Sfaturi pentru întâlnirea cu marea*

Dacă vreţi să plecaţi la mare, rezervaţi-vă pentru pregătirile de plecare, cât să spun..., cam o zi şi jumătate. Dacă astăzi de pildă, este miercuri ora 1:30 p.m., luaţi trenul abia vineri dimineaţă. Adică vă sfătuiesc să nu vă grăbiţi. Dar nici să vă pierdeţi vremea în zadar nu vă sfătuiesc. Deschideţi în apartamentul dumneavoastră toate uşile interioare, lăsaţi să cadă transperantele şi veţi avea odăi cufundate în penumbră, în timp ce afară, peste casele înalte, albe precum creta, străluceşte soarele de început de august. Luaţi seama, ceea ce se petrece afară este pentru dumneavoastră crucial. Vă puteţi plimba trecând dintr-o odaie într-alta. În cele mai multe dintre acestea se află răspândite lucrurile care vă vor fi de folos la mare şi pe care urmează să le puneţi în cele două valize care aşteaptă. Dar încă nu puneţi nimic în ele. Plimbaţi-vă doar, agale, dar nu ieşiţi pe balcon decât în clipa când veţi fi sigur că soarele a trecut de cealaltă parte a blocului. Atunci puteţi ieşi puţin pe balcon. Balconul apartamentului dumneavoastră se află foarte sus, la etajul nouă (cel puţin). Să nu-mi spuneţi că locuiţi mai jos, fiindcă atunci totul e pierdut: dacă nu locuiţi la etajul nouă sau zece sau, mă rog, mai sus, vă sfătuiesc în modul cel mai serios să renunţaţi la ideea de a mai pleca la mare... Ieşiţi aşadar pe balcon şi priviţi zidurile albe ale caselor înalte. Priviţi norii de toate culorile care plutesc pe cerul albastru, venind dinspre mare. (Trebuie neapărat să ştiţi, ieşind pe balcon, în ce parte se află marea.) Norii pot să fie albăstrii sau cenuşii, sau de un verde luminos, sau turcoaz. Puteţi să mă credeţi că asta n-are prea mare importanţă. Important e să mai apucaţi să simţiţi răcoarea de care trebuie să se fi îmbibat norii străbătând întinderea mării. Dacă nu le simţiţi răcoarea, avem o problemă. (Trebuie deci ca apartamentul dumneavoastră de la etajul nouă sau zece să nu fie foarte departe de mare, trebuie ca norii ce vin dinspre mare să nu-şi fi pierdut răcoarea trecând peste plictisitoarele câmpii încinse de soare!) Şi încă ceva — v-am spus oare? În tot ce faceţi trebuie să nu vă arătaţi nicio clipă nerăbdător. Trebuie să ştiţi că marea este iubirea dumneavoastră de-o viaţă şi că sunteţi un om pierdut dacă îi spuneţi „Iubito, mi-a fost dor de tine”. Las’ să se frământe cu valurile ei transparente până când îi veţi smulge: „Iubitule, de ce te-ai lăsat atât de mult aşteptat?” Şi abia atunci trebuie să vă arătaţi un bărbat adevărat. Nu spuneţi nici da nici nu, nici „Şi mie mi-a fost dor de tine”, nici „Şi eu te-am tot aşteptat”. Nu spuneţi nimic, păstraţi-vă calmul, zâmbiţi enigmatic, lăsaţi pletele dumneavoastră blonde să vi le mângâie briza ei, a mării... (Să nu uit: dacă nu sunteţi blond — natural! — e mai bine să nu mergeţi la mare!) Păşiţi tăcut, agale, fără grabă, pe ţărmul ei, puteţi chiar închide ochii doar pentru câteva clipe şi nu uitaţi: zâmbiţi fără încetare enigmatic. Puteţi zâmbi, vă puteţi chiar arăta pe fată plăcerea, pentru că marea nu va şti niciodată dacă zâmbiţi fericit de a fi aproape de ea, sau fericit doar că vântul vă mângâie fruntea albă. Marea singură ştie că întinderea ai albastră e una, iar vântul alta. Toate acestea trebuie să le ştiţi acum, cât încă vă mai aflaţi pe balconul neapărat umbrit al apartamentului dumneavoastră de la etajul nouă sau zece.

Apoi puteţi începe să vă puneţi câte un lucru într-una din cele două valize. Dar rar, foarte rar, cu gesturi domoale. Dacă veţi reuşi să puneţi câte un lucru la fiecare jumătate de oră, e cum nu se poate mai bine. Până în seara zilei de miercuri, nici măcar prima valiză nu trebuie să fie decât cel mult pe jumătate plină. Între timp vă puteţi lua rămas bun de la lucrurile care v-au înconjurat vreme de un an încheiat. Lor le puteţi arăta fără frică toată dragostea dumneavoastră. Pentru că ele sunt departe de a fi asemenea mării. Ele nu vă vor domina niciodată. Sau, chiar dacă vor domina, vă puteţi lăsa fără grijă dominat de ele. Aşadar, începeţi prin a vă lua rămas bun de la aragaz, de la ibricul roşu (sau verde, sau albastru, sau cafeniu), de la ceşcuţa de cafea şi de la zaharniţă. Apoi vă puteţi lua rămas bun de la şezlong, pe care vineri dimineaţă, când veţi pleca la gară (Ah! dar nici să nu vă gândiţi încă la plecare) îl puteţi lăsa aşa cum este acum, îndreptat către uşa deschisă ce dă în balcon. Puteţi lăsa ceşcuţa de cafea pe covor, la piciorul şezlongului: vor fi două lucruri care vor măsura durata şederii dumneavoastră la mare. Merită s-o faceţi, doar aşa, din simplă curiozitate. Căci altfel poate că vă va fi greu să credeţi cât de mult vă puteţi dezobişnui la mare să percepeţi scurgerea timpului. Le puteţi reîntâlni, şezlongul şi ceşcuţa de cafea, mai ales ceşcuţa cu zaţul uscat şi crăpat pe fundul ei, şi vă veţi întreba: „Când dracu’ am lăsat asta aci! Acum câţi ani?”

De miercuri, ora 1:30 p.m., până vineri dimineaţă să nu faceţi cumva greşeala să ieşiţi din casă. Bucuraţi-vă de căderea serii, de întunericul de acasă, de puzderia de luminiţe din jurul blocului unde locuiţi, ivite în locul zidurilor albe luminate de soare, lăsaţi perdelele să fâlfâie uşor, aşezaţi-vă comod în fotoliu şi... puteţi chiar deschide televizorul. Dacă veţi avea prilejul să vedeţi un film bun, norocul dumneavoastră! Dacă nu, nu trebuie neapărat să-l închideţi. Vă puteţi uita fără să vă faceţi griji la toate prostioarele. Vă asigur că ele nu vor schimba în dumneavoastră (desigur, doar cu condiţia ca până în clipa asta să-mi fi urmat cu stricteţe sfaturile) ceea ce simţeaţi înainte, ci doar liniştea se va adânci în sufletul dumneavoastră. Dacă vă veţi plictisi totuşi, puteţi să închideţi televizorul şi să ascultaţi muzică, puteţi citi sau puteţi să nu faceţi nimic, totul depinde de firea dumneavoastră. Ba chiar (poate că fac o prostie!) puteţi ieşi, dar numai după ce vă veţi fi încredinţat că s-a făcut destul de târziu pentru ca străzile să fie pustii. Pe cei ce nu ies din casă după ce s-au plictisit de televizor şi l-au închis nu-i paşte nicio primejdie. Dar pe firile înclinate să hoinărească pe străzile pustii până noaptea târziu trebuie să le avertizez în modul cel mai serios — fiţi cu băgare de seamă: în nopţile calde de început de august şoapta valurilor mării se aude până foarte departe, iar mirosul mării se simte până la depărtări încă şi mai mari decât acelea până la care norii plutind dinspre mare încă mai păstrează răcoarea apei. Aşa că, firi înclinate să vă plimbaţi pe străzile pustii până târziu în noapte, nu cumva să vă lăsaţi cuprinse de slăbiciune şi să stricaţi totul spunând „Iubito, mi-a fost tare dor de tine”. Ştiu că e foarte greu să găsiţi soluţia cea mai bună. Printre dumneavoastră pot fi şi firi dure, tentate să spună „Nu vreau să te mai văd!” Asta este o greşeală şi mai mare decât să spui „Iubito, mi-e dor de tine”, fiindcă dacă aţi spus-o, s-ar putea întâmpla ca marea să vă primească ursuză. Aşa că nu ştiu ce-i mai bine să faceţi. Dacă aţi apucat să ieşiţi, poate că e mai bine să vă întoarceţi tiptil acasă. Dacă aţi izbutit să nu rostiţi niciuna din acele propoziţii fatidice până ce veţi fi apăsat pe butonul ascensorului de la dumneavoastră din bloc, dacă butonul roşu sau săgeata albă îndreptată în jos se va fi aprins, sunteţi un om salvat. Pentru că — asta o ştiţi — în apartamentul dumneavoastră este deja atâta linişte, cabina urcă atât de lin, lumina albă din plafonul cabinei este atât de odihnitoare, încât liniştea va pogorî de îndată în sufletul dumneavoastră. Sunteţi un om salvat. Descuiaţi uşa apartamentului dumneavoastră, aprindeţi lumina de la baie, faceţi tot ce faceţi în serile obişnuite şi apoi culcaţi-vă. Ziua de miercuri s-a sfârşit cu bine. Vă aşteaptă lunga zi de joi, dar acum sunteţi un bărbat călit, odihnit, somnoros, şi ştiţi cum să vă purtaţi cu iubita dumneavoastră. Pentru o scurtă clipă puteţi chiar să vă desfătaţi cu plăcerea de gusta dinainte îmbrăţişările catifelate şi reci. Somn uşor.

●

Este o mare greşeală să credeţi că vă puteţi trezi foarte târziu a doua zi dimineaţă. Ora pe care v-o recomand este opt. Şi acum, cu toate că nici astăzi nu trebuie să vă grăbiţi nicio clipă, trebuie totuşi s-o luaţi metodic. La mare nu trebuie să duceţi lipsă de nimic. Marea este o iubită care se bosumflă din te-miri-ce. Şi cu toate că nu-ţi spune nimic, poţi ghici şi singur, dacă nu e prea târziu, că s-a supărat că nu i-ai adus în dar o broşă sau o pereche de cercei de aur. Desigur, ăsta-i doar un fel de a spune. N-am să vă recomand să vă luaţi o pereche de cercei, doamne fereşte! Este vorba de lucrurile dumneavoastră şi vă paşte primejdia ca marea să se bosumfle că nu v-aţi adus cutare sau cutare lucru de-al dumneavoastră, de parcă ei aţi fi uitat să-l aduceţi. Spre a nu uita nimic din ceea ce vă este necesar există felurile metode. Una din ele este de a consulta o agendă dintr-acelea în care găsiţi, scrise în ordine alfabetică, toate lucrurile de care aţi putea avea nevoie: ac, aţă, botoşei, cuţit ş.a.m.d. Altă metodă, şi după părerea mea cea mai potrivită, este să staţi liniştit, sau să profitaţi de clipele liniştite, de pildă când fumaţi o ţigară, să vă gândiţi ce lucruri v-ar fi de trebuinţă la hotel sau în odaia unde veţi sta cu chirie la mare.

În rest, ziua de joi nu se deosebeşte cu nimic de ziua de miercuri, în care aţi căpătat experienţa plecării, aşa că n-am ce să vă recomand în plus. Ziua va trece iarăşi senină, vor pluti nori venind dinspre mare, nori pufoşi, alburii, albaştri, portocalii... Iar dumneavoastră veţi aştepta. Ce veţi aştepta? Nu ştiu. Dar dacă vreţi neapărat o recomandare, cred că tot ce v-aş putea spune este: veţi aştepta clipele... În fiecare clipă o veţi aştepta pe cea următoare. N-am spus „Vă veţi odihni”! Aceia dintre dumneavoastră care sunt dornici să se odihnească, gândiţi-vă bine înainte de a pleca. Poate că-i mai bine să nu mai plecaţi la mare. Căci la mare nu există odihnă aşa cum aveţi dumneavoastră slăbiciunea s-o înţelegeţi, cum nu există nicăieri. Marea nu vă va molipsi de zbuciumul ei, căci marea nu e niciodată cu adevărat zbuciumată, aşa cum este un torent de munte, care nu-şi găseşte nici locul nici astâmpărul. Dar marea nu vă putea molipsi nici de liniştea ei. Căci marea nu are linişte. Uitaţi-vă cu atenţie la ea: fiecare val aruncat peste plaja plină de scoici este o cugetare. Fiecare val seamănă cu un zar aruncat, pe care marea parcă stă o clipă să-l urmărească, apoi încearcă din nou, meditând. Unii dintre dumneavoastră vor spune poate că au văzut marea nemişcată ca o oglindă. Nu! Nimeni n-a văzut vreodată marea nemişcată ca oglinda moartă şi stupidă a unui iezer din munţi. Atunci când vi se pare că marea e nemişcată, priviţi-o cu luare aminte: un freamăt abia perceptibil străbate faţa apei ei — marea stă cu degetul la tâmplă şi meditează. Dacă pentru dumneavoastră a medita este totuna cu a nu face absolut nimic, atunci mai bine abţineţi-vă să vă duceţi la mare!

●

Dar, în cele din urmă soseşte şi dimineaţa plecării. Acum n-am ce să vă mai spun: şi dumneavoastră şi eu suntem neputincioşi în faţa neprevăzutului. Dacă mi-aţi urmat sfaturile şi aţi stat în casă şi nu v-aţi grăbit şi nu v-aţi arătat din cale-afară de nerăbdător, dacă aţi lăsat valiza deschisă şi aţi pus lucrurile în ea unul câte unul, înseamnă că aveţi stofă de solitar. Dar din clipa când sună deşteptătorul şi dumneavoastră bâjbâiţi cu mâna prin întuneric, tremurând tot, până ce dibuiţi butonul care închide gura maşinăriei diabolice, din clipa aceea sunteţi în mâinile hazardului. În staţie, în autobuz, în troleibuz, în taxi, sunteţi în mâinile hazardului. Rugaţi-vă Cerului să ajungeţi la capătul încercărilor tot aşa de neprihănit cum eraţi miercuri la ora 1:30 p.m. Poate că aşezat adânc în fotoliul pluşat, albastru, al vagonului de clasa I (la mare, să ştiţi, se călătoreşte neapărat, dar neapărat, cu clasa I!), veţi izbuti să faceţi în aşa fel încât să puteţi contempla pe fereastră norii care plutesc dinspre mare. Dar pentru asta trebuie să nu intraţi în vorbă cu nimeni şi să puneţi capăt printr-un mârâit ursuz oricărei tentative din partea oricui de a intra în vorbă cu dumneavoastră. Dacă este cu neputinţă, mai bine uitaţi cu desăvârşire că vă aflaţi în drum spre mare. Mai bine sugestionaţi-vă că vă aflaţi într-o călătorie de afaceri, nu vă gândiţi mai departe decât că aveţi de cărat valizele de la tren la taxi, apoi de la taxi până în odaia dumneavoastră de la hotel, că trebuie să completaţi formularele de la recepţie pentru a vi se putea înmâna cheia, că trebuie să urcaţi valizele până la etajul unde vi s-a dat camera şi abia după ce veţi încuia uşa pe dinăuntru şi vă veţi rezema cu spatele de ea scoţând un suspin de uşurare, abia atunci scuturaţi-vă brusc şi mărturisiţi-vă: Dar eu am venit de fapt să-mi petrec concediul la mare! Să vedeţi ce bine vă veţi simţi.

Atenţie: nu cumva să faceţi greşeala să vă puneţi costumul de baie şi să vă repeziţi la ea. Las’ să mai aştepte! Să aştepte până mâine dimineaţă. N-are să vă pară rău, veţi vedea. Sau dacă vă socotiţi un dur, atunci duceţi-vă. La urma urmei, tot răul spre bine. Pentru că un început prost are să vă umple de nervi! Ce credeţi că se va întâmpla? Întâi şi-ntâi, vă veţi aminti că anul trecut aţi făgăduit să nu vă pripiţi, iar acum veţi observa că v-aţi pripit. Asta vă va face să vă simţiţi laş şi nevolnic. Iar în zilele următoare veţi face tot ce vă va sta în putinţă să vă regăsiţi în tipul dur. Iar efortul dumneavoastră va fi binevenit. Adică exact ce vă spuneam: tot răul spre bine!

●

Pe plajă veţi tot auzi în jurul dumneavoastră mame care îşi dădăcesc copiii: „Stai cinci minute pe spate, cinci minute pe burtă.” Dumneavoastră să nu faceţi prostia asta. Izolat pe prosopul dumneavoastră ca pe o insulă pustie, să staţi numai pe burtă. În felul acesta veţi putea să nu vedeţi pe nimeni. N-are ce să vi se întâmple rău. Poate doar o minge se va opri lângă dumneavoastră şi, bineînţeles, îi veţi simţi atingerea. Rămâneţi pe burtă şi nu schiţaţi niciun gest. Cine a aruncat mingea n-are decât să vină să şi-o ia.

Nu folosiţi niciun fel de creme. (Dacă sunteţi dintre aceia cărora şederea îndelungată la mare le provoacă arsuri, atunci mai bine nu veniţi la mare.) Staţi mai departe pe burtă şi priviţi ţesătura prosopului dumneavoastră. Iar dacă nu aveţi prosop — şi poate că-i chiar mai bine —, staţi şi priviţi cu atenţie firele de nisip. Cine spune că nisipul e galben înseamnă că e un superficial. Veţi vedea că firele de nisip sunt colorate: unele cafenii, altele verzulii, altele liliachii, ba chiar şi negre. Puteţi face moviliţe care vă vor da mult de gândit. Vă veţi putea închipui o lume miniaturală în care firele de nisip capătă dimensiunile unor stânci, iar moviliţele vor fi munţi şi adânciturile dintre ele, văi aride, şi veţi vedea cum stâncile se rostogolesc la vale bubuind sub soarele arzător. (Zgomotul ţine exclusiv de capacitatea dumneavoastră de închipuire.) Dacă nu se clintesc de la sine, le puteţi da câte un bobârnac. Se vor rostogoli negreşit.

●

Nu stăruiţi cu închipuirea dumneavoastră în miniaturala lume a firelor de nisip. Va sfârşi prin a vi se părea monoton. Nu fiţi extremist, prăjiţi-vă şi burta la soare, prăjiţi-vă şoldurile, coapsele, priviţi în tăcere femeile frumoase care trec fără nicio treabă, în tăcere. Nu le priviţi şi mai ales nu le ascultaţi pe cele care stau foarte aproape de dumneavoastră. Decât să faceţi asta, mai bine rămâneţi într-o rână, rezemat în cot, şi închideţi ochii, sau chiar lăsaţi-vă fruntea pe braţ, cu ochii închişi, şi închipuiţi-vă un port la mare, undeva într-o ţară îndepărtată. Dacă nu aveţi deprinderea să plăsmuiţi obiecte imaginare până la cele mai mici amănunte, acum aveţi prilejul s-o căpătaţi. Lumina soarelui trecând prin pleoapele lăsate, zumzetul vocilor din jurul dumneavoastră, freamătul valurilor, adierea vântului, totul concură în a vă oferi cea mai mare desfătare a închipuirii pas cu pas a unui îndepărtat port la mare. Iată o stradă povârnită, pavată cu piatră cubică, din înaltul căreia se văd apele albastre ale golfului. (Care golf? N-are nicio importanţă. E golful dumneavoastră.) În stânga, iată, se află o casă în stil mediteranean, să zicem. Spre stradă — un gard scund de piatră. Cât de scund? Păi, să zicem până la înălţimea pieptului dumneavoastră. O portiţa de fier forjat se deschide spre o scurtă alee pavată cu dale de piatră naturală, şlefuită doar la prima mână, la capătul căreia urci trei trepte şi pătrunzi sub o boltă umbrită — acolo se află uşa grea, de acolo îşi trimite lucirea discretă spre stradă plăcuţa de alamă cu numele familiei. La etaj, deasupra intrării — o terasă spaţioasă înconjurată de flori. Şase ferestre, să zicem, trei la parter şi trei la etaj, toate cu obloanele închise, exceptând una singură, la etaj, pe latura dinspre dreapta. De-a lungul străzii povârnite — alte case în acelaşi stil, pe care nu e nevoie să vi le imaginaţi prea în detaliu. E de-ajuns casa pe care v-aţi ales-o, dacă îi mai adăugaţi un chiparos în stânga intrării.

Acum, concentraţi-vă atenţia asupra ferestrei cu obloanele deschise. Fără îndoială, la fereastră se află o perdea fină de borangic, iar îndărătul perdelei — un chip de femeie, nemişcat. Trebuie să recunoaşteţi şi dumneavoastră că atâta încremenire în orăşelul portuar, încremenirea de pe străduţele bătute de soare şi încremenirea femeii de la fereastră, toate acestea nu pot ascunde altceva decât o crimă care se pune la cale. Cu doar două seri înainte a sosit un bărbat pe care femeia îl iubise cândva. Apoi bărbatul a părăsit-o şi... Dacă vi se pare în cele din urmă că povestea începe să semene cu ceva scris de altcineva sau văzut într-un film, nu-i cazul să vă necăjiţi. Nu trebuie să ţineţi cu tot dinadinsul să fiţi original...

Original sau nu, mărturisiţi şi dumneavoastră că este un subiect la care e plăcut să te gândeşti până la cele mai mici amănunte — până la clanţa de alamă care se răsuceşte exasperant de încet când ea se întoarce din odaia alăturată purtând tava cu paharul în care a pus câteva picături de... Până la mocheta budoarului şi blana de leopard întinsă pe jos între cele două fotolii În care ei vor şedea ş.a.m.d.

Abia după aceea, când mintea dumneavoastră clocoteşte de gânduri interesante, vă puteţi duce să vă întâlniţi cu ea, iubita dumneavoastră mult aşteptată şi mult pusă la încercare de abilitatea dumneavoastră. Fiţi sigur că invidiază roiul de gânduri din capul dumneavoastră, se simte puţin neglijată, face totul spre a recăpăta primul loc în cugetul dumneavoastră şi de aceea comite greşeli, de care dumneavoastră puteţi profita fără nicio remuşcare. O veţi auzi torcând ca o pisicuţă la picioarele dumneavoastră, încercând să vă ademenească, întinzând după dumneavoastră, în aerul fierbinte, mâna transparentă a valului cu care vă trage spre ea. Prefaceţi-vă atunci că îi faceţi hatârul şi aruncaţi-vă în braţele ei! Desfătaţi-vă pe săturate cu moliciunea umbrelor şi a luminilor din adâncul ei, atingeţi cu piciorul nisipul ei catifelat, înotaţi. Dar nu depăşiţi linia geamandurilor.

Arătaţi-vă tandru cu ea, nu fiţi de gheaţă, nu exageraţi cu stăpânirea dumneavoastră de sine. Căci aveţi toate motivele să vă temeţi de clipa în care, dându-şi seama că dumneavoastră nu răspundeţi cum se cuvine iubirii ei, marea devine aprigă şi cenuşie ca o lupoaică înrăită. Amintiţi-vă de răzbunarea pe care necunoscuta ascunsă după perdea o pregătea iubitului ei de altădată. Marea este o iubită aidoma ei. Nu o fetişcană fluşturatică ci o iubită corsicană, matură, răzbunătoare, pasionată trup şi suflet, nestatornică, uneori blândă ca zâna cea bună din poveşti, alteori rea ca Baba-cloanţa. E greu să-i fii pe plac. Dar dacă este marea dumneavoastră iubire, n-aveţi încotro. Veţi avea mult de furcă, şi tot nu veţi izbuti să nu-i înşelaţi aşteptările dacă îmi veţi nesocoti sfaturile.

***

^*Din volumul de povestiri Visul văduvei

Eminescu în existenţa noastră cotidiană

Am primit din partea revistei Discobolul din Alba–Iulia invitaţia de a răspunde la o anchetă având ca temă „Metamorfozele curentului anti-eminescian”. Întrebările redacţiei au fost următoarele.

1. Ce rol credeţi că au jucat detractorii, scepticii, profitorii, zeflemitorii în receptarea operei lui Eminescu (în timpul vieţii şi după moartea poetului)? Cum ar fi arătat Eminescu fără ei?

2. Ce ne puteţi spune în legătură cu metamorfozele curentului anti-eminescian?

3. Care este graniţa dintre un critic exigent şi un „detractor”, în cazul de mai sus?

4. Credeţi că Eminescu a fost tema disputelor, în acest timp, sau ţintele au fost altele?


Iată răspunsurile mele.

Eminescu în existenţa noastră cotidiană

Fie-mi îngăduit să răspund în ordine inversă. Aşadar...

4. Evident, nu. Nu Eminescu a fost — şi continuă să fie — tema reală a disputelor. Ci prezenţa României în Uniunea Europeană. O spune fără echivoc Horia Roman Patapievici (Flacăra nr. 1-2, 2002). Ceea ce nu înseamnă defel că argumentele sale nu rezistă şi astăzi, la început de an 2009. Dimpotrivă, acum că suntem deja de mai bine de doi ani în Uniunea Europeană, cu atât mai mult orice reminiscenţă de învechit din cultura românească trebuie înlăturată neîntârziat.

Să rememorăm deci: „Ca poet naţional, Eminescu nu mai poate supravieţui, deoarece noi ieşim azi din zodia naţionalului.” Eventual, ar fi de discutat dacă Eminescu n-ar putea fi recuperat ca poet euro-regional având în vedere că o asemenea entitate etnic-culturală este agreată, ba chiar încurajată de UE. Declarat poet euro-regional în mai multe regiuni adiacente, ar putea redeveni, parţial, poet naţional (cu condiţia ca respectivele euro-regiuni să acopere cât de cât teritoriul României... în graniţele actuale sau în cele „spiritualizate”... în viitorul apropiat). Deci ar mai avea o şansă... Apoi: „Profund el nu mai poate fi considerat, deoarece categoria profundului, nefiind postmodernă, nu mai e prizată de intelectualii progresişti.” Ei, aici lucrurile poate că sunt ceva mai simple decât par la prima vedere. Fiindcă nimeni nu poate previziona durata dăinuirii postmodernismului. Intelectualii progresişti ar putea să se teamă — iar noi ceilalţi, oamenii de rând, am putea spera — că edificiul postmodernist se va deconstrui de la sine în scurtă vreme (sunt deja semne că a început să scârţâie); ceea ce iarăşi i-ar da o şansă lui Eminescu să redevină profund şi astfel să revină în actualitate... O nouă reconfigurare geo-politică, o eventuală lume multi-polară ar putea fi de asemenea o şansă în plus pentru bietul poet. Căci zice în continuare Patapievici: „Interesant Eminescu nu mai poate fi, deoarece tot ce e interesant în Eminescu e pur german, iar azi nu se mai consideră interesant decât ce vine din zona anglo-saxonă, care e contrariul germanităţii.” Cum spuneam, lumea multi-polară emergentă poate oferi surprize, căci nu se ştie cum va fi perceput Eminescu după realizarea gazoductului Nabuco şi/sau după ce China, India şi Brazilia vor fi devenit — iar Rusia va fi redevenit — centre de putere la paritate cu centrul anglo-saxon, atotputernic astăzi. Dar dacă o să le placă romanticul întârziat Eminescu?... Negreşit, ca orice proroc care ştie ceva meserie, Horia Roman Patapievici mizează în articolul său din Flacăra pe o anume ambiguitate în asumarea neiertătorului diagnostic (se poartă şi asta), astfel încât să poată să pareze oricând niscaiva reproşuri venite, eventual, după limpezirea apelor: Vai, nu — nu asta a fost părerea mea, eu mi-am permis doar să mă fac portavocea mentalului colectiv. Dar până una-alta, „cadavrul rămâne în debara”. Un lucru reiese cu certitudine în final: cu Eminescu n-avem nicio şansă în Uniunea Europeană. Cu Horia Roman Patapievici am mai avea una.

3. Graniţa dintre un critic exigent şi un detractor este dată, printre altele, de graniţa dintre spiritual şi visceral (la propriu). Căci iată ce prevalează, pentru Mircea Cărtărescu, în faimosul număr 265 per 1998 din Dilema (citate din diverşi): „Inima în stare de ipertrofie pasivă cu degenerescenţa grasoasă a ţesutului muscular... şi la ţesuturile ficatului, care, bineînţeles, erau puţin ipertrofiate. Splina în stare ipertrofică şi degeneraţiune. (...) Creierul, în greutate de 1490 g., avea aderenţe meningeale şi encefalită difuză. Emisfera stângă era mai dezvoltată decât cea dreaptă. Lobii frontali erau hipertrofiaţi.” Un raport medico-legal în toată legea — atât şi nimic mai mult — în loc de orice caracterizare a poetului Eminescu. Deformaţie profesională, am putea spune amintindu-ne de predilecţia pentru scriitura de factură anatomo-fiziologică a scriitorului cu look de Eminescu–tânăr: „Toracele se umplu, deasupra diafragmei, cu bojocii roz şi cu muşchiul gros al inimii, pântecul se umplu de maţe, rinichii înfloriră ca doi mistici crini, vezica-şi purtă lichidul auriu, fierea luci stins ca o piatră de smarald între lobii ficatului.” (Orbitor, Corpul, p. 284) Deşi rezultatul acestei incursiuni viscerale pare mai degrabă dezastruos: „...Şi iată infernul: trupuri goale de bărbaţi şi femei, îmbinându-se unul cu altul, ieşind unul din altul la nesfârşit, sfârtecându-şi uterele şi vaginele...” (op. cit.) şi aşa mai departe. Un dezastru ce se răsfrânge — nu-i aşa? —, spre ghinionul ei, asupra operei (am văzut deja, „irecuperabile” — v. Patapievici) a lui Eminescu... Parafrazând-o pe Madonna, Living in a material world/ And I am a material boy... And so let the others be.

2. Metamorfozele curentului anti-eminescian? Dar sunt evidente! La început a fost critica (profundă, nu-i aşa?) a operei poetului: „Poezia lui Eminescu nu mă încântă, de fapt ea nici nu există pentru mine, decât cel mult ca obligativitate şcolară — era, deci, lipsită de substanţă. La rândul lui, poetul însuşi era ceva inert şi ridicol, ca o statuie de metal goală pe dinăuntru şi cu dangăt spart.” A se observa câtă subtilitate şi câtă expresivitate: „obligativitate şcolară, i.e. lipsă de substanţă, i.e. dangăt spart”. Rămâne doar de stabilit câtă relevanţă are pentru cititor faptul că pe Cezar Paul Bădescu (căci despre el e vorba) poezia lui Eminescu nu-l încântă şi, mai mult, că pentru el aceasta nu există. Mă rog, poate că există pentru alţii. Dar asta e problema lor personală, pare să considere C.P.B.

Un alt tânăr furios anti-eminescian, pe nume Răzvan Rădulescu, pare să pună la îndoială însăşi seriozitatea, ba chiar buna-credinţă a poetului, care, „trimis într-o fază medie a bolii să-şi curarisească (subl. m.) prin inhalaţii de aer sărat infecţia luetică” [a se remarca, şi aici, subtilitatea tânărului scriitor–scenarist, care recurge la termeni occidentalizant–chiriţeşti pentru a-şi exprima dispreţul suveran], şi anume observând că „există scrisori trimise de el însuşi din Constanţa” şi că, „mai mult, în scrisori nu se află niciun pasaj care să dea seama de uimirea poetului în faţa imensităţii întinderii de apă. Dimpotrivă, scrisorile sunt pline de observaţii cu privire la starea sănătăţii proprii şi la situaţia financiară proastă care-l împiedică să-şi prelungească şederea în staţiune”. Păi să mai dai crezare simţirii (ipocrite) din versurile sale despre mare („Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate”, şi câte şi mai câte), când într-o scrisoare de la faţa locului te referi doar la cele trupeşti şi la cele lumeşti?

Alţii, confundând pesemne „Scrisoarea a III-a”, spre exemplu, cu un studiu de management economic, îi reproşează lui Mircea Vodă că, prin gura poetului, „îşi apără sărăcia şi nevoile şi neamul”, când, după standardele actualului capitalism liberal (dar Eminescu era, vai, pro-conservator), voievodul ar fi trebuit, probabil, să fie un promotor al prosperităţii naţionale... Dar acesta, ca să fim drepţi, nu este un reproş adus valorii artistice a operei ci ideologiei eminesciene. Or, despre ideologie se pot însăila multe. Nu contează că un Ferdinand Céline a suferit blamul societăţii franceze postbelice, ba chiar şi o condamnare judiciară, pentru colaboraţionism ca şi pentru antisemitismului său, fără însă ca performanţele sale literare să-i fie puse la îndoială. În aceeaşi situaţie se află şi Ezra Pound, susţinător al lui Mussolini şi, la rândul său, antisemit; sau John Steinbeck, apologet, la un moment dat, al intervenţiei americane în Vietnam. Nimeni din ţările acestor scriitori nu i-a repudiat ca oameni de artă pentru ideologia lor.

Iată ce spune Zigu Ornea: „Este necesar, cred, să ne întrebăm cum de ceilalţi «poeţi naţionali» ai altor popoare au fost, toţi, antemergători, revoluţionari şi progresişti (Victor Hugo, Byron sau Shelley, Goethe sau Schiller, Dante, Puşkin sau Lermontov, Mickiewicz, Petőfi etc.) iar Eminescu, totuşi, un paseist conservator. Nu spune asta multe despre psihea României profunde?” Păi, poate că este necesar să ne întrebăm, poate că nu este (v. mai sus).

Ei bine, după toate cele de mai sus, care, vizează, mai mult sau mai puţin opera, s-a făcut un (important) pas înainte atunci când spiritele (ca să zic aşa) s-au concentrat pe statuile lui Eminescu, cu deosebire asupra celei din faţa Ateneului Român.

„Sculptorii îl reprezintă pe poetul nepereche — observă acelaşi subtil Răzvan Rădulescu [a se remarca reverberaţia zeflemitoare din „nepereche” — n.m.] — de predilecţie în picioare, gol puşcă (de ce?), sau cu sexul acoperit de o năframă incertă ce sfidează gravitaţia”.

Marius Chivu confirmă (pe Liternet): „sinistra statuie a lui Gheorghe Anghel, din faţa Ateneului, cu un Eminescu în boxeri, purtând mantie, freză à la Bon Jovi şi sfârcuri erecte.”

Şi mai avem un băiat revoltat, T.O. Bobe, căruia statuia lui Gheorghe Anghel îi stă în gât: „Întotdeauna când mă gândesc la Eminescu îmi vine în minte statuia din faţa Ateneului, expresia celui mai trist caraghioslâc şi a divorţului tragic-comic de spiritul critic în favoarea amantlâcului cu găunoşenia emfatică şi cu ohtatul «poeticesc».” Cu concluzia că: „Şi totuşi în faţa Ateneului nimeni nu hohoteşte ţinându-se de foale [fiindcă Eminescu e nud — n.m.].” La un asemenea limbaj manelistic ce poţi răspunde decât „Haioasă observaţie”?

Probabil că pentru toţi aceştia statuia poetului nu-i de-ajuns de — sau poate chiar deloc — postmodernă, în sensul că respectă o serie de canoane învechite în raport cu acquis-ul UE. Goliciunea (canonizată şi practicată cândva de un outdated de teapa lui Rodin), alungirea corpului şi în general ajustarea tuturor proporţiilor spre a reda o anumită atitudine şi a induce o anumită stare de spirit (scuze, îmi dau seama că folosesc o sintagmă ofensatoare), de care ţine şi suspecta imponderabilitate a „năframei” ce acoperă sexul ş.a.m.d. E posibil ca opera poetului să fi avut de câştigat în ochii acestor adepţi ai materialităţii dacă statuia ar fi măsurat, poate, „1,64–1,65 m”, dacă ar fi fost „deosebit de păroasă”, nu nud ci „îmbrăcată fără nicio îngrijire”, cu „pantaloni boţiţi” care să-i acopere „ulceraţiile de pe picioare” şi cu „zdrenţe curgând de pe el”, eventual cu „platfus la ambele picioare” (v. Cărtărescu citând din diverşi) etc. etc.

După părerea lui Dan C. Mihăilescu, „la voi [tânăra generaţie — n.m.] sau la cei din Dilema a fost probabil şi reacţia de exasperare în faţa mitului găunos, reacţie pe care a avut-o şi Cioran prin anii ’33–’34 în faţa unei Românii vlăguite, secătuite, amorfe... Aşadar, se poate ca această reacţie de exasperare să fi fost exact un răspuns pe măsura răului făcut de propaganda ceauşistă cu Eminescu, fiindcă el a fost utilizat în permanenţă ca pretext pentru lozinci, pretext pentru moralizare păguboasă, pretext pentru tracomania şi dacismul infernal care erau menite nu să slujească ideea de România, ci cultul lui Ceauşescu.” [un interviu dat lui Radu Pavel Gheo, Liternet]... Fie-mi permis să mă îndoiesc că în toată această furie demolatoare de mit fantoma lui Ceauşescu joacă vreun rol. Sunt mai degrabă simptome tipice retardării pe scara evoluţiei culturale. La nivel naţional, ca şi la nivel individual. Fel de fel de personaje din confuza (şi primitiva) noastră lume literară, au sesizat („s-au prins”) că cea mai lesnicioasă cale de a atrage atenţia este scandalul. Pe care, dacă nu vine de la sine (de pildă printr-o filare–tracasare din partea unui securist, sau mai ştiu eu în ce altă binevenită împrejurare), e convenabil să-l provoci, de o manieră cât mai zgomotoasă cu putinţă. Cu cât mai sus plasată ţinta, cu atât mai profitabil. Plus că agresivitatea, bine „gândită”, te plasează salutar într-o coterie (obligatoriu în România). Mult mai de-a dreptul decât o banală exprimare de adeziune, să zicem.

Ar trebui să cădem pe gânduri: sunt greu de identificat fenomene asemănătoare în marile culturi ale lumii. Suspiciunile reaprinse periodic privind paternitatea „reală” a operei unor Molière sau Shakespeare nu pun totuşi la îndoială valoarea operei în sine. Atunci când André Gide, la întrebarea Cine este cel mai mare poet al Franţei? răspunde „Victor Hugo, din păcate!”, nu vedem aici decât o vagă dezamăgire ironică, nicidecum verbul demolator din contemporaneitatea literară românească.

1. Îmi amintesc de un număr din revista Urzica, de la începutul anilor ’50, în plin stalinism, dedicat reformei monetare — „stabilizării” cum îi zicea toată lumea pe-atunci. „Rămăşiţele burghezo-moşierimii”, presupuse a fi fost cel mai tare lovite de respectiva reformă, erau înfierate exclusiv cu citate din Caragiale. La fel ca şi Eminescu, Caragiale (dramaturgul nostru naţionale?) a fost folosit până aproape de saţietate pe toată durata regimului comunist (deşi uneori a părut prea subversiv totuși). S-a erodat oare din acest motiv statura artistică a lui dramaturgului? Nicidecum.

Ar merita să observăm un lucru. Indiferent cât de sever ar fi fost Caragiale, creatorul, cu personajele pieselor sale (şi avem destule motive să credem că a fost, inclusiv pentru că la un moment dat a părăsit România dezgustat de năravurile din ţara sa), acestea — personajele — au fost, în timp, îndrăgite de publicul românesc, oricât de ticăloase ar fi, bună parte din ele, în substanţa lor prezumată. Personajele lui Caragiale au coborât de pe scenă, din filele cărţilor, şi s-au amestecat printre noi, au devenit parte din existenţa noastră. În titlurile, în cuprinsul articolelor din ziare, ba chiar şi în limbajul nostru cotidian se strecoară frecvent citate sau referiri explicite sau aluzive la universul verbal caragialesc. Pe scurt, Caragiale a devenit parte din cotidianul nostru... La fel s-a întâmplat şi cu Eminescu. Naţional sau nu, cu opera sa poetică inegală, cu proza sa îndoielnică, poetul a modelat — sau măcar a influenţat sensibil —, prin arta sa (totuşi), pe termen lung, imagologia noastră, sensibilitatea noastră artistică. Eminescu a ieşit din spaţiul artei instalându-se, la fel ca şi contemporanul său dramaturg, în existenţa noastră cotidiană... Aş fi preferat să-i aud pe „ai noştri tineri” (şi mai puţin tineri) postmodernişti acceptând că Eminescu este (eventual) cel mai mare poet român, din păcate, decât să-i aud blamând grobian, în limbaj de cartier, arta poetului, la pachet cu reprezentările sale sculpturale, pentru care nu poartă nicio vină (personal, consider statuia din fața Ateneului o mare reușită). După cum nu poartă nicio vină pentru folosirea sa postumă — abuzivă sau nu — într-un scop extraartistic sau într-altul.

Ce pot să spun despre posteritatea lui Eminescu (la fel ca și despre contemporaneitatea sa) decât că nu mor caii când vor câinii.

Foi de calendar

O foaie cu un portret odios,
smulsă
O foaie cu un cuvânt odios,
smulsă
Şi încă un portret
Şi încă un cuvânt
O foaie cu un ziar de ruşine
Şi încă o mie de foi
cu o mie de ziare
cu o mie de cuvinte
Şi încă
Şi încă
................
Ce-a mai rămas nesmuls?
Câte foi?...

Poate cu altă ocazie

La fereastra vagonului
trec păduri de fag în neclintire
Trec dealuri, şi dealuri, şi dealuri
peste care se lasă, umed,
ia te uită! — chiar fumul înserării
   deja rămas în urmă.

Un foc de frunze uscate
un braţ unduios de fum
a ocrotit obosit, pe deasupra acoperişului,
o colibă uitată
   deja rămasă-n urmă...

Unde-i fum e şi foc, îmi spun
   şi e vatră, rămasă în urmă
Unde-i pădure sunt şi vreascuri, îmi spun
Unde-s vreascuri e şi Baba–Cloanţa
cu legăturica-n spinare
   dar ea rămâne cu mine
Le las în urmă toate

Trenul a oprit în plin câmp,
în plină noapte,
în plin ţârâit de greieri;
o luminiţă-n depărtare —
Lumea spune că-i un semnal!
Să cobor? mă-ntreb...

Dar şovăi... Dar şovăi
şi...

...Şi iată c-am şi trecut
şi nici n-am apucat să vă-ntreb
pe unde vă hălăduiesc
sufletele, spiriduşi.

N-am apucat să vă-ntreb:
Oare chiar să existe,
ca-n basme,
adânc de pădure?
Şi legături de vreascuri
purtate-n spinare
de-o Babă Cloanţă
fără nici o speranţă?

Clipocit de pârâu
în preajmă,
doar atât cât s-acopere
fâşâitul pasului
de spiriduş?

Toamna, frunze galbene,
dealuri golaşe
pe-nserat
sub un cer sumbru,
din care pământul
absoarbe întunericul
Până când cenuşa nopţii
acoperă totul...

Ei da, niciodată
   nu-i prea târziu.

Dar trenul a pornit între timp
Şi-a şi ajuns
hăt-departe...

Ce pot să spun —
   Poate cu altă ocazie.

La Muzeul Satului

Nepotul meu Horia, de cinci ani, a fost dus împreună cu colegii de grădiniţă să vadă Muzeului Satului. Aflând vestea că va pleca într-acolo, bucuros dar şi un pic îngrijorat, s-a agăţat de gâtul maică-sii şi a întrebat: „Mami, da’ eu câte zile stau acolo?”.

La întoarcere, a povestit că a văzut la Muzeul Satului case din viitor, cu acoperiş de paie.

Aut postmodernismus, aut nihil

Mi-a căzut deunăzi privirea pe un fragment din cronica unui roman al unuia dintre tinerii autori români de succes, din „valul Polirom”. Scria autorul cronicii: „Dacă mai există vreo îndoială de caracterul postmodern al scrierii, autorul o spulberă eficient atunci când...”

Ca să vezi! Cât pe-aci să fie suspectat bietul autor de nepostmodernism! Bate-n lemn!... Noroc însă că a reuşit să se salveze de la o asemenea degradantă suspiciune plasând în ultima clipă giumbuşlucul (postmodernist) de rigoare.

Mă întreb dacă un Amos Oz s-a simţit vreodată tentat să dea romanelor sale o cât de mică tentă postmodernistă, aşa, de dragul succesului. Care altfel te pomeneşti că nu i-ar fi ieşit în cale.

Pe cal NEGRU, pe cal ALB

Ziua călăresc calul cel NEGRU
îi simt zvâcnirile nervoase, tremurul,
îi văd dintr-o parte sticlind
globii ochilor ne’nfrânaţi
cu reflexe de soare încins
aruncând fulgerele mâniei
nesigure–stupide–deşarte
izvorâte din viscerele mele
De m-ar pedepsi azvârlindu-mă
de pe spinarea-i jilavă
Dar sunt una cu el, centaur
ţesând cămaşă de sânge
Şi mi-e dor de unduirile coamei
calului ALB fluturând
peste ochii blajini,
neprihănitul meu
visând argint de Lună
topită peste cărările nopţii
Copitele-i moi afundându-se tăcut
în nori albicioşi plutind
peste copertele cărţilor
cu basmele mele cele pierdute.

Noaptea călăresc calul cel ALB
M-aplec pe spate să-i ating
crupa domoală-n galop unduios
în noaptea de baltă stătută
fără clintire de frunze
Şi mi-e dor de calul cel NEGRU
sărind peste ruguri de muri
năvalnic cu plete-nfrunzite
doborând în galop neoprit
şi strivind cu copite de fier
merele coapte şi roşii
covoarele-ntinse de afine negre
plesnind ape limpezi şi reci
în jerbe de picuri alb-cristaline
izbind în stănoage, sărind peste ţarcuri,
muşcându-şi zăbala-nspumată
De m-ar lăsa calul cel ALB să lunec
de pe spinarea-i maternă
Dar vezi că sunt una cu el,
Inorog fără ţintă-n afund de pădure
osândit să hălăduie
risipindu-se-n bulele nopţii
până hăt în neatinsele zori.

La mulţi ani cu sănătate!

Grotesca. Crochiuri de dinainte de ’89, I

Precizare. O parte din crochiurile care urmează — regăsite într-un caiet de însemnări din anii ’80 — sunt adevărate, altele sunt doar închipuite. Dar cu siguranţă verosimile. Altele sunt simple exerciţii de amuzament. Căci ceea ce ne-a lipsit atunci, sub vechiul regim comunist, în afară de spirit civic, responsabilitate şi curaj, a fost, poate, umorul. În măsura în care — pentru cei ce îşi amintesc — era cu putinţă să mai ai simţul umorului. Eu unul nu sunt convins.

● Arta cu maşini acaparatoare. Pentru ce muncim, în definitiv? se întreabă oamenii înconjuraţi de maşini acaparatoare de toate felurile, care le macină încetul cu încetul viaţa. Li se răspunde: Pentru o viaţă demnă, pentru frumos, pentru estetică, pentru artă. Dar iată că arta — văzută la TV, la galeriile de pictură, la cinematograf — le înfăţişează invariabil aceleaşi maşini acaparatoare care îi înconjoară şi le macină viaţa.

● Vile la Sinaia pentru „experţii” români. Statul român a încheiat o serie de contracte cu statul iranian al şahinşahului prooccidental Mohammad Reza Pahlavi Ariamer pe diverse domenii ale economiei şi ştiinţei. Printre altele, un contract are drept scop modernizarea reţelei meteorologice iraniene. Drept care, un număr de experţi români în meteorologie au fost trimişi în Iran. Experţi care (între noi fie vorba) sunt fericiţi să primească chiar şi cei 9 $ pe zi cu care îi plăteşte statul român. Oricum, e mult mai mult decât primesc în ţară. Ce ne facem însă că salariile iranienilor sunt sensibil mai mari decât ale „experţilor” români? Iranul este o ţară în curs de dezvoltare. La fel şi România. Dar vezi că — totuşi! — românii sunt experţi! În timp ce iranienii sunt bieţi învăţăcei! Cum o să primească învăţăceii salarii (mult) mai mari! Nu?... Ei bine, autorităţile comuniste au găsit soluţia. Salariile experţilor vor fi — pe hârtie — normale, dar statul iranian le va plăti cash doar cei 9 $ pe zi, iar restul se va vărsa, prin convenţie, în conturi speciale din România. Ce-i cu acele conturi speciale? Ei bine, românii îşi construiesc, cică, cu toţii vile la Sinaia şi, pentru a putea economisi, au convenit acest sistem de plată, care îi fereşte de tentaţia banului peşin. Ingenios, nu?... Iranienii zâmbesc din colţul gurii când aud o asemenea explicaţie. (Strict autentic)

● Zălog. S-a hotărât: de-acum încolo, cu cine doreşte să călătorească în străinătate şi nu are pe nimeni — rude de gradul întâi dar în special părinţi şi copii — care să constituie garanţia întoarcerii respectivei persoane, se va proceda în felul următor: i se va preleva un rinichi, care va fi păstrat într-o bancă specială de organe, în condiţii corespunzătoare, şi i se va reimplanta la întoarcere... Permiteţi o întrebare, vă rog? Şi dacă persoana respectivă va alege să trăiască... acolo... cu un singur rinichi?... Ieşi afară, măgarule!

Şi iată şi camera frigorifică a Securităţii, unde rinichii persoanelor care călătoresc în străinătate (Occident) aşteaptă întoarcerea posesorilor de drept: sertare cu inscripţii conţinând datele personale: nume, prenume, data naşterii etc.

● Un „6 Martie” fără protagoniştii lui consacraţi. Dintre cei desemnaţi să aducă la cunoştinţa publicului „noile realităţi politice”, unii îl înfăţişează pe Ceauşescu printre înfăptuitorii „actului” de atunci. Alţii, dintr-o urmă de pudoare, se fac că plouă.

● Control la magazinul de alimente. Brusc, se închid uşile. Se ivesc ca din pământ controlori special instruiţi. „Dumneata ce-ai pus în gură, ia să vedem!”. Controlorul bagă în gura suspectului două degete de expert şi scoate o bomboană de ciocolată.

— De unde o ai? Legitimaţia dumitale! Cum care? Legitimaţia de serviciu! Să vedem şi noi cum se face că baţi străzile la o oră la care trebuia să fii la lucru!... Dar dumneata? Ce-ai în gură? Aha! O măslină! Alţii ar da orice să le poată pune pe masă copiilor o măslină sau două, iar dumneata mănânci măsline pe stradă! Frumos, nimic de zis!...

Un client protestează:

— Regulamentul prevede să vă ştergeţi pe mâini cu un şerveţel după fiecare control, sau să lucraţi cu mănuşi de cauciuc.

— Dumneata să taci!

● Multă căldură. Tovarăşul X l-a primit cu căldură pe tovarăşul Y, care la rândul lui i-a transmis salutul călduros al tovarăşilor W şi Z...

Întrevederea s-a desfăşurat într-o atmosferă călduroasă.

La despărţire şi-au luat unul de la altul un călduros rămas-bun.

Consumul de căldură a fost atât de mare încât cetăţenilor nu le-a mai rămas pic de căldură în locuinţe.

● Spaţii publice. „Dumneata ai afirmat... (urmează o afirmaţie; oricare afirmaţie; de exemplu, că votul este un drept, nu o obligaţie; sau că magazinele sunt prost aprovizionate), ceea ce este în contradicţie cu linia partidului” „Din câte ştiu, Constituţia garantează dreptul la libera opinie.” „Dacă ţi-ai păstra opinia în minte, atunci da. Dar dumneata ţi-ai exprimat opinia în public! Ceea ce înseamnă agitaţie!” „Rămâne de stabilit ce înseamnă «a te exprima în public». Ce înseamnă «public»? Câte persoane? O persoană înseamnă «public»?” „O persoană, nu. Dar un grup de persoane înseamnă deja «public».” „Câte persoane? Două persoane înseamnă «public»?” „Nu. Două persoane nu înseamnă.” „Atunci, câte? O clasă de elevi, presupun că da. Dar o jumătate de clasă?” „Depinde de împrejurări. Depinde de aşezarea acelei jumătăţi de clasă. Pe coridor, în picioare, în jurul vorbitorului, elevii ar putea să nu fie consideraţi «public». Dar aşezaţi în bănci, da. Fiindcă această aşezare a elevilor garantează «poziţia» lor de persoane dispuse să recepteze idei şi cunoştinţe”...

● Toasturi interminabile. Toasturile a doi şefi de state comuniste la un dineu. Toast al celui dintâi, care nu se mai isprăveşte, în timp ce al doilea, aşezat alături, începe să-şi piardă răbdarea, mai ales că salivează după bunătăţile de pe masă. Când i se pare că acuma gata, se încheie, mâna i se întinde pofticioasă către castronelul cu icre negre. Ei, dar nu! Primul şef de stat n-a terminat încă, fir-ar să fie:

— Dar! să nu uităm îndatoririle internaţionale ale ţărilor noastre, accentuează el. Care, împreună, trebuie să facă faţă alianţelor statelor capitaliste, să dea o ripostă hotărâtă provocărilor de tot felul...

Mâna celui de-al doilea se întinde din nou către castronelul cu icre negre.

— Dar! — reia cel dintâi toastul — să nu uităm bunele relaţii tradiţionale dintre ţările noastre...

— Care, în momentele de cumpănă ale istoriei, au ştiut să-şi dea mâna şi să...

Ş.a.m.d.

Astfel că în mintea celui de-al doilea şef de stat încolţeşte gândul răzbunării. Pe care îl pune neîntârziat în practică.

Ţine la rândul lui un toast, pe care îl lungeşte cât îi stă în putinţă, cu nenumărate „Dar să nu uităm”-uri. În timp ce primul şef de stat salivează după delicatesele de pe masă.

● Ăştia-s toţi? Şeful statului îşi ia rămas bun de la o înaltă persoană oficială, la aeroport. Dar, ca de obicei, sunt de faţă miniştri, ambasadori — cu toţii aliniaţi într-un şir lung de persoane oficiale. Şeful statului trece dând mâna cu fiecare, însoţit de secretarul său, care urmăreşte cu atenţie respectarea protocolului diplomatic. Ajuns la capătul rândului, şeful statului se întoarce către secretar c-un gest zglobiu de uşurare, depărtându-şi braţele:

— Ei, s-ar zice că ăştia-s toţi, nu?

Secretarul îi face un semn discret cu capul:

— Mai e şi dumnealui.

— A! exclamă şeful statului şi, cordial, dă mâna cu ultimul rămas.

● Împărţirea sectoarelor de supraveghere la Securitate. Unul capătă Spitalul Caritas. „Cum să mă duc la spital? Ca medic?” „Ca medic nu faci mare brânză”, i se răspunde. „Atunci, ca pacient? Nu vreau! Trebuie să iau doctorii şi să-i las să-mi facă injecţii! Nu vreau!” „Să ştii că avem destui care sunt gata s-o facă. Iar cu cei ce fac mofturi cred că ştii cum procedăm”.

● Bun spiritual? Gazul metan este un bun material, sau spiritual?

● Risipa şi prezidentul. Din maşina prezidenţială, strada se vede derulându-se în goană. Şeful statului, nemulţumit, arată către un jet de apă care ţâşneşte la marginea trotuarului dintr-o conductă spartă. Convoiul prezidenţial opreşte în apropierea jetului de apă. Şeful statului coboară din limuzina sa neagră super-long. Imediat, toţi însoţitorii săi din coloana oficială, miniştri, secretari de stat, prim-secretari, fel de fel de responsabili, se grăbesc la rândul lor să coboare. O cascadă de portiere trântite. Oficialii se precipită în jurul şefului statului, fiecare în mână cu blocnotesul şi cu pixul gata pregătite.

— Aici, rosteşte şeful statului, avem un exemplu tipic de risipă şi de neglijenţă în serviciu! Şi de incompetenţă! Când o ţară întreagă face eforturi să reducă consumurile pentru a putea să ne îndreptăm eforturile pentru satisfacerea nevoilor mereu crescânde ale poporului, ale cetăţenilor cinstiţi, ale eroicei noastre clase muncitoare, unii îşi permit să doarmă în birourile lor călduţe şi să tolereze...

Ş.a.m.d.

Cu blocnotesurile în mână, oficialii notează de zor...

Maşinile din convoiul prezidenţial s-au pus din nou în mişcare.

Şeful statului arată foarte nemulţumit.

● Înmormântare de fructe şi legume. Un cărucior cu fructe este scos din depozit. Vânzătorul, într-un halat alb soios, îl împinge alene pe stradă, în căutarea unui loc potrivit de vânzare, la marginea pieţii. După el, un cortegiu întreg de cumpărători, păşind încet, cu mutre întunecate (din cauza vremurilor), pândeşte momentul opririi pentru a se năpusti să cumpere. Un veritabil cortegiu funerar. Vânzătorul se opreşte brusc şi, de la înălţimea poziţiei sale sociale, de deţinător de bunuri materiale, oarecum înduioşat de mutrele lor pleoştite, îi ceartă părinteşte pe umilii cumpărători: „Ei, ho! Că doar nu le-ngropăm! Pentru voi sunt! Aveţi niţică răbdare, ce dracu’!”

● Testare de devotament. O echipă de zidari este selecţionată dintr-un lot deja selecţionat, pentru a lucra la un palat al dictatorului. Li se pun întrebări, una mai absurdă decât alta, în vederea testării „devotamentului”.

● Lozincă. Lozincă în holul Facultăţii de filologie: Tovarăşi, să acordăm corect predicatul cu subiectul!

● Titluri în trecut. Se acordă titlul de „Erou al Republicii Socialiste România” unor înalte personalităţi istorice din ce în ce mai îndepărtate în trecut, până la Descălecat. Evident, post-mortem. Deşi, nu-i chiar evident.

● Alarmă aeriană cu peşte. O paralelă: Alarmă aeriană (în timpul războiului) şi populaţia fugind bezmetică să se adăpostească. Şi (în plină epocă de aur): ...În Piaţa Obor, o voce din mulţime răcneşte: «Peşte în hală!» Şi populaţia se năpusteşte bezmetică să se aşeze la coadă...

● Precauţii olimpice. La spitalul de nebuni vor fi internaţi pe durata „Universiadei” circa trei sute de „nebuni” care, altfel, te pomeneşti că ar putea să strige pe stradă „Vrem carne!” şi cine ştie ce alte asemenea năzbâtii. Vă daţi seama ce s-ar întâmpla? (Strict autentic)

● Planuri răsturnate. Virgil Tănase emigrează în Franţa, unde îşi termină studiile universitare şi, după legile franceze, devine, în circa doi ani, cetăţean francez. Publică o mulţime de articole — atacuri la adresa familiei „imperiale” din România. Dictatorul, furios, îl cheamă pe Colonel şi îi ordonă să plece numaidecât în Franţa şi să pună capăt mârşăviilor lui V.T. Cu care prilej va trebui să se ocupe şi de Paul Goma, care urmează să aibă un atac de cord.

Colonelul pleacă în Franţa, dar, în loc să aducă la îndeplinire misiunea, se adresează în secret «Sûreté»-ului francez, căruia îi dezvăluie totul. Se ajunge la un plan: V.T. va fi ascuns, urmând ca presa să nu fie încunoştinţată, bineînţeles, astfel că dispariţia lui V.T. este anunţată ca fiind opera „mâinii lungi” a Securităţii româneşti. Atacul asupra lui Paul Goma este pus la cale în aşa fel încât să se creadă că tentativa a fost zădărnicită printr-o întâmplare (cineva din casă să fi luat paharul destinat lui Goma şi să-l fi vărsat, sau cam aşa ceva).

Colonelul se întoarce în ţară, raportează că l-a lichidat pe V.T., că tentativa asupra lui Paul Goma a eşuat (deocamdată). Este decorat... După un timp cere să plece împreună cu familia, promiţând că se va ocupa din nou de Goma... Pleacă şi întreaga maşinaţie este dată publicităţii. François Mitterand, care plănuise o vizită în România, îşi contramandează vizita deoarece „are agenda de lucru prea încărcată”.

Iar în ziare, dictatorul asasin zâmbeşte candid pe pagina întâi şi pe următoarele. (Strict autentic)

● Litere mari la maşina de scris. Nevoind să se afle că vederea i-a slăbit, dictatorul a comandat, pentru cancelaria sa şi pentru toate ministerele, maşini de scris cu caractere speciale, de două ori mai mari decât cele obişnuite. La fel ca şi Mussolini. (Strict autentic)

● Lichidare de terorişti à la Ceauşescu. Trei indivizi atacă un post de miliţie şi îşi procură arme. Apoi, pe drumul către aeroportul din Timişoara, opresc un autobuz şi îi iau ostatici pe călători, vreo douăzeci la număr. Răpitorii transmit Guvernului român că cer un elicopter şi cincizeci de mii de dolari. Aceasta se întâmpla în ziua de 23 august 1981, chiar în timpul „manifestaţiei”. Cei ce priveau la TV tribuna oficială din Piaţa Aviatorilor din Bucureşti, au putut vedea cum şeful Securităţii i-a şoptit dictatorului ceva la ureche. Îi relata cazul şi îi cerea instrucţiuni („indicaţii”). Dictatorul a spus: „Lichidaţi-i!”.

Şi au fost lichidaţi — terorişti şi ostatici laolaltă.

Iar unii, astăzi, încă mai văd „faţa umană” a fostului dictator. (Strict autentic)

● Benzi industriale migratoare. Ministrul industriei uşoare s-a lăudat că la fabrica de pâine din Berceni sunt în funcţiune două benzi de fabricare a pâinii. Dictatorul a dorit să vadă fabrica. Dar fabrica nu avea benzi. Drept urmare, înainte de vizită au fost demontate la Ploieşti şi aduse în pripă două benzi la fabrica din Berceni. Fiindcă dictatorul nu putea fi indus în eroare! Iar un ministru, fie el şi al industriei uşoare, se cuvine să fie un om de cuvânt! (Pare-se, strict autentic)

● „Revoluţionaritate”. Înainte de a lua hotărâri, dictatorul (dovedindu-se genial) consultă de fiecare dată o comisie specială, înfiinţată de el însuşi, având însărcinarea să evalueze un „indice de revoluţionaritate”, care, pentru a se garanta liniştea şi siguranţa statului, nu trebuie să atingă valori prea ridicate. În caz contrar, hotărârile ar provoca reacţii nedorite. [V. Adam Schaff: Istorie şi adevăr — cap. d. Revoluţia franceză.]

„Indicele de revoluţionaritate” ar putea să se bazeze, printre altele, pe considerente de similitudine cu situaţii asemănătoare din alte epoci istorice şi din alte state.

● „Înlocuitori”. În legătură cu unul din expedientele la care recurge statul comunist pentru a face faţă aprovizionării mai mult decât precare a populaţiei, şi anume acela al „cafelei cu înlocuitori” (expresie care a câştigat teren, cu tendinţă de a elimina expresia anterioară de „surogat” — în definitiv, politica termenilor joacă un rol tot mai mare), a apărut o mică anecdotă.

De ce nu se mai bea cafea naturală în familie? Din următoarele motive: soţul nu mai bea cafea naturală cu soţia fiindcă nu vrea să strice orzul pe gâşte (printre „înlocuitori” sunt, zice-se, orzul şi ovăzul, delicatesa cailor, de unde şi porecla de „nechezol”), iar soţia nu mai doreşte s-o bea cu soţul fiindcă preferă s-o bea cu... înlocuitori.

● Recondiţionare cu blocnotesuri. La o Plenară, marele C vorbeşte despre recondiţionarea îmbrăcămintei şi a încălţămintei. Toată asistenţa notează sârguincios.

● CIIC. S-a instituit, prin decret prezidenţial, CIIC, Comisia pentru Investigarea Inscripţiilor din Closete.

● Meşterul Manole cel Nou. Adevăraţii autori ai „operelor” marelui C dispar unul câte unul. Se invocă Legenda Meşterului Manole — element de tradiţie în... dispariţia autorilor.

„Dacă atunci a fost aşa, de ce ar fi astăzi altfel? Mai ales că ceea ce au creat ei — cei de azi — nu-i cu nimic mai prejos decât Curtea de Argeş.”

● Portretul de marţi 13. Editorul calendarului a fost aspru muştruluit că a ales (şi) ziua de marţi 13 pentru a plasa portretul dictatorului.

Grotesca. Crochiuri de dinainte de ’89, II

● Antrenorul suprem. Mare meci de fotbal — România-Italia. TV. Prin locuinţele muritorilor de rând fiecare priveşte meciul în felul său. Marele C are şi el felul său — obişnuit — de a urmări transmisia. Interior somptuos, sală de proiecţie privată. Marele C înconjurat de „consilieri”, fiecare cu blocnotes, gata să noteze orice „indicaţie”. Meciul decurge nefavorabil României. Vădit iritat, marele C dă dispoziţie să fie înlocuit jucătorul X, să fie sancţionat jucătorul Y, antrenamentul să cuprindă driblingul cutare, lovitura la poartă cutare, iar în final să fie adus la el antrenorul echipei naţionale. Şi cutare, şi cutare...

● Monitorizarea entuziasmului. O grandioasă adunare omagială. Se scandează numele Ceauşescu. Camere TV ascunse „baleiază” asistenţa şi... Undeva într-o încăpere „specială”, câţiva securişti stau cu ochii aţintiţi pe monitoare: cei ce nu arată destul „entuziasm” sunt notaţi.

● Petiţionari prea morocănoşi. Un birou sus-pus unde se primesc petiţii. Funcţionara, unsă cu toate alifiile, glumeşte cu fiecare petiţionar. Dar glumele ei sunt un test: cei ce rămân morocănoşi sunt suspecţi. Drept urmare, îndată după plecarea petiţionarului, funcţionara pune o cruciuliţă într-un colţ al petiţiei, semn că petiţionarul n-ar strica să fie un pic verificat. [Pentru simţul umorului — v. textul pentru obţinerea autorizaţiei de deţinere a maşinii de scris.]

● Coşmar cu execuţie. S. a avut un coşmar. Se făcea că administratorul blocului a venit să verifice dacă toate robinetele din apartament funcţionează bine, şi că dintr-un robinet de la bucătărie curgea un firicel de apă. S. neglijase să cheme instalatorul, aşa că în bucătărie apa curgea fără încetare de câteva zile. Iată însă că în urma administratorului se iveşte un pluton de soldaţi cu puştile pe umăr: plutonul de execuţie. Şi S. sare de sub plapumă la detunătura armelor.

● Transparenţă avant la lettre. În spiritul eticii şi echităţii socialiste, vor fi fabricate numai pungi de plastic transparente, ca tot omul de pe stradă să vadă ce duce semenul său acasă, eventual să poată fi întrebat unde a găsit cutare şi cutare, iar la o adică înfierat pentru bunuri procurate „pe din dos” sau „pe sub tejghea”.

● Coşmarul privatizării. Anticipaţie genială. Ceauşescu avu un coşmar. Se făcea că prin forţa legii, pe care el însuşi o dăduse, o mulţime de oameni dăduseră năvală să cumpere „acţiuni”. Chiar cei apropiaţi lui, chiar şi membrii familiei sale o făcuseră. Industria era ameninţată să redevină privată. Şi, ceea ce era încă şi mai rău, el însuşi nu se putuse abţine şi — prin mijlocitori, desigur — cumpărase „acţiuni” la cele mai mari întreprinderi din ţară. C se trezi îngrozit: bine că fusese doar un vis.

Dar C rămase pe gânduri: măcar în vis soarta îi fusese favorabilă, adică îi hărăzise lui personal beneficii mari de pe urma „acţiunilor” cumpărate. Cumpănind bine, C dădu ordin ca legea cea nouă să fie neîntârziat abrogată.

● „Principiul dominoului”. Răsuflu uşurat că şi alţii se întreabă de fapt cine trage sforile pe lumea asta. Şi mă simt dezamăgit la gândul că manipularea lumii este nu atât o chestiune de crime, cât mai curând de influenţare prin alte mijloace, de natură să nu atragă oprobriul public, ele neimplicând neapărat violenţa.

Şi încă: pe traseele manipulării nu prea ai prilejul să întâlneşti oameni „de suflet şi inimă”. Ceauşescu şi clica lui sunt cu toţii oameni de inteligenţă submediocră. Din când în când, C dezleagă cuvinte încrucişate. Şi se descurcă foarte greu. Testele de inteligenţă dau rezultate catastrofale.

Ignorând cu desăvârşire amănuntele, C vădeşte o capacitate neobişnuită să sintetizeze tabloul de ansamblu, deşi tabloul are mai degrabă un aer halucinant, dar prin asta nu mai puţin sintetic. Au loc discuţii filozofice pe tema acestei capacităţi neobişnuite a lui C.

● Marochinărie academică. Al 29-lea Simpozion internaţional de marochinărie. Grupa de lucru „Genţi, sacoşe de voiaj, curele, curele de ceas, geamantane de piele, geamantane din materiale sintetice”. Se prezintă mostre: Iată această geantă, iată cum se închide acest fermoar, iată cum se pliază astfel că poate încăpea şi în buzunarul unei uniforme şcolare pentru clasele V-VIII. Pentru orice eventualitate. Etc.

● Rotile economice. Pentru economie de combustibil şi pentru rapiditatea deplasării se va stimula folosirea patinelor cu rotile. Se va construi o fabrică în acest scop.

● Stână falsă. Pădurea a fost tăiată pe coama dealului, „orăşelul constructorilor” e aproape gata. Excavatoarele au şi început să sape groapa pentru fundaţie, iar drumul de acces a fost deja construit. Când, iată că vine tovarăşul Ceauşescu şi spune: Nu! Nu-i bine aicea. Mutaţi amplasamentul uite acolo. (Arată — pardon, indică — peste trei dealuri). Acolo unde se vede o stână!

Totuşi cheltuiala a fost până acum de câteva milioane bune. Din ce „fond” s-o scazi? Ce-i de făcut?... Frământări, tristeţe, dezorientare în rândul antreprenorilor şi proiectanţilor. Până când, deodată, se găseşte o minte luminată care vine cu ideea salvatoare: se va muta stâna în vecinătatea amplasamentului „indicat”!...

Aşa că la următoarea „vizită de lucru”, prima întrebare pe care o pune C este: „S-a mutat amplasamentul?... Unde-i stâna, ia să vedem.” I e arată stâna, în vecinătate. „Aha, bun. Mda, aicea-i bine.” Şi pleacă satisfăcut. (Pare-se, strict autentic)

● Abonamente imorale. Propunere: — Să se înfiinţeze abonamente la produsele deficitare — cosmetice, insecticide ş.a.m.d. Atunci omul s-ar abona şi, aşteptând acasă în linişte, şi-ar vedea de treabă.

Obiecţie: Da’ de ce? De ce să-i favorizăm pe cei ce aşteaptă fără să mişte un deget? De ce să nu fie cei ce se zbat beneficiarii produselor cu pricina? Adică cum, unii să umble toată ziua după produse şi să nu se aleagă cu nimic? Iar alţii să stea acasă, la căldurică, şi să se aleagă cu produse? Doar fiindcă şi-au făcut abonament? Păi cum vine asta? Unde-i etica şi echitatea socialistă?

● În curând, dinţii de aur. HCM privind inventarierea dinţilor de aur.

— Se vor scoate?

— Nu, deocamdată rămân acolo unde sunt.

● Distracţie cu miniştri la microfon. „Prinţul moştenitor” se însoară. Nuntă mare. Ca de obicei, se îmbată ca un porc. Mireasa îi atrage atenţia să nu se dea în spectacol. El o loveşte trântind-o la pământ. Nuntaşii se distrează. „Prinţul moştenitor” îi pune pe miniştri să cânte la microfon. „Hai, hai! Nu mai face mofturi!”

● Măsuri pentru creşterea natalităţii. Campanie de propagandă. Ministrul sănătăţii îi atrage dictatorului atenţia că există unele circumstanţe potrivnice, cum ar fi dificultăţile de aprovizionare cu alimente (şi altele, bineînţeles). Dictatorul îl lasă să vorbească. După care: „Nu crezi că te-am ascultat destul? Eu n-am vreme de pierdut cu tot felul de fleacuri! Mă aşteaptă naţiunea. Cu toate că nu merită. Oameni ca mine se nasc o dată la cinci sute de ani.”

● Uniforme populare cu pistol. În piaţa unde va avea loc marea horă „populară”, cu cei doi C în mijloc, soseşte un autobuz cu dansatori. Bineînţeles că dansatorii sunt dintre „băieţi”. Coborând din autobuz unul câte unul, îşi potrivesc „uniformele populare”, îşi pipăie pistoalele să se asigure că sunt la locul lor... (Dar înainte de asta, iată o fotografie din ziar; privindu-i pe dansatori, ai jura că sunt profesionişti. Şi, ce-i drept, sunt... profesionişti.)

● Fără muniţie după Sadat. În urma asasinării lui Anuar El Sadat, în 1981, la o paradă militară, de către militari aparţinând Jihadului islamic egiptean, Ceauşescu ia hotărârea să nu se mai livreze muniţie echipelor de pază de pe traseele pe care urmează să le străbată, pentru a n-o păţi la fel. (Strict autentic)

● Sărbători prea lungi. Cică s-ar fi votat un decret ca sărbătorile naţionale de două zile să nu dureze mai mult de una singură.

● Titrări à la TV Română. Film italian. O companie petrolieră, Benzo–Chemical, vrea să construiască o rafinărie lângă un orăşel italian de coastă. Populaţia orăşelului iese în stradă să protesteze împotriva proiectului, temându-se că rafinăria va polua apele mării. Mulţimea scandează Raffineria–porcheria!... Românii înţeleg foarte bine, nu-i nevoie de nicio traducere. Şi totuşi!... Cum adică, orice rafinărie e o porcărie? Păi industria românească se poate mândri cu o mulţime de rafinării... Şi deşi este puţin probabil ca filmul italian să trezească apetitul românilor pentru proteste de stradă, totuşi paza bună trece primejdia rea, cum zice proverbul. În consecinţă, Televiziunea Română titrează: Rafinăria Benzo–Chemical este o ticăloşie! Nu toate rafinăriile! Doar Benzo-Chemical. Şi nu porcărie, căci porcărie e un cuvânt care zgârie urechile sensibile ale românilor. Ticăloşie!

Se dă filmul My Fair Lady. După ce profesorul Higgins a reuşit să o remodeleze pe Miss Doolittle transformând-o din florăreasă într-o doamnă, la o sindrofie a lumii bune aceasta stârneşte uluire şi admiraţie în rândul invitaţilor. Printre care şi admiraţia unui celebru profesor de fonetică, Zoltan Karpathy, care, invitat să se pronunţe, judecând după accent, asupra originii drăguţei domnişoare, decretează: „She’s Hungarian!”... Unguroaică? se încruntă kulturnicii de la TVR? Exclus! Publicul românesc ar fi oripilat! Drept care se titrează: „E străină”!

Într-un film cu Stan şi Bran, Stan coboară val-vârtej dintr-un apartament de bloc jos în stradă, părându-i-se că a fost cutremur. „I thought it was an earthquake!” Ceea ce devine, în limbajul funcţionarilor TVR: „Am crezut că-i lată!” Şi aşa se titrează. Vezi bine că telespectatorului român, sensibil cum este, nu trebuia să i se reaminteacă de cutremur. (Strict autentic)

● Legenda Meşterului Pandele. Televiziunea Română realizează pe la mijlocul anilor ’80 un filmuleţ satiric despre „deficienţele” din construcţii, având la bază Legenda Meşterului Manole. Cenzura nu poate accepta însă batjocorirea „mitului fondator” al creativităţii neaoşe! Vine directivă de sus ca filmul să fie refăcut păstrându-se satira (căci îndreptarea lipsurilor este — nu i aşa? — necesară), dar folosindu-se un alt nume. Adică cum alt nume? Pentru un singur nume schimbat, alţi bani, altă distracţie? Totuşi cuvântul de ordine (unul din ele) este economie. Aşa că va fi păstrată pelicula turnată, iar pentru nume se va căuta unul apropiat de Manole pentru a nu strica sincronul. Fie deci numele lui Manole, Pandele! Şi filmuleţul satiric recondiţionat se dă pe post. Toată lumea vede clar cum buzele personajului articulează Manole, iar sonorul zice Pandele. ”Pandele, Pandele, meştere Pandele!”... (Strict autentic)

● Infantodolari. Copii vânduţi de la orfelinat. 5.000 — bucata. (Pare-se, strict autentic)

● Îmbrăcare pentru culcare. Iarna ’84–’85. Gazul metan s-a isprăvit. În casa unei rude: –5^oC! Seara se îmbrăcau pentru culcare. Până la urmă au fost nevoiţi să părăsească locuinţa şi să se mute la rude, la bloc. (Strict autentic)

● Apocalipsa autovehiculelor. Interdicţie de circulaţie a maşinilor particulare de la începutul lui ianuarie ’85 pentru a nu bloca străzile îzăpezite. La 20 februarie interdicţia era încă în vigoare. Se pare că a durat până în martie. Ce minunată economie de combustibil! Şi ce străzi uscate şi minunat de pustii! Ca la sfârşitul lumii. (Strict autentic)

● Fals şi uz de fals de date meteo. Iarna ’84–’85. Februarie. Falsificarea datelor meteo în Bucureşti. La Filaret, cică: –14^oC. De fapt au fost –21^o! Asta, cică pentru a nu se panica populaţia! În realitate, conform schemei prestabilite, „agentul termic” în reţeaua de termoficare trebuia să fie ridicat la o anumită treaptă de temperatură atunci când afară erau –14^oC, şi la cu totul altă treaptă atunci când afară erau –21^oC! Iată încă o metodă simplă si eficace de a face economie de combustibil. (Strict autentic)

● Ofiţeri români demni. Refacerea prestigiului armatei. Pe stradă, nici un ofiţer nu mai are voie să ducă în mână altceva decât o servietă sau o valiză...

Nici un pachet? Nici o sacoşă? Nici măcar o carte?

Ei bine, nu!... Şi încă ceva:

Ofiţerii nu care cumva să fie prinşi că se aşează la vreo coadă! (Strict autentic)

● Tricotaj la campionate. Cucoane fără nici un interes pentru sport, tricotând în tribună, aduse cu anasâna la Campionatele internaţionale de lupte libere şi greco-romane ale României, în Sala Polivalentă. De ce? Pentru a umple tribunele la acea competiţie internaţională. Şi încă un motiv: pentru a nu apărea în ochii Occidentului (sala era plină de fotoreporteri străini) drept o naţiune atât de copleşită de grijile cotidiene încât interesul pentru sport a dispărut cu desăvârşire...

Frântură de conversaţie între două „amatoare de lupte greco-romane”:

— Vai, dragă, dar ăştia se bat de-adevăratelea! Uite, să-şi frângă gâtul, nu alta!

— Unde? Ia să văd!

(Strict autentic)

● Pandemokraticon. Nu este vorba de panteonul eroilor comunişti ci de pandemokraticonul acestora.

● Cot-codac miliţienesc. Să ne imaginăm sirenele de pe maşinile miliţiei scoţând un cot-codac al naibii de răsunător.

● Material didactic stimulativ. Hotărâre. Întreprinderea de material didactic va confecţiona până la data de...: 3.750 gâşte, 3.750 raţe, 8.600 găini, 4.300 cocoşi, 1.800 curcani, toate la scara 1:2. Produsele vor fi expuse în vitrinele magazinelor Avicola, precum şi în reţeaua magazinelor Premial, ca şi în alte magazine de profil. Se urmăreşte prin aceasta decorarea sugestivă a vitrinelor, precum şi stimularea personalului vânzător, spre a solicita de la întreprinderile şi de la fermele producătoare produsele echivalente comestibile, pentru satisfacerea nevoilor mereu crescânde de carne ale populaţiei.

● Şoimii patriei. „Jur să cresc mare şi voinic/Fără să mănânc nimic/Pe-ntuneric şi pe frig.”

● Corul Voluntarilor. La începutul anilor ’60, la o mare fabrică bucureşteană se purcede la înfiinţarea unui cor muncitoresc (şi, eventual, ingineresc, treacă) de voluntari. (Ce fel de cântece urma să cânte corul nu necesită vreo discuţie.) Un profesor de muzică vârstnic — care, desigur, apucase şi alte timpuri dar le uitase — este chemat să decidă care salariaţi au voce şi care nu. „Voluntarii” — cei tineri — sunt aduşi unul câte unul într-o încăpere alocată, timp de câteva ore, exact acestui scop şi, de faţă cu şeful secţiei, sunt obligaţi să reproducă sunete emise vocal de către profesor. Ei da, obligaţi, şi ce-i cu asta?... Unii dintre cei chemaţi în faţa profesorului încearcă, pentru a se eschiva de la nobila misiune coristică, să reproducă sunetele distorsionat, se prefac că se ruşinează de propria lor afonie; dar profesorul este prea versat ca să poată fi păcălit; îi depistează cu „mână” sigură (şi forte) pe cei înzestraţi pentru cânt. Şi niciunul dintre „candidaţi” nu îndrăzneşte să spună: Da, dom’le, ştiu că am voce dar n-am chef să cânt în corul vostru!... Nu peste mult timp, corul de voluntari îşi începe repetiţiile după orele de program. (Strict autentic)

● Zăpadă recondiţionată. Iarna ’84–’85. Zăpada din curtea întreprinderii 23 August este inacceptabil de neagră, murdară de noroi (se constată cu puţin timp înainte de vizita anunţată a marelui C). Prin urmare trebuie vopsită în alb. Şi se purcede la vopsire.

Dâmboviţa arată prea murdară. În consecinţă, se vor amenaja două Dâmboviţe suprapuse: dedesubt Dâmboviţa colectoare a tuturor scursorilor; deasupra, pe un planşeu de beton armat va curge Dâmboviţa cea limpede, cu apă albastră.

De la Sinaia în jos, Prahova curge albastră, atât de albastră încât culoarea a albăstrit şi zăpada de pe maluri. (Strict autentic)

● Pădure cu uscături. Zbor în elicopter deasupra pădurii Băneasa, în aprilie 1985. Dictatorul, adresându-se ministrului silviculturii: Bă, X, ce-i cu copacii ăia maro acolo jos?... Să vedeţi, tovarăşe secretar-general, unii copaci înverzesc mai devreme, alţii mai târziu... Bă ministrule, tu mă minţi! Ăia sunt copaci uscaţi! Până mâine să dispară de acolo!...

Drept urmare, ministrul agriculturii şi silviculturii împreună cu specialiştii săi umblă prin pădurea Băneasa în căutarea copacilor uscaţi pe care tovarăşul secretar-general i-a văzut din elicopter. (Pare-se, strict autentic)

● Buldozer prezidenţial. Pe o străduţă din centrul Capitalei, C împreună cu primarul Pană, inspectează. Un bloc nou, plombă, construit pentru cei aleşi, iese puţin din rândul celorlalte. — Bă, Pană, ţie nu ţi se pare că blocul ăsta e mai în afară?... — Ba da, tovarăşe secretar-general, e aşa cum spuneţi dumneavoastră... — Bun. De azi în trei zile să dispară de aici!...

Şi dispare! Douăsprezece milioane de lei construcţia, alte câteva milioane demolarea. (Pare-se, strict autentic)

● Ce mănâncă muncitorii? Sosit în vizită la Uzinele 23 August, C doreşte să afle ce mănâncă muncitorii. Intră în cantină, se aşează la o masă şi cere să i se aducă mâncare. Mâncarea însă i se aduce nu de la bucătăria cantinei ci din recipiente sigilate, dinainte pregătite de Securitate. C ştie asta foarte bine, dar joacă teatru.

● Verdict: sinucidere. 1974. Chivu Stoica este împuşcat în bucătăria locuinţei sale. Se împotrivise vizitelor şi contractelor dezastruoase din Africa. Pierderi uriaşe pentru statul român: dese schimbări de „conducere”, cei noi nu mai recunosc contractele încheiate de cei vechi... Aşadar, Chivu Stoica este suprimat. Dr. Burghele este chemat să emită un certificat de deces cu verdictul „sinucidere”. Fost prieten al lui Chivu Stoica, Burghele refuză: în rastelul de arme al lui C.S., pistolul acestuia este nefolosit. Refuză, şi a doua zi nu mai este ministru al sănătăţii. (Pare-se, strict autentic)

● Zdreanţă de cauciuc. După „manifestaţia” de la 23 august, într-o curte din mahalaua Tunari a căzut o zdreanţă de cauciuc, c-un carton agăţat de ea, pe care stătea scris CEAUŞESCU–PACE!

● Lozincă lungită. Pe o tribună secundară trebuia agăţată o lozincă: EPOCA CEAUŞESCU — EPOCĂ DE GLORIE A ROMÂNIEI. Dar lungimea tribunei s-a dovedit a fi mai mare decât lozinca. Iar lozinca trebuia să acopere întreaga lungime a tribunei. Ce-i de făcut? Câţi metri are tribuna? 23! Lozinca? 16! Să mai adăugăm: DE GLORIE ŞI MĂREŢIE! Asta face + 3 metri. Mai trebuie încă 4 metri!... Atunci: ROMÂNIEI SOCIALISTE!... E perfect! În total, 23 de metri!

● Care-i mai tare? Două coloane de maşini oficiale, a Lui şi a Ei, fiecare cu altă destinaţie, urmând să se intersecteze la un moment dat într-un punct din Bucureşti. Circulaţia, oprită. Dispută între miliţienii celor două coloane. Ea trece prima, iar El aşteaptă la întretăiere. Ea trece c-un rânjet de satisfacţie.

● Fotoreporter vinovat de înclinare. Fotografie înfăţişându-l pe Ceauşescu dând mâna cu Leonid Brejnev. Cam prea aplecat din mijloc marele C. Să fi fost cu intenţie din partea reporterului? Sau a redactorului? Aş! În realitate atât s-a aplecat marele C dând mâna cu Brejnev. Ceauşescu în persoană a cerut să vadă fotografiile. La fel ca şi Mussolini. Şi n-a găsit niciuna în care să apară „mai vertical”. În schimb, a cerut să fie pedepsiţi fotoreporterii, că doar se ştie, un om nu se-apleacă aşa dintr-o dată, ci treptat — pornind de la verticală se înclină tot mai mult. Şi de ce nu s-au priceput fotoreporterii să-l prindă în poză mai pe la-nceputul aplecării?

Grotesca. Crochiuri de dinainte de ’89, III

● Porcii lui Potemkin. Vizită în judeţul Dâmboviţa. La Titu, în vitrinele măcelăriilor (închise) — jumătăţi de porc atârnând, apetisante. După vizită, în aceeaşi după-amiază, lumea dând năvală să cumpere. Dar jumătăţile de porc au dispărut. Probabil mutate, din oraş în oraş, expuse în vitrine, pe tot traseul vizitei. Porcii lui Potemkin. (Se pare, strict autentic)

● Vise de mărire. Mutarea capitalei la Târgovişte. Domnitorul-tovarăş care a mutat capitala din nou la Târgovişte... după două sute de ani. Seara, înainte de adormi, Ceauşescu se „vede” în chip de împărat roman — bătrân decrepit în togă imperială... Dac, asemenea lui Decebal, cu căciulă pe cap, printre războinicii cu scuturi rotunde şi săbii încovoiate.

● Moartea şi învierea lui Moş Gerilă. Conform ordinelor primite de la Ea, Moş Gerilă era cât pe-aci să dispară din folclorul românesc de iarnă. Dispărut de la TV, dispărut din costumaţia vânzătorilor de loz în plic, din librării etc. Poate că a făcut cerere de emigrare?... Dar nu, iată-l deodată pe Moş Gerilă întors! Poate din nou să vină la serbările copiilor... N-a fost o revocare a ordinului. Cum ar fi putut să fie? A fost doar o neînţelegere a dispoziţiei! Sau poate exces de zel din partea „căţeilor”?...

● Din nou, vânzarea copiilor. Dispăruţi la naştere. O mamă este înştiinţată că a născut un copil mort. Mama cere trupul neînsufleţit. I se răspunde că nu se poate. (Eventual, i se dau explicaţii.) O soră de la spital o avertizează să nu conteze pe mărturia ei la tribunal — nu vrea să-şi piardă pâinea. (Se pare, strict autentic)

● Fotografie prezidenţială retuşată. În România liberă, mai multe fotografii. El şi Ea, în vizită în Birmania. El, Ea şi... din nou El, abia vizibil îndărătul unui personaj localnic oarecare. Şi, în sfârşit, El, foarte vizibil, dar... Ia stai! E ceva ciudat cu această fotografie!

Ce s-a întâmplat? Datorită poziţiei dezavantajoase pentru o persoană atât de importantă, fotografia a fost „un pic” modificată, „un pic” falsificată prin lipirea importantului personaj într-o poziţie perfect vizibilă, aproape în prim-plan. Atât doar că — neglijenţa „responsabilului” cu colajele — El apare în alt costum, deschis la culoare, spre deosebire de costumul de culoare închisă din celelalte fotografii. Pe unde mai sunteţi, retuşori de fotografii prezidenţiale? Mi-e dor de voi. (Strict autentic)

● Zonă liberă de hârtie igienică. Balcanii — o zonă fără arme nucleare şi chimice, fără insecticide şi fără detergenţi! Fără hârtie igienică!

● Nu se acceptă plângeri. Încălcându-se legea, s-a dat „indicaţia” să li se reţină salariaţilor, pe statele de plată, sumele „datorate” conform Legii 1 din 198... Aflând de „indicaţie”, contabilul-şef se interesează ce se va întâmpla dacă cineva va da în judecată instituţia. I se dau asigurări că n-are motive să se neliniştească: judecătoriile au primit dispoziţie să nu accepte plângeri în legătură cu Legea 1. (Strict autentic)

● Politică demografică. Se discută, la nivel înalt, toate posibilităţile de redresare demografică: retragerea de pe piaţă a tuturor mijloacelor anticoncepţionale, proiectarea la TV a unor filme cât mai erotice ş.a.m.d. Erotice, dar în limita moralei socialiste.

● Ocaua mare. Politica de combatere a consumului de alimente în exces. Se vor instala pe străzi cât mai multe cântare automate, astfel ca lumea să vadă cât e de grasă şi să se sperie.

— Dar ce se-ntâmplă dacă se sperie că sunt prea slabi?

— Ei bine, să se aranjeze cântarele să arate în plus.

● Tatuaj cu număr de ordine. La coadă la carne, cu numărul 168, scris pe mână cu creion chimic (Kiev, mai 1988, din Literaturnaia gazeta). (Strict autentic)

● Ceauşescu, student la Oxford. În Scânteia, o fotografie înfăţişându-l pe El , la primirea titlului de doctor honoris causa al Universităţii..., costumat ca în Stan şi Bran, studenţi la Oxford. Pe la ora nouă sau zece apare o altă ediţie a ziarului, fără acea fotografie. (Strict autentic)

● Subvenţii pentru opere complete. Cineva trebuie să cumpere de la librării „operele” lui Ceauşescu, nu-i aşa? Ei bine, vor fi selectate anumite persoane şi li se vor asigura fondurile necesare.

● Un milion metrul. C inspectează noua Casă a „Poporului”. Urcă în balcon şi zăreşte în depărtare coşul de 240 de metri al CET Progresu. Coşul strică panorama Centrului Civic. C dispune: Să fie tăiat la jumătate! Să nu se mai vadă!... Şi se taie. Nu-l interesează costurile. Un milion de lei pentru fiecare metru construit, un milion de lei pentru fiecare metru demolat. Coşul ajunge la 120 de metri. (După decembrie ’89 avea să fie reconstruit la înălţimea iniţială.) (Strict autentic)

● Vată în urechi de securist. Un comandant de la Securitate îi inspectează pe „băieţii” de pe Calea Victoriei. Descoperă că unul dintre aceştia are dopuri de vată în urechi. Îi scoate dopurile de vată dojenindu-l că în felul acesta nu poate auzi toate clevetirile împotriva regimului democrat-popular.

● Obsesia chioşcurilor... periculoase. Ordin să dispară de peste tot. De ce? Ceauşescu a văzut un film în care un terorist a fost ascuns într-un astfel de chioşc (de ziare). Şi a tras, nemernicul!

● Gară fără lacăte cu cifru. Dispariţia casetelor pentru bagaje, prevăzute cu lacăte cu cifru, din Gara de Nord. Oare puteau fi utilizate pentru contrabandă? Pentru colete subversive? (Strict autentică dispariţia casetelor)

● Parteneriat la furt. Furt organizat de stat al aurului de la persoanele întoarse din străinătate după o şedere ceva mai lungă. Cooperare între hoţi şi miliţie, cu profituri personale pentru angajaţii acesteia. Şi, desigur, pentru hoţi. (Nu-i exclus să fie strict autentic)

● Hitler, creaţia lui Stalin? 20 aug. 1989. Trei zile înainte de comemorarea a 50 de ani de la Pactul Ribbentrop-Molotov. Se dau în vileag fapte — BBC în limba rusă. Se emite părerea că Stalin a fost geniul politic cel mai mare al tuturor timpurilor. Stalin dorea supremaţia asupra Europei (a Lumii). O ipoteză: într-o primă etapă să-l lase pe Hitler să cucerească Europa, iar apoi să-l bată. De aceea îi invita pe muncitorii din Anglia şi din Franţa să saboteze industria de război din ţările lor, pentru a le slăbi. Are apoi loc împărţirea Poloniei — a patra — prin Pact. La o săptămână după semnare, Hitler îşi ia „partea”. Stalin rămâne în „neutralitate”, pretextând că nu este pregătit din punct de vedere militar. (Se pretinde că există telegrame germane în acest sens; nu şi sovietice.) Dar atunci se pune întrebarea: de ce nu s-a stabilit prin acord să se purceadă la împărţire nu la 1 octombrie, ci la 1 noiembrie, sau la 1 decembrie?... Răspunsul unui istoric: pentru că ştia că Germania, oricât de dotată cu tehnică de luptă şi cu geniul militar al unor generali, nu avea fizic capacitatea de a face faţă la două fronturi, unul în Apus, ce avea să fie cu siguranţă deschis de puterile occidentale, ca ripostă la atacul împotriva Poloniei, şi al doilea în Răsărit, pe care avea să-l deschidă Stalin...

Privitor la intenţia lui Stalin de a cuceri lumea, se mai remarcă următorul fapt. În ’41, când URSS acaparase deja ţările baltice, Basarabia şi Bucovina, se bate o nouă monedă. Dar pe ea se face referire la 11 republici, atâtea câte erau înainte de recentele anexiuni, şi nu la 16 câte ajunseseră după acestea. De ce? O eroare birocratică? Exclus! Stalin consideră că n-are nici un rost să bată o monedă nouă, intermediară, când în scurt timp avea să bată monedă cu 30 de republici! Sau cu 50!...

Se vorbeşte chiar de Hitler ca fiind o creaţie a lui Stalin.

În aprilie ’40 Hitler împlinea 51 de ani. Stalin se gândeşte să-i facă un cadou. Aduce în Letonia proaspăt ocupată un număr de 51 de comunişti germani, care trecuseră frontiera în URSS pe vremea când relaţiile dintre ei nu fuseseră atât de prieteneşti şi, în prezenţa unor ofiţeri SS, îi execută.

Se vorbeşte de „schimb de experienţă” între NKVD şi SS în Polonia.

După război, la prima paradă militară, se pune problema cine va primi trupele victorioase. Stalin îl întreabă pe Jukov. Acesta, care trecea drept un om neînfricat, îi răspunde: În calitatea dumneavoastră de comandant suprem, aveţi nu numai dreptul ci şi obligaţia de a primi parada militară. Stalin îi răspunde: „Nu, tovarăşe Jukov, n-am s-o primesc eu”. Comentatorul BBC deduce din asta: Stalin pierduse războiul. El se încheia cu un rezultat foarte depărtat de ambiţiile sale — doar câteva mici ţări din Răsăritul Europei, ocupate.

Nu războiul de apărare a patriei, ci primul război „socialist”. Între naţional-socialismul german şi inter-naţional-socialismul sovietic.

Se afirmă că, dacă la sfârşitul Primului Război Mondial, încercarea de incendiere a Europei de către Lenin a eşuat, Al Doilea Război Mondial a fost o continuare a operei începute atunci, o a doua încercare de cucerire a lumii, opera, de asemenea eşuată, a lui Stalin.

● Apartament la bloc pentru preşedinte. Marele Conducător hotărăşte să ducă o viaţă cât se poate de democratică... (E cu putinţă ca Tito să dispună de o insulă întreagă în Marea Adriatică pentru folosul lui personal! Conducătorul unui stat socialist? Nu! Uite, începând de mâine eu am să locuiesc, ca oricare cetăţean de rând, într-un apartament de bloc!) Şi i se procură apartamentul; în care de altfel nici n-avea să-şi facă vreodată apariţia... Încep miraculoase transformări: colocatarii sunt mutaţi unul după altul, iar în apartamentele eliberate se mută securişti/sau rămân goale; fel de fel de utilităţi i se adaugă blocului. Blocurile alăturate sunt demolate pentru a se crea un spaţiu de securitate; se ridică un gard înalt de piatră (explicaţia: edilii oraşului plănuiseră aici un parc; proiectul se pune acum în aplicare); se sapă tuneluri — drumuri subterane de comunicaţie cu sediile marelui C... ş.a.m.d.

● Decenţă pentru defilare. 23 august 1989. Anunţ important. Tovarăşii din tabelul de mai jos, care participă la manifestaţia consacrată zilei de 23 august, vor fi prezenţi la ora 5,45 în faţa hotelului Nord, la stâlpul staţiei de taxi. Băieţii vor fi îmbrăcaţi în pantaloni şi cămaşă uni, nu blugi. Fetele vor purta rochii decente, nedecoltate şi neînflorate. Nu se admite nici un fel de obiect asupra participanţilor. (Strict autentic)

● Tronson periculos. La defilare, „băieţii” au luat parte într-un mod inedit: pe fiecare rând câte doi, la cele două capete, mărşăluind în pas cu „manifestanţii” pe tronsonul cel mai „periculos”, din faţa tribunei oficiale. Nefiind însă „băieţi” în număr suficient, la capătul tronsonului cu pricina trebuiau să se întoarcă în fugă la „start” şi să ia în primire alte rânduri. Alergând, în arşiţa lui august fierbinte. (Strict autentic)

● Perfuzie cu benzină în faza terminală. Criza de benzină a ajuns la apogeu (citeşte: demenţă). Desigur, doar în România. O Dacie se deplasează încet pe stradă. Toată lumea din jur poate vedea (cu ochii holbaţi de uimire) cum „însoţitorul de bord” al şoferului stă cu un braţ scos afară pe geam, ridicat cât mai sus, şi în mână ţine o sticlă de plastic cu gura în jos, cu un rest de benzină în ea, iar sticla e racordată la motor printr un furtun transparent care se strecoară pe sub capacul întredeschis al motorului. Să fie oare în acea sticlă prea puţină benzină pentru ca, turnată în rezervor, să mai ajungă să pună motorul în mişcare? Să fie oare defectă pompa de benzină? Nimeni nu poate şti. Cert este că Dacia se deplasează pe stradă, muribundă, precum un pacient întins pe targă, împins de brancardieri pe coridorul spitalului, cu perfuzia înfiptă în braţ. (Strict autentic)

● „Vânător” pentru popor. Duminică — vizita lui Ceauşescu în pieţe şi în magazine ale Capitalei. C îşi aminteşte de magazinul „Vânătorul”, transformat cu mai mulţi ani în urmă în magazin (f)alimentar de mezeluri — jumătatea din stânga — şi dulciuri-patiserie în jumătatea din dreapta. Luaţi pe nepregătite într-o zi de duminică, şefii aprovizionării Capitalei transformă peste noapte magazinul cu pricina, reînfiinţând „Vânătorul”. Capete de mistreţi şi de cerbi pe pereţi, ştergare româneşti etc. În jumătatea din stânga — restaurant cu autoservire, în partea din dreapta — raion de preparate vânătoreşti; de fapt, pentru moment (poate!), doar salam de urs, cu 12 lei suta de grame. O zi nefastă pentru urşi, duminică 8 octombrie 1989.

După ora prânzului, în urma şedinţei unde au fost chemaţi ministrul sănătăţii, ministrul comerţului interior, ministrul agriculturii şi ministrul de interne, fabrica de mezeluri reîncepe să funcţioneze, după ani de încremenire. Un buton apăsat pune în mişcare instalaţii prăfuite şi acoperite de pânze de păianjen... Şi vânători pornind-o pe coclauri la vânătoare de urşi, pentru salamul ordonat de Ceauşescu. Împuşcături răsunând în adâncul pădurii, vânători cu puşca în bandulieră printre copaci, pe povârniş în jos... În timp ce, în toiul nopţii, macarale descarcă din camioane bufetele cu becuri cu radiaţii infraroşii, iar înăuntru zeci de muncitori schimbă faţa magazinului. (Strict autentic pentru „Vânătorul”)

● Al XIV-lea asediu. 19 nov. 1989. Oraşul în stare de asediu în ajunul congresului XIV. Legitimaţii controlate la intrarea în instituţii, vizitatorii însoţiţi de la poartă până la „locul de interes”. Reinstalarea luminilor pe alei, desfiinţate anterior din economie de electricitate. Pe străzi, panouri cu portretul lui Ceauşescu şi steaguri păzite de miliţia înarmată. Maşinile de scris ale instituţiilor, depozitate — toate —, pentru o săptămână, într-o singură cameră, sigilată la fel ca şi armele gărzilor patriotice. Delegaţilor din provincie li se refuză cazarea la hoteluri. Stare de asediu.

● „Vânător”, la loc comanda! 4 dec. 1989. La câteva zile după congres, la magazinul „Vânătorul” de pe bulevardul Magheru din Bucureşti au dispărut capul de mistreţ, capra neagră şi bradul de la intrare. Partea de restaurant cu autoservire, cu bufete cu mâncăruri calde sub becuri cu raze infraroşii, s-a transformat într-o banală sală cu sandvişuri... reci. Scaunele au dispărut şi ele. Au fost aduse mese cu picioare înalte, pentru rezemarea cotului în timp ce stai în picioare, cu privirea în gol, mâncându-ţi sandvişul. Să urmărim mai departe evoluţia. (Strict autentic)

● Bune intenţii postdatate. După: Un redactor de la Televiziune declară că a făcut tot ce i-a stat în putinţă să propună spre difuzare piese de teatru care să incite la revoltă. „Le-am dat mură în gură, domnilor! În piesa «În aşteptarea lui Lefty» era vorba de organizarea unei greve. Punct cu punct! Am fost sigur că o să-i inspire! Şi cu alte piese am avut aceeaşi intenţie”...

Un alt redactor declară că a programat din ce în ce mai multe emisiuni despre tiran ca să stârnească repulsie în rândul publicului. Ăsta da, spirit civic!

Şarpele în alcool*

În dimineaţa când l-au adus în curtea şcolii, prins la cererea doamnei Ştefănescu, profesoara noastră de biologie, era viu dar nu mai avea mult de trăit. A fost lăsat să se târască prin praf, în soarele nemilos, el care fusese deprins timp de o viaţă, oricât ar fi fost ea de scurtă, să se târască prin iarba umedă şi pe sub frunze mari de brustur, acum însă înconjurat de vacarmul copiilor, colegii mei, care parcă înnebuniseră ţopăind şi răcnind în jurul lui, batjocorindu-l prin însuşi faptul de a-l lăsa să se târască prin praf, fără putinţă să-şi găsească un locşor unde să se ascundă într-o clipită sau două, numai pentru cruda şi idioata lor desfătare. Apoi a fost omorât apăsându-i-se pe cap un tampon de vată îmbibat cu eter, la fel cum erau omorâte şi insectele care urmau să fie fixate cu ace în insectar. Sarcina de a-l pune în alcool spre a servi de material didactic mi-a fost încredinţată mie de către doamna Ştefănescu. Ceilalţi s-au hlizit la mine savurând perplexitatea mea şi găsind probabil că aveam în sfârşit ceea ce trebuia să mi se întâmple şi ceea ce meritam... Doamna Ştefănescu a fost unul din profesorii cei mai dedicaţi meseriei din câţi am avut ocazia să cunosc. Îmi amintesc de vivisecţia unei broaşte, pe care a făcut-o în clasă, în faţa noastră, invitându-ne să părăsim băncile şi să facem cerc în jurul ei lângă catedră, unde, pe o scândură lată, a răstignit o broască imobilizând-o cu burta în sus şi asigurându-ne că ţintuirea nu-i provoacă suferinţă deoarece broasca are un sistem nervos puţin dezvoltat şi deci nu simte vătămările corpului aşa cum le simţim noi oamenii. (Ceea ce sunt încredinţat că, pentru propria noastră linişte, ne-a convenit tuturor să credem.) Am stat şi am privit cu toţii, uluiţi, cum doamna Ştefănescu a practicat, cu o mână sigură şi experimentată, o incizie în trupul broscuţei, folosindu-se de un foarfece, începând de la partea de jos a abdomenului şi ajungând până în dreptul picioruşelor dinainte. Cu o mică baghetă cu cârlig în capăt a agăţat apoi şi a scos în faţă la vedere o mică gâlmă care pulsa. Era inima broaştei. Toată suflarea din clasă încremenise cu ochii holbaţi, în timp ce doamna Ştefănescu vorbea cu o voce egală, fără exaltarea aceea cu accente bărbăteşti cu care ne obişnuise atunci când făcea, de pildă, elogiul înotului care, spre deosebire de fotbal, considera ea, pune în mişcare toţi muşchii corpului, întărind inima. Pe când fotbalul, perora ea fără să-şi ascundă dispreţul, nu face decât să solicite muşchii picioarelor şi, în plus, să cultive grosolănia şi agresivitatea.

Aşadar, odată ajuns acasă, trebuia să pun şarpele mort într-un borcan cu spirt. Mama a stat şi m-a urmărit, o bucată de vreme, trebăluind pe terasă, fără o vorbă, doar aruncându-mi ocheade curioase şi uşor amuzate.

Aveam la dispoziţie un dreptunghi de sticlă de înălţimea borcanului, pe care trebuia să înfăşor şarpele în spirală, prinzându-l cu aţă. Asta presupunea să străpung corpul animalului mort în mai multe locuri cu un ac cu aţă. Dumnezeule, dar cum să pun pe acel trup rece şi alunecos mâna mea nedeprinsă cu atingerea fiinţelor moarte? La un moment dat cred că mama n-a mai putut răbda lipsa mea de curaj şi mi-a aruncat peste umăr:

— Închipuie-ţi şi tu că-i o macaroană fiartă ceva mai groasă.

Era mult mai rău decât o macaroană fiartă, şi mai ales împunsăturile acului în trupul acela care fusese viu totuşi, străpungând muşchi şi cartilagii care opuneau rezistenţă şi pârâiau, oricât ar fi fost acul de ascuţit, mi-au stârnit, la început, o repulsie vecină cu greaţa... De pe terasă, unde gătea, mama continua să-mi arunce ocheade neîncrezătoare: fiul ei nu era încă bărbat; dar era, poate, pe cale să devină.

Nu, mama n-avea motive să-şi facă griji. În cele din urmă şarpele a fost încolăcit în spirală şi fixat cu aţă în jurul dreptunghiului de sticlă, aşezat vertical în borcanul cu alcool, şi borcanul închis ermetic.

Era una din primele mele victorii asupra mea însumi. Şi o concluzie se desprindea de la sine: omul e capabil, iată, să se acomodeze cu orice situaţie.

***

^* Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Rezervoarele goale*

Când ne-am mutat la Câmpina, în toamna anului 1944, Rafinăria era deja un câmp de fiare îndoite, contorsionate, spulberate de bombardamentele petrecute cu puţin timp înainte, pe care, slavă Domnului, nu le apucasem.

Judecând după distrugerile din jurul Rafinăriei, puţine la număr, era clar că în raidurile lor aeriene, americanii îşi propuseseră să lucreze pe-atât de curat pe cât le stătea în putinţă, ţintind doar Rafinăria. Nu fuseseră însă chiar magicieni ai bombardamentelor, astfel că un număr de bombe nimeriseră totuşi pe-alături. Unele căzuseră la marginea dinspre nord a oraşului, înainte de Rafinărie, unde pe vremea aceea erau foarte puţine case, aşa că cele mai multe explodaseră în câmp deschis, la poalele dealurilor. În perioada de după aceea craterele perfect conice pe care le făcuseră bombele rămăseseră neastupate şi se acoperiseră, de la un an la altul, cu iarbă şi cu mărăcini, devenind, pentru un număr bun de ani, parte integrantă din relief, în timp ce pe fundul lor băltea apa. Alte câteva cratere le făcuseră bombele căzute în oraş, dincolo Rafinărie, cele mai multe pe străzile I.C. Brătianu şi B.P. Haşdeu. Bomba cea mai depărtată de ţintă, din câte mi-aduc aminte, spulberase partea centrală a Liceului de băieţi Barbu Ştirbey... Cât despre craterele de bombă, cei mari ne sfătuiau pe noi copiii să nu coborâm în fundul lor pentru că acolo ar fi rămas, ziceau ei, acumulări de gaze toxice, mai grele decât aerul. Mai grele, de acord, dar cât de mult timp — câţi ani, mă întrebam chiar şi-atunci, cu logica mea de copil — să fi rămas acolo acele gaze toxice?

Desigur, odată cu celelalte instalaţii, bombele americanilor atinseseră şi rezervoarele de ţiţei şi de benzină. Cu toate acestea, câteva dintre ele rămăseseră intacte chiar în incinta Rafinăriei. Erau la ordinea zilei atunci, în primii ani de după stabilirea noastră la Câmpina, exploziile rezervoarelor, urmate de incendii devastatoare. Deja la putere se instalaseră comuniştii, aşa că se vorbea de sabotaje — un cuvânt nou pentru mulţi din zonă şi cu-atât mai nou pentru mine. Nu ştiu, sabotaje sau nu, exploziile zguduiau într-adevăr destul de des toată partea aceea a oraşului unde locuiam şi noi, la foarte mică distanţă de Rafinărie. Auzisem vorbindu-se că în urma exploziei capacul rezervorului — pălăria cum i se zicea — era proiectat de suflu la mare distanţă, aşa că vecinii se temeau să nu ne pomenim într-o bună zi cu o asemenea pălărie de oţel căzându-ne peste case şi făcându-le una cu pământul — şi pe noi împreună cu ele.

Dar nu toate rezervoarele se găseau între zidurile Rafinăriei. De pildă, în spatele casei unde ne mutaserăm, de partea cealaltă a căii ferate Câmpina–Telega, începea un câmp de rezervoare de ţiţei atât de întins încât nici nu-mi puteam imagina că ar mai fi putut exista străzi sau case dincolo de acel câmp. Trebuie să fi fost de multă vreme abandonate. Rezervoarele folosite, cele din incinta Rafinăriei, erau vopsite totdeauna în alb. Pe cele din spatele casei, de dincolo de calea ferată, nimeni nu le mai vopsise de ani de zile, astfel că se acoperiseră de rugină. Cât timp am locuit în casa aceea, adică mai bine de zece ani, n-am văzut ţipenie dincolo de zidul împrejmuitor al câmpului de rezervoare. Spaţiile strâmte şi înalte dintre rezervoare, aşa cum îmi închipuiam străzile New York-ului, rămâneau pustii în toate anotimpurile. Sârma ghimpată întinsă pe creasta zidului ruginise şi ea de mult. Şi dacă nici eu, nici vreunul din tovarăşii mei de joacă de pe linii, n-am avut îndrăzneala sau curiozitatea să sărim acel zid împrejmuitor şi să vedem de aproape acele rezervoare abandonate, asta ce să însemne oare?...

De pe acoperişul casei puteam să văd iarba şi bălăriile înalte de-o şchioapă crescând în voie printre acele cazane uriaşe de metal. Nimeni nu dădea pe-acolo cu coasa. Câmpul de rezervoare era tărâmul ultim, capătul lumii...

O dată a venit la mine colegul meu Titi Goage, să ne jucăm pe linii. Titi a adus cu el o praştie romană, cum nu mai văzusem la nimeni până atunci. M-a convins numaidecât că bate mult mai departe decât oricare praştie obişnuită, din care aveam cu toţii, cu crăcană şi elastic. Titi a luat o piatră din terasament, a pus-o în cureluşa din capăt, a învârtit pe deasupra capului praştia lui romană până când a început să vâjâie şi, într-un elan superb, a slobozit piatra înalt peste câmpul de rezervoare. Am stat cu sufletul la gură şi cu urechea la pândă să aud bine cunoscutul sunet de rezervor gol, fie el oricât de îndepărtat. Nu s-a auzit nimic... Titi Goage şi-a pliat praştia romană, a băgat-o în buzunar şi dus a fost cu aureola lui de aruncător invincibil cu tot...

Nu, dincolo de câmpul de rezervoare nu se mai afla nimic. Decât doar timpul încremenit. Un fel de „gaură neagră” a timpului — i-aş zice astăzi. Timpul scurs în anii de război şi dinainte de război, şi dispărut fără urmă, înghiţit pentru totdeauna.

Pe 9 mai ’45, sirenele Rafinăriei şi, nu mai ştiu, poate toate sirenele oraşului s-au pornit să sune pe la orele amiezii şi nimeni n-a ieşit mirat din casă să se uite în dreapta şi-n stânga şi să întrebe neliniştit de cât sună sirenele fiindcă era clar că nu era nici ora de intrare în schimbul întâi, nici pauza de masă şi nici ora ieşirii din schimb. Sirenele au tot sunat, timp de câteva minute, neîncetat, astfel că până la urmă oamenii au ieşit totuşi din case, numai că nimeni nu era mirat şi toate feţele erau destinse şi toată lumea ştia ce anunţă sirenele: capitularea Germaniei. Pentru toţi asta însemna sfârşitul războiului, care oricum trecuse deja, de ceva vreme, peste noi. Probabil însă că o nelinişte rămăsese încă în sufletul fiecăruia. Chiar şi pentru mine, care nu cunoscusem direct suferinţa refugiului în Vechiul Regat, ci doar aventura lui, sirenele de la 9 mai aprindeau o speranţă nedesluşită... Vai de acea speranţă — aş zice azi. Dar atunci era cu adevărat o speranţă. Nici nu ştiu cu ce măsură s-o judec — cu cea de astăzi, sau cu cea de-atunci, când ea era vie?

***

^* Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat