Între Galeria de pictură şi Agenţia de voiaj*

Dincolo, pe partea umbrită a străzii, sus pe clădiri — la ultimul etaj, pe terase sau la mansarde — erau toate acele locuri înalte de unde ziaristul Tino Ruvole credea că şi-ar fi putut lansa incendiarele sale fiţuici volante. El să nu mai fie acolo şi mecanisme simple şi ingenioase să le catapulteze în spaţiul transparent dintre clădirile cenuşii. În închipuire le văzuse de atâtea ori, în ultimii ani, sus, în vântul străzii, gonind, singure răsucindu-se în aer, puzderie, după declanşarea mecanismului la momentul potrivit.

Aşteptând-o pe Rita Vico în sala de la stradă a galeriei de pictură ASPES, Tino Ruvole se uită în sus la balconaşul de sub acoperiş, cu câteva etaje peste agenţia de voiaj a companiei aeriene RUE–U.F.T. Dincolo de balconaş, acolo sus, îndărătul uşii zăvorâte, la un capăt de scară întunecoasă şi plină de praf, cu o sacoşă suspectă în mână, puteai oricând să dai nas în nas cu poliţia secretă. Şi lor le captau atenţia locurile înalte — ferestruici, ziduri cenuşii, cornişe — periculoase din punctul lor de vedere. Cu siguranţă că aveau situaţia exactă a căilor de acces către acele locuri.

Parcă nici nu-ţi venea să crezi că nu mai departe decât acum o jumătate de an o cortină grea se lăsa între ei şi lume, în apartamentul lui Tino Ruvole, de îndată ce Rita Vico închidea uşa în urma ei. Prelungeau tăcerea, asta era: fiindcă ea rămânea lângă uşă secunde în şir privindu-l drept în ochi, fericită. Toate plăcerile le prelungeau, numai să uite de lumea de afară. O beţie de plăceri. Se gândi cu un fior de amărăciune că îi era aproape totuna dacă avea s-o întâlnească sau nu într-o zi ca asta.

Un vizitator trecu agale prin dreptul vitrinei şi, timp de o clipă, îl fixă bănuitor pe Tino Ruvole. Afară la uşă un cerşetor stătea rezemat de zid, cu mâna întinsă. O manşetă jerpelită, un cot peticit. Ruvole îi privi profilul încordat, mâna întinsă ferm şi iarăşi căzu pe gânduri... Cine putea stăvili înaintarea tancurilor?... O patrulă trecea în pas cadenţat pe mijlocul trotuarului — un subofiţer şi doi soldaţi — în şir, agale, insensibili la agitaţia străzii. Ce puteai să faci cu foile volante împotriva tancurilor? Pe cine să convingi?

Ziaristul Tino Ruvole se întoarse către tabloul de la marginea peretelui. Trebuia oare să privească ceva şi aici în interior? O formă cenuşie, fără contur şi fără culoare. Titlul, scris cu litere mici, nici nu-l putea desluşi. Îl căută din privire pe vizitatorul bănuitor de adineauri. Dar sala se golise, în timp ce tablourile cenuşii dormitau obosite pe pereţi, de jur împrejur. Afară în stradă, un cerşetor şchiop şontâcăi nehotărât către cel dintâi, rămas nemişcat, cu mâna întinsă ferm. Titirez năuc, îşi zise Tino Ruvole — asta îi sugera. Dar pe buzele cerşetorului şchiop flutura un zâmbet ironic. Sau uşor amuzat. Tino Ruvole închise ochii. Un mecanism cu elastic — un fel de praştie — se declanşa sus deasupra agenţiei de voiaj RUE–U.F.T., proiectând către mijlocul străzii un pachet alb de mărimea unui caiet gros de şcoală. Pachetul se dezmembra instantaneu şi din el porneau să se răspândească sute de foi volante care chemau la revoltă. Aceleaşi foi volante luate de vânt. Coborând contorsionate, arătându-şi nenumăratele feţe. Tino Ruvole le auzea foşnind peste zgomotul străzii. Dar nu era un zgomot obişnuit. Doar murmur molcom de voci şi, ici-colo, paşi pe trotuar. Adică fără vuietul maşinilor.

