Flori presate* **

„Alo! Iubitule, în sfârşit mi-ai răspuns! Ştiu ce o să spui acuma, sunt pregătită s-aud. O să spui: Pe cine căutaţi?... Prefăcându-te că nu mă cunoşti. Cu vocea ta de gheaţă, fiindcă poţi să fii de gheaţă când vrei tu. Asta o să spui, parcă văd: Pe cine căutaţi?.. Iar eu am să-ţi răspund: Nu te mai obosi să-ntrebi Pe cine căutaţi. Fiindcă ştii răspunsul meu: Pe tine, iubitule! Pe tine te caut... Te sun de-o veşnicie, mă şi mir că s-a-ntâmplat să-mi răspunzi. Chiar mă-ntrebam: cum de ştii când te sun eu ca să nu ridici receptorul?... Mă rog, n-are importanţă... Ştiu, tu ai la îndemână o armă pe care eu n-o am; o armă cu care poţi să mă reduci la tăcere în orice clipă: să închizi telefonul. Crezi că am vreo siguranţă că n-o s-o foloseşti?

Nu, iubitule, n-am nicio siguranţă, recunosc. Sunt la cheremul tău. Cu tine niciodată n-am putut să fiu sigură de nimica. Atât eşti de ahtiat să nu-ţi scape niciun prilej să le tai oamenilor macaroana, că treci şi peste curiozitate, îţi învingi şi spiritul iscoditor, pe care ştiu că-l ai, numai să ai ocazia să le-o trânteşti oamenilor de la obraz, să-i pui la punct, să-i reduci la tăcere, prin orice mijloc... Un lucru îmi amintesc totuşi despre tine: tu poţi să fii nu numai de gheaţă când îţi căşunează pe câteva cineva; tu poţi să fii şi generos. Nu, nu vreau să te flatez... Mă rog, nu ţi se-ntâmplă prea des, ca să fiu sinceră... Şi apoi, mă-ntreb: de ce ţi-ar căşuna pe mine, acum că nu mai suntem de-atâta timp împreună? Fiindcă sunt sâcâitoare? Ştii bine că nu sunt. Doar că din când în când mi se face dor de tine, poţi să mă condamni pentru asta? Dacă aş fi fost sâcâitoare, aş fi venit să-ţi bat la uşă. Atunci să te fi văzut! Ce-ai fi făcut? Mi-ai fi închis uşa-n nas? Te cred în stare... Ştiu ce-ţi trece prin cap în clipa asta. Să mă-ntrebi: Dar îmi cunoşti adresa?... Iar eu îţi spun: N-are importanţă. Pur şi simplu am preferat să te caut la telefon. Ca să nu te-apuce, trezindu-te cu mine la uşă, una din furiile alea cu care le-ai băgat în sperieţi pe toate. Zici tu! Ei, află că pe mine nu m-ai speriat niciodată cu furiile tale! Aşa-zisele tale furii! Chiar dacă ţi-am arătat o mutrişoară îngrozită, am făcut-o doar aşa, ca să-ţi fac plăcere. Ca să-ţi măgulesc orgoliul. De fapt, furiile tale m-au amuzat întotdeauna, chiar şi când îmi puneai în vedere să nu-ţi mai calc pragul niciodată, iubitule. Vroiai s-o faci pe durul cu mine. Foarte bine! Vroiai să mă vezi că mă fac mică şi mă prefac într-o băltoacă de lacrimi. Şi mă scurg prin gura de canal, asta vroiai. Ca să nu-ţi mai stau în cale. Ei, află, iubitule, că pe dinăuntru mă pufnea râsul de fiecare dată când îmi strigai: Dispari! să nu te mai văd!... Ai jucat teatru pe un fond de... cum să zic... de realitate. Emploi, parcă aşa am auzit că se cheamă, în teatru, chestia asta. Cât oi fi eu de incultă, tot îmi mai ajunge din când în când câte ceva la ureche. Şi bag la cap, am memorie bună...
   Nu, n-ai închis? Înseamnă că totuşi a învins curiozitatea. Ţi-oi fi zis: Ia să vedem cât de departe poate s-ajungă tipa asta cu neobrăzarea!...
   Ei da... Cred că ştiu de ce mă tot eviţi de-un an încoace. Un an, sau, mă rog, cam pe-acolo... Pentru liniştea ta mă eviţi. E o boală veche la tine. Liniştea ta! La care ţii ca la ochii din cap. Mai presus de orice... Hai, spune-mi că fac o confuzie! Am greşit numărul, am nimerit aiurea, chestii d-astea obişnuite...
   Nu-mi spui?... Află că n-ai avut niciun motiv să-ţi faci griji pentru liniştea ta. Cu mine nu ţi-ai pierdut-o niciodată. Dacă n-am niciun talent şi nici alte calităţi, măcar una puteai să mi-o recunoşti şi tu cât am fost împreună. Am fost înţelegătoare. Şi sunt în continuare... Să nu închizi, iubitule! Te rog. Te-am prins atât de greu... N-am să te-ntreb ce nu ţi-a plăcut la mine. Sunt gata să zic: Foarte bine, nu ţi-a plăcut nimica. Deşi o calitate am, măcar una, nu poţi s-o negi. Sunt sinceră. Şi nu sunt acaparatoare. Uite vezi, două... Măcar două. D-aia ziceam, cu mine nu ţi-ai pierdut liniştea niciodată. Dacă am spart vreun vas în casă la tine, s-a întâmplat fiindcă l-am scăpat din mână. Nu fiindcă ţi l-am aruncat în cap. Deşi, Dumnezeu mi-e martor, de-atâtea ori mi-a venit să-ţi arunc în cap o farfurie. Dar hai să te-ntreb: ai văzut măcar o dată vreun gest de nervozitate din partea mea? N-ai văzut, iubitule. Fiindcă eu totdeauna am găsit latura bună a lucrurilor. Am fost împăciuitoare, de parcă m-aş fi născut în Zodia Fecioarei! Chiar şi când m-ai lăsat pe dinafară. Deşi era într-un fel şi casa mea. Ştiu, în acte nu e, şi n-a fost niciodată. Dar măcar pentru că am stat totuşi ceva ani împreună, ziceam că e un drept al meu câştigat, să vin acasă de la serviciu, obosită, şi să pot să mă-ntind pe canapea. Ca şi cum ar fi casa mea. Sau să deschid frigiderul şi să-mi iau ceva de mâncare. Ceva rece, o rămăşiţă, ştiu şi eu, orice. Dar nu, tu ai găsit cu cale să schimbi yala şi să mă ţii afară în stradă. Nu eram în situaţia să rămân pe strada, recunosc. Aveam casa mea, unde puteam să mă întorc oricând. Dar cât am fost cu tine, ajunsesem, în naivitatea mea, s-o consider părăsită. Fiindcă nu mai dădeam pe-acolo cu săptămânile. Casa mea mucegăită, unde m-am şi întors în cele din urmă, ce era să fac. Doamne, cum ajunsesem s-o urăsc! Fiindcă ea mă lega de trecut... Dar nu, iubitule, n-am să te ţin cu poveşti. Te rog să nu-nchizi! Te rog din suflet! Acuma că în sfârşit te-am prins, am o singură întrebare pentru tine: ce crezi c-ar trebui să fac? Fă abstracţie de persoana mea... concretă, ca să zic aşa. Ce-ar trebui să facă una care a pierdut tot. O persoană oarecare. Na! Nu mă pricep să vorbesc. Dar ştii foarte bine ce am în cap. Tu care, în felul tău, eşti un filozof şi te pricepi să generalizezi, nu? Tu, care eşti obişnuit să faci o teorie întreagă din orice fapt cotidian, oricât de mărunt. Ce-ar trebui să facă una ca mine... aşa, o generalizare. Fiindcă asta sunt, o generalizare! Nu-ţi vine să râzi? Mie, da! Eu care am o regulă în viaţă: fă din orice haz de necaz. Na, că până la urmă ai să zici c-am devenit lăudăroasă, că-mi găsesc calităţi una după alta! De unde pornisem de la ideea că n-am niciun talent şi nicio calitate!... N-am iubitule, ştii bine că n-am niciun talent. Şi nicio calitate... Dar nu vreau să vorbesc de mine, nu de-aia te-am tot căutat la telefon. Vroiam să ştiu ce mai faci...
