până colo, cu capul în piept.
   Se vedea uşa întredeschisă. Întredeschisă şi încremenită cine ştie de câtă vreme. Proprietarii puteau să fi plecat oricând, cu o săptămână în urmă sau acum cinci minute. Dar când oare puteai să fii sigur?
   — Eu parcă n-aş intra, zău, repetă cu teamă în glas umbra feminină.
   Dar odată împinsă cu prudenţă uşa grea de la intrare, holul se înfăţişă pustiu şi încremenit, fără nicio urmă de violenţă. Mirosea a praf umed. De sub palton, umbra bărbătească îşi scoase pistolul din toc şi, ţinându-l aţintit drept înainte, păşi cu grijă, atentă la orice posibilă mişcare în jur. Nu se clintea însă nimic. Scara monumentală, clasică, bine întreţinută, urca la etaj, iar treptele erau acoperite cu un covor persan, grena, abia un pic ros în lungul muchiilor. Într-o parte, la piciorul scării, se afla o masă simplă şi sărăcăcioasă, goală, contrastând izbitor cu opulenţa interiorului, iar lângă ea un scaun, la fel de simplu şi la fel de vechi. La ce ar fi putut folosi masa aceea simplă? Cineva stătuse desigur acolo. Cine? Şi cu ce scop? Un paznic? Ăştia aşa erau obişnuiţi, cu pază la fiecare picior de scară şi la fiecare uşă, altfel nu se simţeau în siguranţă!

VOI, CEI DE BUNĂ-CREDINŢĂ, VENIŢI CU NOI!

Asta se auzea de afară, de astă dată destul de clar în ciuda aceleiaşi hârâieli a difuzorului, de la duba de propagandă care acum părea să treacă chiar pe Strada Circulară.
   Umbra bărbătească aruncă o privire la ceasul de la mână. Grupul de susţinere trebuia să fi fost deja aici şi să-i însoţească, în timp ce urcau scara, pe cei doi sosiţi cu puţin timp în urmă la casa de pe Strada Circulară. Nicio întârziere nu era însă surprinzătoare în împrejurările de faţă. Aşa că cele două umbre păşiră cu prudenţă pe scară în sus, fără grabă dar şi fără să dea semne de ezitare — umbra bărbătească înainte, atentă, cu mâna pe trăgaciul pistolului. Surprinzător şi neplăcut era suflul rece al casei, semn că totuşi proprietarii fugiseră cu destul de multă vreme în urmă lăsând casa neîncălzită. Puteai să le faci în gând portretul-robot moral, care se reducea la două trăsături: frică şi laşitate. Ziarele îi înfăţişau, caricatural, cu osânza groasă şi degete dolofane, de pe care inelele nu mai puteau fi scoase cu niciun chip, un fel de pui de regi din timpurile dezgustătoare ale istoriei. Dar ei, potentaţii de astăzi, puteau s-arate oricum. Cui îi păsa? Casele rămăseseră părăsite — casa asta era părăsită şi nimeni şi nimic nu le mai stătea în cale noilor-veniţi să instaleze aici Comandamentul Revoluţiei şi să-i primească pe oamenii de legătură şi apoi să-i trimită în toate punctele fierbinţi ale oraşului.
   Se putea vedea foarte bine încă de la parter că scara nu se opreşte la etaj, cum de altfel era şi firesc. Cine ştie câte camere or mai fost, la etajul întâi şi la etajul doi şi poate chiar şi mai sus.
   Dar holul de la etaj era impresionant. Spaţiu berechet, ferestre înalte, cu vitralii, draperii cu falduri atârnând leneş, în cutele cărora trebuie că se strânsese praf vechi de-un secol. Busturi de bronz aşezate pe socluri înalte din lemn de stejar, câte un bust între fiecare două ferestre şi la fiecare uşă. Puzderie de chipuri bărbăteşti, cu profil sever, cu cioc sau cu favoriţi stufoşi. Două busturi... Trei... Patru... Cinci... Câte puteau să fi fost cu toatele? Umbra bărbătească îşi ridică într-o parte pulpana paltonului şi băgă pistolul la loc în toc.
   — Cine poa’ să fie toţi ăştia? întrebă umbra feminină uşor contrariată. Ai idee?
   Umbra bărbătească privea busturile mutându-şi privirea nedumerită de la unul la altul, dar nedumerirea i se preschimba văzând cu ochii în ură.
   — Nu ştiu! îi răspunse încruntat. Şi nici nu vreau să ştiu! Nu mă interesează cine sunt toţi ăştia! Cine poa’ să fie dacă stau la loc de cinste în cuibul ăsta de găozari! Furia îi creştea de la un cuvânt la altul. — Nişte nenorociţi de profitori, asta sunt! Căpuşe! Ce altceva să fie!
   Se repezi la bustul cel mai apropiat şi, îndoind genunchiul cu piciorul ridicat sus, izbi violent soclul cu talpa bocancului. Bustul se clătină, dezechilibrat, ca şi cum ar fi primit un glonţ în ceafă, îşi aruncă o scurtă privire de adio în tavan şi se prăvăli fără suflare pe pardoseală cu o bufnitură catastrofală care făcu să trepideze întreaga clădire.
   — Asta sunt cu toţii, nişte porci de profitori! Am să-i distrug pe toţi! Am să-i fac una cu pământul! Ăştia nu merită să trăiască!
   — Dragule, interveni cu prudenţă umbra feminină, presupun că toţi ăştia sunt deja morţi.
   Dar umbra bărbătească nu mai putea fi temperată. Doar îi aruncă neveste-si o scurtă privire rătăcită. În rest, nu-l mai interesa nici dacă sunt vii, nici dacă sunt morţi. Al doilea bust de bronz fusese deja pus la pământ. Un al treilea zbură de pe soclu pe pardoseală, şi apoi încă unul, toate izbite cu talpa piciorului, într-un uragan de furie oarbă, încât clădirea o ţinu într-o trepidaţie de cutremur cu bubuituri surde, până când pe o uşă din fundul holului ieşi cu sufletul la gură o femeie în vârstă, speriată de moarte, apăsându-şi pieptul cu palma. Se holbă la cei doi şi la busturile împrăştiate pe jos. Cu o mişcare rapidă umbra bărbătească scoase pistolul din buzunar şi îl îndreptă spre ea. Femeia se lipi, tremurând toată, cu spatele de canatul închis al uşii şi făcu semne disperate să fie cruţată.
   — Dumneata cine eşti? strigă la ea umbra bărbătească continuând să ţină pistolul aţintit asupra ei.
   Era marcat de furie şi de efortul de a fi dărâmat busturile. Gâfâia. Umerii i se ridicau şi coborau în ritmul precipitat al respiraţiei.
   — Eu?... Femeia în vârstă gâfâia la rândul ei, lividă de spaimă. Încerca să spună ceva, dar parcă n-avea aer. Purta o rochie neagră neavând nicio formă, otova, aproape ca un sac. — Sunt... servitoare aicea-n casă, reuşi ea să îngaime.
   — Servitoare? răcni umbra bărbătească. Ai fost servitoare!
   — Cum adică, domnule, trecu femeia dintr-o sperietură într-alta, vreţi să spuneţi c-am fost concediată?
   — Vreau să spun că de azi înainte nimenea nu mai e servitorul nimănui! preciză vehement umbra bărbătească. Ai priceput? Toţi suntem egali!
   — Da, domnule, răspunse femeia, c-un firicel de voce.
   — Camarade! tună umbra bărbătească.
   — Poftim? clipi ea confuză.
   — De azi înainte nimenea nu mai e domn, asta să-ţi intre bine în cap, femeie! întinse umbra bărbătească spre ea un deget ameninţător. Suntem cu toţii camarazi!
   Bătrâna servitoare îl privea acum ţintă, cu mult interes, şi, pe măsură stăruia cu privirea, faţa i se lumina ca şi cum abia atunci şi-ar fi dat seama de adevărata lui identitate.
   — Dumneavoastră sunteţi domnu’ de la televizor!
   — Camaradul! o corectă umbra bărbătească, dar de astă dată ceva mai puţin încruntat.
   — Exact! Dumneavoastră sunteţi! V-am recunoscut, cum să nu! Sunteţi... gata, mi-am adus aminte, sunteţi domnu’ Doncu Trocan! Tocmai le serveam... Ca să vezi cum se leagă lucrurile! Nu mai departe de săptămâna trecută le serveam la domnii şi doamnele, jos în salon... Le serveam plachie de somon, când, ce să vezi, îmi ridic ochii şi pe cine văd la televizor! Pe dumneavoastră! Vorbeaţi şi eraţi aşa cum vă văd şi-acuma, hotărât, dintr-o bucată! Domnii şi doamnele s-au oprit din mâncat şi s-au uitat lung la dumneavoastră, pe ecran. Parcă le pierise pofta de mâncare! Pe doamna a apucat-o tusea. De emoţie, ştiţi cum se-ntâmplă!... Femeia îşi mută privirea la umbra feminină şi faţa i se lumină încă o dată. — A! Uite-o şi pe doamna! Şi pe dumneavoastră v-am recunoscut, doamnă, cum să nu! Doamna Ramona P. Dima!
   — Aşa e, recunoscu Ramona P. Dima, flatată, c-un zâmbet larg. Dar pe dumneata cum te cheamă?
   — Pe mine? Matilda.
   — Mă bucur, Matilda. Le aşteptăm să sosească din clipă-n clipă şi pe cele două fete ale noastre.
   — Te rog foarte mult! o mustră cu asprime Doncu Trocan. Nu-i nevoie să te destăinui în dreapta şi-n stânga. Fetele noastre ne privesc pe noi şi numai pe noi! Se întoarse spre bătrâna servitoare cu o furie din nou în creştere:
   — Şi cu ce spuneai, camarade Matilda, că îi serveai pe domnii şi doamnele?
   — Le serveam plachie de somon, îi făcu Matilda plăcerea să-l informeze încă o dată.
   — Plachie de somon! strigă indignat Doncu Trocan. Când alţii îşi storc mintea să născocească ceva de mâncare pentru a doua zi şi nu găsesc să le pună pe masă mai mult decât pâine goală cu ceai, când copiii mor de foame, dumnealor mănâncă somon! Plachie! Întreabă-l pe copilandrul de la mahala ce-i ăla somon şi-ai să vezi că habar n-are! N-a auzit în viaţa lui de somon! Habar n-are! Ce-i în camera asta?
   Grăbit, schimbase abrupt subiectul şi, nemaiaşteptând răspunsul bătrânei servitoare, izbi violent cu talpa bocancului uşa cu două canaturi cea mai apropiată şi uşa zbură de perete. Doncu Trocan trecu vijelios prin cadrul uşii.
   Busturile de bronz împrăştiate pe jos rămaseră să zacă singure pe pardoseala holului cel vast după ce Ramona P. Dima şi Matilda păşiră în urma bărbatului furios.
   — Ce-i ăsta, un şifonier? urlă Doncu Trocan. Matilda, aprinde lumina! Ale dracu’ camere! Înalte de nu le vezi tavanul, mari cât nişte hangare! Da’ întunecoase! Ce fel de case mai făceau şi ăştia pe vremuri? Foştii stăpâni! O porcărie!
   Bătrâna servitoare se grăbi să aprindă lumina.
   — Vorbeaţi de... începu ea.
   — Da! o întrerupse el brutal. Dulapul din fund! Ce naiba-i ăla, un şifonier?
   — Da, spuse Matilda, e şifonierul unde doamna îşi ţine... vreau să zic îşi ţinea rochiile. Unul din ele, preciză ea.
   — Unul din ele! exclamă Doncu Trocan. Ajunse la şifonier în trei paşi mari şi deschise cu o smucitură furioasă uşile de la compartimentul principal. — Unul din ele! Ia uite ce-avem aicea!
   Ramona P. Dima se proţăpi şi ea în faţa şifonierului deschis şi faţa i se înnegri de indignare.
   — Ia uite câte purta!... Doamna! Când femeile nevoiaşe erau nevoite să se îmbrace-n zdrenţe, ea nu putea să se hotărască ce să pună pe ea de multe ce avea! Ce neruşinare! Târfa!
   În şifonier stăteau, puse pe umeraşe una lângă alta, zeci de rochii. De toate culorile curcubeului şi din toate materialele posibile şi pentru toate ocaziile, de zi, de seară, de dimineaţă — mătăsuri fine, organza, satinuri, tripluvoaluri, caşmiruri cu falduri ample, brocarturi impunătoare, muselină uşoară ca fulgul — rochii decoltate, rochii cu bretele, bundiţe şi sarafane fantezi, cu catarame aurite, cu pietre preţioase, rochii puţintele, ba chiar o-nimica-toată, deşi de mare preţ, sau somptuoase, supra-abundente, scurte până la jumătatea coapselor sau lungi până-n călcâie, străvezii şi opace, atârnând greu sau capabile să plutească precum funigeii în adierea vântului.
   Ramona P. Dima îşi repezi mâna şi, cu faţa schimonosită de ură, smulse de pe bară o rochie neagră, din fir gros de mătase. Dădu s-o sfâşie dar era al naibii de rezistentă şi nu reuşi, smulse încă una care se lăsă sfâşiată c-un pârâit ce sugera dezastrul. Altele câteva căzură pradă furiei neostoite a Ramonei P. Dima. Până când, istovită de atâta distrugere, le împinse cu putere într-o parte, rochiile culisară de-a lungul barei, unele căzură de pe umeraşe, iar îndărătul lor, pe peretele interior al vastului şifonier se ivi o inscripţie, scrisă la repezeală, cu pârâiaşe de negru care curseseră din litere:

JOS LABELE DE PE AVUŢIA POPORULUI!

În toiul urii dezlănţuite, Ramona P. Dima încremeni cu ochii pe literele hidos de negre, după care, în clipa următoare, îşi întoarse la fel de brusc privirea scandalizată către soţul ei.
   — Adică ce vrea asta să-nsemne?
   Doncu Trocan îi surâse liniştitor:
   — Sunt sigur c-au trecut ai noştri pe-aicea, nu-ţi face griji.
   — Câtă neruşinare! exclamă ea cu indignarea de dinainte şi se întoarse cu o privire acuzatoare către Matilda, care asistase spăsită la toată scena, ca şi cum ar fi scos-o vinovată de opulenţa deşănţată a fostei ei stăpâne. Astfel că bătrâna servitoare lăsă capul în pământ şi, deşi complet nevinovată, nu suflă o vorbă.
   — Mergem mai departe! spuse poruncitor Doncu Trocan.
   Ieşi vijelios pe hol şi se năpusti către uşa următoare.
   — Aicea ce-i?
   Nu aşteptă răspunsul. Poc! Uşa zbură dată de perete.
   — Aicea, explică timidă bătrâna servitoare ţinându-se după el, este, mă rog, adică vreau să spun c-a fost camera copiilor.
   — Aha! Camera copiilor!
   Dumnezeule, ce fel de copii erau ăştia! Doncu Trocan şi soţia sa se opriră în uşă, uluiţi. Pe rafturi, de jur-împrejurul camerei, stăteau orânduite sute de jucării, şi alte câteva zeci zăceau împrăştiate pe covorul imens care acoperea toată podeaua camerei, până la piciorul etajerelor. Animale de pluş, unele în mărime naturală, cum era, ia uite! un câine labrador auriu, încolăcit să doarmă de ziceai că-i viu, zebre, o girafă cu scăriţă s-ajungi până-n tavan, nu alta, un elefant, un tren electric ale cărui şine dădeau ocol camerei, automobile de toate mărcile, de la primele modele de la începuturile automobilismului până la cele mai noi, toate reproduse până la cele mai mici detalii, un balansoar, ba chiar două, căsuţe mobilate, fără tavan, ca să poţi vedea tot ce-i înăuntru, ca-ntr-o expoziţie de mobilă, păpuşi nenumărate, de toate mărimile, îmbrăcate în toate felurile, pe care Doncu Trocan, când le văzu, simţi că îşi pierde controlul. Se repezi să le sfârtece, să le smulgă membrele, să dea cu ele de pământ şi să le calce în picioare. Când soţia sa se aplecă să ridice o păpuşă de pe jos, Doncu Trocan se răsti la ea, ca apucat:
   — Nu pune mâna pe ea!
   — De ce? întrebă senină Ramona P. Dima.
   — Sunt nişte spurcăciuni! răcni furios soţul. Pentru ce crezi tu că erau pregătiţi plozii ăştia? Pentru ce? Ca să le calce pe urme părinţilor! Pentru asta erau pregătiţi! Uită-te la jucăriile astea! Uite câte sunt! Pentru zeci de creşe ar ajunge dacă le-ai distribui cu dreptate! Dar de! Aşa au fost indivizii ăştia, hrăpăreţi!
   Matilda stătea lângă tocul uşii, stingheră, în timp ce Doncu Trocan continua să trântească, să spargă, să sfâşie. Girafa cu scăriţă se prăbuşi peste trenuleţul electric şi fu călcată în picioare, iar locomotiva şi vagoanele trenuleţului ajunseră una cu pământul.
   De jos din stradă se auzeau strigăte şi scandări. Fără să se apropie de fereastră, Ramona P. Dima, grijulie să nu-l supere pe soţul ei, îşi permise să intervină precaută în toiul dezlănţuirii lui împotriva jucăriilor.
   — Cred că au venit, spuse ea pe un ton conciliant.
   — Cine?! răcni el luat, prin surprindere. Avea privirea rătăcită şi gâfâia.
   — Oamenii care le-au adus pe fete.
   — A, da?! se dezmetici Doncu Trocan. Şi îşi stăpâni furia.
   Renunţând să distrugă restul jucăriilor, se apropie de fereastră.
   — De-acolo nu se vede strada, îl informă bătrâna servitoare. Trebuie să ieşiţi pe hol. Şi, păşind tăcută în urma lor în timp ce ieşeau din camera copiilor şi ajungeau pe hol, încă dezorientaţi fiindcă nu se familiarizaseră cu configuraţia locului, întinse braţul către partea dosnică a scării monumentale şi le arătă:
   — Acolo.
   Două prelungiri ale planşeului conduceau, de o parte şi de cealaltă a golului scării, către peretele faţadei, unde o fereastră largă dădea spre aleea de la intrare. Şi tot acolo se vedea şi strada. O mulţime de umbre cenuşii masate la intrare, pe stradă, scandau la unison, cu voci mânioase şi răguşite, agitându-şi braţele în sus, cu pumnii strânşi:

MOARTE LOR! MOARTE LOR!

MOARTE PROFITORILOR!

Matilda asculta îngrozită, încreţindu-şi în pumn, spasmodic, rochia neagră mai jos de gât, pe când cei doi, în culmea entuziasmului, se apropiară de fereastră.
   — Uite-le! exclamă Ramona P. Dima, cu ochi strălucitori. Fetele noastre! Şi, avântându-şi braţul în sus, îl flutură frenetic săltându-se cu neastâmpăr pe vârfurile picioarelor. — Hai să le-ntâmpinăm!
   Se întoarseră şi, luând-o unul de o parte a golului scării şi altul de cealaltă, se reîntâlniră în capul treptelor pe care le coborâră aproape alergând, în timp ce Matilda, apropiindu-se de balustrada scării, îşi coborî după ei privirea înnegurată.
   Afară la intrare îi întâmpină mulţimea tumultuoasă de răzvrătiţi continuând să scandeze, ca şi cum profitorii cărora ei le doreau moartea s-ar fi aflat chiar aici înăuntru, adică s-ar fi ascuns în acea casă impunătoare, şi ar fi urmat dintr-o clipă într-alta să fie scoşi afară şi linşaţi de mulţime.
   Cele două fete, una de unsprezece ani şi cealaltă de nouă, aflate în primul rând al mulţimii, alcătuind un contrast izbitor cu acea mulţime prin aceea că mulţimea era animată de ură dezlănţuită pe când fetele aveau ochi angelici şi fremătau de iubire pentru părinţii lor în clipa când se repeziră să se arunce în braţele acestora. Rămaseră astfel, lipite de trupurile lor, încolăcindu-le cu braţele lor subţirele.
   — Asta e casa? întrebă Mia şi, stând lipită de taică-său, îşi înălţă privirea, pentru câteva clipe, să examineze cu încântare dar şi plină de curiozitate faţada ce se înălţa impunătoare la capătul scurtei alei. Din braţele mamei, Lia cerceta şi ea, c-un zâmbet reţinut şi c-un pic de neîncredere casa de care negreşit i se tot povestise înainte să ajungă aici.
   — Nu vă place? întrebă mama fetelor.
   Cele două fete nu zăboviră prea mult cu ochii pe faţadă.
   — Aici o să stăm? se interesă Lia, fără prea mult entuziasm.
   Doncu Trocan se grăbi să-i facă un semn, pe care şi-l dori discret, ca s-o facă să priceapă, de fapt să priceapă amândouă, că asta nu era o întrebare pe care s-o pună de faţă cu toată lumea. Dar dintre răzvrătiţi nu era niciunul dornic să capteze vreun gest nelalocul lui sau să audă vreun cuvânt dintre cele care trebuiau să rămână strict în familie.
   Tatăl fetelor păşi spre răzvrătiţi şi, popular şi energic, strânse câteva mâini şi bătu câteva umere de-ale celor din primul rând. I se răspunse cu acelaşi entuziasm şi cu gesturi de încurajare. Fu întrebat dacă are nevoie de sprijin pentru a pătrunde în casă şi el răspunse că a şi vizitat casa şi că i se pare cât se poate de potrivită pentru instalarea acolo, undeva la parter, a unui Comandament al Revoluţiei. Câţiva răzvrătiţi insistară să-i însoţească pe cei doi în casă pentru a-i feri, ziceau ai, de orice surpriză, acum, pe vreme atât de tulbure. Câţiva, vreo cinci-şase, se şi desprinseseră de mulţime, oferindu-se voluntari, şi ieşiseră în faţă. Erau oare de încredere? Bărbatul şi soţia sa schimbară între ei o discretă privire întrebătoare. Aşa că răspunsul fu în cele din urmă:
   — Da, de ce nu.
   Bătrâna servitoare se ivise în prag, se rezemase, neobservată, de tocul uşii şi urmărea scena cu o privire inexpresivă. Unul din răzvrătiţii voluntari tresări neplăcut surprins la vederea femeii stând nemişcată în uşă.
   — Ea cine e? se interesă el bănuitor.
   — E Matilda, răspunse Doncu Trocan, a fost servitoare în casă.
   — Nu-i suspectă?
   — Suspectă? Nu cred.
   — Pe răspunderea dumneavoastră, camarade Doncu Trocan, îl avertiză răzvrătitul voluntar.
   Acestea fiind zise, cei doi împreună cu fetele, urmaţi de garda lor voluntară, intrară în casă trecând unul după altul prin dreptul bătrânei servitoare pe care o ignorară cu desăvârşire.
   Zărind masa goală de la piciorul scării, un tip mai în vârstă din gardă se oferi să rămână de pază, aşezat la acea masă, deşi se pare că nu era nevoie fiindcă toată partea aceea a oraşului, dacă nu cumva deja tot oraşul, erau controlate de răzvrătiţi. Ceilalţi se porniră să urce scara fără să înceteze să-şi rotească privirile peste toate noutăţile pe care le vedeau în interiorul clădirii, scumpe, cizelate şi de domeniul trecutului. Toată lumea se feri să atingă încrengătura complicată a balustradei de fier forjat sau mâna-curentă de stejar lustruit. Nu se putea deduce din lucirile ochilor lor dacă le priveau cu admiraţie sau cu dispreţ şi ură.

   Vocile celor două fete se auzeau deja sus pe palierul etajului întâi, cele mai răsunătoare, mai inocente şi mai zglobii.
   Garda voluntară se amuză teribil de busturile aruncate pe jos, de piedestalele răsturnate, se hohoti gros şi se trase concluzia că:
   — Aicea a fost o mână de bărbat adevărat!
   După care, dacă uşa spre camera copiilor tot rămăsese larg deschisă, bărbaţii din gardă intrară acolo rând pe rând, în pas de plimbare, bocănind cu ghetele, şi se distrară din nou pe seama jucăriilor distruse. Fetele se repeziră şi ele înăuntru şi se opriră la un pas de uşă, contrariate: să admire jucăriile rămase tefere, sau să se îngrozească de cele distruse?
   — Să nu atingeţi nimica! se auzi porunca aspră a lui Doncu Trocan.
   — De ce? întrebară fetele pe un ton ambiguu, între protest şi nedumerire.
   — Aşa! li se răspunse abrupt, fără nicio explicaţie.
   Fetele păşiră cu grijă printre jucăriile împrăştiate pe jos, un pic aplecate din mijloc, ca şi cum ar fi vrut să le acorde îngrijire celor în suferinţă şi totodată să le vadă mai îndeaproape pe toate.
   — Să-l ascultaţi pe tatăl vostru, da? li se adresă fetelor, cu blândeţe, Ramona P. Dima înainte să părăsească încăperea în urma soţului ei şi a gărzii voluntare, care ieşeau pe hol, de unde urmau, imediat după aceea, să se îndrepte fiecare spre camera destinată lui pentru înnoptat. Căci o zi de agitaţie, cu marşuri, scandări şi acţiune revoluţionară, era de-ajuns pentru toată lumea.

