Impozitul sau întreținerea

Trebuie să plătesc impozitul. Sau întreținerea? Locul unde se plătește este un oficiu al blocului, aflat cumva la mansardă, iar eu locuiesc două etaje mai jos... Urc scara, care e plină de oameni. Urc cu destulă ușurință printre ceilalți și mă gândesc că aș avea, dacă aș fi întrebat, prilejul să mă laud: uite ce bine mă descurc la cei optzeci și patru de ani ai mei.
   Ajuns în oficiu, îmi dau seama că n-am cum să-i dovedesc administratorului suma pe care o am de plătit pentru că n-am luat cu mine avizul de plată. Am doar portofelul cu bani, iar avizul se afla în celălalt portofel, cel cu acte și carduri. Îl întreb totuși pe administrator, așa, într-o doară, dacă nu mă poate găsi după nume, pe calculator. Administratorul rânjește c-un gest de condescendență: cum de a putut să-mi treacă prin cap așa ceva?... Bun, am înțeles, cobor să iau din casă ceea ce trebuie. În oficiu sunt și alții care așteaptă. Nu mulți, doar câțiva.
   Urc scara pentru a doua oară. Scara e ticsită de oameni. Urc greu pentru că am de cărat cu mine nu știu ce sacoșe, și mă tot poticnesc pentru că un pantof, unul galben, nou, îmi iese mereu din picior. Mă chinuiesc să-l nimeresc cu piciorul, dar nu mă prea descurc. Îi țin în loc pe cei ce urcă în urma mea. Mă gândesc că aș putea să explic dacă aș fi apostrofat: vă rog să înțelegeți, am totuși optzeci și patru de ani. Dar nu mă întreabă nimeni nimic. Doar simt, oarecum, dezaprobarea lor mută.
   Din nou în fața administratorului, anticipez cu o secundă reproșul acestuia: tot n-ați adus ce trebuia. Și într-adevăr, am adus cu mine doar o mapă în care sunt documente cu plățile anterioare. La ce mi-ar folosi în cazul de față? Sunt dezolat... Mă uit în urmă. S-a format o coadă uriașă. Zeci de oameni așteaptă, înghesuiți unul într-altul, să plătească la administrator. Îl rog să țină cont ca la întoarcere să mă lase în față. Cel din spatele meu, un vârstnic ca și mine, băgăreț, se grăbește să mi-o ia înainte așezându-se pe scaunul de lângă masa administratorului.
   Cobor. De astă dată pe niște serpentine, pe un drum de munte. O iau pe o scurtătură. Dar constat că e ud și mult noroi. Patinez cu ghetele în jos, prin noroi, ca un schior începător. Și deodată mă cert pe mine însumi și totodată răsuflu ușurat: de ce nu ți-a dat prin minte mai devreme să faci ceea ce trebuia făcut, să te trezești?