   Ştii, mi-amintesc de florile pe care le-ai pus la presat. Mi-ai povestit chiar tu că era o veche pasiune, din copilărie. Le-am tot găsit prin cărţi... Ştiu ce-ai să-mi spui, iubitule. Că n-aveam nimica de-a face cu cărţile tale, şi cu cărţile în general, că sunt o incultă şi aşa mai departe... Ei nu, n-ai să-mi zici una ca asta, sorry, tu eşti un domn, ştiu. Dar eu nu ţi-am scos cărţile de prin etajere ca să le citesc. Nu, n-am pretenţia asta. Pe prima am scos-o din întâmplare, când ştergeam praful. De fapt, am scăpat-o din mână. Şi atunci, ce să vezi: o floare uscată a ieşit dintre file. Cred că era... Nu mai ştiu exact... Un trandafir? Oricum, ceva gros şi cărnos, chiar şi-aşa, uscat, şi care nu mai avea decât nişte urme vagi de culoare, galben sau roşu, nici nu mai ştiu. Ceea ce m-a mirat a fost că tu ai pus la presat floarea aia, trandafir sau ce-o fi fost, fără să-ţi pese că stricai o carte. Să nu mă-ntrebi ce carte era aia, că n-am nici cea mai mică idee. E-adevărat c-ai pus-o acolo când erai mic, după cum mi-ai spus chiar tu. Dar... Să nu-mi spui, iubitule, că n-ai avut niciodată pasiunea florilor uscate. Chiar dacă nu le-aş fi găsit prin cărţile tale, tot aş fi ghicit că ai pasiunea asta. Mă rog, în stare mocnită. Aş fi ghicit, zău că da. Chestiune de logică. Judecând după trăsăturile tale de caracter... Aşa că asta m-a mirat: că ai sacrificat cărţile. Sau, mă rog, câteva din ele. Oricât de dragi ţi-ar fi fost florile, ţi-erau mai dragi cărţile. Dar tu ai preferat să le sacrifici. Numai ca să păstrezi florile. Fiindcă după aia am găsit flori şi în alte cărţi. Pe care le-am scos nu ca să le citesc, bineînţeles, ci fiindcă acuma ştiam că unele cărţi ascund flori uscate. Dar ce urme au lăsat florile alea! Dumnezeule! Zeama de flori a trecut prin câteva pagini, iar filele s-au deformat, ştii cum se-ntâmplă dacă floarea e groasă. Ai să râzi, dar le-am şi mirosit! Când nu erai tu acasă, se-nţelege... Nu, iubitule, n-am simţit niciun parfum de floare ci doar aşa, ceva verdeaţă, hârtie, tipar, o amestecătură de toate astea... Dacă crezi că bat câmpii, n-ai decât să-ncerci să le miroşi după ce... După ce n-am să mai fiu. Vreau să zic după ce n-am să mai fiu la telefon. Ai s-o faci, nu-i aşa? Sunt sigură că ai s-o faci. Fiindcă, aşa cum îţi ziceam, eşti o fire iscoditoare. Şi inventivă. Îţi place să-ţi bagi nasul peste tot. Cu o singură condiţie: să nu ştie nimeni ce te frământă! Altminteri suntem secretoşi nevoie mare, nu-i aşa? Suntem, iubitule. Ce să-i faci, nimeni nu-i perfect, nici chiar tu. Nu ne place să ne afle alţii secretele!... A! Ia stai! Nu cumva...? Uite, chiar acuma mi-a venit ideea! Cred că ştiu de ce nu m-ai mai vrut lângă tine. Fiindcă ştiu să ghicesc viitorul! Asta e! Mă pricep să ghicesc viitorul, dar nu ştiu să-mi ţin gura. Bunica din partea mamei era vrăjitoare! Adică o soră de-a ei... Glumesc, iubitule. N-am avut nicio bunică vrăjitoare şi nu mă pricep să ghicesc viitorul. Mă-ngrijorează doar ce-o să se-ntâmpla cu mine. Fiindcă am o presimţire: că n-o să mai fac mulţi purici pe-aicea... Dar şi mai mult mă îngrijorează viitorul tău, iubitule. Parcă văd c-o să stai tot mai mult încuiat în casă, parcă văd c-o să răspunzi la tot mai puţine telefoane. Până o să ţi se facă lehamite. Aşa cum mi s-a făcut şi mie. Dar tu, spre deosebire de mine, n-o să-ncepi să dai telefoane la-ntâmplare. Tu eşti prea orgolios, ca mai toţi bărbaţii care nu se tem de depresie. Eu mă tem să n-o iau razna. Mă tem, ce să fac. Asta-i durerea cu mine. Începe cu frica să nu te dea afară de la slujbă... Dar eu am trecut de faza asta. Faza a doua e când vine soră-ta şi începe să-ţi ţină predici că viaţa e frumoasă şi merită să fie trăită. Şi câte şi mai câte. Dar eu n-am nevoie de predici, de încurajări şi de toate chestiile astea. Eu ştiu că viaţa merită să fie trăită. Dacă nu pentru altceva, mai ales ca să-ţi aduci aminte de florile presate de toţi iubiţii pe care i-ai avut. Să adulmeci file pătate prin cărţi străine, să-ncerci să afli ce soi de flori au fost şi să ţi le imaginezi cum le-a stat proaspete pe câmp. Sau în grădină. Le-a stat bine, iubitule, nu-i aşa?... Apropo, una din florile tale presate cred că am recunoscut-o: era o cicoare. Cred. Albastrul ăla deschis s-a păstrat cel mai bine... Să nu-mi spui că a fost doar în închipuirea mea. E-adevărat că era mai mult galbenă decât albastră, dar... te pomeneşti că ai dreptate; sigura că da: n-aş fi ştiut niciodată că era albastră floarea de cicoare dacă n-ar fi fost închipuirea; vreau să spun, ştiind foarte bine că cicoarea e albastră, cum altfel?... Iubitule, mai eşti acolo?... Vezi, nici nu te mai rog să nu închizi telefonul. Ştiu că ai avut răbdare cu mine. M-ai ascultat destul. Poate prea mult. Dacă iubitul meu pe care l-aş fi părăsit m-ar fi sunat, i-aş fi trântit telefonul de nu s-ar fi văzut! Fiindcă ştiu că aş fi avut motive serioase să-l fi părăsit! Asta e, nu toţi suntem răbdători şi înţelegători. Dar trebuie să facem eforturi să fim, nu-i aşa?... Cât costă o vorbă bună? Un orgoliu şi-un sfert! Adică mai nimica. Ce importanţă are că m-a părăsit X, sau că m-a părăsit Y? Sau că eu i-am părăsit pe ei? Cineva trebuie să se găsească să-ţi spună: Hai, lasă, că nu s-o nărui lumea odată cu asta!...
   Iartă-mă, iubitule, sunt o proastă. O escroacă şi-o proastă, asta sunt. Dar o profitoare nu-s, asta pot să ţi-o spun cu mâna pe inimă. Fiindcă dacă eram, nu luam, cât am fost cu tine, anticoncepţionale cu pumnul şi mai devreme sau mai târziu te-aş fi prins în plasă c-un copil. Dar eu n-am făcut-o şi măcar pentru asta ai putea să mă apreciezi, nu crezi, iubitule? Te-am luat liber, şi te-am lăsat liber, aşa cum îţi doreai... Şi nici măcar un carneţel cu numere de telefon n-am... Adică am avut, dar l-am aruncat, asta-i partea nostimă. Mi-am zis: Hai s-o rup definitiv cu trecutul... Dar ce, parcă-i aşa uşor? Pentru unii o fi, poate. Dar pentru o proastă sentimentală ca mine nu-i deloc uşor...
   Iartă-mă, iubitule. Ai fost răbdător şi înţelegător. Îţi sunt recunoscătoare. Meriţi pe cineva mai bun decât mine. Şi nu te-aş fi ţinut atâta la telefon cu poveştile mele răsuflate. Dar ce era să fac? Tocmai am împlinit patruzeci şi patru de ani....
   Şi mi-e teamă că tu ai uitat.”

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou
^**Publicat și în Vatra, nr. 1-2, 2018

Figuraţie*

În filmul pe care îl urmărea Ştefan la televizor personajele se învârteau în lumea bună. Mereu vesele, mereu surâzătoare şi dezinvolte, se tachinau tot timpul şi în general vorbeau foarte mult. Se amuzau ele înde ele. De la o secvenţă la alta, băteau restaurantele de lux, unde erau cunoscute şi de către chelneri, şi de către maitre d’hotel, iar aceştia le zâmbeau slugarnic şi nu ştiau ce să mai facă pentru a le fi pe plac. Dintre toate personajele, lui Ştefan îi atrase atenţia un bărbat mai în vârstă, aşezat la masă, printre ceilalţi. Replicile personajelor treceau peste faţa lui inteligentă, venind ba din dreapta, ba din stânga. Tipul în vârstă avea o privire foarte expresivă şi urmărea cu un interes viu tot ce se spunea în jur, întorcându-şi privirea când spre unul, când spre altul. La un moment dat, lui Ştefan fizionomia lui i se păru cunoscută şi se întrebă dacă îl mai văzuse undeva pe acel actor. Unde oare? În alt film, sau doar semăna cu o cunoştinţă de-a sa din viaţa reală? Până când observă că în ciuda expresivităţii sale şi a ochilor săi foarte vii, tipul nu scotea o vorbă. Şi atunci se dumiri că nu, nu-l mai văzuse niciodată: bătrânul din film nu era actor ci figurant.

Din clipa aceea Ştefan îşi pierdu orice interes pentru acţiunea filmului, la fel şi pentru replici. Îşi concentră întreaga atenţie pe personajul-figurant care, alături de companionii săi, făcea parte din high life. Uite că avea o distincţie naturală — remarcă Ştefan —, pe care nu mulţi din actorii care interpretau personaje active o vădeau în acel film, inclusiv cele două sau trei personaje principale! Era un bărbat plinuţ, nu se ştie dacă înalt sau scund fiindcă nu apărea altfel decât aşezat, dar cel mai probabil de statură mijlocie. Un zâmbet interiorizat se degaja din întreaga sa făptură, iar sub piele i se ghicea o cărniţă roză şi pufoasă de prea îndelungată viaţă bună — până şi prin asta se vădea a fi un reprezentant perfect al clasei sale. Faţă de care avea însă ceva în plus: nobleţea aristocratică, cu care nu mulţi din cei asemenea lui se puteau mândri. Purta un costum negru şi cravată de culoare închisă peste o cămaşă de o albeaţă impecabilă. Şi încă ceva, remarcă Ştefan: lipsa oricărei blazări, tinereţea spiritului.

Ceea ce se citea pe faţa lui nu era în niciun caz indiferenţă, nici măcar un interes mimat. Bătrânul cel elegant chiar asculta cu interes real replicile care curgeau în jurul său, ca şi cum le-ar fi auzit pentru prima oară şi multe din ele le-ar fi apreciat tacit. Hai, i se adresă în gând Ştefan, nu sta ca mutul, spune şi tu ceva, dă-ţi cu părerea! La vârsta ta, cu experienţa ta şi la cât eşti de inteligent, nu se poate să n-ai nicio părere! Nu contează că nu ţi se adresează direct. Fii mai puţin modest! Intervino în discuţie, fă-te remarcat, fă-i să tresară invidioşi de isteţimea remarcelor tale! Fă-i să te ia în considerare, fă-i să simtă că şi tu exişti!

Secvenţa cu masa de la restaurant se termină, urmă alta în care aceleaşi personaje, multe la număr şi care de care mai plăcute, vizitau o expoziţie de pictură, dar, după toate probabilităţile, nu una publică ci o expoziţie într-un club privat; asta, pentru că nu păstrau acea discreţie şi acea linişte proprii saloanelor publice, ci, plimbându-se degajat unii printre alţii, îşi permiteau să comenteze picturile în gura mare, ba chiar sarcastic; căci în lumea lor totul era permis. Ştefan îl căută cu ochii pe preferatul său, dar nu-l găsi printre vizitatorii expoziţiei. Participarea lui la film se pare că luase sfârşit cu mult înainte încheierea turnării filmului. După secvenţa cu masa de la restaurant, bătrânul actor, nemaifiind nevoie de el, trebuie că îşi făcuse bagajele şi plecase de la locul de filmare, întorcându-se acasă. Actor? În definitiv, chiar aşa, actor să fi fost oare? Un actor scos la reformă după o carieră lipsită de strălucire? Până la sfârşitul filmului, în timp ce i se derulau în faţa ochilor scene în care înalta societate, dezinvoltă şi sigură pe sine, îşi purta sporovăiala sclipitoare de colo până colo, prin restaurante de lux şi saloane de expoziţie de pictură din cluburi private, Ştefan continuă să dialogheze în gând cu bătrânul actor-figurant, dojenindu-l amical. Foarte rău! îi spunea Ştefan. Foarte rău că nu te-ai încumetat să negociezi în termeni favorabili contractul tău cu producătorul, cu regizorul sau cu cine o mai fi fost! Trebuia să le atragi atenţia cât de mult contează pentru succesul filmului personalitatea ta distinsă, inteligenţa de care radiază figura ta, ochii expresivi, disponibilitatea ta să asculţi în mod creator replicile celorlalte personaje! Trebuia să le pui piciorul în prag şi să le impui să găsească măcar câteva replici neutre, de rostit la masa din nenorocitul ăla de restaurant, care să nu altereze cu nimic subiectul conversaţiei şi în acelaşi timp să pună în valoare resursele tale actoriceşti, omule! Să le fi atras atenţia că nici să vrei, persoana ta nu poate fi atât de ştearsă încât să treacă neobservată în oricare societate, oricât de sofisticată! Să le fi deschis ochii să vadă şi ei că un dialog cât de cât bine scris nu poate să nu angreneze în cercul lui o figură atât de proeminentă! Să le fi arătat că era ridicol să meargă cu meschinăria atât de departe să se calicească la cei câţiva gologani în plus cât i-ar fi costat cazarea ta în vecinătatea platoului de filmare până la sfârşitul filmului! Dar cu ce câştig! Să apară personajul tău în figuraţia atâtor alte secvenţe în care era indispensabilă interpretarea ta tăcută şi modestă, dar nu mai puţin briliantă, care să pună în valoare banalităţile pe care le schimbau între ele personajele aşa-zis principale din aşa-zisa lume bună...

Dar nu, n-aveai cu cine discuta!

Ştefan fierbea de revoltă.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

Ochi de piper

Mâinile tale au plămădit cozonăceii de Paşte

cu chip de pui, cu ochi de piper

Puii au înotat pe torentul de primăvară

care a trecut pe la noi prin curte

pe sub florile de vişin

            şi duşi au fost.

Linişteşte-mă, spune-mi

            că în curând vine vara

şi‑mi voi atârna de urechi

            cercei de vişine.

Primatul artei*

Pe fereastră văd în curtea vecină cearşafuri întinse la uscat, pe frânghie. Unduiesc uşor, albe, în adierea vântului. Îmi plac, ştiu asta, nu pentru unduirea lor reală ci pentru că m-au încântat cândva, cine ştie când, unduind astfel într-o secvenţă de film — sugerând misterul, uitarea, abandonul; sau — e şi asta o variantă — hârjoana amoroasă; sau, dimpotrivă, urmărirea încrâncenată, crima iminentă pândind dindărătul cearşafurilor albe — am mai văzut-o — în filmele cum altfel dacă nu în alb–negru? Altminteri, dacă n-ar fi prezumtivul film, din trecut sau, cine ştie, din viitor, probabil că m-ar mişca mai puţin. Sau deloc.

Nimic nu întruchipează mai bine ochiul uman, curios, alert şi sârguincios, decât camera cinematografică pe care cineaştii de astăzi au coborât-o de pe trepied şi au pus-o, mişcătoare, pe umărul cameramanului. În această poziţie, instabilitatea ei, neliniştile ei sunt, poate, uneori, exagerate. Dar cât e de vie şi de scrutătoare când se avântă să exploreze locuri necunoscute şi sălbatice — curţi dosnice pe unde îşi găsesc scăparea mafioţi hăituiţi pentru trădare de rivali de-ai lor, înştiinţaţi în ultima clipă de către persoane binevoitoare că ucigaşi plătiţi au venit să-i lichideze; şi iată cum camera ţinută pe umăr se clatină — cu măsură — pe urmele paşilor lor nesiguri şi disperaţi să scape cu viaţă... Pornind de la acea curte dosnică sau urmând ganguri tenebroase, prin clădiri necunoscute, cu coridoare întortocheate, sau explorând cărări neumblate, camera îmi dă o lecţie de felul cum poate fi văzută lumea.

Nu că nu m-aş descurca şi singur. Dar...

...Iată-mă intrând într-un restaurant: clinchetul paharelor şi al tacâmurilor mă înconjoară împreună cu rumoarea egală a vocilor destinse şi cu ecourile îndepărtate ale unor râsete răzleţe... Mă înconjoară, da; dar nu mă-nvăluie, aşa cum mi se-ntâmplă când la urechi îmi ajung aceleaşi sunete de cristaluri venite dintr-o secvenţă de film. Acolo, în film, spaţiul salonului de restaurant, cu animaţia calmă şi statică din interior, sub privirea inteligentă a camerei, care ştie peste ce să treacă glisând nepăsător şi pe ce să stăruie, are o consistenţă şi o plinătate pe care nu le regăsesc nicăieri în realitatea salonului în care intru... fizic. Nu-mi propun să devin neapărat analitic, dar dacă ar fi să încerc totuşi să dau o explicaţie de ce se-ntâmplă aşa, ar trebui să mă duc cu gândul la tâlcul pe care scenaristul l-a atribuit secvenţei respective, iar regizorul i-a dat viaţă, el având întotdeauna ultimul cuvânt. Astfel că salonul lui de restaurant a devenit altceva decât era menit să fie cel ce le-a servit de „scenă”. Vreau să spun că eu, spectatorul, mă las convins să-i dau credit regizorului, acceptând că sensibilitatea lui are prioritate faţă de a mea; şi că tot ce se-ntâmplă în acel salon capătă importanţă şi sens. Privirea şi auzul îmi sunt captate în continuare de acţiunea filmului, dar atmosfera salonului de restaurant a rămas pentru totdeauna întipărită în memoria mea; şi niciodată de-acum înainte nu mă va tulbura atmosfera vreunui restaurant real, decât în măsura în care îmi va evoca atmosfera restaurantului din film.

Şi fiindcă veni vorba de cinema...

La întretăierea dintre bulevardul Regina Maria şi strada Vasile Alecsandri trec uneori, destul de rar, prin dreptul unui loc de parcare. Acea parcare n-ar însemna mare lucru pentru mine dacă n-ar fi construită pe locul unui vechi cinematograf demolat. Strada Vasile Alecsandri coboară uşor, astfel că la capătul ei, parcarea se înalţă cu aproape un stat de om peste nivelul trotuarului. Iar spaţiul dintre cele două nivele este umplut de un zid vechi imitând blocurile de piatră, în care recunosc temelia fostului cinematograf al cartierului. Atât a mai rămas din el. Şi nu mă pot împiedica să reconstitui în minte: aici a fost fundul sălii; deasupra, balconul; aici a fost culoarul transversal care despărţea parterul în două; dincolo au fost cele două uşi de intrare, cu draperii, pe care plasatoarele le trăgeau cu câteva clipe înainte să înceapă proiecţia; clinchetul inelelor culisând înfrigurat pe galeria de deasupra uşii punea capăt chinului nerăbdării cu care aşteptam filmul. Alteori soseam cu întârziere, şi, intrând în sală, dădeam draperia la o parte şi rămâneam pe loc aşteptând...

...să mi se obişnuiască ochii cu întunericul; după care, ca prin minune, de parcă aş fi căpătat vedere nouă, începeam să disting rândurile şi capetele spectatorilor, ba chiar locurile rămase neocupate lucind stins şi îmbietor în lumina mişcătoare a ecranului. Iar ecranul a fost... în partea cealaltă; sub el, rampa, căci era acolo, îndărătul pânzei albe, o scenă, iar sala de cinema se putea transforma oricând în sală de spectacol... Dar eu îmi amintesc filmele. Nu vreunul anume; deşi sunt şi filme care mi-au rămas în amintire, unele cu titluri ciudate, ca de pildă Mersul neregulat al trenurilor, sau Omul cu o mie de feţe, sau Liliacul, pe vremea când confundam floarea cu mamiferul zburător, şi nu ştiam că titlul filmului se trage de la un personaj îmbrăcat în liliac, mamiferul zburător, la un bal mascat. În memoria mea au rămas toate filmele de-atunci contopite într-o unică lume a filmului, în care am trăit, săptămână de săptămână, timp de ani de zile, mirajul unor fapte şi întâmplări la care doar nişte împrejurări inexplicabile au făcut să nu iau parte de-adevăratelea... Acea temelie a rămas singurul vestigiu al lăcaşului reveriilor de odinioară — ale mele şi ale altora —, unde, cu fiecare film nou mi se derulau prin faţa ochilor visele fabricate de alţii, care deveneau în chip firesc ale mele: mi le însuşeam fără să le fur, într-o vreme când ştiam cel mult câteva nume de mari actori, mai întâi americani, apoi ruşi, şi asta doar pentru că îi auzeam pe cei mari vorbind uneori de ei; căci altminteri nu ştiam şi nu mă preocupa în niciun chip cum se realizează un film, faptul că turnarea este precedată de un scenariu sau că filmul este creaţia unui regizor, şi toate celelalte.

Nu ştiu dacă mi se dă sau nu crezare, dar eu insist...

Vreţi să-mi daţi mâna dumneavoastră, dragă Doamnă? Ia să vedem...

Dumneavoastră aveţi o mână frumoasă. Dar nu vă ascund că mâna oricărei femei îmi atrage privirea ca un magnet. Şi chiar şi mâinile bărbaţilor... uneori. A ajuns să fie deja un reflex: mi se năzăreşte că pot deduce din aspectul mâinii unele trăsături de caracter. Ceea ce găsesc că e o delectare deplină pentru psihologul ocazional ce sunt... Şi totuşi niciodată vederea unei mâini în carne şi oase, oricât ar fi fost de expresivă şi de vie, nu m-a fermecat precum o mână devenită artă, expusă într-o expoziţie de fotografie, sau pe care o poţi vedea pe ecran, în gros-plan, exact atâta timp cât consideră regizorul că e necesar pentru a i se face remarcată fermitatea sau, dimpotrivă, nesiguranţa, ezitarea sau crisparea.

Când eram foarte mic, mama, casnică fiind şi dedicată în exclusivitate creşterii mele, şi-a permis totuşi o dată o escapadă la Bucureşti, unde, împreună cu familia surorii ei, s-a dus să vadă o piesă de teatru, una bulevardieră. Pentru mine, copil unic şi răsfăţat, rămas singur — de fapt, cu nişte rude — pentru prima oară în viaţă, a fost o adevărată tragedie. La întoarcerea ei însă, mama a adus cu sine un program de teatru, din care doar o mică parte era dedicată piesei şi interpreţilor. În rest, era plin de reclame, mai ales ilustrate, pentru ce vrei şi ce nu vrei. Una din ele înfăţişa o maşinuţă cât să încapă pe o palmă întinsă, având semnificaţia de a fi o „ofertă” pentru o bună ocazie de a cumpăra un automobil. Am ştiut, dat fiind contextul, că nu era vorba de o maşinuţă–jucărie; dar asta nu m-a făcut mai puţin fericit; am fost de acord, atunci şi în anii care au urmat, că şi oamenilor mari le arde de joacă, nu numai copiilor. Suferinţa pricinuită de absenţa mamei s-a transformat destul de curând în sufletul meu în încântarea de a avea în casă la noi acel program de teatru şi mai ales maşinuţa–ofertă în palma întinsă. De absenţa mamei am uitat cu desăvârşire.

***

^*Din volumul de povestiri Visul Văduvei

Luna plouă tăcere

Luna plouă tăcere peste ţârâit de greieri

licurici argintii peste ace vii de pin

fulgi de coajă de mesteacăn peste

reginele adormite ale nopţii

Plec de la fereastră şi

mă lipesc cu trupul de

iubita adormită

Mai sunt zile...

Au mai rămas

nopţi cu

lună...

Nu?

Povesteşte-mi

Povesteşte-mi totul de-a fir a păr

Povesteşte-mi primele ploi şi primele tale ninsori

            privirea ta spre noaptea de-afară, chipul tău

            răsfrânt în oglinda geamului

Povesteşte-mi prima ta zi luminoasă

            ochii tăi mijiţi în soare

            lumea văzută prin ochelarii cu celofan roşu

Povesteşte-mi prima vrăbiuţă aşezată pe pervaz

            încercând disperată să desluşească interiorul

            unde pândesc ochii tăi încântaţi

Povesteşte-mi prima păpuşă legănată în braţe

            culcată pe perna miniaturală

            în căruciorul cu o roată clăpăugă

Povesteşte-mi prima păpădie suflată în luna lui mai

            risipită de suflarea ta viforoasă

            peste gălbenele şi ciuboţica-cucului

Povesteşte-mi primul tău abecedar şi prima ta

            vacanţă mare, nesfârşită cât o viaţă

            şi prima revedere de întâi septembrie

Povesteşte-mi primii pantofiori cu cataramă

            primul şnur alb-roşu şi prima ilustrată

            expediată din tabără, „cu drag”

Povesteşte-mi dulceţurile şi amărăciunile

            şi cuvintele toate, vrutele şi nevrutele

            dojenile şi alintările şi bezelele

Povesteşte-mi primul ruj de buze furat poşeta mamei

            primii cercei de cireşe şi oglinjoara

            răsfrângând-o pe „cea mai frumoasă din ţară”

Povesteşte-mi primul hohot de râs şi primele lacrimi

            primele încruntări şi prima umilinţă

            prima neîncredere şi primul spate întors

Iar când ajungi la prima ispită, opreşte-te!

Nu mai vreau să te-ascult.

Sunetele vechi, şoaptele vechi

Se spune că Leonardo da Vinci fredona în timp ce picta pe zid. Şi că la fiecare trăsătură viguroasă a penelului său umed vibrând în ritmul undelor sonore, în vopseaua rămasă în urmă, repede uscată, ar fi rămas întipărită amprenta vocii sale. Rămâne doar să se descopere cum vor putea-o auzi oamenii curioşi, peste secole.

De‑ar fi să fie, de‑ar fi s‑aud într‑o zi

            sunetele, vocile trecute, zgomotele lumii,

            şoaptele vechi de‑o viaţă

Mi‑ar fi dor de ticăitul ceasului însăilând

secundele treierând zâmbăreţe tăcerea nopţilor

            din trimestrul întâi —

            fugărind orele neliniştilor

Sirena fabricii, care

            a‑ncetat de mult să spintece

            cerul dimineţilor însorite,

            cu ultima vibraţie a chemării la lucru

            stingându-se în aerul de cristal

            aidoma ultimului sunet al unui concert se orgă

            disipându-se, instabil

            sub domul străveziu al cerului primăverii

Nu se poate să nu se fi întipărit toate —

            inscripţii ale timpului în regatul realului

            avid de semne trecătoare...

Dar asurzenia nimicitoare a deşteptătorul! —

            în războiul de fiecare dimineaţă

            împotriva dulceţii somnului

„Ai să‑ntârzii la şcoală!”. Vocea mamei —

de care parte a zidului să‑mi lipesc urechea

            s‑o găsesc din nou renăscută din susurul

            adânc în ghiocul timpului scurs?

Dar cântecele tatei? Oho, se vedea Tito Gobbi

            se vedea — în oglindă — Jan Kiepura

            glumea tot timpul — tot timpul lui liber

            Dar zidurile, ehei, ele da!

            l‑or fi luat în serios, cine ştie...

            Pe toţi ne‑au luat în serios

            zidurile...

Dar oaspeţii — câţi n‑or fi fost!

            Şi‑atâta sporovăială cu

            mina mara luci virgi

            sile tole mircea bengi

Rosturile dintre cărămizi s‑or fi umplut

de vocile lor, de râsete–chicoteli

            de sunete câte‑n lună şi‑n —

            nu mai vorbesc de stele...

Cântecele — cântările

Certurile — împăcările

Sub-pervazurile ascunse s‑or fi îmbelşugat

            de zgomotele lumii, de şoaptele secundelor

ticăite tot mai îngheţat

patinate de cocleala nopţilor...

De care părţi ale zidului să‑mi lipesc însă

rând pe rând urechea

ca să nu stric armonia unei vieţi?

Şi din toate sunetele şi şoaptele vechi

şi din zgomotele unei lumi trecute

să nu se‑aleagă un talmeş-balmeş

de nedescâlcit.

Punctul culminant*

Nimic din ce îi povestea Decebal despre cele învăţate la şcoală — şi se arăta ciudat de comunicativ în privinţa asta — nu se dovedea a fi pentru Venera o noutate. Ea era cu doi ani mai mare. Ceea ce însemna enorm. Răspundea cu un gest al ei, un fel de „hm!” pufnit pe nas, c-un zvâcnet în sus al bărbiei şi cu o mică strâmbătură, la tot ce venea de la Decebal. Lăsa impresia c-ar fi mereu în vacanţă. Mama Venerei, care mai totdeauna era de faţă, o dojenea din priviri considerând pesemne că Venera prea se răsfaţă în dispreţul ei faţă de Decebal. La fel şi mătuşa ei, Victoria, venită tocmai din Sebeş şi care, neavând familie, îşi petrecea la ei o bună parte din timp şi se bucura de un regim privilegiat, de oaspete. Mătuşa Victoria, cu firea ei blândă şi prietenoasă, îi lua apărarea lui Decebal aproape pe faţă împotriva propriei ei nepoate, pe care totuşi o menaja cu delicateţe. Era însă destul — adică prea mult — că mătuşa îi zâmbea tot timpul lui Decebal, îl răsfăţa cu vorba şi îl mângâia pe cap amuzându-se totodată de asprimea nemaiîntâlnită şi de desimea părului său negru. Îi apăsa uşor părul cu palma, ca şi cum l-ar fi testat, şi o podidea un râs binevoitor şi zglobiu:
   — Pur şi simplu simţi o rezistenţă la apăsare! Parcă ai avea pe cap aşa un fel de cască, Decebal dragă!
   „Ce mai, are un cap tare!” venea prompt replica ironică din partea Venerei.
   Venera nu se sinchisea nici de privirile dojenitoare ale maică-si şi nici de dezaprobarea venită din partea mătuşii ei. N-o tulbura nici interesul pe care mătuşa Victoria îl arăta — iarăşi pe faţă — pentru cunoştinţele însuşite de Decebal la şcoală.
   „Ce frumos îmi sună toate astea!” se bucura ea ca un copil. În avântul ei, aproape că dădea din mâini, incitată. „Pedunculul... Receptaculul... Staminele, organele bărbăteşti... Pistilul, organul femeiesc...”
   Toate erau povestite de Decebal, însoţite de toate amănuntele pe care şi le amintea, proaspăt aduse de la şcoală.
   „Ai grijă, nu te gândi la cine ştie ce prostii!” o prevenea Venera cu ironia colţoasă a celor paisprezece ani ai ei. Un subînţeles pătrunzător şi perfid dar nu mai puţin incitant se degaja în toată camera, având-o pe Venera în centru. Venera afişa un zâmbet insidios, care lui Decebal îi provoca o stare de stânjeneală acută. Se întreba în sinea lui, contrariat, ce ar fi putut naşte acel subînţeles. Se sprijinea însă pe curiozitatea copilăroasă a mătuşii Victoria şi trecea peste răutăţile Venerei. Îi venea să debiteze în continuare tot ce i se părea mai interesant din cele aflate la şcoală în ultimele zile.
   Uşa odăii stătea întredeschisă spre grădina pe care mama Venerei o îngrijea, altminteri, fără prea mult entuziasm. Decebal putea să plece oricând, dar tocmai îşi aminti de părţile unei opere literare. Mătuşa Victoria ar fi putut să guste din deliciile unei asemenea divizări, ea care, pe lângă toate, mai era şi iubitoare a ordinii. Intriga. Desfăşurarea acţiunii. Punctul culminant. Şi deznodământul. Dar în clipa aceea Venera ridică o privire incitată spre Decebal şi exclamă:
   — Punctul culminant? Ehei, dac-ai şti tu ce-i aia!
   Ce putea să fie? De astă dată, Decebal se recunoscu în sinea lui de-a dreptul depăşit. Era clar că Venera avea în vedere ceva ascuns. Îi trecu prin minte că, fiind cu doi ani mai mare, ea ar fi trebuit să ştie toate astea. Dar nu, Venera exclamase ca şi cum abia acuma ar fi aflat de părţile unei opere literare. De care nici nu era interesată, ci doar de acel blestemat înţeles ascuns al „punctului culminant”. Fără voia lui, Decebal îi dăduse prilejul Venerei să facă aluzie la tainele ei de aproape-adolescentă. Ce mai, Decebal şi cu ea, deşi doar doi ani îi despărţeau, trăiau în vârste diferite.
   Amuţise chiar şi mătuşa Victoria, care o fixa pe nepoata ei cu o privire sumbră şi nedumerită, probabil şi ea depăşită, la fel ca şi Decebal. La vârsta ei, ar fi trebuit să fie la curent cu feluritele sensuri ascunse de care Venera făcea atâta caz. Azi la fel ca şi ieri, la fel ca şi zilele trecute. Dar vezi că nu făcea nici ea parte din acea categorie de oameni sprinteni în gândire iuţi la poante, înclinaţi să sară cu uşurinţă peste părţile plicticoase ale unei opere literare.

***

^*Din volumul de povestiri Femeia din metrou
Publicat şi în Vatra, 7–8 2017

Întristare*

Ca şi altă dată, am ieşit să arunc sacul cu gunoi la ghena de la colţul blocului. Ca şi altă dată, în căutare de deşeuri reciclabile scormonitorii prin tomberoane împrăştiaseră gunoiul de jur-împrejurul tomberonului. Şi fiindcă nu m-am putut apropia prea mult, am ţintit de la distanţă şi am aruncat sacul. N-am nimerit. Sacul negru de plastic s-a rostogolit peste capacul întredeschis al tomberonului şi a căzut de partea cealaltă. Unul din scormonitori a strigat vesel: „Ole!” Nu era decât o mogâldeaţă fără formă în semiîntunericul înserării, ghemuită lângă zidul de cărămidă care împrejmuia ghena. Abia dacă am aruncat o jumătate de privire într-acolo, şi bineînţeles că nu i-am răspuns. M-am întors întristat în casă.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

Răbdare s-aştepţi

N‑ai răbdare s‑aştepţi? — îmi spuneau

Dincolo de barieră începe ţinutul ploilor

     lungi de‑o vară

     peste‑ntinsele lanuri

     unduind sub penelul ud

     al pictorului ghiduş

     din „Lumea copiilor”

N‑ai răbdare s‑aştepţi? — îmi spuneau

Dincolo de ploi, vezi bine

începe ţinutul căluşeilor unde duc

     tramvaiele roşii trecând

     pe lângă vechiul magazin mic

     unde ai fi putut să cumperi

     dar n‑ai cumpărat niciodată.

Magazinul cel mic, umbrit, cu clienţi puţini

     care se cunosc între ei şi îşi dau bineţe

     zăbovind până pe‑nserat — flecărind

     câte‑n lună şi‑n stele...

N‑ai răbdare s‑aştepţi? — îmi spuneau

Dincolo de ţinutul căluşeilor cu panaşuri aurii

Or să vină şi nopţile cu stele licărind

     cu Ursa Mare pe cerul ultramarin

     tăiat de lainere cu luminiţe roşii —

     babord, ştii? cu faruri nevăzute

     ground based, cu oameni inteligenţi —

     controlând traficul smaraldelor

     sclipitoare de la tribord

Iar dincolo de lainere, dacă ai răbdare s‑aştepţi

     poţi să te‑ntorci în trecut

Dincolo de cuptoarele de mangal de la marginea câmpului

     unde s‑a prăbuşit Aurel Vlaicu

     pe 13 din luna a 13‑a din anul al 13‑lea,

     pe locul înconjurat de merişor tuns

     dincolo de orice „dincolo”

     unde nu mai e decât fanfara

     mărşăluind pompos pe covorul de asfalt

     turnat în ajun, cu Munţii Carpaţi

     pe fundal însorit, până‑n pragul

     micului magazin umbrit

     unde întoarcerea nu costă nimic

decât doar o viaţă printre clienţi flecari.

Notaţii literare (XII)

Noul val francez

Moda era ca personajele să nu aibă nume. Dar lipsa numelui este o deformare gravă a realităţii, fiindcă în realitate oamenii au nume. Şi nu doar oamenii. „Noul val” s-a retras şi pe plaja literaturii n-au prea rămas urme. Este soarta mai tuturor „ism”-elor. E-adevărat că „ism”-ele împing arta ficţiunii înainte. Dar nu neapărat fiindcă edifică noi căi ci, de cele mai multe ori, prin reacţie negativă.

De-a pisica şi şoarecele

Când, după lungi încercări şi dureroase incertitudini, ai în sfârşit construcţia literară „în mână”, cu fraza de început şi cu finalul, cu cele mai importante dintre detalii cunoscute, ce deliciu (niţel pervers?) să te dedai un timp jocului de-a pisica cu şoarecele, amânând aşternerea pe hârtie — sau, mă rog, pe tastatură! N-aş renunţa însă la această „perversiune”; din ea se ivesc adesea cele mai savuroase îndrăzneli.

Perseverenţă în stil

„Cei care şi-au sistematizat maniera, de aşa natură încât lucrează mereu la fel, sunt de obicei în chip necesar inferiori şi reci.” (Citat din jurnalul lui Delacroix, în Portrete şi trei amintiri de puşcăriaş, de A. Acterian, ed. Ararat, 1996, p. 63) Să fie oare valabil şi în literatură?

Arta ca substitut al moralei?

Este cunoscută părerea proastă pe care o avea Jean–Jacques Rousseau despre teatru: „[...] Această depărtare [neimplicare] îl face pe spectator să se simtă liber, detaşat, îi permite să resimtă o emoţie pasageră care nu-l «costă» nicio osteneală morală. Compătimind dureri fictive, el socoteşte a fi răspuns îndatoririlor sale de om, fără a depune preţul vreunui efort, dimpotrivă, chiar cu plăcerea corolară a spectacolului. [...] [Î]n perspectiva ideii că orice reprezentare artistică este imitaţie şi că orice imitaţie e mai mult sau mai puţin falsă, teatrul nu poate fi o şcoală de comportare nu pentru că ideatificarea spectacolului este incompletă, ci tocmai pentru că e prea completă. (Prefaţă la Scrieri despre artă, de J.-J. Rousseau, B.P.T., 1981)

OK, Jean–Jacques, de acord. Eu însumi m-am simţit uneori absolvit de responsabilitatea de a mă implica în „viaţa cetăţii” în virtutea unor emoţii (pozitive!) datorate lecturilor (mai puţin teatrului) sau scrisului. Dar asta ce să însemne oare? Că trebuie să abandonăm ideea că arta, în particular teatrul, trebuie să ţintească să-i facă pe oameni mai buni?

Satelit*

Canalul de televiziune Film TV Nord-Est tocmai transmitea filmul Un destin de invidiat, care aducea oarecum cu Bonnie and Clyde, cel cu Faye Dunaway în rolul lui Bonnie, sau cu À bout de souffle, al lui Jean–Luc Godard, pe care Horaţiu le văzuse. În acelaşi timp, pe canalul de televiziune Viviane–News, Zizi, o tânără care le era deja cunoscută telespectatorilor, începuse să prezinte buletinul meteo, în care anunţa o iminentă înrăutăţire a vremii. Horaţiu nu era la curent cu apropiata înrăutăţire a vremii, fiind captivat în totalitate, pe celălalt canal, de Un destin de invidiat. Eroul principal, un anume Frank, nu semnăna deloc cu Clyde şi cu atât mai puţin cu Michel al lui Jean–Paul Belmondo, ci inspira mai degrabă simpatie în ciuda jafurilor armate pe care le comitea c-un soi de nonşalantă inconştienţă. Horaţiu se întreba dacă destinul „de invidiat” trebuia luat la propriu sau la modul ironic. Dacă cel de-al doilea sens era cel intenţionat de regizor, Horaţiu avea îndoieli că acesta chiar reuşea să-i insufle spectatorului sentimentul de respingere a moralei haiduciei. De fapt, nici n-ar fi fost plauzibil: cum să-ţi urăşti (sau dispreţuieşti) propriul personaj principal? Pe Viviane–News, pe care Horaţiu nu-l vedea în momentele acelea, prezentatoarea Zizi îşi făcea meseria cu brio. C-un zâmbet plăcut şi plin de optimism, înfăţişa lucrurile ca şi cum o înrăutăţire a vremii nu era un capăt de ţară. Şi cine ar fi putut susţine că era? Un ciclon centrat pe estul Mediteranei se deplasa spre nord, aducând cu el o scădere drastică şi rapidă a presiunii atmosferice, o nebulozitate accentuată, intensificări ale vântului şi ploi abundente în sudul şi în estul ţării, în a doua parte a intervalului. „De fapt — spunea prezentatoarea Zizi — estul Mediteranei a fost doar locul de origine al ciclonului. Între timp acesta a atins deja o zonă apropiată de frontiera de sud a ţării. Nu vă lăsaţi impresionaţi de denumirile fioroase ale meteorologilor — glumea Zizi, care era o fată cât se poate de drăguţă şi plină de umor —, ciclon nu-i în realitate, cel puţin la latitudinile noastre, decât un vârtej ceva mai mare, încununat adesea cu o scufie de nori de mare altitudine, alcătuiţi mai ales din cristale de gheaţă — cirus pe numele lor ştiinţific. Dacă cineva, vreun coleg prezentator, vă va spune că în asemenea condiţii propagarea undelor radio e perturbată, să nu-l credeţi! Nu-s decât zvonuri!” Zizi se pricepea să-şi bine dispună spectatorii. Zâmbea cu drăgălăşenie arătându-şi dantura de un alb strălucitor şi, terminând, lăsa în jos bagheta cu care arătase pe harta electronică din fundal. În Un destin de invidiat, Frank, împreună cu asociatul său, Caspar, intrau în vorbă cu o tânără femeie foarte prietenoasă, Bessie, care ţinea o fermă undeva, într-un ţinut uşor vălurit, aproape golaş, ca-n filmele cu cowboys. În apropiere de fermă trecea o şosea modernă, cu plantaţii întinse de-o parte şi de cealaltă. Lanuri de porumb cât vedeai cu ochii. Ca-n America! Imaginea cu Zizi cea zâmbitoare de pe Viviane–News se estompa: buletinul meteo se încheia aici. Bessie călătorea în maşina celor doi jefuitori şi nu lăsa câtuşi de puţin impresia că îşi face prea multe griji că fusese luată ostatică. Caspar şedea pe bancheta din spate, iar Bessie în faţă, lângă Frank, care conducea. Între Frank şi Caspar există, se pare, o duşmănie mocnită, care izbucneşte atunci când Bessie îi cere lui Frank să oprească maşina la marginea pădurii pentru o nevoie urgentă. Caspar se opune cu vehemenţă afirmând că nu-i decât un pretext din partea femeii (un „şiretlic”, zice personajul) ca s-o şteargă. Frank îi arată totuşi încredere îngăduindu-i să se ducă în pădure, şi doar îi pune în vedere să nu se îndepărteze prea mult. În lipsa ei, disputa izbucnită între cei doi bărbaţi e atât de aprigă încât Frank îl împuşcă pe Caspar. Şi cu toate acestea, deşi a auzit bubuitul armei, Bessie se întoarce. Acest gest îi stârni lui Horaţiu un interes enorm pentru personajul din film: ce fel de femeie era aceea care se întorcea de bună voie în braţele agresorului ei? Se întorcea sperând, ce? Să descopere în spatele respingătoarelor lui trăsături de caracter un suflet romantic, dedicat binelui? Şi el, Frank, de ce se arată atât de binevoitor cu victima sa? Nu cumva s-a îndrăgostit de ea de-adevăratelea? Între timp se punea în mişcare poliţia districtului, cu o mare desfăşurare de forţe, câini poliţişti agitaţi, motoare demarând, chemări, tot tacâmul. Interesul personajului Bessie pentru personajul Frank îi inducea lui Horaţiu acelaşi interes. Zizi, tânăra prezentatoare a buletinului meteo, ieşea din studioul postului de televiziune Viviane–News şi, fiindcă nu avea încă maşină proprie (sau poate pentru că de astă dată o lăsase acasă), se îndrepta bine dispusă spre staţia din apropiere, să aştepte unul din autobuzele târzii. Sus pe dulap, lângă televizor, afişajul decodorului arăta ora 22,54. Nori străvezii, înalţi, împresurau luna plină ştergând-o rapid de pe faţa cerului nocturn. Pe ecran, personajul Frank se întorcea spre Bessie care şedea lângă el, plin de voioşie ca şi cum nici n-ar fi lăsat în spatele lor un cadavru, la marginea şoselei, ascuns sub vreascuri şi frunziş doar atât cât să nu-l găsească (prea repede) poliţia. Dădea să-şi aprindă o ţigară dar în clipa aceea chipul lui încremenea pe ecran, imobil ca într-o fotografie. Sunetul se auzi în continuare încă câteva momente, apoi imaginea sări brusc peste câteva secvenţe şi rămase din nou încremenită. Alarmat şi brusc enervat, Horaţiu comută, cu titlu de încercare, pe alt canal, apoi pe următorul, şi pe încă unul. Peste tot, imagini încremenite, frânturi de sunet poticnite, până când imaginea şi sunetul dispărură complet de pe toate canalele şi o fereastră albastră se deschise în centrul ecranului afişând mesajul: DECODORUL NU PRIMEŞTE SEMNAL. ÎNCERCAŢI SĂ COMUTAŢI MANUAL PE ALTE CANALE SAU APELAŢI SERVICIUL NOSTRU DE ASISTENŢĂ PENTRU CLIENŢI. Ora dispăruse de pe afişaj şi în locul ei apăruse un cod lipsit de orice noimă: P143IDX. Gata, Un destin de invidiat era pierdut, motivul pentru care Bessie alesese să se însoţească cu Frank în loc să-şi piardă urma în adâncul pădurii rămânea pentru multă vreme necunoscut, probabil până la viitoarea reprogramare a filmului, cine ştie când. Era acum mult trecut de miezul nopţii. Horaţiu dormea şi, în somn, gura i se contracta într-un rictus dureros. Visa că străbătea la volanul maşinii sale un tunel prost luminat, aidoma unei hrube. Constată la un moment dat că pedala acceleraţiei nu mai acţiona în niciun fel, maşina pierdea din viteză până când se oprea şi rămânea încremenită. Scotea din viteză, băga în viteza întâi, apăsa pedala tot mai mult, până la podea, dar degeaba, maşina nu se mai clintea din loc. Simţi apoi izbitura maşinii care venea în urma sa şi se trezi, stăpânit de acelaşi sentiment de ciudă neputincioasă şi de frustrare că nu-i fusese dat să afle povestea celor doi fugari, nu-i fusese dat să afle de ce Bessie preferase să-l însoţească pe Frank într-o aventură care nu prevestea nimic bun nici pentru unul, nici pentru celălalt. Decodorul stricat îi provoca o stare de nervozitate persistentă, tulburându-i somnul. Adormi totuşi şi visul se repetă. În acelaşi tunel întunecos maşina se încăpăţâna să nu se clintească din loc. Dindărăt se auzeau claxoanele maşinilor blocate de el în tunel, însoţite de vociferările şoferilor nervoşi. Chiar şi acum, ştiind că visează, îşi aminti de pădurea din film şi de cearta dintre Frank şi Caspar, la capătul căreia Frank scosese pistolul şi trăsese în complicele său în jafuri armate. Bessie era în pădure şi Horaţiu se simţea copleşit de aceeaşi ciudă neputincioasă că n-avea nicio şansă să afle sfârşitul nefericitei ei poveşti. Unul din şoferii furioşi se înfiinţa la portiera de pe partea unde el şedea la volan, răcnea la el şi lovea din toate puterile cu pumnul în geam. Horaţiu încerca să-i explice prin gesturi că nu mai putea să pornească maşina, dar...

În clipa aceea luna plină, coborâtă spre apus — pe care Horaţiu n-o vedea —, se ivea din adâncurile nopţii şi începea să navigheze prin nori tot mai rarefiaţi, printre golfuri tot mai largi de cer înstelat. Pe afişajul decodorului dispărea codul lipsit de orice noimă, P143IDX, fără ca Horaţiu să surprindă ceva din cele ce se întâmplau, şi în locul lui se reinstala ora. Şi era 4,21. Rămăsese încă destul timp de dormit. Şi poate de visat. Horaţiu băga în viteza întâi, apăsa uşor pe acceleraţie, sigur de astă dată că motorul îl va recunoaşte de stăpân şi maşina sa va porni negreşit îndreptându-se către ieşirea din tunel.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

Turnesol*

Ca să fiu sincer, n-o prea aveam la inimă pe doamna Stratan. Nu neapărat din cauza felului cum ne preda ştiinţele naturii, între care şi noţiuni de chimie, ci fiindcă arăta prea puţin entuziasm în tot ce făcea când era cu noi în clasă. Într-un fel, puteam s-o înţeleg: dacă făcea experienţe în faţa noastră şi probabil şi în alte clase, mereu şi în fiecare an aceleaşi, poate că ajunsese să se cam plictisească de ele. Şi de noi. În plus, avea o faţă albă ca laptele şi flască, şi toate gesturile ei erau cumva flasce, ceea ce nu conteneam s-o repet în sinea mea: cuvântul „flasc” era proaspăt intrat în vocabularul meu, şi îl exersam, cum s-ar zice. Doamna Stratan se plimba printre rândurile de bănci şi se străduia, de bine de rău, să ţină trează atenţia elevilor având aerul că mai tot ce îi ieşea în cale îi stârnea repulsie; sau, în cel mai bun caz, o dezamăgea. Cuvântul „turnesol” era şi el o noutate în vocabularul meu, dar în privinţa acestuia — şi în general a multora dintre cuvintele noi — se pare că prea puţini din colegi îmi împărtăşeau entuziasmul. Cuvintele noi pur şi simplu nu erau o distracţie pentru ei. Dar „turnesol” nici nu era un simplu cuvânt. Doamna Stratan, iată, şi experimenta: avea în mână un fel de carneţel cu file gata-tăiate în fâşii înguste prinse la cotor, colorate parte din ele în albastru, parte în roz — faimoasa hârtie de turnesol. Rupea o fâşie albastră şi o băga într-un pahar cu zeamă de lămâie.
   — Vedeţi? spunea ea. Când soluţia e acidă, ca în cazul de faţă, hârtia albastră de turnesol se înroşeşte. Iar când soluţia e alcalină, hârtia roşie de turnesol se colorează în albastru. Asta puteţi să mă credeţi pe cuvânt.
   Ceea ce doamnei Stratan îi provoca cel mai mare dezgust era ca elevii să nu-i dea atenţie şi să şuşotească între ei. Se deplasa încet de-a lungul culoarului dintre bănci, se tot uita în jos la elevii aşezaţi, îşi muta privirea de la unul la altul, şi nu întâlnea decât cefe plecate, nu toate spăsite sau nevinovate; îi surprindea îndeletnicindu-se cu te-miri-ce pe sub pupitru, fără nicio legătură cu lecţia, şi nu înceta cu reproşurile.
   — Câtă indolenţă! se lamenta exasperată. Câtă indolenţă!...
   Nici Fistic n-avea nicio treabă cu lecţia doamnei Stratan. El era un fel de măscărici al clasei pe vremea aceea şi nu se simţea niciodată vizat de lamentările ei. Chicotea pe înfundate şi de fiecare dată îşi lua inima în dinţi şi, în toiul reproşurilor, strecura câte o vorbă de duh menită întâi şi-ntâi să stârnească hazul întregii clase şi apoi, la o adică, să înmoaie inima profesorilor. Nu şi pe a doamnei Stratan, care nu ierta niciodată indolenţa cu care o tratau elevii în timpul lecţiei.
   Într-o zi mi-a venit şi mie rândul să devin pe neaşteptate pricina dezgustului doamnei Stratan. Şuşotisem cu colegul de bancă. Era greu să te ţii deoparte de şuşoteala generală fiindcă puteai oricând să fii luat drept prezumţios — un cuvânt care încă nu intrase în vocabularul meu pe-atuncea. Doamna Stratan, în preumblarea ei, trecuse de mine pe culoar, s-a oprit în momentul când m-a auzit vorbind în şoaptă îndărătul ei, s-a întors spre mine cu reproş în privire şi m-a mustrat. Nu reuşisem să evit dezonoarea de a fi adăugat un strop de amărăciune în sufletul profesoarei noastre de ştiinţele naturii. Poate că exagera cu disciplina ei strictă pe care ne-o pretindea. Dar dacă nu exagera?... Mi-am simţit obrajii în flăcări. Şi în clipa aceea am observat cu surprindere o schimbare pe chipul doamnei Stratan. Expresia severă de pe faţa doamnei Stratan şi-a pierdut brusc din asprime, veşnicul ei dezgust aproape că i s-a şters de pe faţă, şi a spus:
   — Uite ce-nseamnă totuşi copilul cu bun-simţ! S-a înroşit la faţă!
   Au urmat câteva clipe de linişte mormântală: niciodată până atunci doamna Stratan nu mai rostise cuvinte de laudă la adresa vreunui elev. După care s-a ridicat, distinctă, vocea lui Fistic:
   — Ca hârtia de turnesol!
   Nici chiar doamna Stratan n-a mai găsit cu cale să încerce să domolească hazul general care s-a iscat. Fâşia de hârtie de turnesol rămăsese, înroşită inutil şi caraghios, în paharul cu zeamă de lămâie, pe marginea catedrei, cu capătul îndoit peste buza paharului. Nu era niciun cuvânt nou aici. Ştiam doar că mai nimeni din clasă nu se dădea în vânt după cuvinte noi. Pentru mine însă se ivise în clipa aceea şi a rămas pentru totdeauna o problemă greu de rezolvat. Puteam să aleg varianta senină adică să admit că Fistic făcuse o glumă bună, sau cel puţin nevinovată, şi să mă alătur hazului general. Dar m-am îndreptat fără voie către varianta gravă: dacă îţi este permis sau nu să profiţi fără niciun efort de o împrejurare favorabilă pentru a atrage admiraţia celor din jur fără să te sinchiseşti de obida pricinuită unui coleg care nu doreşte să-i stârnească doamnei Stratan mai mult dezgust decât cel pe care ea îl resimţea constant pentru lumea din jur.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

Primus*

Mă revăd în vacanţa mare — de pe terasă se zăresc, dimineaţă, dealurile de la marginea oraşului, verzi sub un cer strălucitor, mama şi cu mine trebăluim pe terasă, aproape spate în spate, fiecare cu ale lui. Ea se ocupă de gătit, eu meşteresc la vechiul nostru primus încercând să-l repun în funcţiune. Primusul a fost depozitat la vechituri încă din prima zi după ce ne-am mutat în această casă, unde avem gaze; deci primusul nu mai foloseşte la nimic.

Dar chiar nu mai foloseşte?

Unii spun că primusul este — mă rog, a fost — sobiţa săracului. Dar eu unul nu accept o asemenea afirmaţie. Amundsen s-a echipat cu un primus când a plecat în expediţie la Polul Sud. Asta o ştiu din colecţia mea de Jurnalul ştiinţelor şi călătoriilor. Şi Amundsen n-a fost om sărac, nu? Iar Hillary şi-a luat şi el un primus în temerara sa ascensiune pe vârful Everest. Ceea tot în Jurnalul ştiinţelor şi călătoriilor am găsit scris.

De fapt, ceea ce fac nu-i propriu-zis o reparaţie. Primusul nostru nici nu-i cu adevărat stricat. Doar abandonat. Şi mi-era prea drag ca să-l las să zacă în părăsire.

Plăcerea cea mare pentru mine a fost să-i redau rezervorului de alamă luciul galben de odinioară, aşa cum mi-l aminteam de pe vremea când mama îl folosea zilnic pentru gătit. Cu asta am început — cu luciul. Rezervorul a redevenit nu doar rotofei şi plăcut la atingere ci şi plin de prosperitate. Cele trei picioruşe de metal, scurte şi ferme, stând răşchirate, îl ţineau la o distanţă minimă de tăblia mesei.

Cu câţiva ani în urmă, pe când încă mai folosea primusul, mama mă lăsa să dau la pompiţă, şi eu dădeam cu mult zel, până oboseam. Aerul sub presiune dinăuntru începea să respingă la un moment dat pistonul, împingându-l încet şi îndărătnic înapoi, ca într-o luptă surdă de berbeci... Unii vorbeau de riscurile primusului. Ştiu şi eu?... Mama trăgea cu coada ochiului spre mine, neliniştită de încăpăţânarea cu care pompam aer în rezervor. Îmi cerea să încetez.

După lustruire venea proba de foc. Umpleam rezervorul cu petrol lampant, apoi turnam alcool metilic în şănţuleţul rotund ce dădea ocol arzătorului. Scăpăram un chibrit şi îi dădeam foc. Se însufleţea o flăcăruie albăstrui-transparentă, cu efluvii galben-portocalii. Arzătorul trebuia să fie încins bine înainte de a băga presiune în rezervor. Şi abia atunci petrolul lampant urca spre duză, pulverizându-se, şi ardea cu vuiet prin numeroasele orificii ale arzătorului. Minuscule piramide înflăcărate ţâşneau cu putere prin acele mici orificii şi rămâneau constante atâta vreme cât presiunea din rezervor era de-ajuns de mare, împlinindu-şi menirea, aceea de a face să dea în clocot apa din vasul pus deasupra, pe cercul de metal.

Mama întorcea capul spre mine, zâmbea la fel de enigmatic ca Gioconda şi aştepta să vadă când va începe arzătorul să afume — vechea lui meteahnă.

Eram sârguincios, conştient de propria mea sârguinţă şi mândru de ea. Şi nu doar în privinţa primusului. Dacă avusesem răbdarea să-i redau rezervorului strălucirea de alamă, multe alte obiecte se pretau la aceeaşi operaţie, începând, spre exemplu, cu pintenii de la cizmele de călărie ale străbunicului meu, care se cereau şi ei găsiţi în depozitul de vechituri. Lustruiţi, şi-ar fi recăpătat strălucirea din vremurile lor de glorie. Apoi nasturii de alamă de la uniforma lui de cavalerist, care cu siguranţă se mai ţineau într-o singură aţă, paftaua de la centiron şi poate şi alte obiecte. Dacă stau să mă gândesc bine, nu era vorba doar de străbunicul meu ci şi de alte personaje simandicoase, alături de care pozase la marginea terenului de călărie sau poate a hipodromului. Fiindcă n-aveam de unde să cunosc toate detaliile locurilor ce apăreau în pozele găsite în depozitul nostru de vechituri. Erau fel de fel de personaje acolo, plus multe altele care lipseau din poze şi lipseau deopotrivă din amintirile mele, dar nu lipseau din lumea care se bucurase de însufleţire până mai ieri-alaltăieri.

Un lucru era însă cert, că se apropia vremea ca lumea să-şi recapete vechea demnitate pe care le-o conferea vestimentaţia şi onoarea pierdută a celor din trecut. Lumea nouă nu putea continua să se înfăţişeze privirilor aşa şleampătă şi dezgustător de îngălată cum se statornicise obiceiul în ultimii ani.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Manechine