Deschizând ochii, văzu mulţimea umplând bulevardul, o mulţime care aproape că nu se mai mişca. Peste capete, pe partea cealaltă, o maşină staţiona în dreptul agenţiei de voiaj. În afară de aceea — nicio altă maşină pe tot întinsul bulevardului, atât cât puteai să cuprinzi stând în sala dinspre stradă a galeriei de pictură ASPES. Circulaţia fusese întreruptă şi Tino Ruvole îşi încordă auzul, aşteptându-se să desluşească venind de departe scrâşnetul metalic al şenilelor de tancuri. Dar nu se auzea nimic. Cei doi cerşetori stăteau de vorbă ca şi cum ar fi fost numai ei pe toată strada. Casa lor era oraşul întreg. În uşa deschisă dintre oficiu şi salon se ivise pictorul, stăpân pentru câteva zile al galeriei. Din spatele lui, din oficiu venea lumină de la o veioză. El stătea nemişcat şi privea cu reproş. Ziaristul şi-l închipui spunând: — Dacă în loc să-mi priveşti tablourile, te uiţi în stradă, de ce-ai mai intrat? Dar în galerie Tino Ruvole era acum singur. Oare la ce oră aveau să închidă magazinele?

„O oarecare siguranţă de sine”, se gândi ziaristul privindu-l din nou pe cerşetorul de afară — „ba chiar un pic de aroganţă”. În clipa aceea observă că erau trei. Cel cu mâna întinsă stătea de vorbă cu alţi doi, ultimul venit fiind tot un fel de titirez năuc, ca şi cel de-al doilea. O conversaţie plină de patimă reţinută.

Oare până unde se întindea rumoarea vocilor? Peste capete, abia dacă se vedea, în stânga, departe, panoul uriaş de deasupra intrării cinematografului Britela. Nu puteai să desluşeşti ce film rulează, dar era clar că schimbaseră filmul peste noapte: afişul era prea plin de culori ca să semene cu cel de ieri. Numai gândul că mai era cineva care încă nu uitase culorile, şi putea să te facă fericit — dacă puteai să uiţi, măcar pentru câteva clipe că te afli într-o galerie de pictură şi că prin vitrina imensă radiază neliniştitor rumoarea egală a vocilor. La fel ca mai înainte? Un semiton mai sus?... Dacă un girofar de la maşina poliţiei nu mai putea trece azi cu viteza nebună din celelalte zile, însemna oare că mulţimea tindea să se reverse peste carosabil?...

Tino Ruvole n-o mai putea aştepta acolo pe Rita Vico. Ieşi în stradă, trecând chiar pe lângă braţul întins al cerşetorului de lângă uşă. Dar acolo nu puteai înainta nici repede, nici prea departe. Cine nu ştia că de o bună bucată de vreme trăiai pe-aici într-o lume săracă? Dar parcă niciodată până astăzi sărăcia nu fusese atât de izbitoare. Feţele posomorâte, da, sigur, cu ele erai obişnuit, indiferent pentru ce ziar lucrai. Dar îmbrăcămintea? Oare unde îţi fuseseră ochii să nu bagi de seamă că ajunsese nu numai extrem de demodată, dar şi ponosită? Ba chiar extrem de ponosită. Ziaristul se uită în urmă la cerşetorul din uşa galeriei ASPES. Nu numai sigur pe sine, îşi zise el, dar şi c-un fel de zâmbet triumfător de astă dată. Câţiva de aceeaşi teapă cu el îi vorbeau cu însufleţire, iar el zâmbea în felul acela unic, sfidător–arogant–triumfător... Probabil că nici patrula (sau patrulele: cine ştie câte or fi fost) — subofiţerul şi cei doi soldaţi — nu mai avea loc să treacă nestingherită prin mulţime, de-a lungul trotuarului. Pictorul, stăpânul pentru câteva zile al galeriei, se ivise şi el, dincolo de vitrină, privind în stradă neliniştit. Dar cine ştie ce vedea — pictorii ăştia văd totdeauna lumea cu alţi ochi; în orice caz, în alte culori. Aproape sigur, scrâşnetul şenilelor de tancuri nu-i ajungea la ureche. Iar girofarul de pe maşina poliţiei se învârtea în aceeaşi poziţie, undeva peste capete, înainte să fi ajuns în dreptul cinematografului Britela — de bună seamă că maşina nu mai putea să răzbească prin mulţime.

Sus, pe ferestruicile de la mansarde, prin balconaşe — nici ţipenie. Tino Ruvole era probabil singurul din toată mulţimea aceea imensă care îşi mai ridica privirea într-acolo: deja o privire în trecut. La ce bun să te mai aştepţi ca mecanisme ingenioase să catapulteze deasupra mulţimii în zdrenţe fiţuici incendiare?

Cerşetorul de la uşa galeriei de pictură ASPES parcă zărise deodată, la o oarecare depărtare de el, ceva foarte straniu. Privea fix acel ceva foarte straniu, iar mâna întinsă i se lăsase cumva involuntar în jos. Dar Tino Ruvole nu descoperi nimic în jur despre care să fi putut scrie nu un articol, dar nici măcar un singur rând coerent. Pentru prima oară se gândi că poate n-are stofă de jurnalist. Impresii, asta da. Mecanismele de catapultare: simplă imaginaţie. Că se înmulţea cu fiecare minut numărul cerşetorilor? Cine să-l creadă? Izolaţi, fiecare cu teritoriul său, la fel ca leii de mare pe o bucată de plajă bolovănoasă din Groenlanda. Şi la fel de fioroşi (pentru un ochi exersat de ziarist). Asta ar fi fost demn de crezare pentru cititorul lui. Dar acum... Cerşetorul se depărtase deja de uşa galeriei ASPES, străbătând mulţimea către un punct numai de el ştiut. Numai de el? Erau deja pe puţin zece-doisprezece cerşetori în jurul său, care îl înconjurau mergând în aceeaşi direcţie. O atitudine aprobatoare, ar fi scris despre el Tino Ruvole. O manşetă jerpelită, un cot peticit. Dar peste tot în jur. Unde dispăruse lumea elegantă care se perinda la orice oră din zi prin dreptul cinematografului Britela şi prin faţa agenţiei de voiaj a companiei aeriene RUE–U.F.T.? Îşi aminti deodată că de fapt agenţia rămânea goală zile în şir — un simplu decor, cu un interior elegant, luminat à giorno. Iar acum agenţia se închisese — asta se putea observa chiar şi peste marea de capete. Oricum, stewardesa de carton pe care o scoteau peste zi în faţa intrării dispăruse. Tino Ruvole se întrebă dacă apucaseră s-o bage înăuntru sau încăpuse pe mâna mulţimii furioase. O fotografie impecabilă, lipită pe carton. Dispăruse odată cu lumea elegantă de pe bulevard. Sărăntocii unei lumi întregi. Ziaristului îi veni în gând cuvântul manifestaţie şi simţi că îl trec fiorii. Mecanismele de catapultare i se părură mai inutile decât oricând. Dacă un nor întreg de fiţuici volante ar fi trecut acum în zbor pe deasupra străzii, probabil că nimeni nu le-ar fi luat în seamă. Un val de îmbrânceli trecu prin mulţime ca un vârtej de furtună. Tino Ruvole se trezi pe jos şi cineva îi strivi mâna cu un toc de bocanc. Încă un pic şi avea să-i fie din nou dor de Rita Vico. Măcar de-ar întâlni-o.

Se zbătu să se ridice cât mai repede ca să nu-l strivească de tot. Cum să-i zici? Ambuscadă pe bulevard, între cinematograful Britela şi agenţia de voiaj RUE–U.F.T.? Dar mulţimea de cerşetori ocupa tot bulevardul, cât vedeai cu ochii. Un urlet de mânie se ridică, surd, ceva mai departe, strident în imediata vecinătate, când turela unui car blindat se ivi departe, în capul bulevardului. Ruvole nu putu să-şi dea seama dacă se împiedicase acolo sau înainta. Dacă voiai neapărat să vezi amănunte, te uitai în jur şi tot ce putea să-ţi treacă prin minte pentru moment era că toţi cerşetorii ăştia n-ar fi avut altă soluţie decât să-şi dea unul altuia de pomană dacă ar fi vrut să se aleagă cu ceva. Dar nu mai doreau asta. Era de-ajuns să le vezi feţele. Un ziarist trebuie să-şi păstreze sângele rece. Dar un cerşetor n-are nicio obligaţie. Tino Ruvole îşi supse mâna însângerată. Dacă te uitai cu atenţie, puteai să desluşeşti în lungul rănii în formă de potcoavă până şi cuiele de la blacheu. Judecând după îmbrăcăminte nici n-ai fi zis că vreunul din jur ar fi putut să poarte încălţări atât de solide. Dar omul sărac — îşi zise jurnalistul — îşi face planuri de viitor mai mult decât cel înstărit. Sărăntocul se gândeşte la iarnă, mai ales dacă ştie că urmează să-şi petreacă nopţile geroase prin sălile de aşteptare ale gărilor neîncălzite.

Dar acum, ce gări? Lumea şi-a construit o spoială de civilizaţie, după care s-a apucat să spargă vitrine cu furie. Scrâşnetul metalic al şenilelor de tanc nu s-ar mai fi auzit nici dacă ar fi trecut la zece metri depărtare. De atâta vacarm. Instinct de ziarist? Da. Îl căută cu privirea pe cerşetorul de la intrarea în galeria ASPES dar nu-l zări nicăieri. Trebuia să completezi cu imaginaţia. Un articol de suprafaţă, la fel ca multe altele, asta avea să facă a doua zi. Doar că mai straniu de astă dată. Chiedo Gof ar fi zis că ăsta-i o porcărie de articol. Mai bine să scrii despre bileţelele zburând prin aer, fie ele şi imaginare. Cel puţin bileţelele sunt o năzuinţă omenească. Sau cam asta ar trebui să reprezinte. Pe câtă vreme aici? Un bulevard plin de cerşetori? Hai să fim serioşi! Cine i-a adunat? Niciun delator printre ei cu trei zile înainte? Cu două zile? Sau măcar cu o singură zi?

La urechile lui Tino Ruvole ajungeau în ritm ameţitor zgomote de vitrine prăbuşindu-se sparte în ţăndări. Din nou impresii? Să-i spui lui Chiedo Gof, la redacţie, că nimic nu-i mai minunat pe lume decât o sută de vitrine sparte? Parcă îi şi vedea mustaţa căzută de uluire. Sparte, zici? Cu bâta, sau cu ce? De parcă asta avea vreo importanţă.

„Erai destul de înalt, Tino Ruvole, nu? Pe vremuri. Cum de n-ai mai fost în stare să vezi dacă turela carului blindat s-a oprit acolo în depărtare, sau a continuat să înainteze în mulţime?” Ce-ai fi putut să-i răspunzi? Că de fapt nu erai decât o biată fiinţă măruntă? Sau că întâmplarea a făcut ca cerşetorii de pe strada aia să fie giganţi cu toţii? Ziaristul se gândi pentru prima oară că de fapt cerşetorii pe care îi întâlnise până atunci fuseseră cu toţii piperniciţi. Şi bineînţeles slabi şi lihniţi de foame.

Cineva îl lovi peste mâna rănită cu o umbrelă ferfeniţită — un baston cu spiţe ruginite, peste care atârna o zdreanţă neagră. Se strâmbă de durere şi pentru o clipă uită de sublimul vitrinelor sparte.

Ce joc al hazardului, se gândi, nu mai puţin încântat decât avea să fie Chiedo Gof: toată lumea se revărsa acum într-o singură direcţie — către capătul bulevardului, acolo unde se oprise turela carului blindat. Cine dădea tonul în tot ce se întâmpla? Mărunt într-o mulţime imensă, nu numai că nu puteai să vezi dacă turela s-a oprit sau nu, dar nici măcar nu puteai să afli dacă i s-au mai adăugat şi alte turele. Spărgând vitrine, cerşetorimea avea de gând să pună mâna pe carele blindate, să le zgâlţâie, să le legene ritmic, amplificând mişcarea până ce avea să le răstoarne în sus cu pneurile lor impecabile şi ucigaşe.

Pe nesimţite, Tino Ruvole se întoarse cu gândul în urmă. Cu ani în urmă. Era la şcoală şi iarăşi nu pricepea de unde îşi trăgea forţa banda de derbedei. Nume pe care le uitase, dar îi rămăsese în amintire rânjetul lor satisfăcut. Abia acum putea însă să facă o comparaţie: indiferent cât de vrednic de dispreţ ar fi fost rânjetul bandei de derbedei, cei buni nu zâmbeau niciodată în superioritatea lor. Şi deodată îl săgetă, poate pentru prima oară, durerea dispreţului faţă de banda cealaltă, din care, cu siguranţă, făcuse şi el parte. Cei buni. Care, jigniţi în mândria lor, nu zâmbeau niciodată. Erau — fuseseră — buni la carte şi aveau de partea lor dreptatea.

Era clar: cerşetorii care umpleau bulevardul nu cereau de pomană. Ziaristul, asurzit de zgomot, stătea cu privirea aţintită spre gurile de foc de la turelele carelor blindate. Dar dacă se trăgea undeva, împuşcăturile se auzeau venind de departe. Şi tot acolo în depărtare se auzeau sirene de ambulanţe. Pentru o ureche exersată nu era greu să le distingă de sirenele poliţiei. Poliţia avea ceva foarte agresiv în sirena ei, deşi în ultima vreme nici despre ambulanţă nu mai puteai să juri că-i o ambulanţă adevărată. Oricum, aici, peste capetele mulţimii întărâtate, ţevile mitralierelor de la turelele carelor blindate rămâneau doar o ameninţare. Guri de foc din care nu ieşea foc şi poate că nici n-avea să iasă vreodată. Tino Ruvole tresări la zgomotul unei explozii tocmai când se aştepta mai puţin. Undeva foarte aproape de astă dată. Se uită spre turela carului blindat şi o văzu înconjurată de flăcări. La fel ca banda de derbedei din anii de şcoală, mulţimea de cerşetori nu era dispusă să ia în glumă nimic din ce se-ntâmpla. Nici atunci şi nici astăzi. Prin flăcări, ţeava de mitralieră se roti odată cu turela carului blindat până ajunse în direcţie opusă. La a doua explozie, Tino Ruvole nici nu mai tresări. Ceva mai departe, al doilea car blindat era şi el în flăcări. Oare Chiedo Gof avea să creadă ceva din toate astea? Puteai foarte uşor să te pui în situaţia unui redactor-şef şi să admiţi că primul gând care îţi venea în minte era că reporterii îşi pierduseră minţile. Era şi timpul. De mult era timpul să-ţi pierzi minţile. Şi ce altceva erau mecanismele ingenioase ale lui Tino Ruvole, lansatoare de fiţuici volante incendiare, dacă nu un delir? Dar, Dumnezeule, cât de inofensiv! Carele blindate erau cuprinse de flăcări şi nu le mai rămânea altceva de făcut decât să ambaleze cu toată forţa motoarele. Un fum înecăcios, mirosind altfel decât fumul de la oricare alt vehicul, înainta în valuri printre picioarele mulţimii, se ridica peste capete şi atunci îi simţeai mirosul ciudat. Carele blindate fugeau. Ziaristul zări peste capete turelele îndepărtându-se în mare viteză, ducând cu ele flăcările, răspândind în spaţiul dintre clădiri vălătuci de fum negru.

Mulţimea se rări brusc şi în clipa aceea Tino Ruvole o zări pe Rita Vico alergând spre el. Toţi se îndepărtau, în timp ce ea se strecura fără nicio greutate prin mulţimea deodată rărită, apropiindu-se de el, cu ochii râzând. De astă dată ştia mai multe, se pare: venea dinspre carele blindate care fugeau părăsind bulevardul în vuiet de motoare ambalate la maxim. O strânse tare şi se învârti cu ea în braţe, în locul acela, ticsit cu câteva clipe în urmă, acum rămas aproape gol. Aşteptând-o — când? în urmă cu câţi ani? — în galeria de pictură ASPES nu putuse să-i treacă prin minte o întâlnire atât de fericită cu ea. O aştepta din anii de şcoală, de pe vremea când banda de derbedei, dincolo de o baricadă invizibilă, rânjea victorioasă, presimţind, de bună seamă, că într-o zi va avea şi motive s-o facă.

— Vino.

O luă de mână şi o trase către galeria de pictură ASPES. Dar ea se împotrivi:

— Mai stai puţin.

În orice împrejurare, cu oricine ar fi fost, lui Tino Ruvole îi veneau în minte fraze din reportajul ce urma să-l scrie: „Bulevardul se golea, în timp ce motoarele carelor blindate se auzeau tot mai departe.” O înţelegea perfect pe Rita Vico: îţi venea greu să te saturi de ceea ce vedeai în jur — trenţăroşii lumii, cerşetorii alergând cu toţii în aceeaşi direcţie, în urma carelor blindate. De fapt motoarele aproape că nici nu se mai auzeau. Doar larma victorioasă a vocilor străzii. Întâlnirea lor: nesperată. Un miracol în mulţimea care umplea bulevardul până acum câteva minute. Dar era ceva personal şi despre asta Tino Ruvole nu putea să scrie în reportaj. În câteva clipe ajunse însă la concluzia că nici lui Chiedo Gof nu simţea nevoia să-i povestească.

— Vino, o chemă din nou. Şi o trase de mână.

De astă dată ea nu se mai împotrivi. Odată bulevardul golit de mulţime, se puteau vedea peste tot vitrinele sparte — milioane de cioburi de sticlă zăcând pe trotuare, mai ales pe partea străzii unde se afla galeria de pictură ASPES. Se însera. Nu mai era nimeni în preajmă şi bineînţeles că nici înăuntru. O încuiaseră şi lăsaseră lumina aprinsă. Dar nu mai aveai nevoie de uşă. Tino Ruvole şi Rita Vico pătrunseră de-a dreptul prin vitrina spartă. Cioburile de sticlă le scrâşniră sub picioare. Ziaristul se opri în faţa primului din tablourile acelea cenuşii pentru care nu avusese ochi să-l vadă acum câteva ore.

— Ce culori frumoase, remarcă Rita Vico.

Ruvole îi aruncă o privire mirată şi se uită apoi la tablou. Pe plăcuţa de carton alb de dedesubt stătea scris: „Tron.” Poate lumina era alta acum, poate înainte nu-l privise cu destulă atenţie, dar tabloul era într-adevăr plin de punctişoare colorate, pe care mai înainte nu le observase. Uşa ce dădea în oficiu rămăsese întredeschisă, dar dincolo de ea stăruia întunericul. Aşadar, Tron... Îl bucura să poată desluşi — vag — forma unui tron. Somptuos, aşezat pe un piedestal înalt, cenuşiu totuşi, c-un număr de trepte. Ziaristul nu avu curiozitatea să le numere. Sub tabloul de alături, pe un cartonaş la fel ca cel dintâi stătea scris „Cetate”. Aceleaşi punctişoare luminoase, dominând forma cenuşie cu culorile lor. Rita Vico privea şi ea fascinată. Deasupra unor ziduri împrejmuitoare, întunecate — un cer uşor luminos; lumina venea parcă de la străzi luminate, pe care zidurile de apărare le ascundeau vederii. Peste creneluri, punctişoare mai ales galbene şi portocalii luminau un cer crepuscular... Apoi, în dreapta, un alt tablou: „Catedrală.” Din faţa catedralei, Tino Ruvole îşi întoarse privirea spre stradă. Pe partea cealaltă, luminat à giorno, se zărea interiorul agenţiei de voiaj a companiei aeriene RUE–U.F.T. Chiar şi cu vitrina spartă, interiorul arăta la fel de elegant şi de promiţător. Se gândi că poate totuşi n-avea destul sânge rece pentru meseria de ziarist.

***

^*Din volumul de povestiri Visul văduvei
Publicat şi în Luceafărul, 25.09.1994