Marocco sau Ziua Deşertului (40)*

Clipele pierdute. Imaginile pierdute

♠

   Prima conservă de carne pe care o luase de pe raft i se păruse uşoară, suspect de uşoară; mâna ţinând conserva luată de pe raft ezitase surprinsă o clipă sau două înainte de a duce mişcarea până la capăt. Nu fusese totuşi chiar o surpriză — se aşteptase să nu mai găsească mare lucru înăuntru. Logica spunea că da, în ceva trebuia să se fi transformat conţinutul acelor cutii de tinichea după activarea hidrocarbonului. Un gaz, un fum, ceva, orice. Dar nu, înăuntru nu mai rămăsese chiar nimic. Iar dacă într-adevăr, aplecându-şi faţa spre prima conservă pe care o deschisese, lui Iovan i se păruse că miroase a fum, nu era deloc sigur că mirosul acela era real sau doar amintirea mirosului care trebuia să se fi ridicat din acea gelatină negru-verzuie pe care o observase în primele zile în farfuriile de pe unele mese din restaurante.
   Catarame de la curele zăceau pe jos şi aici în supermarket, la piciorul rafturilor, alături de alte vestigii ale Zilei Deşertului — pixuri, ceasuri de mână, legături de chei, ceva mai încolo un foarfece deschis, ca un strigăt mimând dorinţa neputincioasă de a evada din Infernul Zonei Talbot XQ, iar încă şi mai încolo zăcea pe jos un clipboard cu mai multe foi liniate prinse în clemă, cu câteva însemnări pe care Iovan nu riscă să le citească...
   Nu era niciun dubiu, din cutiile care conţinuseră cândva carne se ridica un iz de fum stătut care amintea vag de mirosul rămas până în zori, unde oare?... Undeva, într-o grădină, toamna, când se ardeau pe înserat grămezile de frunze uscate... Şi oare nu acelaşi iz de fum stătut îl emana... spaţiul intergalactic? Dacă era nevoie ca cineva să îşi imagineze, putea fi evocată materia primordială a galaxiilor în chip de fum în mişcare de răsucire, răsfrânt într-o oglindă ovală, ca în basmele cu personaje ce au darul să citească viitorul, astfel că, subţiindu-se şi destrămându-se rotocoalele de fum şi limpezindu-se centrul imaginii din oglindă, să se dezvăluie la un moment dat un viitor în care Iovan se vedea pe sine în chip de solitar încropindu-şi precum Robinson Crusoe, la un capăt de plajă, o gospodărie, cum putea şi din ce putea, unde avea să cultive plante şi numai plante, ale căror seminţe nu îi era prea clar de unde avea să şi le procure. În timp ce marea, vuind surd la numai câţiva paşi distanţă, trecută prin Zona Talbot XQ, nu mai ascundea în adâncurile ei nici peşti, nici mamifere acvatice. Doar alge... (Dar cu celenteratele ce se întâmplă?)
   Da, era posibil.
   Materia de un anumit tip putea parcurge, numai ea, timpul pe o cale ocolită, până atunci neîncercată, separându-se pe lungimea unui interval de însuşirea de a fi însufleţită, spre a redeveni ceea ce era într-un punct din viitor, cine ştie când şi cine ştie unde. Cine îşi închipuise că săgeata timpului îşi dezvăluise până acum întreaga rodnicie în evenimente se înşela.
   Nu tot ce se poate întâmpla se întâmplă, şi se întâmplă uneori şi ceea ce nu s-ar fi putut întâmpla.
   Totul era posibil...
   Gânduri melancolice îl făcuseră să zâmbească în sinea sa de atâtea ori în trecut imaginându-şi că niciuna din clipele trăite nu avea să se piardă, poate, pentru totdeauna, aşa cum nu dispăruse din univers radiaţia cosmică de fond rămasă de la Big Bang. Undele imaginilor poate că se duceau undeva, undeva între astre; undele sunetelor aveau şi ele la dispoziţie spaţii infinite pentru a hălădui la nesfârşit. Omenirea avea să descopere într-un final mijlocul de a da de urma imaginilor considerate pierdute pentru totdeauna — a imaginilor şi a sunetelor, a clipelor trăite de fiecare de-a lungul vieţilor. Unde — în ce — puteau clipele să fi rămas încrustate?... Se spunea că Leonardo da Vinci ar fi fredonat în timp ce picta pe zid — şi că în vopseaua umedă lăsată în urmă de penelul său vibrând în ritmul undelor sonore ar fi rămas întipărită amprenta vocii sale. Nu cumva ar fi putut să o reînvie oamenii curioşi şi inventivi, îndepărtând, peste secole, cu grijă, straturi de vopsea uscată?... Şi poate că, tot aşa, şi imaginile rămâneau cumva încrustate undeva, nu se ştia unde şi nu se ştia cum... Amintirile însemnau ceva, poate că însemnau chiar foarte mult, dar cu siguranţă nu erau de-ajuns. Omenirea ar fi avut ce recupera în afara amintirilor, iar vremea când preocuparea pentru recuperarea clipelor avea să devină prioritară se contura a nu fi prea departe, în pofida irosirii dezlănţuite, din ultimii ani, a tot ce putea fi consumat, sub imperiul Hazardului.
   Gândurile lui Iovan deveniseră şi mai melancolice, acum când bătea de unul singur, sub soarele arzător, străzile pustii de dimineaţă până seara şi nu mai întrezărea niciun mijloc pentru descoperirea clipelor perindate timp de atâtea mii de ani în vieţile atâtor miliarde de oameni. Dar când se naşte melancolia dacă nu atunci când nu mai întrevezi nicio posibilitate şi nimic nu depinde de tine ci totul depinde de Hazard? Melancolia era creditul acordat cu inimă uşoară Hazardului.
   Iovan îngenunche lângă una din nenumăratele sfere de metal aşezate în şiruri pe trotuarele din zona gurii de metrou de la Piaţa Romană. Sfera era netedă la atingere şi încălzită de soare. Cineva călcase pe ea atunci, în Ziua Deşertului, sau poate înainte: desenul geometric al tălpii rămăsese întipărit chiar în vârful sferei; călcase fără doar şi poate din joacă, şi nu putea să fi fost decât un tânăr; un tânăr care lăsase acel unic semn al trecerii prin viaţă. Era un prim pas spre identificare: tânăr şi bărbat; iar următorul pas era: unul din numeroşii studenţi care treceau prin zonă la orice oră din zi; aici, la doi paşi de staţiile unde îşi aveau capătul de linie o mulţime de autobuze. Câteva rămăseseră în staţie, două sau trei aliniate la bordură, iar unul care apucase să strice un pic alinierea, dând să iasă la largul carosabilului. Rămăsese oblic faţă de celelalte, abia un pic ieşit cu botul de la bordură... Iovan îşi înălţă privirea spre oglinda retrovizoare din stânga, dar era prea departe ca să vadă prin ea locul gol al şoferului. Vântul răsfoia o carte căzută cu foile în sus, peste care căzuseră ploi, o răsfoia neglijent şi foile erau scorţoşite şi lipite câte două, câte trei. Şi totuşi se mişcau în vânt. Vru să şteargă cu degetul urma de pantof de pe sfera neagră de metal, dar urma nu se lăsa ştearsă. Presupuse că pe sferă nu era praf ci cauciuc ars, dar când îşi apropie faţa de sferă nu simţi niciun miros de cauciuc ars ci doar acelaşi iz de fum stătut care... Iovan fu cât pe aci să îşi lase din nou gândul să îi zboare la izul de fum din spaţiul intergalactic, dar îşi îndreptă încă o dată privirea spre oglinda retrovizoare din stânga a autobuzului şi i se păru că vede acolo ochii ficşi ai şoferului pândindu-l. Sări să alerge într-acolo dar după doar câţiva paşi se împiedică de o motocicletă răsturnată în rigolă, dincolo de şirul de sfere negre de metal. Iar când se ridică să-şi continue drumul, prin oglinda retrovizoare nu-l mai privea nimeni. Doar că motocicleta răsturnată îi provocase o rană la picior şi îi rupsese într-un loc pantalonul.
   Pe scaunul şoferului nu rămăsese decât un pix, nu o legătură de chei, aşa cum Iovan s-ar fi aşteptat. În rest, totul se răcise în jur.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.