Destin şi erată*

„Domnilor examinatori!
   Un eveniment din viaţa mea, care ar fi trebuit să-mi zgâlţâie existenţa din temelii, iată, aproape că mă amuză. Iar dacă nu mă amuză cu adevărat, în orice caz îmi stârneşte un soi de fervoare bolnăvicioasă... O eroare? Dar, bine, domnilor examinatori, nu-mi spuneţi absolut nimic nou! Eu însumi m-am gândit ani de-a rândul că undeva ar fi putut să se strecoare o eroare fundamentală, în urma căreia existenţa mea ar fi luat un cu totul alt curs. Sunt pur şi simplu uluit că nu v-aţi pus întrebarea asta cu mult timp în urmă!
   Aş putea să vă spun că, într-o stare cât se poate de melancolică, am frunzărit ocazional cărţi ştiinţifice şi tehnice dintr-o anumită perioadă imediat următoare războiului (abia cu puţin anterioară evenimentului pe care binevoiţi să mi-l semnalaţi în scrisoarea dumneavoastră oficială). Şi de fiecare dată, răsfoind acele cărţi, ceva m-a tulburat: conturul foarte net al literelor, chiar şi pe o hârtie de proastă calitate, alături de alinierea lor deja imperfectă din cauza unor maşini de tipărit care dădeau semne vizibile că începuseră să se deregleze... Dar cât de puţine greşeli totuşi. Încă!
   Dumneavoastră v-aţi trezit acum, după atâţia ani, să-mi contestaţi diploma... Dar eu nu-mi pot dezlipi gândul de la acele persoane care făceau corectura. Cu alte cuvinte, tocmai la erori mi-a stat gândul în toţi aceşti ani. Ceva imprecis m-a tulburat mereu, mult mai imprecis şi mult mai profund decât înştiinţarea dumneavoastră ridicolă. Aş fi înclinat să cred — mă refer la acei oameni — că vânau greşelile în silă, în virtutea unei deprinderi mai vechi, care abia dacă se putea numi meserie. Vreau să spun că ar fi putut fi socotită mai mult decât o meserie, domnilor! Dar a vâna greşelile tipografilor prin cărţi ştiinţifice şi tehnice, fie şi ca o activitate automată, vreau să spun fără un dram de pasiune, era oare un lucru vrednic de dispreţ dacă acea activitate automată îţi permitea să aduci la sfârşit de lună un ban în casă? Un ban muncit?...
   Vânători de greşeli... Las deocamdată farsa dumneavoastră dezgustătoare, domnilor. Şi vreau să spun că ceva îmi scapă. Ei citeau, de bună seamă, sau mai bine zis parcurgeau, cu ochiul lor ager, primul rând de şpalturi. Apoi, cu ochiul la fel de încordat, parcurgeau un al doilea rând. Şi totuşi venea la un moment dat şi o ultimă corectură. După care încă mai scăpau greşeli. Cu tot ochiul lor ager. Cu toată detaşarea lor rece. Poate voită? Poate reflexă? Şi atunci, cu acel ultim rând de greşeli, după ce întregul tiraj al cărţii tehnice era scos, ce mai rămânea de făcut? Desigur, erata: un petic de hârtie. ERATĂ Pagina. Rândul. În loc de. Se va citi. Eroarea este din vina. Şi vina era de fiecare dată fie a editurii, fie a tipografiei. Nu-mi amintesc de vreo greşeală care să fi fost pusă pe seama autorului. Parcă nici nu-ţi vine să crezi!...
   Şi pe cine să întrebi? Tipografii au murit, în cea mai mare parte intoxicaţi cu plumb. Autorii, câţi au mai rămas în viaţă, trebuie să fie deja nişte inofensive persoane senile, care nici măcar meritul de a fi scris acele precise cărţi tehnice nu şi-l recunosc, decât poate, într-o formă extrem de vagă. Aşa, ca un fel de premiu nu pentru o operă anume, ci pentru o îndeletnicire de-o viaţă...
   Şi totuşi, în ciuda fiţuicilor cu titlul de Erată, lipite la fiecare exemplar de carte, tot trebuie că au mai rămas greşeli nedescoperite. Dumneavoastră îmi scrieţi «la una din problemele din teza dv. de la concursul de admitere a fost descoperită o eroare, ceea ce duce la depunctarea lucrării dv. ... cu toate consecinţele de rigoare». Domnilor, dumneavoastră nici nu vă închipuiţi cât e de tulburător ceea ce îmi spuneţi. Dar nu pentru că mă luaţi prin surprindere, după atâţia ani! Eu singur m-am gândit de atâtea ori la eratele lipite în cărţile tehnice. Şi mai ales la greşelile rămase nedescoperite! Ei bine, ăsta-i lucrul cu adevărat tulburător! Dumneavoastră credeţi că nu mi-am examinat îndată după concurs propria mea lucrare? Credeţi că nu mi-am descoperit imediat greşeala de care vorbiţi? Dar întrebarea este: din vina cui a fost săvârşită?...
   Vremea eratelor a trecut de mult. Astăzi editorii s-au împăcat cu gândul că erorile nu pot fi eliminate complet din viaţă, oricât te-ai strădui. Şi cu atât mai puţin pot fi eliminate din cărţi. Toţi ne-am împăcat cu gândul ăsta. Şi ştim astăzi prea bine că toate se înlănţuie pe lumea asta!...
   Dumneavoastră puteţi să ghiciţi cu uşurinţă că azi prefer să stau cu ochii pe ecranul monitorului decât să mă afund în paginile unei cărţi tehnice — pe cărările ei de formule cu simboluri matematice precis conturate dar nu foarte exact aliniate (din cauza maşinilor de tipărit care, la o vârstă înaintată, bietele, începuseră încă de pe-atunci, din anii imediat postbelici să se deregleze). Dar e la fel de clar că de azi privesc în urmă! Şi nu pot nicidecum să uit câmpurile nesfârşite ale logaritmilor. Technische Hochschule von Darmstadt! La concurenţă cu Universitatea Lomonosov din Moscova, nu-i aşa? Faţă de care logaritmii anonimilor autori de nesfârşite cifre nu erau cu nimic mai prejos.
   Dacă astăzi pe ecranul monitorului îmi apare o eroare, e aproape sigur că-i o eroare grosolană, de-a dreptul o gafă. Ceea ce îmi permite s-o percep ca atare şi s-o elimin imediat. Dar pe atunci!... Într-un câmp practic infinit de logaritmi cu mantisă şi cinci zecimale. Convertirea logaritmilor naturali în logaritmi vulgari. Greşeala umană era — putea fi — infinit mai mică decât greşeala calculatorului personal de astăzi. Cum ar fi putut verifica vânătorii de greşeli toată puzderia aceea de cifre? Cel mult puteau merge cu conştiinciozitatea până acolo încât să compare, logaritm cu logaritm, textul autorului cu textul tipărit. Dar cine să verifice textul însuşi al autorului? E clar (încă o dată) că autorul purta toată vina greşelii. Deschideţi orice tabelă (pe atunci, la feminin, vă mai amintiţi?) de logaritmi dintr-un memorator tehnic de la oricare bibliotecă publică. Veţi întâlni sublinieri peste sublinieri, semn că oamenii tehnicii din acele zile aveau nevoie de logaritmi şi îi foloseau. Pătratul. Cubul. Rădăcina pătrată. Rădăcina cubică... Cei mai mici divizori ai numerelor de la 1 la 10.000. Peste tot sublinieri, semn că tabelele au fost din plin folosite. Şi nicăieri nicio greşeală? Asta s-o credeţi dumneavoastră!...
   Mă întreb dacă după atâţia ani mai ştiţi cum a fost la concursul de admitere. Nimeni nu-ţi interzicea să ai alături, pe pupitru, memoratorul matematic. Chiar dacă ţi se cerea, sau tocmai fiindcă ţi se cerea să gândeşti. Cum aş putea să vă aduc acum proba că un logaritm, pe care l-am folosit, din memoratorul meu matematic, era greşit? Îmi dau seama: n-am cum să vă dovedesc că acesta e memoratorul pe care l-am folosit; oricât de ferfeniţit ar fi de trecerea timpului şi oricât de autentică ar fi vechea mea semnătură de pe prima pagină, dumneavoastră, domnilor, îmi veţi spune că nu luaţi în considerare probe sentimentale... Ştiu, nu totul depinde de gândire. Un logaritm greşit poate face ca un pod să se prăbuşească. Şi o dată cu el (sau chiar şi fără el!) poate face să se prăbuşească o viaţă. Aşa cum a alcătuit-o destinul, desigur, inclusiv ca urmare a erorii de la concursul de admitere. Fiindcă de o altă prezumtivă viaţă a mea ce aş putea să spun? Pentru dumneavoastră, oameni care preţuiţi atât de mult precizia calculului, ce valoare ar putea avea nişte simple supoziţii cu privire la cursul complet diferit pe care ar fi putut să-l ia viaţa mea în absenţa erorii din memoratorul matematic? Vreau să spun, fără nicio vină în ceea ce mă priveşte... Nu-i ca în umanistică, unde un cuvânt nepotrivit într-o limbă străină, care, înlocuit în traducere printr-un sinonim, poate salva un text de la o prăbuşire totală.
   N-am de gând să fac nicio contestaţie şi nu vreau să mă tângui. Nu încerc să vă demonstrez că a fost totuşi un concurs nefericit de împrejurări. Nimeni n-a stabilit atunci dacă să se dea preferinţă gândirii sau meticulozităţii. Eu pot să presupun — şi am presupus ani de zile — că examinatorii au preferat atunci prima cale. Meticulozitatea se dobândeşte în timp, de bună seamă că şi-au zis ei. Înconjurat de meticuloşi, devii tu însuţi, poate, după un număr de ani, meticulos. Dar — şi aici vă dau dreptate — de unde atâţia meticuloşi? Şi de unde atâţia ani?... Dacă asta vă-ntrebaţi acum, pot foarte bine să vă-nţeleg. Dar examinatorii ar fi fost de preferat să-mi spună: ai greşit, la revedere! Şi atunci, ce se alegea de mine? Iată o întrebare pe care eu însumi mi-am pus-o de ani de zile, de îndată ce am descoperit eroarea. (Nu era nevoie să veniţi cu contestaţia dumneavoastră atât de ridicol de tardivă!) Urma să mă conving dacă sunt de-ajuns de perseverent şi anul următor să-mi încerc norocul tot într-o profesiune tehnică? Tradiţia de familie nu cântăreşte nimic... atunci când pur şi simplu n-ai una. Te poţi trezi peste noapte (sau de la un an la altul) oriunde. Cu atât mai mult cu cât, lacom şi marcat de nechibzuinţa adolescenţei, ţi le doreşti pe toate...
   Dar eu nu înţeleg ce doriţi dumneavoastră astăzi, domnilor. Doriţi să-mi anulaţi licenţa şi să mă obligaţi să restitui salariul pe care l-am primit pentru o profesiune pe care am practicat-o, după părerea dumneavoastră, ilegal? Nu pricep la ce v-ar folosi. Sau, mai bine zis, nu pricep cum de vă închipuiţi că aş putea să restitui banii, când ştiţi prea bine că în colţul ăsta de lume nu pot fi restituite sume de bani atât de mari, pentru simplul motiv că banii abia îţi ajung de pe o zi pe alta. Şi nici vorbă nu poate fi să pui ceva de-o parte.
   Dumneavoastră n-aţi reuşit altceva decât să mă faceţi să evadez cu gândul într-un fel mult mai palpabil — iertaţi-mi inadvertenţa — decât obişnuiam s-o fac până la primirea scrisorii dumneavoastră. Ca urmare, fireşte, a aceleiaşi erori din teza mea de la concursul de admitere, pe care eu am descoperit-o chiar a doua zi; şi pe care dumneavoastră pretindeţi că aţi observat-o abia acum, în ajun, după un număr impresionant de ani. Dar asta nu are nicio importanţă. Vă stau la dispoziţie oricând doriţi. Vreau doar să ştiţi că am cântărit cu toată seriozitatea posibilitatea să-mi iau adio de la cariera tehnică.
   Ştiu că o carieră umanistă ar fi fost pentru mine o altă lume. O altă existenţă. Nu ştiu însă dacă v-aţi gândit şi dumneavoastră (dacă asta are vreo importanţă). Datorită unei greşeli de o zecime la logaritmul unui număr — în loc de un ambiţios tânăr antreprenor în construcţii (să zicem), un la fel de ambiţios tânăr literat, poate uşor complexat de ştiinţele exacte, dar pe de altă parte mândru de prezenţa sa în plină cultură! A schimba sentimentul de bărbăţie, în preajma gropii de fundaţie proaspăt excavate adânc în pământ, până la o profunzime nevăzută de lumina soarelui de milioane de ani, cu preferinţa de a deschide zgribulit umbrela încă de la primele picături de ploaie în drum către interiorul fundaţiei culturale ce adăposteşte trufaşa şi uşor complexata (de ştiinţele exacte) comunitate umanistă...
   Limbajul nu ca mijloc de transmitere de informaţii; nici măcar ca plăcere a comunicării, ci limbajul ca frumuseţe în sine. Cu totul altceva. Mă întreb, domnilor, nu dacă ar fi trebuit să vă gândiţi la toate astea înainte de a-mi trimite scrisoarea aceea idioată, ci pur şi simplu dacă ar fi fost omeneşte să vă fi gândit; presupunând că asta ar fi o consolare pentru cineva în situaţia mea. Altă familie, alţi copii. Alte amante — dintr-o altă lume care preferă interioarele, care tresare la sensuri uşor deformate ale cuvintelor. Nu-i vorba că repulsia lor pentru tehnică ar fi putut deveni molipsitoare pentru mine. Tulburător este că n-ar fi fost exclusă propria mea repulsie pentru tehnică. Uriaşa responsabilitate a constructorului de structuri rezistente, mult prea solicitată de-a lungul anilor, ar fi putut să se frângă într-o bună zi. Poate chiar cu mult înainte de frângerea vieţii. Repulsia pentru tehnică, văzută ca o organizare a spaţiului şi chiar a gândirii de un anume fel, dar o dezorganizare a sensibilităţii. Şi mai ales acea comuniune cu meseriaşi de toate soiurile şi de toate mitocăniile, pe care, printr-o prestidigitaţie aproape liber consimţită a spiritului, să mi-o fi însuşit destul de rapid, practic fără urmă de rezistenţa pe care în realitate am opus-o de-a lungul atâtor ani... Când, poate, mi-era sortit să mă aflu pe picior de egalitate cu nu mai mult de zece-cinsprezece persoane cu un temperament nu prea diferit de al meu. Simt foarte exact că una ar fi fost să fii, chiar şi timp de cel mult o oră şi jumătate, de la înălţimea unei catedre, o persoană publică, şi cu totul altceva, pe acelaşi planşeu îmbâcsit de motorină al unei uriaşe hale, să fii mereu, zi de zi, «dom’ inginer», fără să-ţi fie prea clar dacă alţii îţi datorează ceva, sau dacă tu le datorezi lor fiindcă trebuie mereu să plăteşti pentru aroganţa involuntară a unei diplome pe care, iată, domnilor, reiese foarte limpede din ce-mi scrieţi dumneavoastră că nici n-am meritat-o.
   Dar de ce să mă las tulburat numai de gândul că aş fi putut să trăiesc într-o cu totul altă familie — altă soţie, alţi copii... Alte femei iubite? când poate că n-ar trebui să-mi înfrânez imaginaţia — acum că tot s-a declanşat (mulţumită dumneavoastră, domnilor) — s-o înceapă cu vizita la pavilionul expoziţional de mobilă. Acolo unde, chiar şi după un număr de ani de viaţă stabilă, te farmecă, parcă, de fiecare dată, senzaţia de început de drum. Zeci de interioare posibile, din care trebuie — a trebuit — să alegi, vai, doar unul!
   Apoi, foarte curând, trebuie să fi venit şi ziua când, la depozit, cu factura semnată, a trebuit să încarc mobila într-un furgon. Mă frământ să îmi imaginez ce traseu trebuie să fi urmat acel furgon în drum către casă. Dar mărturisesc că îmi e imposibil. În drum către care casă? Aş trişa, desigur, dacă mi-aş îngădui să recunosc în ea cel mai mic detaliu din casa pe care mi-am dorit-o dintotdeauna. Dar abia dacă pot să trec, cu gândul, pragul imaginarei mele case. În vestibul mă aşteaptă deja o lume nouă şi necunoscută. Ce stradă? Ce număr? În ce cartier?... Un vestibul oarecum întunecat fiindcă afară stă să înceapă vijelia. Într-o zi nedefinită dintr-o primăvară nedefinită. Un pachet de cărţi (tehnice), legat cu o sfoară, pe care cineva le-a răsfoit cu ani în urmă. Eu nu, în orice caz, de vreme ce destinul meu urma să fie altul, datorită erorii descoperite de corectori în lucrarea de la concursul de admitere. Un simplu insucces, rămas departe în trecut? Sau un semn al Cerului? Domnilor, măcar de ne-ar trimite Cerul câte un semn clar de fiecare dată când suntem pe cale să comitem o eroare decisivă!...
   Şi poate că nu trebuie să fi primit vreo înştiinţare că în trecutul tău îndepărtat s-a comis o greşeală (într-una din lucrările de la concursul de admitere) ca să admiţi, cu privirea pierdută în direcţia pachetului de cărţi tehnice legate cu sfoară, că ceva mai târziu ţi-a trecut prin minte un gând amar — printre atâtea altele — în legătură cu cea pe care ai cunoscut-o frecventând mediul în care destinul te-a aruncat în urma unei erori nedescoperite la timp: soţia ta. Poate că şi dumneavoastră v-aţi gândit într-o bună zi, domnilor. Chiar şi fără să fi primit o înştiinţare atât de ridicolă. Privind-o într-o dimineaţă, trezit înaintea ei, străină în acelaşi pat cu tine: de ce ea şi nu alta? Trist, nu-i aşa, domnilor? Cumplit de trist. Un fluid cică trece de la unul la altul când vine iubirea şi asta îţi spune că nu greşeşti. Dar când alergi după o femeie (dintr-un mediu ce nu-ţi era destinat), sau poate chiar şi destinat fiind, cine ştie, şi ea nici nu te respinge şi nici nu arată vreo iniţiativă, atunci ce poţi să crezi, obosit de atâta stăruinţă: că nu poţi trăi fără ea? Sau că totul nu este — n-a fost! — decât ambiţia să însemni pe răboj încă o victorie? Nu în materie de femei — nicidecum. Ci pur şi simplu încă o victorie în viaţă...
   Dar, cum nu poţi trece cu imaginaţia dincolo de vestibulul întunecos al unei case nedesluşit conturate, în faţa căreia aşteaptă un furgon plin cu mobilă care n-a fost niciodată cumpărată, gândul victoriei iluzorii însemnate pe răboj poate că nu-i tocmai aşa de negru. Cel puţin ştii sigur că, dezlegând sfoara cu care sunt legate vechile cărţi tehnice, există şanse mari să dai tocmai peste memoratorul tehnic cu pricina. Şi nu că te-ai mai apuca, acum, la bătrâneţe, să cauţi greşeala care ţi-a schimbat cursul vieţii, dar poţi oarecum să fii sigur că ea există. Oamenilor cu ochiul format — corectorilor — le-a scăpat, iată, pe unul din nenumăratele rânduri unde literele, cifrele, formulele au conturul încă net, deşi alinierea lor nu mai era chiar perfectă din cauza maşinilor de tipărit care începuseră deja să se deregleze.
   Iar dacă inconştienţa, poate, m-a făcut să n-am nicio ezitare în ziua aceea când mi-am scris lucrarea de concurs, îmi aduc aminte la fel de bine cum, cu alte ocazii, la şcoală, mi s-a întâmplat de atâtea ori să intru în criză de timp scriindu-mi «lucrările de control», cum li se spunea pe-atunci. În criză de timp şi în panică. Totul a fost trecător, bineînţeles. Pe atunci. Dar ce mă fac dacă astăzi intru în criză de timp?... Poate nu şi în panică, fiindcă iată, după greşeli cu duiumul comise timp de o viaţă — cu sau fără voie, cine putea s-o spună? — constat că totul a rămas fără urmări grave. O viaţă posibil schimbată? Schimbată în raport cu ce? Cu destinul?
   Al dumneavoastră, cu regret
   Etc. etc. etc.”

***

^*Din volumul de povestiri Visul văduvei
Publicat şi în Luceafărul05.06.1995