Curtea*

Curtea noastră, la fel ca majoritatea curţilor din cartier, era de formă alungită, cu case pe-o latură şi răzoare cu flori sau legume pe cealaltă. Era împărţită în trei, câte o bucată pentru trei dintre cei patru fraţi Hoepfner. Alfons, care mi-a fost, după întoarcerea sa din deportare în Rusia, cel mai apropiat, deţinea partea dinspre stradă. Cezar, care a fost şi el în deportare în Rusia — şi de acolo s-a întors cu o altă soţie, Vilma, nemţoaică şi ea —, deţinea bucata din mijloc. În sfârşit, Rudolf (unchiul Rudi, cum îi spunea Gabi, fiica domnului Alfons Hoepfner) deţinea partea din fundul curţii. Figura lui nu mi-a rămas în amintire pentru că l-am văzut foarte rar, doar de vreo două–trei ori în toţi acei ani, el locuind la Braşov. Bineînţeles că niciun gard sau vreun alt semn de hotar nu separa cele trei loturi — doar erau fraţi, nu?... Cel de-al patrulea frate, Virgil (căruia Gabi îi zicea unchiul Gita), singurul inginer din familie, nu avea la Câmpina nicio proprietate. Locuia la Mărgineanca, nu departe de Ploieşti, unde lucra la fabrica de armament. Îmi era foarte simpatic şi mă bucuram tare mult când venea în vizită, cu bicicleta, cale de câteva zeci de kilometri, la fratele să Alfons, uneori împreună cu fiul său Paul, cu câţiva ani mai mare decât mine, şi care îmi era la rândul său foarte simpatic. Amândoi veneau călare pe bicicletă, iar eu profitam de bicicleta lui Paul şi făceam câteva ture prin curte, călărind-o strâmb, c-un picior băgat pe sub cadru căci altfel n-aş fi ajuns la pedale.

Corpul de case dinspre stradă, proprietatea domnului Alfons, se prăbuşise — am aflat — la cutremurul din 1940. Nu mai rămăseseră la vedere decât porţiuni de temelie şi primele trepte ale scărilor de la intrare. Aşa că în locul lor, domnul Alfons ridicase în timpul războiului, înainte să fie trimis în deportare, o magazie unde depozitase fel de fel de vechituri. Era foarte interesant înăuntru — am avut ocazia să mă conving de asta de vreo câteva ori, când domnul Hoepfner, având treabă acolo, a lăsat uşa deschisă şi n-a avut nimic împotrivă ca eu să intru şi să stau să-l privesc în timp ce scotocea prin îngrămădeala de-acolo. O îngrămădeală ordonată totuşi: nu putea un neamţ să lase totul chiar vraişte, nu?

Curtea, privită dinspre poartă mi se părea incitant de lungă, mai ales vara când vegetaţia creştea, se înfoia şi nu mai lăsa să se vadă decât un tunel prin verdeaţă. Câţi metri să fi avut? La început am apreciat-o cam la o sută de metri. Câţiva ani mai târziu însă am avut ocazia s-o măsor şi am fost dezamăgit să constat că n-avea decât vreo şaizeci şi ceva de metri...

Poarta dinspre stradă nici nu era propriu-zis o poartă. Probabil că în vremurile acelea de sărăcie o poartă ca lumea, cu balamale şi zăvor, cum, desigur, trebuie să fi fost înainte de război, ar fi fost prea costisitoare. Aşa că domnul Hoepfner fixase între cei doi bulumaci, care înainte trebuie să fi fost stâlpii porţii, un panou de gard, cu doar două sau trei cuie bătute în fiecare bulumac, pentru a se putea desprinde cu uşurinţă la nevoie. Dar ce nevoie? Cât timp am locuit acolo nu-mi amintesc să fi fost vreodată nevoie să fie desprins panoul–poartă, decât doar când deadea Mişa, de la Bucureşti, a venit în vizită la noi cu maşinuţa lui, un topolino verde, pe care nu ştiu de ce au preferat s-o bage peste noapte în curte, de parcă altfel ar fi furat-o cineva din faţa porţii. Şi atunci panoul a fost desprins din cuie şi apoi bătut la loc.

Într-o zi, colegul de clasă şi prietenul meu Titi Savu şi cu mine am făcut o întrecere de alergare pornind din dreptul casei domnului Alfons, până-n poartă şi înapoi. Asta a fost intenţia. Chiar domnul Alfons, nebănuind ce avea să se-ntâmple, ne-a dat startul. Nenorocirea a fost că amândoi, Titi Savu şi cu mine am ajuns exact în acelaşi timp şi ne-am proptit cu mâinile în panou în aceeaşi fracţiune de secundă. Panoul s-a răsturnat în stradă si noi ne-am prăbuşit peste el. Domnul Hoepfner, care, în ciuda aparenţelor, era totuşi un tip deschis şi poate chiar vesel din fire, s-a amuzat teribil. N-a fost nicio problemă pentru el să bată la loc cele două sau trei cuie.

Doamna Elza Hoepfner, soţia domnului Alfons avea de cealaltă parte a curţii, în dreptul casei unde locuiau, o bucătărioară de vară, din lemn. Acolo au fiert gospodinele pe plita lor, pentru toate familiile din curte, prunele grase aduse cu căruciorul de la Cornu, pentru magiun, acolo le-au dat printr-o sită specială, păstrând pulpa aproape neagră la culoare şi aruncând sâmburii aproape rotunzi, oale întregi de sâmburi.

Lângă bucătărioara de vară creştea un cais, pe care eu încă l-am mai apucat verde. Cu încuviinţarea familiei Hoepfner, mi-am legat de creanga lui cea mai groasă, care se ridica deasupra aleii, un leagăn improvizat dintr-o frânghie de rufe, la capătul căreia puteai sau nu să pui o scândură pe care să te aşezi. O altă creangă a pomului, în partea opusă aleii, se atingea de muchia acoperişului. Cred că deja ajunsesem la o anumită greutate, aşa că legănatul meu a avut urmări. Caisul a început să se clatine şi el odată cu legănarea mea, iar creanga care atingea muchia acoperişului hâţâna bucătărioara de vară. Astfel că la un moment dat Gabi Hoepfner a ţâşnit din bucătărioară strigând îngrozită Cutremur! În clipa următoare însă, văzându-mă în leagăn, a dat peste cap ciudaţii ei ochi, unul cenuşiu şi celălalt galben, şi a răsuflat uşurată: Tu erai, fir-ai să fii!... Apoi caisul s-a uscat şi domnul Hoepfner l-a tăiat cu fierăstrăul, dar nu chiar de la rădăcină ci lăsând un ciot ceva mai înăltuţ, pe care intenţiona să-l folosească drept picior pentru o viitoare masă. Cum lucrarea a tot fost amânată, ciotul a rămas o vreme gol. La un moment dat, domnul Hoepfner l-a folosit pentru a aşeza în vârful lui, în echilibru instabil, un cufăr greu de lemn pe care tocmai îl dăduse cu lac. Cufărul a rămas la uscat, cu capacul deschis, până când o pisicuţă de abia câteva săptămâni s-a găsit să sară de pe acoperişul bucătărioarei taman pe el. A fost o întreagă dramă. Eu n-am văzut cufărul prăbuşindu-se, dar, intrând în bucătărioară câteva minute mai târziu, am văzut-o pe Gabi în picioare, cu o batistă la ochii înroşiţi de plâns, privind îndurerată în jos, unde, pe pardoseala de cărămidă, pisicuţa lovită se chinuia să se ridice în picioare, dar la fiecare încercare se dezechilibra şi recădea pe-o rână. Prăbuşindu-se de pe ciotul de cais cu ladă cu tot, o muchie o lovise în cap şi pisicuţa rămăsese lată. Gabi o udase cu apă ca să-şi vină în simţiri, aşa că acum avea toată blăniţa adunată în smocuri ude şi, pleoştită toată cum era, îi plângeai de milă... Dar de murit până la urmă n-a murit. Aşa sunt pisicile — toată lumea spune că au şapte vieţi.

Zilnic treceam de câteva ori prin faţa şirului de case şi o salutam de fiecare dată politicos pe doamna Hoepfner dacă se nimerea să fie pe-afară, iar mai încolo pe doamna Peiu, care a stat o vreme cu chirie în casa domnului Cezar, cât timp acesta a fost în deportare în Rusia şi încă o vreme după aceea pentru că el a avut de clarificat o serie de probleme încurcate de familie: căsătoria cu ibovnica sa Vilma, cunoscută acolo în deportare, după ce prima sa soţie s-a sinucis aruncându-se sub roţile trenului.

Într-o zi doamna Hoepfner m-a lăudat pentru felul cum le pronunţ numele de familie. Şi am fost foarte mândru (de vreme ce n-am uitat după atâtea decenii...). Nici cunoscuţii noştri nu-l pronunţă atât de bine, a spus ea. Şi nici chiar prietenii!

Altă dată, domnul Hoepfner i-a spus tatei după o partidă de audiţie a Vocii Americii: Ştiţi cum se spune — un neamţ luat separat nu face doi bani, dar toţi luaţi împreună merită toţi banii. În timp ce toţi ruşii luaţi la un loc nu fac doi bani, dar fiecare rus luat în parte face toţi banii! Tata, care era un armean rusificat, a râs uşor, flatat, privind cu prefăcută modestie în pământ.

Când ne-am mutat noi pe strada I.C. Btătianu, numărul 29, în casa din fundul curţii, care era proprietatea lui Rudolf Hoepfner, locuia cu chirie familia Geantă. Pe domnul Geantă, care, din câte spuneau vecinii, era comunist, nu mi-l amintesc decât foarte vag deoarece curând după instalarea noastră la acea adresă a fost luat în concentrare, de unde nu s-a mai întors viu. A umblat zvonul că ar fi fost înjunghiat într-o încăierare după ce domnul Geantă i-ar fi strigat unui coleg că îl bagă în mă-sa pe Maniu, iar colegul i-ar fi întors-o că îl bagă în mă-sa pe Groza. Din care s-ar fi luat la bătaie. Cert este că într-o seară domnul Geantă a fost adus mort, purtat pe braţe de muncitori de la Rafinărie, foştii săi colegi de dinainte de concentrare. Cortegiul a străbătut încet curtea trecând prin faţa casei noastre. Brusc, casa din fundul curţii a devenit pentru o zi sau două un loc sinistru, un fel de morgă, un fel de cavou, de care era bine să mă ţin cât mai departe. O lumânare a rămas aprinsă acolo toată noaptea. Seara, până să mă duc la culcare, am ieşit de câteva ori în curte şi, în timp ce vecinii, cu mutre grave, continuau să comenteze cu voce scăzută cele întâmplate, casa din fundul curţii, cufundată în întuneric, doar cu acea lumânare aprinsă, vizibilă pe fereastră, a continuat să-mi atragă privirile cu o forţă malefică.

Doamna Geantă a rămas văduvă. Era unguroaică şi avea o fetiţă de vreo patru-cinci ani, Ţunţi, slăbuţă şi veselă, cu părul blond, cârlionţat, care abia o rupea pe româneşte. De pildă, o dată, neamintindu-şi cum se spune la albină, a dat din mână exasperată şi a spus: „Asta... cum se cheamă... asta... bâz-bâz care face zmeură.” Eu, care nu eram dispus să-mi amintesc că la rândul meu învăţasem să vorbesc româneşte abia cu puţin timp în urmă, o luam peste picior. Asta nu m-a împiedicat, şi nici pe ea n-a împiedicat-o să ne jucăm împreună o vară întreagă. Apoi doamna Geantă a plecat să se stabilească la ea acasă, în Transilvania, şi de atunci n-am mai auzit de Ţunţi.

Asta era curtea, o lume aparte, cu început, cu sfârşit, cu anotimpuri, cu adâncimi neexplorate în ciuda îngustimii ei, cu albinele din stupi, care, la capătul câtorva zile de trudă, cădeau istovite pe pământ şi îşi înfigeau, cu ultima suflare, acul în piciorul gol atunci când, din nebăgare de seamă, călcam pe ele în timpul vacanţei de vară.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Mărul din curte*

La hotarul dintre proprietăţile fraţilor Cezar şi Rudolf Hoepfner creştea un măr bătrân şi falnic, de un soi cum nu-mi aduc aminte să mai fi întâlnit vreodată. Bătrân? Nu ştiu. Poate doar matur — crengi uscate nu-mi amintesc să fi văzut în el. Făcea nişte mere de culoare verzuie, uriaşe, de formă turtită, care tindeau să se îngălbenească pe-o parte la coacere şi poate că ar fi devenit chiar şi roşii dacă ar fi apucat să se coacă. Dar nu se coceau niciodată. Cine ştie din ce cauză, încă de verzi începeau, în fiecare an, fără excepţie, să facă viermi şi cădeau unul după altul lovind pământul c-un zgomot sec. Pe cele încă necăzute era practic imposibil să le mănânci, atât erau de acre. În toată şederea noastră cu chirie pe proprietatea fraţilor Hoepfner, mai întâi la Alfons, apoi la Rudolf, mi-a fost dat să gust doar câteva mere care apucaseră să se pârguiască fără să cadă din copac; ceea ce nu înseamnă că nu erau viermănoase. Aveau un gust destul de bun, erau zemoase, acrişoare şi cu o aromă plăcută şi discretă.