2

Fetele rămaseră singure în camera copiilor. Imediat mulţimea de jucării răspândite peste tot le acapară întreaga atenţie şi pe moment uitară de cei mari. Priveau în jur cu uimire şi atât de multe le făceau cu ochiul încât trecură minute bune până să se hotărască să facă vreun pas. Uite, de pildă aia de colo era o focă sau un pui de focă? Avea mustăţi zburlite şi un botic bosumflat, ca şi cum ar fi fost nemulţumită că alţi copii se aflau acum în cameră, nu cei pe care îi ştia ea. O păpuşă stătea culcată într-un pătuţ-jucărie şi o mână îi ieşise printre bare cu degetele răşchirate ca şi cum şi-ar fi chemat mama care nu mai venea. Lângă ea, jos pe covor, zăcea un picior smuls dintr-o altă păpuşă, iar un pic mai departe o mână, în timp ce trupul nu se vedea nicăieri, oricât îl căută Mia cu privirea.
   — Mă ajuţi să ridicăm girafa la loc în picioare? o întrebă pe sora mai mică.
   — Tata a spus să nu ne-atingem de nimica, răspunse Lia.
   Mia îşi mută privirea de la sora ei, având aerul că refuzul acesteia n-o privea decât foarte puţin. Practic, deloc. Uită aproape instantaneu că îi pusese acea întrebare.
   O păpuşă cu boneţică înflorată zăcea cu nasul în covor şi cu o mână prinsă sub corpul de celuloid, dând impresia că încearcă să-şi scoată mâna de sub corp şi nu poate. Dar corpul nu putea fi atât de greu. Şi toate — tot ce rămăsese teafăr — păreau uşoare şi adormite. Ceva lung şi încolăcit, de culoare roşie, se întindea peste alte câteva animăluţe lăsând să se vadă doar câte o coadă sau o lăbuţă. Un dragon. Sau un şarpe. Aplecată din mijloc, Mia păşi peste el examinându-l cu atenţie din toate părţile, căutându-i capul, când de fapt nu i se vedea, ieşind din ghem, decât coada ascuţită. O bilă sferică, albă, zăcea în apropiere şi de fapt nu era sferică ci în formă de ou, cu suprafaţa brăzdată de vinişoare nesfârşit ramificate, foarte fine, de culoare vineţie. Mia vru să-l atingă cu vârful ghetei dar în clipa următoare îşi ridică ochii spre sora ei mai mică şi întâlni privirea mustrătoare a acesteia. Aşa că renunţă să mai atingă oul cu vinişoare şi se îndreptă din mijloc.
   — Crezi că o să locuim împreună? zise Mia.
   Fusese o întrebare adresată mai degrabă ei însăşi.
   — Unde? se încruntă sora ei mai mică.
   — Aicea-n casă.
   — Eu nu vreau să rămânem în casa asta! spuse Lia îmbufnată.
   — Da’ de ce nu vrei să rămânem?
   — Uite-aşa! Fiindcă vreau acasă!
   Pentru moment Mia păru satisfăcută de răspunsul primit de la sora ei. Păşi peste şinele trenuleţului electric dar în clipa următoare se întoarse, se lăsă pe vine şi ridică unul din vagoanele turtite. Lia sări ca arsă.
   — Am să te spun lu’ tati că ai atins o jucărie!
   — E o jucărie stricată, se dezvinovăţi Mia.
   — N-are importanţă! Tati a zis să nu punem mâna pe nimica!
   Sora cea mare lăsă vagonul turtit să cadă peste celelalte vagoane turtite.
   — Tu ce crezi, cine a făcut toate astea? întrebă ea, de astă dată chiar interesată să afle răspunsul Liei.
   — Ce?
   — Cine a stricat jucăriile.
   — Habar n-am! Şi nici nu mă interesează! — Lia aproape că bătu cu piciorul în podea, dar sora ei nu păru deloc impresionată. Surâzând amuzată, ridică de pe jos foca de pluş — sau puiul de focă, încă nu era sigură. Din gâtul focii se prelinse un firicel de rumeguş.
   — Iarăşi ai pus mâna pe-o jucărie! Am să te spun! strigă Lia cu înverşunare în glas.
   Distrată, Mia făcu palma căuş şi rumeguşul îi umplu palma, continuând să curgă din gâtul focii şi să se reverse din palmă, împrăştiindu-se pe covor. Vocile părinţilor se auzeau venind de undeva de departe, de la etajul de deasupra sau poate încă şi mai de sus, amestecate cu vocile înfundate ale bărbaţilor din garda voluntară.
   — Eu vreau să rămânem în casa asta, anunţă Mia cu o voce calmă.
   — În toată casa asta? făcu Lia contrariată. Şi pentru prima oară de când intraseră în camera cu jucării îşi întoarse capul spre sora ei.
   Mia aruncă în sus rumeguşul strâns în palmă şi o ploaie de rumeguş căzu peste jucăriile stricate împrăştiate pe jos. Apoi aruncă şi puiul de focă, din gâtul căruia, chiar şi căzut pe covor, continua să se prelingă rumeguş.
   — Aruncăm jucăriile stricate şi le păstrăm pe alea bune, spuse ea.
   — Şi girafa?
   — Ce-i cu girafa?
   — Şi pe ea o aruncăm?
   — Girafa nici nu-i stricată. Doar o ridicăm în picioare şi pe scăriţă ne căţărăm până-n tavan.
   Mia tresări şi îşi înălţă capul.
   — Taci! zise ea. Ascultă!
   — Ce să ascult?
   — Nu se mai aude nimica, şopti Mia continuând să stea cu urechea la pândă. Tata şi mama şi toţi ceilalţi... unde-or fi? Nu se mai aude nimenea.
   — Sunt sus, spuse, la rândul ei în şoaptă, sora cea mică, mai mult ca să-şi dea curaj.
   — Hai să ieşim din camera asta, propuse Mia.
   — Unde?
   — Hai să vedem ce alte camere mai sunt prin jur.
   Ieşiră pe hol şi începură să se plimbe în joacă, una după cealaltă, cu pas iute, urmând o linie şerpuită care dădea ocol busturilor răsturnare şi soclurilor din lemn de stejar.
   — O s-avem o cameră a noastră, spuse Mia păşind peste un bust răsturnat.
   — Care cameră?
   — Nu ştiu. Poate aia cu jucării.
   — Nu vreau în camera cu jucării, spuse sora cea mică ţuguindu-şi buzele, cu neliniştea licărindu-i în ochi.
   — Sunt multe camere, spuse Mia. Putem să ne-alegem oricare cameră.
   — Care?
   — Nu ştiu. Hai să vedem.
   O uşă era un pic crăpată. Mia o împinse cu precauţie. Lumina de afară scăzuse, astfel că acolo înăuntru abia se mai vedea din cauza întunericului şi fata se întinse să pipăie întrerupătorul pe perete, sus, lângă tocul uşii. Dar înainte ca mâna ei să ajungă la locul căutat, întrerupătorul ţăcăni deodată cu o sonoritate neaşteptată şi lumina umplu camera. Chiar lângă uşă, într-o parte, stătea în picioare bătrâna servitoare, nemişcată. Fetele scoaseră un ţipăt de spaimă şi se repeziră înapoi pe hol. Cea mare se poticni de un soclu răsturnat şi căzu cu faţa în jos, iar Lia, care o urma îndeaproape, căzu peste ea. Rămaseră una peste alta timp de două sau trei secunde, apoi cea mică se rostogoli într-o parte şi amândouă se întoarseră pe spate rezemându-se în coate şi îşi îndreptară privirile îngrozite către cea care le provocase spaima. Dar deseori se-ntâmplă ca spaima să treacă rapid în furie.
   — Tu cine eşti? strigă la ea, răstit, sora cea mică.
   Bătrâna servitoare nu se mişcă din loc. Doar o aţinti cu o privire aproape indiferentă pe copila de nouă ani care se răţoise la ea.
   — Matilda, spuse ea calmă. Ăsta-i numele meu. Matilda. M-ai văzut lângă uşă când aţi intrat în casă.
   — Eu nu te-am văzut! o contrazise Lia la fel de furioasă. Ce cauţi aicea?
   Bătrâna servitoare avea răbdare să aştepte ca celor două fete să le treacă furia.
   — Haideţi, zise ea, ridicaţi-vă frumuşel şi intraţi aicea în cameră. Vreau să vă arăt ceva.
   Cele două surori se uitară mai întâi întrebător una la cealaltă, părând să se înţeleagă din priviri că n-au motive de suspiciune, şi se ridicară. Bătrâna servitoare făcu un pas lateral când cele două fete păşiră timid prin dreptul ei, în ochi cu licărul acela care îmbină curiozitatea cu neîncrederea.
   Era camera unde cu puţin timp în urmă Ramona P. Dima sfâşiase o parte din rochiile fostei stăpâne a Matildei, pe care nimeni n-o văzuse. Uriaşul şifonier răvăşit îşi exercita puterea de fascinaţie asupra celor două copile, cu cele două uşi principale larg deschise, şi altele mai înguste încă închise, şi cu toate lucrurile misterioase dinăuntru aparţinând unei doamne necunoscute, care probabil că obişnuia să le încerce studiindu-se în oglinzile fixate în spatele uşilor. Cele două surori şi-o imaginau încă tânără, în pantofi cu tocuri înalte, privindu-se c-un zâmbet de satisfacţie, răsucindu-se din mijloc fără a se slăbi din ochi, apropiindu-şi de oglindă când un umăr, când celălalt, studiindu-şi cutele din talie ale taiorului negru, de stofă fină, descheindu-şi sacoul şi adunându-şi poalele la spate pentru a lăsa liber corpul şi a vedea cum se mulează fusta pe şolduri şi cum se îngustează spre talia zveltă. Matilda le urmărea cu atenţie pe fete, satisfăcută în secret de impresia puternică pe care îmbrăcămintea fostei sale stăpâne o zugrăvea pe cele două mutrişoare drăgălaşe şi inocente.
   — Avea o pălărie cu boruri largi — îşi aminti ea cu ochii plutind într-o visare plăcută —, neagră bineînţeles, cu o cută pe care borul o făcea uite-aşa, în faţă, umbrindu-i jumătatea de sus a feţei... Matilda visa în continuare. — Daaa, rosti ea prelung ca un oftat. Aşa era doamna... Distinsă. Distantă... Se trezi din visare şi îşi plecă privirea spre cele două fete, care o ascultau mute: — Aţi vrea s-o vedeţi?... Era o întrebare indecisă, pusă parcă aşteptându-se mai degrabă la un răspuns negativ. Mia şi Lia se mulţumeau s-o privească cu ochi strălucitori, stând alături una de cealaltă, încremenite, aici în preajma pieselor negre de îmbrăcăminte care îi aparţinuseră unei doamne pe care ele n-o cunoscuseră, dar pe care şi-o puteau imagina, aşa, în linii mari. Şi dintre acele piese de îmbrăcăminte câteva zăceau pe jos sfâşiate, mototolite şi inerte.
   — Nu vreţi să ştiţi cine a făcut asta? le provocă ea pe fete.
   Dar surorile o priviră lung, fără a clipi, cu feţe inexpresive.
   — Deci nu vreţi, trase concluzia Matilda. Foarte bine, nici n-aveam de gând să vă spun. Ia apropiaţi-vă niţel. Matilda stătea lângă moviliţa de rochii sfâşiate care aparţinuseră Doamnei. Se aplecă şi culese de pe jos una din ele şi îşi ridică spre fete privirea binevoitoare.
   — Care din voi e Mia? întrebă ea.
   Sora cea mare ezită foarte puţin. Răspunse cu aplomb:
   — Eu!
   — Eşti bună să-mi aduci foarfecele de croitorie? Îl găseşti acolo.
   — Unde? întrebă Mia.
   — Acolo, spuse Matilda arătând spre şifonier. Deschide prima uşă îngustă din stânga şi trage al treilea sertar de jos. Hai, curaj! Nu-i decât un foarfece, nu te mănâncă.
   Se aşeză pe un taburet cu un aer familiar şi întinse mâna să ia foarfecele pe care i-l aducea copila.
   — Uite, zise Matilda, din rochia asta a Doamnei am să fac o rochiţă pentru tine. Vrei?
   Se aplecă din mijloc să culeagă de pe jos una din rochiile negre pe care Ramona P. Dima le azvârlise pe jos. Copilele veniră foarte aproape de ea şi stătură una lângă cealaltă, inocente şi animate de o curiozitate de neînfrânt. Matilda vorbea în timp ce mânuia foarfecele.
   — Doamna era foarte înaltă şi îi plăceau rochiile foarte lungi... Uite asta era până-n călcâie... Nici dacă m-aş ridica în picioare n-aş putea s-o ţiu întinsă aşa cum venea pe ea... Dar nu-i nimica, o tăiem, uite-aşa... Mia făcu fără voia ei gestul de a o împiedica în clipa când foarfecele muşcă fără ezitare din materialul mătăsos şi greu. Matilda îşi întoarse puţin capul spre ea şi râse: — Nu trebuie să te sperii! Sunt sigură că Doamna nu se mai întoarce niciodată acasă... Foarfecele tăia nemilos din materialul greu, c-un scrâşnet sonor, şi mâna Miei încă mai stătea întinsă în gestul reflex de a proteja rochia necunoscutei împotriva dezastrului provocat de foarfece. — Voi sunteţi mult mai mici, continuă să vorbească fosta servitoare, dar asta nu înseamnă că nu sunteţi drăgălaşe şi poate c-o să creşteţi la fel de înalte cum a fost şi Doamna mea. La fel de subţirele şi la fel de elegante. Şi tu, Lia, la fel, şi ţie am să-ţi tai o rochiţă din ce-a purtat Doamna pe vremuri. Vrei? Sora cea mică nu se putu împiedica să nu încuviinţeze, un pic absentă, cu privirea atrasă hipnotic de fâşia lată de material negru care se desprindea tăiată din poala rochiei negre şi se aşternea moale pe pardoseală.
   — Dar mami o să ne dea voie? întrebă Mia cu o voce încărcată de îndoială.
   — Mami nu trebuie să ştie ce facem noi aicea. Nici tati. E secretul nostru. Uite, mai avem un pic şi-i gata. Apoi mă apuc de ailaltă, pentru surioara ta. Avem destule rochii rămase de la Doamna. Sunt sigură că nici nu m-ar certa dacă ar fi aicea de faţă şi ar vedea cum îi ciopârţesc rochiile. Doamna ar fi fost încântată dacă ar fi avut două fetiţe ca voi.
   — Da’ de ce e neagră? întrebă sora cea mare cu aceeaşi îndoială plină de nelinişte.
   — Pentru că negrul e o culoare distinsă. Doamna purta totdeauna rochii negre. Chiar dacă vezi aicea în şifonier rochii de toate culorile. Pe unele nu le-a îmbrăcat niciodată. Purta negru, iar câteodată se îmbrăca în alb. Erau culorile care îi erau ei dragi. Dar prefera negrul, asta v-o spun cu mâna pe inimă. Uite, poala am tăiat-o, mai rămâne să scurtez şi mânecile. O să cadă bine, le facem un pic bufante, iar ca să cadă frumos o să găsim două brăţări cu elastic, pe care o să le punem pe deasupra mânecii. La fel şi-n talie, găsim un cordon asortat. Hai, dă-ţi jos paltonul. Ia să vedem, cum îţi vine? Ridică braţele drept în sus. Drepte-drepte. Aşa.
   Rochia neagră îi lunecă Miei de-a lungul braţelor în jos, i se împiedică un pic de creştetul capului, după care trecu de obstacol şi căzu, grea, de-a lungul trupului, cu poala ciopârţită de fosta servitoare, acoperindu-i ghetele. Stătea pe copilă ca un sac negru de lux, cu tăietura de la gât largă, prea largă, cu pliuri atârnând grele între umeri, care ar fi trebuit să-i pună în valoare albeaţa pielii, la fel cum i-o pusese Doamnei, dar acum se combina nefericit cu dungile albe şi roz ale puloverului de iarnă pe care Mia îl purta peste o bluză boţită. Matilda îi legă talia cu un cordon negru.
   — Du-te şi uite-te în oglindă, o îndemnă. Îţi place?
   Sora cea mare se apropie de oglinda din spatele uşii şifonierului şi se privi îndelung. O undă de teamă şi de fascinaţie îi licări în ochi. Se răsuci brusc spre Matilda şi din piept îi ţâşni o poruncă disperată:
   — Vreau să mă duci la tati! Şi fiindcă bătrâna servitoare, la distanţă de câţiva paşi, o privea mută şi nemişcată ca o statuie, lacrimi de disperare îi răzbătură în glas când strigă încă o dată, mai tare: — Vreau să mă duci la tati!
   Matilda tot nu se clinti din loc. O aţinti pe copilă cu o privire inexpresivă preţ de secunde bune, după care ceva ascuns, minuscul, retractil şi totuşi hotărât se mişcă în ochii ei. Ceva de bine? Nu, nu s-ar fi zis. Nu, câtuşi de puţin. În clipa următoare, femeia se smulse din încremenire şi o porni cu paşi mari şi grăbiţi către uşă.

***

^*Din volumul de povestiri Visul văduvei. Publicat şi în Convorbiri literare, septembrie, octombrie 2013

Aeroplane de hârtie*

La un moment dat am început să descopăr, unul după altul, deliciile meşteşugirilor de hârtie. Băieţi mai mari decât mine, dar de obicei nu cu mult, erau cei ce modelau, aplecaţi peste colile albe de hârtie, concentraţi, şi nu făceau niciun secret din mişcările lor. Le făceau pe faţă. Degetele băieţilor, sub privirile mele nesăţioase, meştereau ingenioase, în timp ce eu îmi dădeam silinţa să nu uit nimic din succesiunea de îndoituri şi de plieri ale colii de hârtie care desăvârşeau opera. Dar le memoram oare? Mă minunam doar că ei lucrau cu precizie şi puneau în ceea ce făceau tot zelul de care erau capabili. La rândul lor, deprinseseră un meşteşug anonim dar nu lipsit de splendoare. De unde? Asta nu prea era treaba mea. Îi vedeam îndoind colţ spre margine, şi colţ peste colţ, dinspre dreapta şi dinspre stânga, îi vedeam trecându-şi dosul arătătorului, apăsat, peste îndoitură, care căpăta cumva o pecete definitivă, pecetea priceperii şi a încrederii în lucrul bine făcut. Şi efemer.

Cel mai simplu era să iasă binecunoscuta bărcuţă cu o singură pânză. Dar uneori, după un număr necunoscut de plieri în plus, se iveau ca din ceţuri două coşuri, unul lângă celălalt, şi atunci bărcuţa nu mai era bărcuţă, ci vapor. Şi deşi vaporul era de obicei mai mic decât bărcuţa cu o singură pânză, pentru mine avea ceva din măreţia unui transatlantic şi, spre deosebire de bărcuţă, stabilitatea unui ponton plutitor, deşi singura apă pe care îi era dat să plutească încăpea într-un lighean, şi acela cu emailul sărit şi pete de rugină străvăzându-se tremurat sub limpezimea de un turcoaz pal a apei. Şi singurul vânt care îi bătea din pupa era suflarea grijulie a creatorului. Deşi mult mai sofisticat, n-avea soarta plină de romantism a bărcuţelor, pe care le vedeam prin filme plutind pe pârâiaşe în jos, săltând, fragile şi graţioase, peste vălurele în care se răsfrângea, cu sclipiri mişcătoare de nestemate, soarele de primăvară.

Apoi preferinţele se îndreptau spre aeroplane. Coala de hârtie era îndoită altfel, colţ spre margine de jos în sus, colţ spre margine de sus în jos, noi vârfuri proeminente, extrase dintre pliuri, aidoma unor mici descoperiri, când, într-un fel obscur, simţeam că erau implicate punctele cardinale; ca în mai tot ce întreprindeam, nordul rămânea busola satisfacţiei maxime. Nordul era direcţia de zbor, în timp ce întinderea aripilor de hârtie viza estul şi vestul. Dar între toate încropirile, indiferent că era vorba de bărcuţa c-o singură velă, de aeroplan sau de alte forme meşteşugite, exista o continuitate: aceea a ingeniozităţii; şi a memoriei. Coala, fie că era ruptă dintr-un caiet de dictando sau dintr-unul de aritmetică, devenea de nerecunoscut. Începea să capete, încă de la primele îndoituri, aura unui destinaţii înalte, nebănuită în ziua când mă duceam la magazinul de papetărie şi cumpăram caietul. Coala începea o viaţă nouă. Dar acea destinaţie nouă, înaltă. depindea totuşi de reuşita finală. Nu că aeroplanul ar fi fost, în sine, superior bărcuţei sau vaporaşului cu două coşuri alăturate, dar întâi şi-ntâi trebuia să fie capabil să zboare. Şi în privinţa asta, oricât de meşter erai şi oricât ţi-ai fi dat silinţa, reuşita era şi fructul întâmplării. Căci era greu să prevezi dinainte echilibrul secret al părţilor aeroplanului, lungimile şi lăţimile, şi unghiurile optime ale îndoiturilor, care să-i dea stabilitatea dorită în aer şi o traiectorie circulară, să zicem, care să-i asigure zborul îndelungat între cei patru pereţi ai odăii unde se petrecea lansarea. O singură dată în viaţă mi-a reuşit un aeroplan de hârtie care a planat îndelung, rotindu-se pe o spirală descendentă perfectă şi s-a aşezat glisând uşor pe duşumea c-un fâşâit satisfăcut.

Şi mai exista o regulă nescrisă, pe care o respectam cu stricteţe: nu foloseam pentru plăsmuirile mele de hârtie foi scrise. Nu ştiu dacă toţi simţeau la fel, dar pentru mine o coală scrisă era una consumată. Definitiv. Calea pe care o apucase acea coală, aşternută cu litere sau cu cifre, nu mai putea fi menită zborului, oricâtă înţelepciune cărturărească ar fi fost conţinută în semnele negre sau albastre care o împovărau. Albeaţa foii, imprimată cu linii sau cu pătrăţele, sau pur şi simplu neliniată, era singura deschisă aventurii zborului planat.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri

***

^*Din volumul de povestiri Manechine

Notaţii literare (X)

Simbol

Nimeni (dintre cei inteligenţi) nu are ambiţia unei elucidări complete a evenimentelor politice, sociale şi economice în lume. Poate pentru că ştie că aşa ceva nu-i cu putinţă. De aceea realitatea (istorică) rămâne într-un anumit sens obscură.

În artă, recurgem — poate — la simbol pentru că e modalitatea prin care obscurul rămâne obscur, şi prin asta deschis unei multitudini de reprezentări. Căci simbolul nu elucidează ci înlocuieşte o realitate printr-o reprezentare suficient de imprecisă. Sau înlocuieşte o reprezentare prin altă reprezentare.

Literatura e agreabilă

Literatura, la fel ca oricare altă artă, nu poate ocoli „păcatul” de a fi agreabilă. Deoarece „consumatorul” de literatură este, inevitabil, „victima” emoţiei estetice. Resimţi emoţia estetică chiar şi în toiul lecturii unui pasaj penibil (tragic, să zicem). Dacă lectura îţi provoacă repulsie înseamnă că scrierea este ratată din punct de vedere artistic.

Literatura nu e viaţă, deşi în ea trebuie să pulseze viaţa. Nu mă voi alătura celor ce susţin că dacă viaţa nu seamănă cu literatura, cu atât mai rău pentru cea dintâi. Dar totodată voi respinge ideea că o operă literară poate fi un succes într-o disjuncţie totală de caracteristicile vieţii.

„În realitate viaţa nu este niciodată ca în ficţiuni — spune Llosa. Uneori e mai bună, alteori mai proastă, dar întotdeauna e mai nuanţată, mai diversă şi mai imprevizibilă decât cea mai reuşită fantezie literară. Fiindcă viaţa reală nu este niciodată atât de perfectă, de rotundă, de coerentă şi de inteligibilă ca în reprezentările ei literare. În acestea din urmă, ceva a fost adăugat şi tăiat în funcţie de «demonii» — obsesiile şi impulsurile profunde pe care le folosesc inteligenţa şi raţiunea autorului, dar pe care nu le domină neapărat, fiind uneori chiar de neînţeles — pe care i-a inventat, conferindu-le viaţă iluzorie, reflectată prin cuvinte.

