Locul cărților în etajere

Ce îngrijorare să fie mai plăcută sufletului decât aceea că în casă, cărțile, tot înmulțindu-se cu anii, ajung să nu își mai găsească loc în etajere?
   Unele ocupă locuri privilegiate. Așa că, vrând–nevrând, dau toată ziua cu ochii de ele. Altele au nimerit în locuri mai dosnice, pe rafturi joase, sau chiar ascunse îndărătul unor ușițe. Motiv pentru care există riscul să uit cu totul de ele. Ceea ce cărțile nu merită, negreșit. De aceea simt nevoia să-mi împrospătez periodic memoria în privința locului și a personalității cărților ce viețuiesc de atâția ani în casă. Sunt momente de reverie când mă opresc în fața etajerelor și contemplu rând pe rând cotoarele. Ceea ce îmi dă totodată prilejul să fac unele observații de ordin estetic. De exemplu constat cât de mult contează într-un anumit aranjament titlurile scrise cu litere mari aproape cât grosimea cotorului. Mă întreb cât de mult ar avea de pierdut cărțile de pe acel raft dacă pe două cotoare alăturate n-ar fi scris cu majuscule de-o șchioapă: DE GAULE și HERRIOT. Scrisul mare, prin graiul lui închegat, dar și notorietatea celor două nume, salvează de la muțenie celelalte cărți de pe raft, cele pe ale căror cotoare titlurile sunt scrise cu litere obișnuite, adică prea puțin inteligibile de la distanță.
   Nu este lipsită de importanță nici armonia culorilor. Roșul nu se potrivește neapărat cu bleu-ul, dar ce pot face dacă în anii ’50 Biblioteca pentru toți a reapărut, după o destul de lungă absență, într-o nouă serie, în două culori: roșu pentru cărțile de autori români, bleu pentru cele de autori străini. Musai deci să stea alăturate. Mai târziu, în anii ’60, Biblioteca pentru toți s-a reorientat, hotărând că autorii români se cuvine să nu fie editați în colecții distincte. Printre altele, poate, și pentru că — nu știu, mă gândesc — bleu-ul autorilor străini putea să dezavantajeze, în termeni de atractivitate, roșul românilor. Și atunci s-a dat liber la toate culorile curcubeului; parcă mi-i și imaginez pe redactorii de carte întrecându-se în a descoperi nuanțe — , susținându-le, pledând pe lângă șefii lor și pe lângă cei ce struneau ideologiile, la modă pe vremea aceea.
   Așa se face că am descoperit o combinație neașteptat de încântătoare: roșu, roz, albastru. Când ochii o percep, simt instantaneu cum mi se instalează în suflet o stare de bine.
   Dar așezarea în etajere ține seama și de vârsta cărților, cele mai vechi, cele din copilărie fiind desigur privilegiate.
   Deasupra uneia din etajere, altminteri destul de scundă, cea mai veche dintre toate, două căni țărănești, smălțuite, întoarse una către cealaltă, cioc în cioc, stau de vorbă în tăcere. Și o fac de foarte-foarte mulți ani, fără să se fi plictisit. Ceea ce nouă, oamenilor, în treacăt fie spus, nu ni se prea întâmplă. Aici aș face o paranteză. Dincolo de materialitatea întregului ansamblu, etajeră, căni smălțuire, plus ce alte flecuștețe or mai fi stând pe etajeră, în umbra „protagonistelor”, „conversația” dintre căni îmi merge drept la suflet. Lipsa lor de însuflețire nu-mi micșorează bucuria. Oare de ce? Mulțumită purei imaginații? Nimeni nu mă poate suspecta de credințe animiste; de cele monoteiste, nici atât. Și totuși, în singurătate, contemplarea celor două căni întoarse una spre cealaltă mă înalță până în vecinătatea fascinației. Mi-aș putea obiecta mie însumi: bun, dar de ce încântarea pe care ți-o procură cele două obiecte ar fi altceva decât încântarea unei obișnuite metafore? Nu. Metafora este un instrument livresc. Eu nu mă bucur de cănile țărănești în măsura în care scriu despre ele. Ci mă fascinează „comunicarea” dintre ele ca elemente existente. Sau poate, dincolo de orice existență sau materialitate, mă încântă ideea de conversație tihnită, de lungă durată — taifas. Și cu asta, cred că e cazul să închei paranteza.
   Despre unele cărți nu-mi mai amintesc când le-am cumpărat, despre altele nu-mi amintesc pentru ce le-am cumpărat, fiindcă nu se mai potrivesc interesului meu de astăzi. Dar tocmai în asta stă tot farmecul: să reconstitui — și eventual să împrospătez — interesul meu din trecut. Și dacă descopăr că acel interes nu s-a stins, sau dacă se lasă reaprins doar c-un dram de autosugestie, e ca și cum m-aș întoarce la tinerețe.
   Mi s-a întâmplat de atâtea ori să dau peste cărți rămase necitite de ani de zile, câteva chiar de decenii. Încât interesul reînviat pentru domeniile cărora acele cărți le sunt consacrate — unor perioade sau unor figuri istorice bunăoară — să sporească cu nostalgia interesului arătat cândva, în tinerețe, acelor domenii.
   Dacă unele cărți se bucură de locuri privilegiate în etajere, este pentru că așa am hotărât eu. De exemplu, raftul cu cărți de teatru: Luigi Pirandello, Oscar Wilde, Sean O’Casey. Karel Čapek, cu scris alb pe fundal negru, alături de volumele de teatru contemporan francez, englez și american. Le-am pus la loc de cinste pentru că am plănuit cândva să scriu un roman sub deviza Viața ca o scenă. Întrebarea este: ce se întâmplă în cazul când planurile sau preferințele mele au fost abandonate, respectiv s-au schimbat între timp? Cărțile „privilegiate” își părăsesc locurile privilegiate în semn de respect pentru propriile-mi opțiuni din trecut?
   Despre alte cărți îmi amintesc că le aveam și nu le mai găsesc. De pildă „Făgăduiala”, de Friederich Dürrenmatt? Povestea aceea tulburătoare cu fetița căzută pradă unui maniac sexual și cu polițistul care și-a făcut un țel în viață din a descoperi făptașul — din păcate fără a-și atinge țelul. Nu, nu s-a pierdut. Ce bucurie s-o regăsesc îndărătul unei ușițe, iat-o, cu cotor albastru, una dintre capodoperele pe care le-a tipărit „Colecția Meridiane” în anii 60 și 70 ai secolului trecut! Cum aș fi putut uita o asemenea carte?
   Dimineața, la trezire, lenevind în pat, una din etajere, cea de lângă fereastră, se reflectă în oglinda șifonierului. Privirea îmi e atrasă de un raft cu cărți de filozofie. Admir desenul de pe cotoare, unde dreptunghiuri alungite, de culori diferite, se întrepătrund: intrânduri albe, mici golfuri geometrice, în coaste colorate, la fel de geometrice și de regulate. Îmi amintesc foarte bine cum au ajuns în biblioteca mea. Ochi lacomi, inima „a cerut”, cum se zice, când mi-au ieșit în cale pe standuri de librărie. Le-am cumpărat. Și doar fiindcă n-am reușit să-mi fac timp să le citesc, nu regret. Aș spune: n-am reușit să-mi fac timp să le citesc încă. Aș putea, dar n-o spun. Fiindcă știu că mare parte din ele necitite vor rămâne în veci. Dar nu-i nimic, le iubesc și așa. Le-am mai scos din raft și altă dată, sunt familiarizat cu ele, le știu detaliile. Răsfoind primele file, am trecut în revistă redactori, traducători, corectori, tehnoredactori.
   Unde sunt cărțile despre muzică și despre teatru? Ceea ce îmi propusesem să scriu despre viața ca piesă de teatru nici nu mai contează... Cărțile de istorie, cele de filozofie... Cărțile achiziționate în adolescență — cine să bănuiască un asemenea criteriu de ordonare? Cărțile de lingvistică. Aranjarea celor de știință laolaltă e ușor de justificat. Cărțile mai noi, de sociologie, de politologie. Cărțile de autori români...
   „Parisul e pustiu, sonor, bântuit de ecouri ca un oraș părăsit. Aud toate ceasurile care își aruncă chemări în tăcerea din jur. Parisul e acum proprietatea oamenilor nevoiași care nu pleacă la mare. Posed cu amărăciune singurătatea Parisului. Perfecțiunea lui ucigătoare, ariditatea lui radioasă mă îmbată. Veșnică și aprigă să fie vara! Și fie ca ea să dea foc pământului!
   Fiecare noapte coboară asupra mea de parcă ar fi ultima noapte de pe pământ. Din întinderea întunecată se ridică încet o suflare: e suflarea supremă a vieții. Nu sunt nefericit dar în anumite momente îmi spun cu blândețe că s-ar putea să nu mai exist.” [p. 294, vol. 1]
   Descopăr cu mare și plăcută surprindere o carte care a zăcut aproape patruzeci de ani în bibliotecă... sub sticlă: „Cronica familiei Pasquier”, de Georges Duhamel (Edit. pentru Literatură Universală, 1968). M-a ținut departe pentru că e o carte în genul cărămidă (triplă!), adică trei volume a câte 600-700 de pagini fiecare. Am crezut despre autor că este un clasic întârziat, rătăcit în epoca modernă, care își plictisește cititorul cu amănunte care nu interesează pe nimeni, cu clarificări pe care nu le cere nimeni. Unii chiar așa îl caracterizează pe Duhamel — probabil cei ce n-au deschis de mult o carte cu adevărat clasică și au uitat cum arată clasicismul. Am surpriza să descopăr o scriitură neașteptat de vie, o capacitate remarcabilă de a caracteriza în puține cuvinte, uneori cu unul singur, un caracter sau o situație („Ceea ce m-a mirat mai ales a fost fruntea care domina toată fața, prelungind ca o provă craniul lunguieț.”); dialoguri de un farmec inegalabil. Iar amănuntele, da, există, dar se constituie într-o operă captivantă cum rar mi-a fost dat să întâlnesc.
   „Cine a vorbit de un copil minune? [E vorba de sora protagonistului, care, violonistă, se produce pentru prima oară în fața publicului.] Cine nu vede pe scenă decât o fetiță slăbuță în rochie albă? E o femeie, e o zână, e muzica însăși, muzica sublimă și familiară care a coborât în sfârșit în mijlocul nostru. E liberă, atentă și exactă. E credincioasă. Vine, pleacă, zboară, se oprește, dă fiecăruia atât cât merită, e tristă cu cei nenorociți, se îmbată de bucurie cu cei fericiți. Apoi deodată, dintr-o opintire, se înalță spre cer îmbiind pe toți s-o urmeze.” [p. 318, vol. 1] Și când te gândești că era cât pe-aci să rămână pe veci necitită!
   Cineva spunea: E nerealist să-ți închipui că de cărțile cumpărate vei mai avea vreodată nevoie! Ca urmare — spunea respectiva persoană —, eu împrumut cărți de la biblioteca publică, iar dacă totuși cumpăr, pe cele mai multe le dau în dar celor care vor să le citească... Oricâtă generozitate ar dovedi această practică, nu pot s-o împărtășesc. Pentru mine, o carte citită devine parte din viața mea. Uneori simt nevoia să o recitesc. Dar chiar dacă o asemenea necesitate nu se ivește, îmi place s-o văd în bibliotecă, să-i văd cotorul, uneori să-mi pun memoria la încercare amintindu-mi conținutul ei, trama în cazul romanelor, personajele, numele și principalele lor însușiri...
   Este trecutul închis în acele cărți? De fapt nu există niciun trecut câtă vreme cineva din prezent nu le percepe vizual oprindu-și privirea pe cotoarele lor; și mai ales câtă vreme nu le deschide pentru a citi din ele. Unele cărți le-am citit, cum spuneam, la decenii după ce le-am cumpărat. Lumina s-a strecurat prin spatele etajerei și al rândurilor de cărți, a pătruns printre muchiile filelor și a îngălbenit, modestă și perseverentă, de-a lungul anilor, marginile filelor. După ce le voi citi, le voi așeza la loc pe raft. Lumina și timpul vor lucra din nou. Nu știu până când. Și așteptând ce anume. Dar nu vreau să fiu melancolic.
   Uneori mi se pare că e atâta frumusețe, atâta armonie în aranjamentul cotoarelor cărților, încât e de-ajuns doar să le privesc pentru ca nimic rău să nu mi poată întâmpla.