Dar, numai pentru că nu îşi ducea la capăt menirea de a rodi, nu înseamnă că mărul din curtea noastră nu era plin de nobleţe. De fapt, cred că a fost cel mai mare măr din câte mi-a fost dat să văd vreodată. Iar dacă sub el, într-o parte, creşteau, înalte, cârciumăresele şi daliile doamnei Peiu, iar de partea cealaltă nu creştea nimic, se întâmpla aşa fiindcă taman în partea aceea doamna Peiu îşi deşerta lighenele cu lături... Şi, în treacăt fie spus, nu era ea singura; ai mei făceau la fel deşertându-şi lăturile sub corcoduş şi aş putea să bag mâna în foc că întâlneai peste tot aceeaşi practică, într-un cartier lipsit de canalizare.

Mărul însă ignora cu superioritate tot ce se întâmpla la rădăcina sa. Aspiraţia lui era cerul.

În vacanţele de vară mă căţăram în el, dar trebuie să recunosc că nu eram prea curajos: mi-era teamă să nu se rupă vreo creangă cu mine. De aceea nu ajungeam foarte sus. De vreo câteva ori însă mi-am luat inima în dinţi şi m-am aventurat până pe crengile subţiri dinspre vârf, care se aplecau sub greutatea mea. Şi de acolo puteam să văd peste coroanele copacilor din curţile învecinate, peste acareturile care, altminteri, nu erau vizibile din stradă, puteam să văd peste acoperişurile caselor scunde de pe strada Filimon Sârbu, puteam să văd gard după gard înşiruindu-se până acolo unde începea mirifica împărăţie neagră a Rafinăriei.

Până şi aerul era acolo sus mai curat. Mă lua cu ameţeală. Şi dacă creanga subţire pe care cutezasem să mă caţăr o simţeam legănându-se larg împreună cu mine, drogul riscului se insinua în mintea mea şi încerca să mă adoarmă cu şoapte ademenitoare: Hei, Băiete... Hei!... fie ce-o fi... poţi să cazi dar n-ai să te zdrobeşti... n-ai s-atingi pământul... ai să zbori, ai să zbori... aşa, ai să vezi... aşa cum ai visat cândva la Chişinău că zbori cu tricicleta peste acoperişul casei înălţându-te prin puteri nou-descoperite... n-ai niciun motiv să te temi...

Într-o zi am găsit în magazia cu vechituri — a domnului Rudolf de astă dată, fiindcă şi el avea pe proprietatea sa o magazie cu vechituri, nu numai domnul Alfons — ...am găsit un fel de consolă: o piesă de lemn alungită, alcătuită din două scânduri lungi cam de un metru, date cu un baiţ de culoare închisă, fixate una de cealaltă în unghi drept pe latura lungă, numai bună s-o foloseşti drept bancă sus în copac. O veritabilă piesă de mobilier. Avea şi două urechi de tinichea ruginită la capete, exact ce trebuia ca să poţi priponi solid banca cu sârmă între două crengi şi să nu te doară capul în privinţa stabilităţii ei. Te aşezai şi aveai şi spetează, mă rog, cât de cât, cel puţin te puteai rezema cu şalele. M-am chinuit s-o urc — şi nu era tocmai uşoară. Am fixat-o chiar sub crengile subţiri din vârf. Era de-ajuns de sus, iar sub mine aveam aleea de trecere. Deja mă gândeam ce ocupaţii puteam să inventez pentru locul acela aerian — să-mi aduc de citit, sau poate chiar ceva de mâncare. Deja îmi făceam planuri: un dulăpior, doar să-ntind mâna şi să iau din el lucruri, să deschid o uşiţă, rafturi, tot ce trebuia, o mică platformă de scândură sub picioare, în chip de duşumea... Ei da, multe... Se contura o căsuţă suspendată, cum văzusem prin filmele cu copii animaţi de tentaţia aventurii... Dar n-a fost să fie.

De îndată de ce şi-a ridicat privirea şi a văzut banca aceea căţărată sus în copac, domnul Hoepfner mi-a cerut pe un ton categoric s-o dau jos neîntârziat. Ce, vrei să cadă în capul cuiva! Şi oricât am încercat să-i explic că am priponit-o perfect, că nu-i niciun pericol să se desprindă de-acolo, oricât de tare ar bătea vântul, că aş putea, pentru şi mai multă siguranţă, s-o leg cu încă o sârmă şi aşa mai departe, a fost cu neputinţă să-l înduplec. Niciodată nu l-am văzut pe domnul Hoepfner atât de ferm într-o hotărâre luată.

Mi-a părut rău că n-a avut încredere în mine. Dar nu i-am purtat pică. Undeva în adâncul conştiinţei, poate pentru prima oară în viaţă, i-am împărtăşit neîncrederea în puştiul care eram şi am admis că trebuia să primeze sentimentul de responsabilitate al adultului ce era domnul Hoepfner faţă de securitatea celor ce aveau să treacă pe sub măr.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Primul meu cuvânt*

Primul meu cuvânt n-ar fi fost nici „mama”, nici „tata”. Potrivit spuselor verişoarei mele Roza, care era, la fel ca şi celelalte verişoare, rude din partea tatei, mult mai în vârstă, primul meu cuvânt ar fi fost numele câinelui nostru. Dic — aşa îl chema. Verişoara mea spunea că toată lumea a întors capul spre mine, foarte interesată, fiind foarte clar că mă pregătesc să rostesc un cuvânt. Care va fi acela? Roza spunea că m-am încordat tot, mi-am umplut pieptul cu aer, am ridicat mâinile în dreptul pieptului, cu pumnii strânşi, cu ochii deschişi cât cepele, capul a început să-mi tremure de încordare, pumnii de asemenea, gura mea a început să se întredeschidă în timp ce buzele mi se pregăteau, ezitând, pentru prima articulare din viaţă, încercând diferite contururi — şi deodată cuvântul a ţâşnit ca o explozie, doar c-o mică poticneală: D-dic!

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Pionier*

Muşcătura invidiei, asta am simţit la vestea că în primăvara aceea — era către sfârşitul anului şcolar ’48–49 — fuseseră făcuţi primii pionieri în România, la Bucureşti. De ce numai în Capitală, şi la noi la Câmpina, nu?... Scurtă vreme după aceea, o fată de la Piteşti a venit în vizită la familia croitorului Mârza, cu care ne cunoşteam şi ne vizitam. Stupoare! piteşteanca era şi ea pionieră. Mi s-a părut o nedreptate strigătoare la cer: aşadar până şi la Piteşti!... Trecând prin dreptul casei lor, am văzut-o stând şi privind peste gard, în stradă, alături de fetele croitorului. Purta la gât o cravată de pionier, care, deşi nouă, apucase deja să decoloreze. Devenise aproape roză, ba chiar şi vârfurile i se destrămaseră un pic, dar ce n-aş fi dat să port şi eu la gât, pe sub guler, pânza aceea scorţoasă şi decolorată!... Acel roz încărcat de simbol o învăluia toată într-un nimb al împlinirii şi al gloriei, oglindindu-se în privirea plutitorilor ei ochi căprui, care trecea pe deasupra străzii fără să vadă trecătorii de rând, printre care m-am numărat la un moment dat; privea oarecum absentă, silindu-se să pară a fi în rând cu lumea; dar tocmai această silinţă, vizibilă, îi accentua ascendentul asupra mea şi, de bună seamă, asupra celorlalţi care treceau pe stradă; flecăreala insignifiantă a fetelor Mârza, verişoarele piteştencei, abia dacă ajungea la urechile ei: era singură cu gloria ei pionierească... I-am zărit doar, fugitiv, puful auriu de pe ceafă, de la rădăcina părului blond, strâns în coc, deasupra cravatei decolorate...

I-am convins repede pe încă doi amici care rămăseseră în oraş pe timpul vacanţei, şi tustrei ne-am înfiinţat, chiar la începutul verii care a urmat, la Comitetul UTM, care funcţiona într-o încăpere veche şi prăfuită, undeva la etajul doi al clădirii cu coloane înclinate la balcon, de pe Strada Principală, deasupra farmaciei, să întrebăm acolo când se va înfiinţa şi în şcoală la noi o organizaţie de pionieri. Mi-am dat seama imediat că l-am surprins până şi pe el, pe activistul cel tânăr care şedea îndărătul unui birou ca vai de lume, cu nerăbdarea noastră de prezumtivi viitori comunişti. Tot numai zâmbet, ne-a explicat, cordial, că n-o s-avem mult de aşteptat şi că la toamnă mai mult ca sigur visul ni se va împlini. Şi aşa a şi fost.

Mai întâi a fost nominalizarea. În clasă la noi a fost citită lista primului lot de elevi ce urmau să devină pionieri peste doar câteva zile. Am ascultat-o cuprins de emoţie: eram printre cei mai buni elevi din clasă, dar originea muncitorească — pe care n-o aveam — îmi dădea deja, de ceva vreme, insomnii. Dacă la nominalizare avea să primeze originea muncitorească în dauna rezultatelor la învăţătură? Dar nu, n-a fost aşa. Mi-am auzit numele în primul lot. Fericirea mea n-a cunoscut margini.

Festivitatea s-a ţinut în holul mare al şcolii. Înmânarea cravatei a fost un ritual în ale cărui detalii fuseserăm deja instruiţi în linii mari. Când mi-a venit rândul, am întins mâinile cu palmele în sus şi ofranda cravatei roşii a poposit, mătăsoasă şi răcoroasă — mătase adevărată acum! —, în palmele mele, cu unghiul obtuz al triunghiului în partea opusă pieptului; astfel că atunci când am dat-o peste cap c-un gest ceremonios, înfrigurat de solemnitatea momentului, cravata s-a aşternut pe spinare cu vârful în jos, aşa cum se cuvenea. Degete binevoitoare s-au mişcat agile sub bărbia mea făcând nodul. O insignă în formă de picătură în cădere, cu flacăra pionierească în sus, a fost prinsă în dublura buzunarului de la piept al cămăşii mele albe. Minunea era înfăptuită. Când am fost oare mai ţanţoş pe drumul de întoarcere acasă — în clasa întâi, pe cap cu coroniţa de premiant, sau acum, cu cravata roşie la gât?

Viaţa mea s-a schimbat brusc. Prioritate n-au mai avut, cel puţin o vreme, cărţile, caietele, profesorii (acum că, trecusem în clasa a cincea, şi, spre dezamăgirea mea, la fiecare materie intra în clasă alt profesor), temele, lecturile benevole şi obligatorii... Organizaţia de pionieri venea cu regulile ei aproape milităreşti (dar pe care le acceptam fără să crâcnesc), cu recuzita ei festivistă, cu instructorii ei, pe care nu-i cunoşteam dar păreau a fi tineri serioşi şi de treabă, cu organizarea ei, cu salutul ei, care era obligatoriu între oricare doi pionieri care se intersectau pe stradă, fie că se cunoşteau fie că nu, cu excursiile de mai mare anvergură faţă de cele dinainte, de pildă la minunăţia care se chema Palatul Pionierilor din Bucureşti...

O parte din ustensilele pioniereşti nou-venite au poposit la colţul roşu, adică un colţ din fundul clasei, cu drapelul detaşamentului înălţat deasupra unui dulăpior, alături de alte câteva flecuşteţe pe tăblie — vreo două reviste, un regulament care în zilele următoare a şi început să se ferfeniţească de atâta răsfoit, şi cam atâta. Cheia de la dulăpior stătea la comandantul unităţii care, din întâmplare era tot în clasă la noi — Cornel Stanciu. Şi deşi părinţii lui erau, amândoi, asesori populari la Judecătorie, nu era foarte scorţos de felul său şi se arăta destul de darnic cu cheiţa de la dulăpior, adică puteai să i-o ceri şi de cele mai multe ori o căpătai. O tobă, beţele de la tobă, două trompete şi câteva banderole roşii pe care scria cu alb ORDINE, asta puteai să găseşti în dulăpior.

Unii şi-au încercat îndemânarea cu cele două trompete. Dezastru. Am încercat şi eu — tot dezastru: unele sunete răsunau ca nişte băşini, ceva mai muzicale dar tot băşini. Sau, hai să zicem, ca nişte răgete de elefant. Dar al naibii de disonante... Cât despre tobă, pe asta m-am aplecat s-o studiez mai cu de-amănuntul. Văzusem de atâtea ori tobe, printre altele la fanfara pompierilor care trecea uneori pe stradă pe la noi, dar era pentru prima oară când vedeam una de aproape, ba chiar o ţineam în mâini. O piele întinsă — să fi fost de bou? să fi fost de porc? — foarte multe tije cu piuliţe la ambele capete de jur împrejurul cilindrului de metal — era foarte clar de ce: ca să ţină pielea întinsă bine. Şi pielea aceea chiar stătea al naibii de bine întinsă. Dar dacă era să-ncerci să baţi toba — în ritm de marş, ce alt ritm să-ncerci? — ieşea ceva simpluţ şi fără niciun haz. Tam, tam, tam–tam–tam...

Unii însă aveau realmente talent. Până şi un simplu suflat în goarnă le ieşea muzical; pe urmă chiar se încumetau să încerce o melodie — lingura–şi–strachina... ciorba–este–gata... La fel şi cu toba. Grosu parcă se născuse cu toba în mână. Mituş Grosu. Cel mai negricios din clasă şi cel mai zâmbăreţ — mărunţel, subţirel, cu încheieturi delicate; dar pentru tobă n-aveai nevoie de forţă. O răpăială continuă ieşea din toba lui şi beţele abia i se vedeau în mâinile agile; dar o răpăială din care se desprindea cu claritate o cadenţă, care îndemna la marş.