Ficţiunea nu reproduce viaţa; ea o neagă, opunându-i o amăgire pe care pretinde s-o înlocuiască. Dar, într-un mod greu de precizat, ea o şi completează, adăugând experienţei umane ceva ce oamenii nu descoperă în viţa lor reală, ci doar în cele imaginare, trăite din plin, graţie ficţiunii.

Fondul iraţional din care este alcătuită viaţa începe să iasă la iveală, iar datorită unor oameni ca Freud, Jung sau Bataille descoperim modul (extrem de greu de detectat) în care acestea dirijează comportamentul uman.” [Mario Vargas Llosa, Adevărul minciunilor, ed. Humanitas, 2006, p. 90 — cap. „Sanctuar (1931)” William Faulkner]

Alt curs decât cel „aşteptat”

Uneori eşti conştient că replicii unui personaj trebuie să-i urmeze o anume replică, cea aşteptată. Sau o situaţie dată trebuie să se rezolve într-un anumit fel, cel aşteptat. Pentru a evita însă căderea în indezirabilul banal (adică previzibil), inventezi o replică mai puţin verosimilă; sau situaţiei date îi găseşti rezolvarea într-o manieră diferită de cea aşteptată. De ce o faci? Pentru a şoca? Desigur, nu-i exclus nici asta. Dar procedând astfel creezi în mod voit o anumită ambiguitate pe care o percepi drept provocare. Personajul se transformă, începe să difere de cel imaginat iniţial. Nu este doar cititorul cel ce urmează să fie „şocat” ci şi tu însuţi, ca autor. Fiindcă anticipezi că „noua cale” te va călăuzi către o zonă unde toate sunt altfel şi totul urmează să fie descoperit. Cu o singură condiţie: să te menţii între limitele onestităţii.

Critica literară: o creaţie second hand

Nu de puţine ori mi-au fost necesare numeroase încercări pentru a da unui personaj alura şi consistenţa dorite; mă rog, în măsura în care le puteam anticipa. Dar, abandonând pentru moment scrisul şi întâlnind în lecturi, din întâmplare, o idee ce constatam că se potriveşte căutărilor mele, o adoptam fără ezitare, rămânându-mi doar mirarea că n-am fost eu acela căruia să-i fi venit în minte.

Bănuiesc că oarecum la fel stau lucrurile şi cu criticii: sunt capabili să recunoască o adecvare (sau o neadecvare) la un proiect literar, dar nu sunt capabili să dezvolte proiectul. Ceea ce nu înseamnă că munca lor nu-i creaţie sau că nu-i utilă. Atât doar că este o creaţie second hand.

Epitete în serie

A descrie ceva agăţând în coadă un şir întreg de epitete, iată un obicei prost la prozatori, de altfel frecvent în proza românească şi (aproape) inexistent în alte literaturi. De ce obicei prost? Pentru că înşiruirea unui număr de „impresii” nu este nici proprie percepţiei estetice, nici eficientă. Dacă percepţia nu sugerează o asociere adecvată la primul contact, pur şi simplu rămânem cu senzaţia de neadecvare, oricâte încercări de îmbunătăţire prin asocieri repetate îi adăugăm. Dacă nu cumva stricăm şi mai mult. De aici până la impresia de fals nu-i decât un pas. (Fals, neadecvat, străin!...)

Notaţii literare (IX)

Avangardă constructivă

Iată, găsesc la un poet al avangărzii ruseşti din anii ’20, Ippolit Sokolov (Vatra, 3–4, 2011, p. 92, trad. Leo Butnaru), un crez al „imagisticii” în poezie. „... [E] totuna de oricât de multe ori ar exclama poetul «groaznic, groaznic» sau «tristeţe, tristeţe», nu va produce nicio impresie: în faţa mea eu nu văd nimic, decât cuvintele despre groază şi tristeţe. (...) [C]u cât vor fi mai mult imagini în propoziţie şi cu cât mai surprinzătoare vor fi ele, cu atât mai dinamică va apărea reproducerea reprezentărilor.” Surprinzătoare această lecţie pozitivă de stilistică la vremea când ţinta unică a noilor teorii (şi practici) în arte părea să fie distrugerea vechilor canoane şi principii.

Postmodernism, da. Dar ordonat!

Postmodernismul presupune (printre altele) fragmentarism. Da, dar de prea mult fragmentarism cititorul ar putea să ameţească, să nu mai înţeleagă nimic şi în cele din urmă să abandoneze lectura. Drept care Jonathan Coe a găsit soluţia: să facă (totuşi) niţică ordine în fragmentarismul romanului său Casa somnului, precizând din capul locului: „Capitolele cu număr impar din acest roman îşi derulează acţiunea îndeosebi în 1983–1984. Acţiunea capitolelor cu număr par se petrece în ultimele două săptămâni din iunie 1996.”

ANCHETĂ DISCOBOLUL: Ora de matematică

Am primit din partea revistei Discobolul din Alba–Iulia invitaţia de a răspunde la o anchetă având ca temă „Ora de matematică”. Întrebările redacţiei au fost următoarele.

„Aveţi curajul? Orele de matematică pot fi foarte spinoase câteodată şi pot da multe bătăi de cap. Iar ca simptome asociate se întâlnesc, adeseori, fiori reci pe spate, vertijuri şi scurte descoperiri ale golului existenţial sau ale nucleului, impenetrant, de mistere ale lumii. Veţi fi întrebaţi cât fac 2 plus 2 şi, dacă o să vă lăsaţi mintea în prada tuturor acestor reacţii s-ar putea să nu mai ştiţi rezultatul. Vă propun însă o discuţie despre matematică fără note şi sancţiuni. Să vedem ce este ceea ce ne apare, nu rar, ca fiind un demon al abstracţiunii, al logicii, al rigidităţii, să aflăm dacă şi cum poate fi el tolerat sau chiar inclus şi valorificat de către spiritul literar. Gândiţi-vă la Pascal, la Ion Barbu, gândiţi-vă la Lewis Carroll. Lor nu numai că nu le-a fost frică, dar au trăit de bună voie cu povara matematicii în spate, o povară, pentru ei, desigur dulce. Pe de altă parte, gândiţi-vă de câte ori şi sub câte forme nu v-aţi confruntat cu modelul tăiosului, frântului sau, de ce nu, nervosului raport matematică–literatură, or a extensiei sale, ştiinţe exacte–ştiinţe umaniste? Cel mai bine ar fi însă să ne gândim fiecare la sine, ce a însemnat matematica în viaţa fiecăruia dintre noi. Vă invit să realizăm o oră de matematică nu a teoriilor, ci a taifasurile despre matematică. Şi vă promit că, de data aceasta, nu o să fiu numai cea care întreabă, ci şi cea care răspunde. De-aţi şti ce relaţie complicată am avut eu cu matematica, cum era cât pe ce să-mi ratez viaţa din pricina ei şi ce în ce moduri ciudate mi-a servit ca să nu o ratez din alte pricini. Deocamdată n-am nici un curaj. Haideţi să încercăm împreună, răspunzând, până în 23 ianuarie, la cel puţin una dintre întrebările de mai jos sau exprimându-vă opinia, şi orice grad de libertate e tolerabil, despre matematică.

• Care sunt primele cuvinte care vă vin în minte când vă gândiţi la matematică?

• Cât de mult v-a plăcut/displăcut matematica în şcoală?

• Întâmplări plăcute, neplăcute legate de ore şi profesori de matematică, de învăţarea matematicii.

• A avut sau nu matematica vreun rol în formarea Dvs. pentru viaţă?

• Aţi include matematica în grila de materii a unui liceu de filologie sau a unei clase cu profil umanist? În ce proporţie?

• Aţi include studiul literaturii în grila de materii a unui liceu de matematică sau a unei clase cu profil matematic? În ce proporţie?

• Ce credeţi despre ideea potrivit căreia, în şcoală, matematica şi cei care ştiu matematică ar fi supra-evaluaţi în raport cu celelalte discipline şi cu ceilalţi elevi?

• Cum vă imaginaţi bucuriile unui om care face matematică faţă de cele ale unui om care face literatură?

• Se poate vorbi despre un imaginar al matematicii configurat de către umanişti? Dar invers?

• Cum vi se par scriitorii-matematicieni? Au anumite caracteristici speciale faţă de ceilalţi scriitori? Sunt avantajaţi sau dezavantajaţi, în arta scrisului, de către acestea?

• Pe o axă a diferenţelor, este literatura mai departe de matematică decât este de fizică?

• Şi, totuşi, cât fac 2 + 2 pentru Dvs.?”

Iată răspunsul meu.

Scriitorul-matematician: logica inventivităţii

Am primit amabila invitaţie a doamnei Adriana Teodorescu de a răspunde anchetei revistei Discobolul, cu titlul „Ora de matematică”, având convingerea că răspunsul nu va fi decât o reconfortantă trecere în revistă, fără complicaţii, a „relaţiei amicale” pe care am avut-o cu matematica de-a lungul timpului, începând din ultimul an de liceu.

M-am trezit însă la un moment dat — şi anume în preajma termenului-limită — în impas. De ce? Mă axasem între timp pe aprecierea, venită cumva de la sine, că ceea ce mi se cerea era de fapt o minimă conceptualizare a relaţiei de profunzime dintre matematică şi arte, în speţă beletristică. Dar în acest caz, dezmeticindu-mă, m-am întrebat, descurajat, ce aş fi putut îndrăzni să spun în plus faţă de un Solomon Marcus, cel din „Artă şi ştiinţă” (Ed. Eminescu, 1986)? Cum aş fi putut găsi ceva încă neenunţat de acelaşi Solomon Marcus în Discursul de recepţie în Academia Română — „Singurătatea matematicianului” —, din 27 martie 2008, despre frumuseţea (şi izolarea) matematicii? Sau ce altceva aş fi putut face decât să citez conştiincios din minunata lecţie de „umanism matematic” cuprinsă în volumul autobiografic „Pe drumurile vieţii”, publicat la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, în 1981, de eminentul matematician român care a fost Octav Onicescu, operă cu o ţinută stilistică impecabilă şi cu o cursivitate logică absolut fermecătoare?

Nu îmi rămânea decât să încerc să mă limitez la unele notaţii strict personale. Dar şi aici găseam dificultăţi.

Îmi este clar că ancheta se adresează unor umanişti, pentru care matematica poate fi luată, în general, drept un obiect exotic. În cazul meu însă, fizician de formaţie, cercetător (şi pasionat de profesiune pe deasupra — de ce s-o ascund?), relaţia cu matematica n-a fost deloc una tensionată sau ocazională, ci esenţială. Iar dacă m-a atras şi creaţia literară, nu pot decât să-mi pun întrebarea dacă cele două îndeletniciri sunt de natură să se stânjenească reciproc. Sincer, mă tem că da. Dintr-o anumită perspectivă. Fără atracţia pentru literatură, probabil că performanţele mele în cariera de fizician ar fi fost mai consistente, din simplul motiv că orele dedicate scrisului le-aş fi folosit, probabil, pentru perfecţionare, pentru studiu mai aprofundat în domeniul din fizică în care am lucrat.

Dar invers? M-a împiedicat oare profesiunea în vreun fel să scriu ficţiune? Este cât se poate de limpede că nu poţi fi în pas cu timpul în materie de creaţie literară bizuindu-te numai pe cunoştinţele dobândite la şcoală. Trebuie să fii mereu la curent cu ce se scrie în lume, cu gândirea umanistă a timpului tău. În acest sens, lecturile mele din beletristică, teorie şi critică literară şi în general din sfera umanistă au fost, probabil, mai puţine la număr; sau în orice caz, mai puţine decât mi-aş fi dorit. Dar acest neajuns cred că poate fi compensat, în general vorbind, printr-o selecţie mai riguroasă a lecturilor şi printr-o organizare mai strictă a timpului disponibil. Ca să nu mai spun de reducerea drastică a timpului dedicat cozeriilor mai mult sau mai puţin literare. O înclinaţie spre parcimonie, pe care formaţia mea profesională s-ar putea spune că o favorizează.

De o nepotrivire structurală între cele două îndeletniciri cred că nu poate fi vorba.

Presupun că mulţi îl văd pe matematician ca pe un tip riguros până la rigiditate, probabil pragmatic (mai rar în materie de prosperitate proprie), neopozitivist, dominat de o gândire strict carteziană, i.e. incapabil de fantezie şi de inventivitate, incapabil să cultive aventura spirituală şi mai ales dezirabila iraţionalitate „umanistă”, captiv într-o sferă a certitudinilor. (O precizare: mă refer aici nu la matematicianul „de rând”, care îşi câştigă existenţa din practicarea matematicii la un nivel modest şi/sau de rutină, ci la matematicianul creator.)

Cred că e de-ajuns să amintesc aici de acea ramură a matematicii care se cheamă teoria probabilităţilor, unde noţiunea de incertitudine este „bine cotată”; matematicienii sunt pătrunşi cu toţii de spiritul teoriei probabilităţilor, indiferent de ramura în care sunt specializaţi. Să mai adăugăm (în apărarea imaginii matematicianului disponibil să accepte imprevizibilul şi aventura!) mulţimile fuzzy, caracterizate prin aceea că apartenenţa unui element la mulţime este incertă. Sau logica fuzzy, care operează cu mai mult decât cele două valori de adevăr clasice, de pildă „adevărat”, „fals” şi „necunoscut”; toate acestea, alături de multe altele, au fost create anume pentru a descrie prin instrumentul matematic lumea reală, aşa cum este ea, cu incertitudinile şi cu raţionalitatea ei limitată, ca să nu spun cu iraţionalitatea ei.

Să nu ne grăbim deci să reducem matematica la aritmetică, unde, într-adevăr... doi şi cu doi fac patru!

În opera lui Ion Barbu — pe care, personal, îl situez într-un top (restrâns) al poeţilor români din toate timpurile — iraţionalitatea materiei poetice, inventivitatea ţâşnesc din fiecare idee, din fiecare alăturare inedită de cuvinte. Pe matematicianul Lewis Carroll îl suspectez chiar de un anume exces de inventivitate. La fel şi pe scriitorul–biochimist–fizician Sorin Comoroşan, cu al său „Hearst II” de pildă.

Aventura îi este străină matematicii? Cred că nu greşesc afirmând că demonstrarea aproape oricărei teoreme este o aventură, inclusiv la nivel didactic, odată cu fiecare reiterare. Marea teoremă a lui Fermat — ca să mă limitez la un singur exemplu —, enunţată în 1637, a fost demonstrată complet abia în 1994, adică 357 de ani mai târziu, de către matematicianul englez Andrew Wiles. Asta da aventură!

Rigoarea nu este câtuşi de puţin incompatibilă cu fantezia şi cu libertatea spiritului. Dacă există o rigoare proprie matematicianului-scriitor (deşi, între noi fie zis, rigoarea n-ar trebui să fie absentă din niciunul din domeniile creaţiei), aceasta nu-l constrânge neapărat la o logică strictă a tramei, să zicem, ci poate mai curând la o logică a inventivităţii.

Prin cele de mai sus am dorit să accentuez că rigoarea este cu totul altceva decât rigiditatea şi că nu trebuie să fii neapărat lipsit de rigoare pentru a fi apt de performanţă în literatura de ficţiune.

Să mai observăm că de-a lungul timpului au existat numeroase personalităţi consacrate în ştiinţe exacte, care au devenit scriitori, şi anume de succes, cu sau fără abandonarea profesiunii „de bază”. În schimb, n-am auzit de vreun caz în care un literat să fi îmbrăţişat o „profesiune exactă”, indiferent care. Să fie oare pentru că literaţii sunt atât de satisfăcuţi de statutul lor încât nu l-ar schimba pentru nimic în lume cu un altul? Sau pentru că de regulă convertirea se produce la o anumită vârstă, când reorientarea profesională spre ştiinţe exacte necesită un atestat pe care literatul nu are cum să-l mai obţină — asta, spre deosebire de reorientarea către creaţie literară, care nu necesită niciun atestat? Sau deoarece creaţia literară oferă libertatea râvnită de toată lumea, pe care ştiinţele exacte nu o pot oferi? Sau pentru că literatura beletristică oferă, într-o măsură mai mare decât ştiinţele exacte, satisfacţia (sau iluzia?) unei implicări mai profunde în viaţa cetăţii, cu vizibilitate pe măsură şi deci cu rezultate mai rapide şi mai palpabile?

Sunt doar întrebările unui fizician care se preface (în spirit postmodernist!) că nu are răspuns la întrebările tocmai enunţate.