Instructorul dădea semnalul încă înainte să se deschidă poarta şcolii. Comandanţi de grupe, comandanţi de detaşamente, Cornel Stanciu, comandantul de unitate, şi drapelul unităţii care era mult mai înzorzonat decât cele ale detaşamentelor, brodat cu aur, mai mare, mai greu... Comandanţii de detaşamente nu mai ieşeau din coloană, ca la careu, stăteau în rând împreună cu toţi ceilalţi, şi doar comandantul unităţii era în afara coloanelor, alături de instructor... La răpăitul lui Mituş Grosu, toată suflarea începea să freamete în curte de nerăbdare. Se deschideau porţile, ieşeam în stradă şi o luam la stânga pe strada Filimon Sârbu, strada mea. Era marşul de antrenament pentru defilarea de Întâi Mai. Treceam de strada Republicii... Pe Grosu nimeni nu-l întreba dacă n-a obosit — fiindcă de-atâtea ori se dovedise neobosit —, apoi treceam de strada V.I. Lenin, Rafinăria se desfăşura pe mâna stângă, cu toate cele pe care le cunoşteam, răcitorul — negru şi unsuros, cu veşnica ploaie căzând dedesubt —, gurile de spumă pentru caz de incendiu, care se vedeau peste gard (foam scria pe el cu roşu pe fond alb — încă se mai păstrau inscripţiile englezeşti), coşurile înalte construite din cărămidă, rămase ca prin minune intacte după bombardamentele americane... Trecătorii ne învăluiau cu priviri binevoitoare, maşinile încetineau şi ne ocoleau cu grijă...

Exista însă o veşnică ameninţare: pierderea cravatei. Mătăsoasă cum era, putea oricând să se slăbească nodul şi să-ţi alunece de la gât. Ştii tu ce-nseamnă cravata roşie de pionier? răcnea instructorul mărşăluind în pas cu noi, la marginea coloanei, pe trotuar. Ştiţi voi ce simbolizează ea? Ştiţi voi ce simbolizează culoarea roşie? Culoarea roşie simbolizează sângele vărsat de luptătorii comunişti, care s-au jertfit pentru ca voi acuma să fiţi liberi să purtaţi cravata roşie de pionier! Nu să vă cadă de la gât de parc-ar fi o cârpă de şters prafu’! Nicio abatere nu-i mai gravă decât pierderea cravatei roşii de pionier, ştiţi asta? Şi voi cum vă purtaţi? Ca nişte elemente iresponsabile, aşa vă purtaţi!... N-auzisem de niciun caz când cineva să-şi fi pierdut cravata de tot, doar o singură dată unui coleg îi căzuse de la gât în timp ce mărşăluia în mijlocul coloanei, ajungând sub picioarele colegilor, şi bineînţeles că instantaneu o sută de guri alarmate săriseră să-l apere pe nefericitul coleg de pedeapsa cea mai cruntă ce putea să cadă pe capul unui pionier: excluderea din organizaţie pentru pierderea cravatei. Am spus „o singură dată”? Ei bine, nu. Dacă stau să mă gândesc, eu însumi fusesem cât pe-aci să mă erijez în acuzator neînduplecat atunci când unui necunoscut coleg pionier, în timp ce mergea pe trotuar, câţiva paşi înaintea mea, îi lunecase de pe umeri cravata roşie şi el nici măcar nu observase — continua să meargă nepăsător înaintea mea ca şi cum nimic ireparabil nu s-ar fi întâmplat. M-am aplecat şi am cules cravata de pe jos, l-am ajuns din urmă şi i-am spus pe un ton patetic, încărcat de reproş (de care şi astăzi mă ruşinez), întinzându-i cravata: Uite aici! Era pe cale să faci cea mai mare greşeală din viaţa ta. Ştii ce înseamnă să pierzi o cravată de pionier, nu?

Apoi, încetul cu încetul, au început să se adune nemulţumirile. Un activist UTM-ist, înalt, slab şi cu o mutră acră, a venit într-o zi la noi în clasă, după lecţii, s-a aşezat la catedră şi ne-a ţinut o cuvântare despre îndatoririle pionierului la şcoală, pe stradă şi acasă. La sfârşit, când am ajuns la „diverse”, un coleg l-a întrebat ce înseamnă „şeptel” — un cuvânt tot mai des întâlnit în ziare la vremea aceea. Activistul a devenit subit extrem de iritat şi, în loc de orice explicaţie, a tăbărât cu gura pe colegul meu reproşându-i că întrebarea n-are nicio legătură cu subiectul şi mai ales că e inadmisibil ca un pionier să nu cunoască semnificaţia unui cuvânt atât de simplu şi de răspândit. Era clar ca bună-ziua că habar n-avea ce înseamnă „şeptel”, dar n-a avut onestitatea s-o recunoască deschis. Atunci mi s-a cuibărit în minte gândul că activiştii UTM-işti trebuiau (şi poate chiar li se cerea — deşi poate că nu era chiar aşa) să fie atotştiutori, deci închişi, deci prefăcuţi. Imaginea avea să mi se confirme de nenumărate ori în toţi anii care au urmat.

Într-altă zi, o zi de primăvară, ne aflam mai mulţi pionieri, colegi de şcoală, la un sediu de pe strada Griviţei, la doi paşi de filiala locală a Băncii Naţionale — să fi fost sediul Crucii Roşii, să fi fost al UFDR? — şi ne hârjoneam cu reţinere prin curtea plină de pomi înfloriţi. La un moment dat, un coleg s-a aplecat să-şi spele la cişmea stiloul care îi cursese în buzunar. Câţiva stropi de cerneală au căzut împreună cu jetul de apă în gura de canal de sub cişmea şi de acolo, diluaţi, au îndrăznit să sară pe pantalonii vernil ai unui tânăr activist pus la patru ace, care tocmai venise să-şi dea c-un pic de apă pe mâini. Observând stropii de pe pantalonii săi, activistul a sărit ca ars, abandonând abrupt orice învestitură de instructor al tinerei generaţii: Bă nenorocitule! Tu ştii cât m-a costat costumul ăsta de pe mine? Ştii cât m-a costat? O mie cin’ sute de lei, bă nenorocitule! Şi tu mi-l porcăieşti cu mizeria aia a ta de stilou! O să-l pun pe tac-tu să mi-l plătească! O mie cin’ sute! Uită-te ce stofă, dobitocule! Costum de cangar! Nou-nouţ, bă nenorocitule! Taică-tu o să mi-l plătească!... Colegul meu s-a făcut mic, a lăsat capul în pământ şi n-a scos o vorbă. Şi toţi de prin jur ne-am făcut mici şi n-am mai scos o vorbă...

Pe coperta revistei Licurici, o fată în uniformă de pionieră, dichisită, şedea la o masă, cu tocul în mână, şi avea înaintea ei portretul tovarăşului Stalin, spre care se întinsese cu cotul pe masă abandonându-se într-o atitudine de reverie plină de recunoştinţă. Portretul era într-o ramă de birou, zâmbea blajin — un bunic cu ochii îngustaţi de atâta bunătate, care nu cunoaşte altă plăcere în viaţă decât s-o lase pe nepoţică să se joace cu mustaţa-i colilie. Lângă portret, un ghiveci cu o floare roşie sporea căldura feţei Marelui Conducător. Pioniera îi scria o scrisoare de felicitare cu ocazia aniversării zilei de naştere, pe 21 decembrie. Niciodată nu mai fusese tipărită revista Licurici pe o hârtie atât de bună, de albă şi de mată. Iar în interior, ode, imnuri, omagii, întâmplări din tinereţea tovarăşului Stalin, prietenul nedespărţit al tovarăşului Lenin; apoi poze, viniete, scrisori de mulţumire adresate Călăuzitorului Popoarelor, trimise de prin toate colţurile României recunoscătoare. Se întindea cu repeziciune deşertul...

Promiteam să nu mă despart niciodată de numerele mai vechi ale revistei Licurici, tipărite pe hârtia cea mai proastă din lume. Primăvara de pe o copertă mai veche cu doar doi ani, întruchipată de o fetişcană durdulie într-o rochiţă portocalie, subţire, care îi lăsa coapsele goale deasupra genunchilor alerga slobodă peste câmpiile înverzite (cu imaginaţia — căci revista se tipărea invariabil într-o singură culoare, la fiecare număr alta), cântând cu toată gura şi din toată inima şi se acompania singură la ghitară cu o mişcare avântată a mâinii de pe corzi, în timp ce două antene de gâză îi tremurau pe frunte în ritmul alergării, încât te întrebai dacă ea nu-i cumva o libelulă pe care bucuria de a trăi o preschimbase într-o fetişcană, sau era cu adevărat o tânără care îşi pusese pe cap diadema gâzelor... Apoi, o altă copertă din aceeaşi vreme înfăţişa un băiat cu genunchii goi în plină iarnă, care tocmai se aplecase să facă un bulgăre de zăpadă, dar prea târziu, fiindcă bulgărele aruncat de un tovarăş de joacă de pe copertă (dar care ieşea din cadrul pozei) îi şi astupase urechea c-un bulgăre de toată frumuseţea, trântit atât de tare încât stropi de zăpadă moale săreau de pe urechea lui în toate părţile. Şi cu toate astea băiatul cu genunchii goi de pe copertă râdea din toată inima.

Trebuia ca pe viitor să mă mulţumesc cu acele reviste vechi şi să le tot frunzăresc până aveau să li se ferfeniţească foile.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Cunoştinţa cu Vechiul Regat*

Craiova. Intrăm în parcul Romanescu, a cărui frumusețe îmi taie respirația. E întruchiparea Paradisului, așa cum, până la vârsta de șase ani, pe care încă nici nu i-am împlinit, mi l-am închipuit deja de-atâtea ori. Poate doar fără acea punte suspendată — pe care o văd acum în parc, sus în cerurile frumuseții. Dar asta nu înseamnă că Paradisul nu are puntea. Atât doar că de-aici înainte va trebui să completez imaginea cu o punte suspendată... Un lac într-o vale de vis, o imensă grădină de flori, tăiată de alei, înconjurând lacul — fiecare palmă de parc, dichisită până la cele mai mici amănunte, și tot ansamblul într-o armonie deplină cu el însuși și cu sufletul meu...
   Mama mă trage de mână:
   — Hai, ce-ai rămas așa încremenit?
   Străbatem parcul mergând pe malul apei, pe sub puntea suspendată, înaltă, deasupra capului. Apoi, părăsind parcul, urcăm un povârniș nu prea lung către un alt lac, mai puțin amenajat — sau poate deloc amenajat, care se deschide spre sălbăticie.
   Papura crește înaltă și deasă pe malul povârnit... Văzându-mă interesat de ea, mama mă previne că muchiile frunzelor de papură sunt la fel de tăioase ca și briciul și că deci aș face bine să-mi țin mâna departe de ele. Neatent, ca de obicei, la avertismentul mamei, sunt curios să simt consistența unei frunze de papură. Întind mâna și prind între degete o frunză. Usturimea tăieturii vine instantaneu. C-un scâncet, îmi privesc buricul degetului gros din care s-a și ivit și crește un rubin lichid de sânge. Avertismentul mamei a fost însă cum nu se poate mai clar, așa că orice lamentație e de prisos...

   Călătoresc cu troleibuzul, împreună cu mama, așezați unul lângă celălalt pe scaune moi, în timp ce troleibuzul, aproape gol, descrie o curbă lină și silențioasă întorcând la capăt de linie, în piața din spatele gării. Călătoresc pentru prima oară c-un astfel de vehicul. Sunt încântat de puterea motorului a cărui accelerație o simt plăcut în tot corpul, și care nu scoate niciun sunet... Mama îmi spune că la Craiova troleibuzele au fost aduse ca pradă de război de la Odessa. Odessa e un oraș de care am auzit.

   La Craiova locuim toți trei într-o odăiță minusculă. Un cearșaf alb acoperă fereastra în timpul nopții. În zori, tata se scoală să plece la slujbă. Eu rămân în pat, mă uit în ochii lui, zâmbind, și mă joc cu „cocoșelul” pe sub plapumă. Știu că nu-i voie dar sunt convins că nu ghicește ce fac. Cu o smucitură, pe neașteptate, tata dă plapuma la o parte și mă prinde asupra faptei. Rareori l-am văzut atât de încruntat. Mă dojenește că fac asta, dar în definitiv de ce-i un lucru atât de rău?

Caracal. Escadrilele de bombardiere americane trec la mare înălțime spre est, să bombardeze poate chiar orașul unde avem să ne stabilim definitiv în Vechiul Regat, Câmpina. Pentru noi copiii însă, feriți de pericol, zborul bombardierelor, argintii, strălucind în soare, nu-i decât un spectacol. Le ascultăm cu încântare zumzetul profund și le admirăm alinierea perfectă. Unul dintre ai noștri, care pare să se priceapă mai bine, ne atrage atenția asupra unor avioane mai mici, care zboară la marginea escadrilei, deplasându-se mai rapid și cu mai multă mobilitate.
   — Uite, mă, alea sunt de vânătoare!
   Bombardierele americane își continuă imperturbabile și invincibile zborul spre răsărit. Nimeni nu știe unde își vor lăsa încărcătura de bombe...

   În odăița pe care ai mei au găsit-o de închiriat nu avem nici măcar pat: dormim pe o saltea întinsă pe jos. Tata, obosit de slujbă, obișnuiește să mai tragă câte un pui de somn și după-amiaza. Îl văd deodată sărind ca ars în picioare și scuturându-și un picior. Din cracul pantalonului cade o coropișniță...

   Proprietăreasa ne arată cele două odăi pe care le ocupă în corpul de case lipite una de alta în stil vagon. Ne lasă să ne aruncăm, din prag, o privire în odaia dinspre stradă, dichisită, plină de scoarțe oltenești și de perne, așezate una peste alta în perfectă ordine. Este camera de oaspeți, în care nimeni din familie nu intră, de ale cărei lucruri nimeni nu se-atinge. I se zice casa mare. În prag, adie către noi, venind din interior, un miros de lână stătută amestecat c-un iz de mucegai. Mama rămâne consternată, aproape revoltată: Cum e posibil! Când ai o casă atât de mică, să te restrângi încă și mai mult păstrând o cameră pentru niște oaspeți care poate că n-or să vină niciodată! Și pe deasupra să-i mai zici și casa mare! La Chișinău nu există un asemenea obicei prostesc...

   Rușii, în drum spre Berlin, au făcut popas în Caracal. Toată lumea vorbește cu groază de bolșevici, dar soldații care s-au oprit pe stradă, în dreptul curții noastre, nu par deloc fioroși. Un soldat întinde o mână peste gard, c-un ciorchine uriaș de struguri negri, pentru copii. Îl primește unul din numeroșii copii ai curții. În clipa următoare, una din mămici se repede ca o tigroaică și îi smulge ciorchinele din mână.
   — Nu mâncați din el! Poa’ să fie otrăvit!
   De pe ciorchinele uriaș se preling picături de apă: soldații au avut grijă până și să-l spele...

   O mașină blindată a oprit în fața curții. Doi militari ruși, unul mai tânăr, celălalt cam de vârsta tatei, probabil ofițer, stau unul rezemat de mașină, celălalt așezat pe treapta de sub ușă, cu coatele rezemate de genunchi. Nemișcat în fața lor, îmi mijesc ochii la ei, cu mâinile la spate. Ofițerul intră în vorbă cu mine. A ghicit că nu sunt de prin partea locului și că înțeleg rusește, și mă întreabă de unde vin. Îi răspund că vin de la Chișinău. Mă întreabă:
   — Și nu vrei să te întorci la Chișinău?
   Scutur energic din cap dar știu că mai mult de-atâta n-am voie să spun: că nu-mi doresc să mă întorc pentru că la Chișinău s-au instalat bolșevicii...

   Și la Caracal există un parc cu lac, dar nu se compară cu cel de la Craiova. Mă înfioară doar apa care, în capătul lacului, se scurge abundent și lin într-un fel de pâlnie adâncă, al cărei fund nu se vede, și dispare, se face nevăzută, într-un tunel întunecos, dându-mi fiori. Fiorii misterului. De fapt în locul acela începe un râu acoperit, care curge pe sub străzi și, întâmplător, iese la lumina zilei chiar la capătul străzii unde locuim noi, câteva case mai încolo. Împreună cu un tovarăș de joacă, coborâm malul abrupt și ne aventurăm în susul râului subteran, unde cu fiecare pas, întunericul devine tot mai negru și vegetația dispare lăsând locul pământului noroios. Doar sus, de-a lungul marginilor plafonului murdar, care este și planșeul străzii, se înșiră, la distanță una de cealaltă, pătrate zăbrelite de lumină — grilajele de pe gurile de canal.
   Prea adânc în tunel nu îndrăznim să ne aventurăm — nu cumva să ne trezim în iad...

Câmpina. Am aflat numele proprietarului primei case unde ne-am instalat la Câmpina, pe strada G. Cantacuzino: Târboacă. Îmi sună caraghios, dar numele întâlnite țin de specificul locului, cu care trebuie să încep să mă familiarizez — așa spune mama. La Chișinău întâlneai alte nume, iar la Craiova și la Caracal, de asemenea, altele. Trebuie s-o cred pe cuvânt. Nu i-am reținut numele nici măcar tovarășului meu de joacă de la Caracal — a unuia dintre ei — cel căruia i-am spart capul cu o piatră aruncată imprudent. Să-l fi chemat Nini?
   Pentru ai mei provizoratul continuă, dar pentru mine toate locuințele sunt definitive. Acolo, în casa lui Târboacă, îmi petrec a doua primăvară din viața mea, de care sunt conștient, prima fiind cea a nesfârșitei călătorii din Basarabia în Vechiul Regat.
   Crăciunul însă ni-l petrecem la București, la sora mamei, teotea Niunea, care locuiește pe strada Cazărmii, într-un bloc la etajul trei — de fapt, doi plus mezaninul.
   Mă opresc pe coridor, în pragul ușii ce dă în sufragerie, și bradul împodobit de la fereastră mi se înfățișează deodată în toată splendoarea lui sărbătorească. Exclam — după spusele verișoarei mele Valentina, care ani de zile după aceea avea să mă tot tachineze pe tema românei stâlcite pe care abia începusem s-o învăț — „Ce gloabe frumoase și ce frumos lustrează!”
   Dau să alerg către brad dar la primul pas în sufragerie se produce catastrofa: piciorul stâng îmi alunecă înainte pe parchetul proaspăt ceruit, iar eu mă prăbușesc cu șezutul peste gamba piciorul drept prins sub mine. Ridicat de subțiori, nu mai pot să mă țin pe picioare. Ai mei mă suspectează de prea multă imaginație, de fasoane, de lipsa voinței de a restabili normalitatea, și timp de o zi sau două mă tot presează să încerc să umblu. Dar la cea mai mică încercare de a mă sprijini în el, simt mii de ace străpungâdu-mi piciorul vătămat. Și atunci mă lasă în pace să zac pe divanul verișoarei mele Valea. Le trebuie alor mei alte două sau trei zile ca să accepte evidența, după ce prin pielea gambei, pe la mijloc, se ițește o ieșitură ascuțită, iar în jurul ei se întinde o pată gălbuie. Acum lucrurile sunt în sfârșit clare: fractură de tibie. Unchiu-meu Serghei iese să oprească un taxi și sunt dus la spital, unde mi se face o radiografie, un doctor trage de piciorul meu pentru a-mi pune la loc osul fracturat, în timp ce eu răcnesc de se cutremură geamurile. Apoi mi se pune piciorul în ghips...
   Acum, că starea de incertitudine a încetat, vine destinderea. Unchiu-meu povestește cum s-a tocmit cu șoferul taxiului, care nu voia cu niciun chip să scadă prețul cursei sub trei mii de lei.
   — Te pui cu nebunu’! Poftim! i-ar fi zis unchiu-meu cedând. Ia-ți cele trei mii ale dumitale și să-ți stea în gât!
   Râd cu sughițuri și îi cer unchiului să-mi mai povestească încă o dată, și încă o dată. Și el, încântat de succes, nu pregetă și repete istorisirea cu cei trei mii de lei dați șoferului hrăpăreț — să-i stea în gât.
   Peste o săptămână sau două fașa înmuiată în ipsos cu care mi s-a bandajat piciorul a început să se usuce, bandajul s-a contractat, s-a depărtat un pic de piele, firicelele de păr de pe picior au rămas lipite de ghips și mă mănâncă îngrozitor. Dar pas de te scarpină! Mama încearcă s-o dea pe amuzament și, parțial, reușește. Poți accepta mâncărimea după ce-ai trecut prin ce-am trecut eu.

   Apoi ne întoarcem la Câmpina și după vreo patru săptămâni un felcer îmi taie ghipsul cu un foarfece uriaș. Piciorul rămâne gol, firav și nevolnic și ai mei își fac griji întrebându-se dacă și cât de repede am să pot călca din nou pe el.

   La venirea primăverii ies în curte pe o zi mohorâtă după ce ultimele petice de zăpadă s-au topit. Primul lucru care îmi sare în ochi este un canal cimentat care străbate curtea de-a lungul gardului, din fundul curții până în stradă. Apa îl umple aproape până la buză și curge amețitor de repede, tulbure și adâncă, venind dinspre dealuri, unde zăpada încă se mai topește... Dar unde dispare tot puhoiul acela de apă? Știu doar că iese din curte, traversează strada pe dedesubt, printr-un tub de metal, iar mai departe... N-am nici cea mai vagă idee. Dispare pur și simplu...
   Niciodată nu mi-am închipuit că un râu ar putea să treacă printr-o curte privată.
   Umezeala stăruie, întunecoasă și rece, sub cetinile joase ale unor brazi tineri și totul în jur mustește de apă. Arunc crenguțe în apa aceea repede și încerc să țin pasul cu ele alergând în lungul canalului, pe malul ud. Mă împiedic însă de o sârmă întinsă ca o coardă nevăzută între trunchiul unuia dintre brazii aceia tineri și un țăruș, și cad în noroi.
   Mama, pe care de atâtea ori au scos-o din sărite poznele mele, se arată în schimb îngăduitoare cu căzăturile, zgârieturile și juliturile mele de băiat plin de inițiativă.

   În locuința închiriată de la domnul Târboacă am avut primul coșmar din viața mea de care îmi amintesc. Venise un lup — pe care eu nu-l văzusem dar, cumva, eram la curent cu venirea lui — și îi mâncase tatei burta. Pur și simplu i-o golise de măruntaie, încât în cavitatea ei deschisă îi puteam vedea, de-o parte și de cealaltă a bazinului, capetele albe ale oaselor picioarelor. Tata era mai mult contrariat decât îngrozit de ceea ce i se întâmplase. Stând în picioare, se uita în jos, la pântecul său golit de măruntaie, și exclama indignat: Ia uite ce mi-au făcut! Cum se poate așa ceva?
   M-am trezit dârdâind din tot corpul și dinții continuau să-mi clănțănească, treaz fiind și încovrigat de spaimă, în timp ce mama încerca, cu toată dragostea ei, să mă liniștească asigurându-mă că tata n-a pățit nimic și că nu fusese decât un vis urât.

   Acum câteva luni întâmplarea a făcut să trec pe acea stradă, fostă Cantacuzino. Casa unde am locuit atunci, în primele câteva luni ale viețuirii noastre la Câmpina — casa domnului Târboacă —, nu mai exista. Totuși am recunoscut locul după canal. Pe malul lui brazii cei tineri din ziua umedă și mohorâtă când căzusem în noroi se făcuseră mari aproape cât brazii din păduri și stăteau cu verdele întunecat al crengilor lor înalte în soare. Alte case, mult mari decât cele de altădată, se iviseră în jur. Canalul era uscat și prăfuit. Nu mai rămăsese nimic din umezeala și din umbra acelei zile îndepărtate de la începuturile vieții mele.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Vara cu epidemie de paralizie infantilă*

Pe la începutul anilor ’50, într-o vară, pe când eram în vacanţă, peste oraş a dat epidemia. Paralizie infantilă. Sau, cu un cuvânt care mie îmi suna încă şi mai sinistru, poliomielită! Poli — capacitatea multiplă de a face rău! În mintea mea de copil ipohondru epidemia a devenit aproape instantaneu o ameninţare iminentă asupra vieţii mele încă netrăite. (Dar când oare, în ce moment al vieţii, putem accepta mai uşor un risc, împăcaţi cu gândul că ne-am trăit viaţa sau cea mai mare sau mai importantă parte din ea?) În oraş au început să circule fel de fel de zvonuri, cum că s-ar fi îmbolnăvit băiatul cutărui zarzavagiu, sau fata cutărei profesoare, sau că ar fi murit cutare, şi cutare... Situaţia în satul Brebu ar fi fost, se zvonea, de-a dreptul disperată, că acolo paralizia infantilă ar fi făcut ravagii şi de aceea satul ar fi fost închis. Carantină. Imaginaţia mea lucra şi expresia de preocupare pe care aş fi observat-o, probabil, numai pe faţa mea dacă mi-aş fi surprins chipul în oglindă, o vedeam în ochii tuturor celor din jur. În loc să-mi încep ziua, ca altădată, cu planuri de hoinăreală, mi-o începeam pipăindu-mi ganglionii limfatici de sub maxilar, despre care auzisem că indică, dacă sunt umflaţi, prezenţa unei infecţii în corp, sau, cu adăugire de la mine, prezenţa unei contaminări, inclusiv cu virusul paraliziei infantile. Şi îmi încheiam ziua tot pipăindu-mi ganglionii, după ce, de-a lungul zilei, îi mai pipăisem încă de cel puţin zece ori, părându-mi-se, bineînţeles, cam de tot atâtea ori, că mărirea ganglionilor e ca şi constatată, deci infecţia era pe ţeavă, deci paralizia infantilă sta să izbucnească în anemicu-mi trup cu sistemul imunitar la pământ.

Aş fi făcut, de-aş fi putut, un cocon în jurul trupului meu ameninţat până când epidemia ar fi trecut. Şi mă căinam pentru nenorocul de a nu mă fi născut într-o eră când poliomielita va fi fost eradicată, aşa cum de foarte multă vreme nu mai auzise nimeni de vreo epidemie de ciumă spre exemplu...

„Paralizia infantilă ucide şi schilodeşte” — asta am auzit într-o seară la Vocea Americii. Tata împreună cu domnul Peiu, vecinul nostru basarabean, chiriaş şi el, şi cu domnul Hoepfner, singurul din curte care avea în casă un aparat de radio, se întâlneau aproape în fiecare seară şi, cu vădită satisfacţie, ascultau Vocea Americii c-un aer conspirativ. Savuram aerul acela conspirativ şi eram mândru nevoie-mare că mă acceptau alături de ei şi aveau încredere în mine că, iată, deşi copil, n-am să bat toba despre serile lor petrecute la lumina galbenă a scalei radioului, ascultând posturi interzise.

Cu toţii şedeau cu coatele rezemate de genunchi, privind fiecare în pământ, cu auzul încordat, şi doar din când în când schimbau între ei priviri pline de semnificaţie...

Aşadar, spuneau la Vocea Americii, „Paralizia infantilă ucide şi schilodeşte”. Dar n-o spuneau pe un ton alarmist ci aşa, ca un fel de constatare ştiinţifică; şi adăugau: „Nu mai ţineţi copiii închişi în casă. Lăsaţi-i să se joace afară, în aer liber...” Ei bine, asta era de natură să-mi redea speranţa că mai existau şanse să scap cu viaţă şi, eventual, neschilodit... Iar în compania tatei şi a celorlalţi doi vârstnici, care mă acceptau în preajma lor, temerile mele provocate de poliomielită aproape că se volatilizau...

Nu pentru mult timp însă. Mi s-a întâmplat să întâlnesc, în peregrinările mele prin oraş, case pe uşile cărora autorităţile sanitare lipiseră bileţele pe care stătea scris: ATENTIE! BOALĂ CONTAGIOASĂ — PARALIZIE INFANTILĂ! Îmi amintesc de o astfel de casă chiar pe Strada Principală, nu departe de biserica Trei Ierarhi. Nu mai ştiu ce sau pe cine căutam. Am intrat, pe înserat, în curticica din faţă împreună cu un coleg. Pe stradă deja se aprinseseră luminile, în timp ce curticica era învăluită în întuneric. Tufe dese de liliac aproape că făcuseră boltă deasupra scurtei alei de la intrare. Nu se clintea nicio frunză, în casă nu se vedea nicio lumină, tăcerea era totală, casa părea părăsită. Doar pe marchiza cu geamlâc cădea, de la felinarul din stradă, o pată palidă de lumină. Şi atunci, în lumina aceea palidă, am zărit biletul lipit pe uşă. Am tulit-o amândoi ca din puşcă şi am ţinut-o într-o fugă până mult dincolo de biserică, de parcă paralizia infantilă venea plutind, stafie, pe urmele noastre, să ne ia viaţa.

Tata împreună cu ceilalţi doi domni continua să asculte, serile, Vocea Americii. Sistemul de sănătate din România comunistă era aspru criticat şi făcut răspunzător pentru eşecurile sale în combaterea epidemiei de paralizie infantilă. Asta deja era politică, pe care n-o înţelegeam şi n-o prea luam în serios. Doar vorbe, asta mi se părea. Şi vorbele nu puteau constitui o ameninţare adevărată. Vorbe, inofensive, auzeam şi în odaia domnului Hoepfner şi peste tot. Se vorbea, se făceau glume, se râdea. Nu judecam vorbele după înţelesul lor ci mai mult după ton, după mimică şi după gestică. Mă simţeam bine în compania celor trei, nu citeam pe feţele lor cine şie ce îngrijorare, uitam de spaimele din timpul zilei, uitam să-mi pipăi ganglionii limfatici de sub maxilar.

Apoi autorităţile comuniste au început să bruieze emisiunile postului Vocea Americii. Cu maximă promptitudine. This is the Voice of America — asta era tot ce mai apucam să auzim. În clipa următoare se pornea uruitul infernal al staţiei de bruiaj. Cei vârstnici se uitau unul la altul cu feţele lungite, clătinau din cap a dezamăgire şi în final ridicau din umeri. Asta e!... Nu mai aveam ştiri despre epidemia de paralizie infantilă.

Şi parcă nici zvonurile n-au mai fost atât de nimicitoare.

Zilele verii treceau, calde şi senine... Cine căzuse victimă epidemiei, ghinionul lui — cine nu, îşi vedea mai departe de îndeletnicirile de fiecare zi.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Goliciunea femeii*

În locul unde strada Principală se întâlnea, în unghi ascuţit, cu strada Republicii se afla benzinăria oraşului. De obicei acolo ne dădeam jos din camion atunci când ne întorceam de la Bucureşti călătorind cu autostopul — pe atunci îi ziceam „ocazie”. O luam de strada Republicii, care ne scotea în strada Filimon Sârbu, strada noastră. Dar înainte de asta treceam pe lângă piaţă, locul cel mai animat şi mai interesant din oraş. Tata căra sacoşele mergând înaintea noastră, iar eu, alături de mama, căscam gura la tot ce se întâmpla pe stradă. La un moment dat, la întretăierea dintre Republicii şi Lascăr Catargiu, în dreptul pieţei, un bărbat a tras un foc de pistol în plină stradă. Eram la scurtă vreme după război şi după schimbarea de regim, cu toate violenţele lor, şi focul acela de armă nu m-a şocat aşa cum probabil ar şoca astăzi. Bărbatul care trăsese avea un aspect de poliţist în civil sau de activist comunist, ceva cu multă autoritate, iar victima a fost o femeie tânără dintr-o familie de ţigani, trei la număr. La auzul bubuiturii ai mei au băgat capul între umeri şi au iuţit pasul, mama m-a luat de mână trăgându-mă după ea, însă eu trebuia neapărat să mă dumiresc ce fusese cu acea împuşcătură. Spre surprinderea mea, victima nu se prăbuşise ci a continuat să meargă, cu pas împleticit şi lamentându-se gălăgios, cu faţa ridicată spre cer, ca toată lumea să fie martoră la ce i se-ntâmpla. Mergea pe strada Republicii, în acelaşi sens cu noi dar pe trotuarul celălalt, puţin în urma noastră. O însoţeau, formând un grup răzleţ, cei ce păreau a fi părinţii ei, şi se întreceau la rândul lor în vociferări, ţinându-i isonul celei tinere. Întorceam mereu capul în urmă, spre grupul celor trei, în timp ce mama, ţinându-mă strâns de mână, gonea în urma tatei, fără să scoată o vorbă. Mi-am zis: trebuie că-i rănită. Mă aşteptam din clipă-n clipă s-o văd căzând la pământ din mersul ei împleticit. Dar ţiganca cea tânără nu cădea. Continua să meargă văicărindu-se şi clătinându-se pe picioare pe trotuarul opus. La un moment dat i-a căzut de pe cap basmaua, iar ea nu s-a oprit s-o ridice. Câţiva paşi mai încolo bluza i-a alunecat de pe corp şi ţiganca a lăsat-o să zacă în urma ei pe trotuar. Să fi fost urmările rănii? Nicio rană nu i se vedea însă pe piept. Doar sânii doldora, la care mă uitam fascinat şi îi vedeam clătinându-i-se în mers, în timp ce mama mă trăgea de mână tot mai stăruitor şi mergând din ce în ce mai repede. Poate rana era în altă parte? Apoi ţigăncii i-a căzut la pământ fusta cea largă şi creaţă, apoi cămaşa, toate rămânând înşirate pe trotuar, în urma ei. Nu încetam să mă minunez: ce urmări ciudate avea acea împuşcătură de la întretăierea străzilor Republicii şi Lascăr Catargiu! Ţiganca cea tânără nu mai avea acum nimic pe ea — doar blăniţa întunecată din jocul pântecului, de existenţa căreia abia dacă auzisem vorbindu-se printre băieţii din cartier, ca despre un miracol. Şi uite acum miracolul ieşit la lumina zilei, în văzul tuturor, în urma unui foc de pistol, care iată că nu lăsase pe corpul ţigăncii nicio rană. Ţiganca se dădea de ceasul morţii, ca şi cum îşi trăia ultimele clipe dar în acelaşi timp continua să meargă, complet goală unduindu-şi corpul, cu blăniţa împinsă înainte şi capul dat pe spate, strigându-şi durerea şi revolta. Apoi noi am cotit-o val-vârtej pe strada Filimon Sârbu, iar ţiganca cea goală, urmată la un pas de ai ei, nu ştiu unde a dispărut, cu miracolul ei cu tot.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Caligrafie*

Prima pagină din caietul de caligrafie din clasa întâi nu conţinea liniatură pentru scris ci patru imagini, dintre care două îţi ofereau posibilitatea să compari poziţia corectă de scris, aşezat în bancă, cu poziţia incorectă. În partea stângă a paginii puteai vedea un elev şleampăt, şezând cu picioarele răşchirate grotesc, ieşindu-i dincolo de cadrul băncii, încovoiat peste caietul de caligrafie; în timp ce în partea dreaptă şedea elevul model, într-o poziţie impecabilă, cu spinarea perfect dreaptă, rezemat de spetează şi cu braţele aşezate corect pe pupitru. Ca să fie comparaţia şi mai convingătoare, elevul din stânga, cel cu poziţia de scris incorectă, era înfăţişat nu numai şleampăt ci şi urât la faţă şi cu părul ciufulit; în timp ce elevul model din dreapta era chipeş, perfect pieptănat, şi purta o uniformă ca scoasă de la cutie aducând cu uniforma de străjer, pe care cei din seria mea n-o mai apucaseră; iar pe mâneca stângă avea cusută o emblemă cu chenar în formă de scut: să fi fost oare emblema străjerilor?

În privinţa caligrafiei, e clar că, în ciuda tuturor silinţelor mele, n-am ajuns să excelez.

Şezând în bancă, cu caietul de caligrafie pe pupitrul în două ape, dintre care una înclinată, şi călimara băgată în adâncitura de pe porţiunea orizontală, într-un moment de neatenţie dopul de cauciuc abia scos din călimară mi-a căzut din mână şi s-a rostogolit peste caiet lăsând o dâră circulară pe toată foaia, de sus până jos. Foaia era deja scrisă, aşa că n-am putut să şterg dâra, şi nici să rup foaia din caiet. Dâra circulară de cerneală a rămas imprimată pentru totdeauna şi doar şi-a schimbat, de-a lungul anilor, culoarea, devenind din albastră maronie.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Cizmarul Serghie*

Își avea atelierul cam peste drum de poarta Rafinăriei, puțin retras de la stradă. Și tot acolo își avea locuința, în casa din spate, care dădea într-o curte lungă și foarte îngustă, ușor povârnită dinspre stradă către un capăt incert, pe jumătate ascuns de acareturi sărăcăcioase.
   Putea fi văzut printr-o fereastră mare, ca într-o vitrină, șezând pe un taburet în fundul unei încăperi destul de spațioase, care primea lumina generoasă a străzii. Nu mă-ndoiesc că mirosurile Rafinăriei nu-l mai deranjau — se obișnuise cu ele, la fel cum mă obișnuisem și eu.
   Nu-mi amintesc de vreun altul pe care să-l fi văzut lucrând în acel ritm, fără o clipă de odihnă, cât era ziua de lungă. Bătea cu ciocanul sau cosea, sau înlocuia căptușeli, sau întindea ceară peste rame de tocuri abia reparate, sau lustruia încălțările. Fiindcă ăsta era serviciul, inclus în preț, cu care cizmarul își răsfăța clientela.
   Ori de câte ori treceam prin dreptul atelierului său, în drum către școală, sau la întoarcere, sau de fiecare dată când ieșeam în oraș nu puteam să nu-mi întorc privirea spre el. Pur și simplu nu-l puteai ignora pe cizmarul Serghie.
   Nici nu știu când se odihnea acest om, și nici când stătea la masă. Indiferent de oră, el era întotdeauna la datorie, reparând încălțări. Doar seara târziu, pe întuneric, sau sâmbăta după-amiază și duminica atelierul era închis. Și atunci parcă îmi lipsea ceva.
   Serghie avea de întreținut o nevastă durdulie, destul de tânără încă și destul de cochetă pentru condiția ei. Lumea care trecea pe stradă o putea vedea deseori afară în curtea cea lungă și îngustă, îmbrăcată într-un capot negru cu flori mari de toate culorile și cu părul pus pe moațe, ieșind din casă sau stând să privească peste gard, în stradă, afișându-și fără jenă înclinația spre delăsare. Dar cum și-ar fi putut permite să fie delăsătoare, ea care avea de crescut o droaie de copii? Trebuie că era doar o aparență. Avea atâția că era imposibil să nu vezi, de fiecare dată, trecând pe-acolo, cel puțin doi făcându-și de lucru prin curte. Cinci fete și un singur băiat, cel mai mic — cu toții drăguți, cu părul blond și cârlionțat, cu o piele albă ca laptele și bujori în obraji. În mod cert semănau cu ea, vădind, parcă, aceea delăsare vecină cu trândăvia. Făcând și mai vizibilă truda eroică a capului familiei — cizmarul Serghie. Dar, cine știe, aparențele înșeală adesea.
   Când mă duceam cu câte o pereche de ghete pentru reparat trebuia să-mi înving o oarecare jenă că, iată, îl întrerup din lucru și că banii pe care urmează să-i primească la sfârșit de la mine nu compensează decât într-o mică măsură, poate, efortul pe care-l face.
   Serghie avea o figură gravă, chiar severă, de o distincție remarcabilă. Cred că era destul de înalt — e o simplă presupunere, căci nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată altfel decât așezat pe taburet, la măsuța lui scundă de lucru. Își ridica privirea spre mine în timp ce-i explicam ce reparație doream să-mi facă. Mă asculta atent — pentru el nu conta că eram doar un copil pe-atunci... Mă gândeam: nu se poate, trebuie că-i profesor universitar, ajuns prin cine știe ce vitregie a sorții — sau poate printr-un blestem — să lucreze într-un atelier de cizmărie. Poate definitiv, poate doar pentru o perioadă... „Șorțul ăsta, vezi — îl auzeam vorbind —, a trebuit să mi-l pun ca să-mi protejez îmbrăcămintea. E mult praf aici în atelier și încălțămintea nu-i totdeauna curată. M-am așezat pe acest taburet, cam scund, după cum vezi, dar a fost necesar, ca să pot să șed mai comod, uite, cu coatele rezemate de genunchi, așa-mi vine mai bine pentru unele operații... Ca să pot practica noua meserie. Pe care eu n-o consider deloc degradantă, după cum vezi. Cu toții trebuie să ne câștigăm existența într-un fel sau altul. Eu am fost pus în situația să aleg meseria de cizmar, așa au fost împrejurările.” Asta era ceea ce îmi imaginam că aș fi putut să aud din gura lui. Cizmarul Serghie examina cu ochi de expert încălțările aduse la reparat — niciodată nu reproșa că sunt prea deteriorate, nici nu se lamenta, așa cum fac alții, că e mult de muncit la ele; în general nu făcea comentarii, doar stabilea ziua când puteai veni să le iei reparate... Iar dacă, împotriva aparențelor, cuiele de lemn pe care el le bătea cu precizie constatai că fixează strâns pingeaua pentru săptămâni bune, poate pentru luni întregi, nu mi se părea de mirare de vreme ce lucrul era făcut de mâna lui...
   Ajuns acasă, scoteam încălțările din ziarul în care Serghie mi le înapoia învelite și examinam cu încântare linia capetelor albe ale cuielor de lemn, care urma, la o distanță de aproape un deget, conturul pingelei celei noi. Pingeaua era răzuită cu pila de-a lungul marginii, peste șirul capetelor de cui, și lucioasă în rest, lăsând impresia de trăinicie. O adevărată operă de artă. Tata obișnuia să ciocănească de câteva ori cu încheietura degetului mare, pingeaua nouă, vădit încântat, de parcă sunetul curat și ferm pe care-l scotea pielea uscată și groasă proba propria-i pricepere... Toată lumea din cartier îi aprecia munca și îl prețuia și pe cizmarul Serghie ca pe un om onest, serios, de o hărnicie fără egal.
   ...Dar ce mai era de făcut cu tocurile ghetelor în care bacurile zimțate ale patinelor se înfigeau iarna fără milă, strânse cu cheița? Patinele erau de împrumut, firește. În timp ce ghetele erau cumpărate, cu sacrificii, din mizerabila leafă de funcționar a tatei. Așa că deteriorarea tocurilor, dezlipirea lor în felii de piele sub strânsoarea bacurilor, după un tur lung de patinaj pe străzile înghețate ale orașului — căci pe străzi mă duceam să patinez —, nu putea fi privită cu ochi buni de mama. Iar ghetele astfel maltratate urmau să ajungă pe mâinile cizmarului Serghie, care, cu multă trudă și dăruire, avea să facă, în totală demnitate, veritabilă muncă de reconstituire a tocurilor, și în final să le ceruiască rama ștergând astfel orice urmă lăsată de bacurile fioroase ca o gură de buldog. Cu tocurile astfel distruse de bacuri nu-mi venea să mă duc la Serghie pentru reparații, ci îl lăsam pe tata s-o facă în locul meu, de teamă ca starea deplorabilă a tocurilor să nu-l facă pe cizmar să-și încalce proverbiala sobrietate și reținere și să-mi reproșeze că prea îmi bat joc de încălțări. Probabil însă că temerea mea era neîntemeiată.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Festivalul Internaţional al Tineretului şi Studenţilor*

Din vreme, încă din primăvara anului 1953 regimul comunist din România a început să-şi îndrepte toate resursele pentru aprovizionarea şi poleirea Capitalei, unde urma să se desfăşoare, în august, un eveniment grandios — Festivalul Internaţional al Tineretului şi Studenţilor. N-aş fi ştiut asta dacă nu s-ar fi ivit semne clare, dacă eforturile regimului n-ar fi fost resimţite pretutindeni în ţară, inclusiv la Câmpina... Pe Strada Principală, încă I.V. Stalin, au fost întinse lozinci de-a curmezişul străzii, între stâlpi. Pentru prima dată le vedeam scrise cu alb pe fond bleu: Bine aţi venit, Добро пожаловать, Soyez les bienvenues, Wilkommen, Welcome. Şi asta pentru că, probabil, unii dintre participanţi urmau să sosească la Bucureşti venind dinspre nord, pe şosea, adică trecând prin Câmpina. Le priveam cu încântare, mândru că oraşul meu avea să le dea bineţe, şi mă delectam cu muzica veselă şi tare transmisă la toate difuzoarele din centru, într-o atmosferă de aşteptare plină de speranţă, ca de vară căldicică venită după ploi căzute la timp.

La piaţă însă, şi la magazine, alergătura bezmetică după alimente se înteţise. Înrăutăţirea aprovizionării era vizibilă la tot pasul: resursele nu mai ajungeau pentru restul ţării. Nu se mai vindea pâinea pe care o cunoştea toată lumea, pâinea noastră cea de toate zilele, rotundă şi neagră, ci o pâine specială, de criză, coaptă în forme, plină de tărâţe şi cleioasă înăuntru, şi chiar şi la aceea trebuia să faci cozi de zeci de metri.

Îmi amintesc de o astfel de coadă la pâinea în forme, vândută direct de la furgonul care o aducea de la brutărie. Trăseseră furgonul la o rampă, într-o margine de piaţă, iar mulţimea se înşira sus pe rampă după ce urca un plan înclinat încropit din panouri de scândură. Coada se întindea pe o lungime de vreo treizeci de metri şi, ce-i drept, mergea destul de repede pentru că fiecare căpăta o singură pâine. M-am aşezat la coadă şi în circa o jumătate de oră am ajuns să cumpăr pâinea la care aveam dreptul. Nu era însă de-ajuns pentru casă, aşa că m-am aşezat să fac coada încă o dată, de la capăt. Toată lumea făcea la fel — stătea la coadă de două ori, ba chiar şi de trei. Te-a recunoscut? Nu m-a recunoscut! Pe tine te-a recunoscut? Nici pe mine nu m-a recunoscut! Rânjeau cu toţii de plăcere — jubilau că reuşiseră să păcălească regimul...

Două pâini — mai aveam câţiva inşi înaintea mea şi triumful apropiat îmi făcea inima să-mi bată mai tare. Bravo! avea să-mi spună mama. Bun băiat! Frumos din partea ta că te gândeşti la hrana casei!... Încă o singură persoană înaintea mea, întind banii, vânzătoarea ridică ochii spre mine cu o privire rea:

— Tu ai mai fost o dată! Hai şterge-o.

Te-a recunoscut?...

De pe rampă, cu sufletul cernit, am simţit cum lunec pe toboganul umilinţei direct în abisul disperării şi al revoltei, în acea primăvară premergătoare Festivalului Internaţional al Tineretului şi Studenţilor.

Wilkommen... Soyez les bienvenues...

Sufletul mi se umple şi astăzi de revoltă.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Mirajul sporturilor*

De la marginea Parcului Istrati, unde şedeam pe iarbă, spectatori, terenul de fotbal Astra se vedea ca-n palmă, un dreptunghi verde cât o coală de desen, jos în vale, dincolo de susurul Prahovei, doar că un pic cam departe — în linie dreaptă trebuie să fi fost până acolo nu mai puţin de o jumătate de kilometru. De aceea de fiecare dată când ne duceam în Parcul Istrati să vedem, pe gratis, meciurile de fotbal tata lua cu el binoclul. Eu, având vederea bună, n-aveam nevoie de el. Şi, oricum, eram incapabil să gust subtilităţile jocului. Pentru mine, jucătorii de fotbal nu erau decât o ceată de omuleţi care, de sus din Parcul Istrati, abia se vedeau; unii de-o culoare, alţii de altă culoare, alergau de colo până colo, rostogolindu-se impetuos pe verdele terenului ca piersicile dintr-un tas răsturnat, piersici cu cireşe sau cu prune, care se amestecau şi se separau rapid, se concentrau cu sprinteneală într-un loc, ca atraşi într-o bulboană, deplasându-se apoi într-altul la fel de rapid, disputându-şi mingea, pe care nici eu n-o prea vedeam, şi se împrăştiau din nou pe toată întinderea terenului. Din când în când, în ciuda distanţei, se auzeau loviturile în minge, răsunând înfundat... şi era nostim să constaţi că urechea percepea bufnitura la o secundă sau două după ce ochiul vedea lovitura piciorului. Iar în răstimpuri se-ntâmpla ca susurul râului să crească într-o învolburare neprevăzută şi să se prefacă în fierbere a tribunei, şi fierberea să crească în strigăt depărtat, pentru a se stinge câteva clipe mai târziu şi a redeveni susurul râului — şi toate, strigăt al tribunelor, bufniturile mingii şi fluierul arbitrului ajungând la noi ciuntite de vânt... Mă uitam la jucători şi îmi ziceam: ce copii norocoşi! Oare cine şi de unde i-o fi selectat?... Copii?! s-a mirat mama când i-am spus ce credeam. Păi nu-s deloc copii, sunt oameni în toată firea. Sunt tineri, asta da, dar în niciun caz copii!... — Păi atunci cum de-s aşa de mici? m-am minunat eu. — Nu-s mici, atâta doar că se văd mici. Se văd mici din cauza distanţei. Un lucru, cu cât e mai depărtat, cu atât se vede mai mic... — Da’ de ce se vede mic?... — Nu ştiu, a spus mama. Aşa se vede... Şi aici, dacă îmi e îngăduit să mărturisesc, la fel crezusem şi despre avioane. Nu văzusem până atunci niciun aeroport; văzusem doar avioane zburând sus în înaltul cerului. Şi dacă nu erau mai mari decât păsările, ce puteam să cred? Să fi fost jucării? Să fi fost ceva mai mult decât simple jucării? Să fi fost un soi de jucării serioase? Ceva intermediar între jucărie şi un obiect ceva mai mare, în care să încapă totuşi un omuleţ? Ce fel de omuleţ? Un pitic? O fiinţă, într-un fel nedesluşit umană, foarte mică, crescută anume ca să fie capabilă să piloteze acea jucărie stranie?... Dar, gândindu-mă la avioanele de pasageri, de care totuşi auzisem, mă întrebam cum să fie oare capabil un obiect atât de mic să transporte câţiva oameni de statură normală? Trebuie că ceva ciudat se întâmpla cu pasagerii înainte de zbor şi pe durata zborului. Dar după aceea?...

Când însă, mai târziu, în curtea comună a locuinţei de la Caracal, erau săpate, într-o margine, tranşee antiaeriene, şi îmi înălţam privirea spre cer şi vedeam, în miezul zilei, bombardierele americane zumzăind gros, făcând aerul să vibreze neliniştitor, zburând în escadrile întinse cât un nor pestriţ cu puncte argintii, atunci ştiam deja că acele avioane erau mari şi purtau în pântecul lor bombe pe care chiar aveau să le lase să cadă undeva, cine ştie unde, — aşa că joaca de-a omuleţii care se-nghesuie cumva, cocoşându-se sau descrescând printr-o vrajă, în avioane nu mai mari decât o trotinetă, încetase.

Apoi, avioane biplane de construcţie veche am văzut pe micul aerodrom de antrenament de la marginea dinspre nord a Câmpinei — un platou nu prea întins, dincolo de care începea împărăţia nedescâlcită a pădurilor şi a viroagelor, a dealurilor fără cărări, coame tot mai îndepărtate şi tot mai înalte. Şi tot mai albăstrii. Mă duceam la aerodrom împreună cu băieţii sau, uneori cu tata, să asist mai ales la lansarea planoarelor. Acum vedeam şi piloţii în carlingă — nu mai putea fi nicio îndoială —, fie că era pilotul avionului, fie cel al planorului remorcat; şi dacă mi se părea de înţeles înălţarea planorului, care primea, într-un fel sau altul, un impuls ca să se înalţe, nu-mi era prea clar cum de se menţine atâta timp în aer, la voia planoristului. Oare chiar la voia lui? Auzeam vorbindu-se de curenţi ascendenţi de care pilotul trebuia să profite pentru a câştiga înălţime, şi îmi mutam privirea, tulburat, la învolburarea de verdeaţă care acoperea dealurile — de acolo, din locuri tainice, cu însuşiri stranii, poate că se înfiripau într-adevăr curenţii ascendenţi, pe care piloţii trebuiau nu să-i vadă ci să-i simtă — şi să-i încalece; dar din aceleaşi învolburări putea izvorî, mi se părea mie, şi răul, capcanele zborului fără motor, care îl putea duce pe pilot la pieire. Dar, spre deosebire de bombardiere, unde pilotul avea o misiune, ca-n armată, planoristul zbura de plăcere. Nu-l obliga nimeni. Era sportiv şi îşi asuma riscurile. Camarazii lui, eram sigur, nu-l sfătuiau să renunţe. Dimpotrivă. Îi vedeam alergând câte doi pe lângă planor la momentul lansării, însoţindu-l pe o lungime de câţiva metri, nu mai mult, nu doar ca să-i ţină de urât în primele clipe ale aventurii ascensiunii, ci ca să-i sprijine aripile, până când portanţa începea să asigure stabilitatea aripilor. Încă la sol planorul luneca săgeată pe patina lui, peste iarbă, tras cu o irezistibilă forţă de bobina cu cablu de la capătul celălalt al aerodromului — iar camarazii pilotului rămâneau în urmă şi asistau la înălţarea planorului, într-o solidaritate pe care o aprobam cu entuziasm. Iar când planorul ajungea de-ajuns de sus, vedeam capătul cablului lăsat să cadă la pământ de la mare înălţime pentru ca planorul să rămână liber să-şi înceapă volutele elegante şi prudente în căutarea curenţilor ascendenţi.

Dar zilele când mă duceam să asist, cu sărbătoarea în suflet, la lansarea planoarelor erau rare.

În zilele obişnuite mă duceam să văd meciurile de fotbal de pe terenul Ileana, care se afla la doi paşi de casa noastră. Terenul era administrat de Rafinărie. În dreapta porţii, într-o tăietură pătrată în gardul vechi de lemn vedeam mâna casieriţei primind banii şi înmânând bilete; şi totodată glumind cu cumpărătorii de bilete. Unii se-ntâmpla să vină după începutul meciului, cu sufletul la gură, preocupaţi să piardă cât mai puţin din meci... Eu aşteptam, împreună alţi băieţi de vârsta mea sau mai mici, lipit de stâlpul porţii, tăcut şi umil, cu ochii la faţa controlorului de bilete, cerşindu-i mila să mă lase să intru gratis. Prea umil ca să mă-ndur să plec şi prea mândru ca să mă-nghesui în faţă cot la cot cu puştimea înfigăreaţă. Din când în când controlorul de bilete întindea o mână generoasă spre câte un puşti, cerşetor la fel ca şi mine, poate doar cu aspect ceva mai proletar, făcându-i vânt înăuntru c-o scatoalcă amicală peste ceafă: „Hai! dă-i drumu’. Vezi, să nu faci prostii p-acolo!” Şi mă uitam lung în urma norocosului cum o tuleşte fericit topindu-se în jubilaţia mulţimii de spectatori cu bilete, în sărbătoarea meciului... Uneori, suspicios, mi se părea că mâna generoasă a portarului se întinde împărţind scatoalce de liberă trecere rând pe rând tuturor puştilor de prin jur, numai pe mine nu mă bagă în seamă. Şi asta de ce? Fiindcă pe faţa mea vedea — totuşi —, îmi ziceam, acea umbră de demnitate pe care ceilalţi n-o arătau; şi fiindcă nu mă repezeam cu gura, ca alţii, să fac comentarii despre meci, dându-mă mare că mă pricep la fotbal...

Dar de cele mai multe ori, după repriza întâi porţile se deschideau larg pentru toată sărăcimea oraşului, care nu-şi permitea sau se zgârcea să-şi plătească intrarea. Era, pentru mine, o intrare fără glorie, la care aproape că-mi venea să renunţ: toate momentele glorioase ale meciului se consumaseră în repriza întâi şi n-aveam nicio posibilitate să dau timpul înapoi şi să le retrăiesc. Aveam sentimentul inabilităţii de a fi în rând cu lumea descurcăreaţă de la porţile stadioanelor — şi cu lumea descurcăreaţă în general. Şi dacă nici de atâta lucru nu eram în stare, să conving un portar mustăcios că merit să mă lase să intru — la momentul potrivit — fără bilet, atunci cum mai puteam spera s-ajung vreodată jucător de fotbal la o echipă de divizie?...

Dar îmi doream oare asta cu adevărat?

Sau mă atrăgea de fapt altceva?... Radu Dimitriu, colegul meu de clasă, bun înotător, vorbea cu dispreţ de fotbalişti şi de muşchii lor „groşi” de la coapse şi în general de limitele lor intelectuale. Nu-l contraziceam; dar dacă n-o făceam nu însemnă că eram întru totul de acord cu el...

Nu ştiam să înot dar frecventam ştrandurile — pe toate cele trei din oraş, dar mai ales Astra, Ştrandul unu, cum avea să fie numerotat mai târziu, după ce societăţile fondatoare din primele decenii ale secolului — Steaua Română, Astra Română, Concordia — aveau să devină nomine odiosa. Întâlneam acolo elita oraşului — elita blondă, sau grizonată, sau elita feminină şi suplă, cu pielea arămie de la soare, care venea la ştrand aducându-şi racheta de tenis şi şortul alb într-o geantă sport împreună cu tricoul de schimb şi prosopul. Tot ştrandul era o grădină vastă şi sofisticată şi din aproape orice loc era vizibil ceasul rotund din vârful zidului impunător, de cărămidă aparentă, care separa peluza principală de biroul administraţiei şi de cabine. Un breton neregulat, foarte chic, de viţă sălbatică împodobea creştetul zidului. Soarele bătea peluza cât era dimineaţa de lungă şi făcea să strălucească verdele gazonului tuns mărunt, aşa că elita îşi întindea acolo, cu îngăduinţa administraţiei, prosoapele de plajă şi păturile şi se bronza cu nepăsare, înălţându-şi privirea către ceas doar cât să nu scape ora de plecare la masă.

Mi s-a întâmplat să nimeresc şi eu, îmbrăcat, pe culoarul cu cabine, o adevărată străduţă îngustă, umbrită, cu fuioare de viţă sălbatică atârnând din loc în loc între uşi. Mă durea că toate acele frumuseţi nu-mi erau familiare, cum trebuie să le fi fost celorlalţi. Întâlneai pe străduţa aceea de cabine trecători în slip, cu sandale de plajă în picioare sau desculţi, lăsând urme ude pe ciment, după ce făcuseră ultimul duş la ieşirea din bazinul cu apă albăstrui-aristocratică. Elita avea o ţinută sobră, deşi n-aş fi putut băga mâna în foc că nu era şi niţică morgă în atitudinea acelei elite. Dar tocmai asta mă atrăgea la ea: purta în bună parte amprenta ascendenţei „coloniştilor” nemţi, pe care îi chema Hauer sau Neugebauer sau Ratz, şi ducea o viaţă pe care, în aparenţă, regimul comunist o lăsase neschimbată. Lumea bună era prezentă şi dădea dovadă de spirit civic intervenind prompt, de pildă atunci când un proletar costeliv şi încă neatins de soare dădea să intre în bazin fără să treacă pe sub duş. Nimeni nu-l numea proletar pe faţă. Dar cam asta era percepţia...

Neştiinţa de a înota a fost obsesia mea ani de-a rândul. Frecventam ştrandurile dar nu îndrăzneam să mă dezbrac niciodată pentru că, dezbrăcat, ar fi trebuit să explic de ce nu intru în bazin. (Oricum, chiar şi îmbrăcat, trebuia să explic de ce nu mă dezbrac.) Uneori mă duceam să văd concursurile de înot. Mă simţeam acolo la ştrand într-o altă lume, străină şi totuşi plină de atracţie, gură-cască la marginea terenului de tenis, dincolo de împrejmuirea înaltă de plasă, şi încă şi mai străin pe marginea bazinului de înot. Eram revoltat că ai mei nu mă dăduseră la un curs de înot (deşi ştiam prea bine că până mai ieri banii abia ne ajungeau pentru hrană), eram revoltat de mine însumi că nu dădeam dovadă de mai multă iniţiativă, eram revoltat că omul nu se năştea înotător ca toate celelalte animale. Eram revoltat că ai mei, părăsind Chişinăul şi plecând în refugiu, se opriseră în România în loc să se stabilească într-o ţară occidentală, unde n-am fi îndurat sărăcia umilitoare de aici, unde aş fi frecventat o şcoală civilizată, unde aş fi învăţat limba germană sau limba franceză, sau italiana, precum fostul meu coleg Lezza, unde înotul intra, din câte auzisem, în programa şcolară, drept care nu exista copil, de la o vârstă încolo, care să nu ştie să înoate... — Tu vorbeşti de emigrare, băiete? mă apostrofa mama. Păi atunci e bine să ştii că noi n-am emigrat, şi nici n-aveam cum să emigrăm. Noi doar ne-am mutat în ţară dintr-un loc într-altul...

Noaptea visam că înot, că lunec lin şi fără niciun efort pe faţa apei dând din braţe cu aceeaşi îndemânare pe care o observasem la alţii, simţind că adâncimea apei nu mă mai înspăimântă câtuşi de puţin...

Dar când veneam la ştrandul Astra şi îl vedeam pe Dorian Covaliuc înotând crawl pe culoarul de la margine, unde înaintarea corpului său atletic era cel mai uşor de apreciat, cu o iuţeală apropiată de mersul pe jos, mă simţeam mai descurajat ca oricând: n-aveam s-ajung niciodată un înotător ca el — un fost campion al ţării la 100 de metri liber, juniori. Îi priveam corpul, lungit perfect orizontal, adâncindu-se abia perceptibil şi revenind, elastic, cu fiecare cufundare a braţelor în apă, balansându-se uşor de pe-o parte pe cealaltă, în timp ce picioarele sale forfecau apa stârnind doar o uşoară învolburare în urmă, fără stropi şi fără spumă. Mă uitam de asemenea cu uimire la capul lui cum nu se răsucea aproape deloc să iasă cu gura deasupra apei, cât de cât, pentru a respira. Respiraţie sub val, mi se explica. Dar mie mi se părea că a înota în stilul acela era totuna cu a face levitaţie — la fel de imposibil.

Colegii mei jucau leapşa în bazin, iar eu stăteam pe margine, mă uitam la ei şi îmi spuneam Daţi-mi ceva mai tare decât asta, pentru care viaţa să merite a fi trăită.

Îmi amintesc astăzi şi mă întreb: am fost oare pur şi simplu stupid, sau aspiraţiile şi frustrările de atunci sunt cele care dau cu adevărat farmec vieţii?

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Premiant în clasa întâi*

În clasa întâi, la serbarea de încheiere a anului, mi s-a decernat premiul întâi, alături de alţi câţiva colegi — neaşteptat de mulţi pentru un premiu întâi. În sala cea mare se formase un careu foarte ceremonios de elevi emoţionaţi, cu mămicile pe undeva prin spate, deschis către masa la care şedeau învăţătoarele împreună cu directorul, având drept fundal lumina difuză ce venea de la intrarea principală, cu geamuri mate, încuiată şi niciodată folosită, nici chiar de profesori. Pe masă aşteptau, înşirate în ordine, cărţile legate cu panglică, diplomele şi coroniţele. N-am fost strigat primul să ies în faţa careului, dar nici n-am simţit că mi s-ar fi cuvenit.

La auzul numelui meu am păşit ca în transă pe o cărare incertă de lumină, înconjurată de zidurile întunecate şi fremătătoare ale elevilor, şi m-am oprit lângă masă, unde doamna Botez — pe care am recunoscut-o prin ceaţa solemnităţii — mi-a aşezat pe cap o coroniţă de trandafiri roz şi mi-a înmânat un pachet de trei cărticele dintre cele legate cu panglică. Atenţia îi era împărţită între atâtea şi atâţia, şi am înţeles-o perfect că mie n-avea niciun motiv să-mi acorde mai multă atenţie decât altora. N-a fost ca în ziua când le-a arătat tuturor, plimbându-se printre rândurile de bănci, tăbliţa de gresie cu floricelele mele desenate cu cretă colorată — a fost mai mult decât în acea zi.

Drumul până acasă l-am străbătut alături de mama, cu coroniţa pe cap în văzul tuturor. Toţi, dar absolut toţi trecătorii, ştiau că eu sunt elevul cutare, proaspăt promovat în clasa a doua şi mi s-a decernat premiul întâi.

Ajuns acasă, în curte, am observat numaidecât tufa de trandafiri căţărători, de culoare roz, de pe zidul casei familiei Hoepfner, şi m-am întrebat cum de erau aceiaşi trandafiri din coroniţă mea. Mama mi-a zâmbit complice şi a tăcut mâlc. Atunci mi-am amintit de volumele mult mai groase şi mai mari căpătate de unii din colegii mei şi mi-am explicat de ce cărticelele mele erau atât de subţiri şi de sărăcăcioase. Dar nu conta.

Una din cărticele o mai păstrez şi azi. Promisiunea lui Radu. Era povestea, ilustrată stângaci, a unui student la conservator, pe nume Radu, şi a unui bătrân cerşetor scripcar, petrecută în Bucureştiul sfârşitului de secol al nouăsprezecelea. Cerşetorul scripcar se opreşte într-o seară să cânte la fereastra camerei unde Radu împreună cu trei colegi de-ai săi exersau într-un cuartet de coarde şi flaut. După ce îi aruncă pe fereastră o monedă, Radu îi face cerşetorului o promisiune care m-a lăsat cu gura căscată: o casă în dar peste exact un an. Promisiunea stârneşte protestele tovarăşilor săi: de unde să facă rost de atâţia bani, ei care sunt studenţi săraci din familii la rândul lor nevoiaşe? Şi pentru ce? Ca să-i dăruiască unui cerşetor o casă! Unde s-a mai pomenit una ca asta? Nu putea fi decât o glumă nechibzuită. Radu însă ia promisiunea în serios. Timp de un an colindă ţara, cântă pe străzi, prin pieţe, pe la restaurante şi până la urmă întâlneşte un distins domn bogat şi de rang înalt, căruia povestea lui Radu îi stârneşte interesul până într-atât încât îi dăruieşte el suma necesară. Astfel că exact peste un an Radu se întâlneşte cu cerşetorul şi, cu bucurie în suflet, îl instalează în casa tocmai cumpărată pentru el, undeva pe la marginea Bucureştiului.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Interogatoriu*

Un miliţian a venit într-o zi la noi acasă, în mână cu o servietă doldora. Era vară, eu eram în vacanţă şi mi s-a strâns inima la vederea lui, în mijlocul aleii, şi nu mă-ndoiesc că şi mamei inima i s-a strâns, la fel. A străbătut lunga şi îngusta noastră curte, trecând prin dreptul caselor Hoepfnerilor, cu pas măsurat, până la casa noastră din fund. După cum arăta, de bună seamă că nu exista loc pe toată strada şi nici în tot oraşul unde să dea el vreun semn de jenă sau de reţinere cât de mică sau ceva de felul ăsta. Mama a ieşit în verandă şi l-a aşteptat în picioare, crispată toată, nedezlipindu-şi privirea de el şi de uniforma lui — de culoarea aceea albastru-vânătă, atât de neliniştitor-ţipătoare în mijlocul verdeţii prietenoase din curtea noastră. După toate zvonurile teribile din acea perioadă, îl aşteptam cu toţii de mai multă vreme.

Miliţianul a întrebat-o pe mama de nume, a avut confirmarea că ea era persoana pe care o căuta, şi a spus:

— Am câteva întrebări să vă pun. Unde putem sta puţin de vorbă?

Mama, care toată viaţa avusese oroare de autorităţi, s-a pierdut toată. Fără a-şi putea reprima neliniştea din glas, a făcut o încercare firavă să evite discuţia:

— Nu vreţi mai bine să veniţi când e şi soţul meu acasă? El ştie mai bine toate lucrurile astea.

— Care lucruri? a spus miliţianul, ironic. Nici nu ştiţi ce vreau să vă-ntreb. Sau ştiţi?

— Nu, nu ştiu, a spus mama în pripă. Dar...

— Sau bănuiţi? a întrerupt-o el, la fel de ironic.

— Nu, nu bănuiesc, a spus mama. Dar cred că ar fi mai bine să fie şi soţul meu de faţă.

— Ei, a zis miliţianul, lăsaţi că ne descurcăm noi şi fără soţul dumneavoastră. Unde putem să stăm câteva minute? Aici afară?

— Da, afară, sigur, dacă doriţi, a încuviinţat mama, şi în vocea ei persista acel tremur nou — nou pentru mine. Sau poate că miliţianul nici nu percepea tremurul din vocea ei — sau dacă îl percepea, nu era treaba lui să-i dea vreo importanţă. Dar eu ştiam că alta era vocea mamei în zilele obişnuite.

— Cum vă e dumneavoastră mai comod, a spus miliţianul. Aduceţi două scaune. E umbră aici la dumneavoastră — şi pentru prima oară, în aşteptarea celor două scaune, s-a uitat în jur, la corcoduşul din dreapta intrării, la tufişurile şi la vişinii de pe partea cealaltă a aleii.

Mama a adus din casă două scaune şi le-a aşezat unul lângă altul pe mica peluză de sub fereastră.

— Păi nu aşa! a spus miliţianul — şi ironia sa a alunecat abrupt spre reproş. Faţă-n faţă! Să pot să mă uit la dumneavoastră când vă pun întrebările, şi dumneavoastră să vă uitaţi la mine când îmi răspundeţi.

— Faţă în faţă, sigur că da — s-a grăbit mama să reaşeze scaunele. Da, sigur, faţă-n faţă, vă rog să mă scuzaţi.

— Cumva, se-ntâmplă s-aveţi prin casă şi-o măsuţă?

— Măsuţă? a îngăimat mama.

— Ceva pe care să scriu, a spus miliţianul.

— N-nu, măsuţă n-avem, a tremurat din nou vocea mamei, mă tem că n-am nicio măsuţă... Doar masa mare, dar... dacă vreţi acolo, înăuntru... Şi a arătat spre casă. — Dar e cam şubredă, s-a scuzat ea.

— Lăsaţi, că ne descurcăm, a spus miliţianul, c-o voce sigură. Şi s-a aşezat pe scaun cu faţa către fereastră, iar mama s-a aşezat pe celălalt scaun, cu faţa spre el, cuminte şi încordată ca o şcolăriţă.

Miliţianul a deschis servieta, a scos de acolo un vraf de hârtii, în timp ce mama îi urmărea neliniştită fiecare mişcare. După care şi-a pus servieta culcată pe genunchi în chip de pupitru şi a aşezat deasupra vraful de hârtii.

— Vedeţi, a spus el satisfăcut, ne descurcăm. Facem faţă. Brusc, şi-a întors faţa spre mine: — Băiatul dumneavoastră?

— Da, a spus mama. Şi s-a uitat şi ea la mine, cu o privire îngrijorată.

Miliţianul a ridicat un colţ de la foile de deasupra teancului şi s-a aplecat să se uite la o foaie de dedesubt.

— Sergiu? a spus el.

— Da, a răspuns repede mama. Aşa îl cheamă. Sergiu.

— Sau Serghei? a zgândărit-o miliţianul, c-un rânjet glumeţ.

Mama a sărit ca arsă.

— Nu! a strigat ea. Îl cheamă Sergiu! În actul de naştere aşa scrie, negru pe alb — Sergiu!

— Bine, a acceptat miliţianul, aşa să fie. Şi a zâmbit pentru prima oară ca orice om. — Haideţi să vedem cum e cu dumneavoastră.

Mama s-a foit pe scaun, în aşteptare.

Miliţianul a mai scotocit printre hârtiile de pe servietă.

— Vasăzică dumneavoastră susţineţi că... Sau soţul dumneavoastră susţine că între întâi septembrie 1923 şi 28 iulie 1940 a lucrat la Administraţia Financiară Lăpuşna.

— Zău, a spus mama pe un ton rugător, n-ar fi mai bine să-l întrebaţi pe el? Sigur, cunosc situaţia în linii mari, dar dacă mă-ntrebaţi pe zile şi pe luni, n-am de unde să ştiu toate astea, zău, vă rog să mă credeţi.

— Bun, nu pe zile şi pe luni a admis miliţianul, dar nu se poate să nu vă amintiţi pe ce dată aţi părăsit Chişinăul.

— Asta, da. Pe 28 iulie, cum spuneţi dumneavoastră. În ’40, pe 28 iulie.

— Păi nu-i chiar aşa de clar, a spus miliţianul înăsprindu-şi tonul şi fixând-o pe mama cu o privire severă. Dacă a lucrat la Administraţia Financiară Lăpuşna până pe 28 iulie, asta nu înseamnă că în aceeaşi zi aţi şi plecat din Chişinău. Poate c-a fost dat afară...

— Nu, n-a fost dat afară, a spus mama. Toată lumea a fost evacuată.

— Ei, lăsaţi, că nu chiar toată lumea, tocmai asta e! Unii au rămas pe loc şi au devenit cetăţeni sovietici, ştiţi foarte bine.

— Se poate. Dar noi am plecat! a spus mama alarmată. Am plecat la sora mea, în Bucureşti.

— Aţi plecat... a spus miliţianul, şi preţ de câteva secunde bune a continuat s-o fixeze neîncrezător cu privirea, într-o tăcere încordată.

— Da, a spus mama, la Bucureşti. Am plecat la sora mea. Toată lumea a fost evacuată.

— Nu mai tot repetaţi chestia asta! a spus miliţianul. Ştiţi foarte bine că nu-i adevărat. Şi a continuat după o pauză grea: — Şi soţul dumneavoastră a lucrat la...?

— La Ministerul Industriei şi Comerţului.

— La Bucureşti.

— Da, la Bucureşti.

— Şi, mai exact, unde aţi locuit?

— La sora mea, v-am spus.

— „La sora mea”! a îngânat-o miliţianul, c-o iritare crescândă. Strada şi numărul!

— Am mai declarat o dată, a spus mama şi, deşi vocea continua să-i tremure, a ridicat totuşi tonul.

— Vă rog să fiţi calmă! Aţi mai declarat o dată, da’ eu vă mai întreb înc’o dată! Vă deranjează că-mi răspundeţi a doua oară?

— Nu mă deranjează, dar...

— Aşadar, strada şi numărul!

— Am stat pe strada Cazărmii, numărul 32, a spus mama. Acolo locuia sora mea — pe strada Cazărmii. Nu departe era dealul Arsenalului.

— Şi aţi locuit împreună cu sora dumneavoastră... a citit el din înscrisuri.

— Da, la ea am locuit. La sora mea, sigur. Păi altă rudă n-aveam pe-atuncea la Bucureşti.

Miliţianul a fixat-o neîncrezător.

— Sigur?

— Sigur! a răspuns mama cu o convingere disperată.

— Cine poate depune mărturie că-i aşa?

— Am mai declarat asta! a strigat mama, exasperată.

— Nu-i nimic, a spus miliţianul cu aceeaşi voce sigură. Dacă aţi mai declarat înseamnă că ştiţi. Şi a adăugat suspicios: — Mi se pare mie, sau aveţi unele îndoieli?

— Nu, nici vorbă! a strigat mama. Ce îndoieli să am!

— Bine, a acceptat miliţianul. Deci care sunt persoanele care pot depune mărturie că aia a fost adresa dumneavoastră de la Bucureşti în perioada respectivă?

— Păi e familia care locuia la acelaşi etaj cu sora mea... Pe strada Cazărmii 32.

— Familia Ionescu, a citit miliţianul din înscrisuri. Vă menţineţi declaraţia?

— Sigur că ne-o menţinem! Păi aşa a fost! Am locuit la sora mea...

— Ionescu şi mai cum?

— Victor, parcă... a ezitat mama. Victor îl chema pe el, iar pe ea...

— Aici nu merge cu parcă! a întrerupt-o autoritar miliţianul.

— Soţul meu ştie mai bine, a spus mama.

— Şi celălalt martor? Că aţi dat doi martori, nu? Aşa aţi spus, că...

— Da, a confirmat mama precipitat, a mai fost şi familia de la etajul de dedesubt... Cu ei ne-am întâlnit de mai multe ori pe scară cât am stat acolo. O dată s-a trântit uşa din cauza curentului şi s-a închis yala... şi a rămas deschis radioul înăuntru în apartament, foarte tare... Într-o zi când sora mea nu era acasă...

— Numele lor! a cerut miliţianul.

Dar mama parcă nu l-a auzit. A continuat:

— Şi atuncea a venit vecina din partea cealaltă a apartamentului. Vreau să zic, în ziua aia când s-a trântit uşa din cauza curentului... Adică era un apartament împărţit în două...

— Care apartament? Cel de jos?

— Nu, a explicat mama, vorbesc de cel de la acelaşi etaj... Ştiţi, între ei era o uşă blocată... Adică nu se circula pe-acolo. Dar pentru orice eventualitate sora mea le lăsase o cheie de rezervă... Iar toaleta era pe palier. Vreau să spun că n-aveau toaletă în apartament. Trebuia să ieşi pe scară... Aşa că de-aia a trebuit să ies... dar am uitat să blochez yala... fiindcă nu eram obişnuită. La noi la Chişinău n-am avut niciodată o broască cu yală... De fapt, nici nu ştiam, uitasem, că trebuie blocată când ieşi din apartament...

Eu stăteam de-o parte, mă uitam la mama cum încerca din răsputeri să răspundă la tot ce-l interesa pe miliţian şi să nu-i scape, în absenţa tatei, vreo nepotrivire, sau să nu facă vreo greşeală. Şi, cu tot soarele strălucitor de afară, vedeam cu ochii minţii dubele negre ale miliţiei, care, conform zvonurilor (deşi nu cunoşteam niciun caz concret printre cunoştinţele noastre), obişnuiau să descindă în timpul nopţii pe la casele basarabenilor şi să-i ridice din casă, oameni mari şi copii, fără nicio deosebire, în mare grabă — şi să-i transporte în Basarabia...

De ce? — întrebasem. Mi se explicase (deşi nu sunt sigur că înţelesesem la vremea aceea): îi căutau pe cei ce preferaseră să rămână în Basarabia în timpul ocupaţiei sovietice şi care timp de un an, până în iunie 1941, fuseseră prin forţa împrejurărilor cetăţeni sovietici. Iar acum, după aproape zece ani, autorităţile stabiliseră: cine a fost odată cetăţean sovietic continuă să fie şi acum. Fiindcă la cetăţenia sovietică nu renunţi. Doar ţi se poate retrage. Dacă n-o mai meriţi. Dar cum celor rezidenţi în Basarabia în acel an de ocupaţie nimeni nu le retrăsese cetăţenia, înseamnă că erau în continuare cetăţeni sovietici. Drept care trebuiau să se întoarcă în Patria lor sovietică.

Mă gândeam la dubele miliţiei, care îi ridicau noaptea pe basarabeni... Mă gândeam cum o s-ajungem înapoi în Basarabia şi de-acolo, mai departe, în Siberia. Nu-mi imaginam o asemenea călătorie lungă prin taigaua siberiană, pe care o văzusem în filme, alături de ai mei, înghesuiţi unii într-alţii, printre străini. Dar nici măcar traseul local al celor ridicaţi în dube, până la sediul miliţiei probabil, nu mi-l puteam imagina: pe care străzi? Pe cele pe care le cunoşteam şi unde mă jucam în fiecare zi cu băieţii?... Să le străbat acum în toiul nopţii, într-o dubă ferecată?... Şi apoi până la un tren cu vagoane de marfă, aşa cum, iarăşi, văzusem prin filme că li se întâmplase evreilor duşi în lagăre de concentrare înainte de război şi în timpul războiului. Toate astea nu mi le puteam imagina... În schimb, ajunsese să mă obsedeze duba miliţiei, pe asta o vedeam cât se poate de clar, oprind, întunecată, în faţa porţii — vedeam, cumva din afară, ferestrele întunecate ale casei unde locuiam, auzeam uşile trântite ale dubei, vedeam haidamacii în uniforme, înarmaţi cu arme automate, repezindu-se să bată cu putere în uşă... Şi tot acest coşmar se repeta noapte de noapte, încât până şi gândul de a merge la culcare ajunsese să-mi dea frisoane: oare n-avea să se întâmple în noaptea asta?... Iar momentul adormirii, pe care altădată îl aşteptam ca pe aventură plină de farmec, petrecută în deplină siguranţă, mă îngrozea acum, în zilele ce au urmat vizitei miliţianului care o interogase pe mama. Îmi reveneau mereu în minte discuţiile cu voce scăzută care avuseseră loc între părinţii mei în perioada imediat următoare, şi figurile lor preocupate, care se luminau suspect de brusc la ivirea mea neaşteptată.

Nu ştiu câte vor fi fost la număr, pentru părinţii mei, nopţile petrecute cu groaza în suflet, în aşteptarea dubei miliţiei. Ştiu, în schimb, că, în ceea ce mă priveşte, văzând că după o noapte, după trei, după zece, nu se întâmplă nimic, duba neagră a miliţiei a încetat să-mi mai bântuie nopţile.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat