Întoarcerea de la castelul Peleş*

La castelul Peleş de la Sinaia am fost în 1950, cred, într-o excursie organizată de Întreprinderea Comunală. Cu camionul: aşa era obiceiul muncitoresc al timpului. Pe platforma camionului se aşezau scaune luate de prin birouri şi în rest, pe toate curbele acelea mortale de pe drumul de la Câmpina la Sinaia se ţinea fiecare cum putea şi de ce putea...

Primul lucru pe care mi-l amintesc după sosirea la castel a fost aşteptarea în faţa uşii, o uşă lipsită de orice fast, din aripa mai modestă dinspre nord, în vecinătatea căreia, ni s-a arătat, se afla, la subsol, iată, bucătăria regală, din care se vedeau doar luminatoarele de sticlă mată, chiar la piciorul zidului. Apoi am intrat cu grupul şi a trebuit să ne alegem cu toţii, acolo în hol, papuci de pâslă, cu elastic la spate, pe care — distracţie mare — să-i tragem peste încălţări. După care, sub îndrumarea şi cu explicaţiile ghidului, a început periplul prin castel, dintr-o încăpere într-alta, dintr-un coridor într-altul, de pe o scară pe alta — sărăntocii proletari împiedicându-se în papucii de pâslă şi hihăind în luxul orbitor al palatului regal.

Îmi amintesc de un hol impresionant unde grupul s-a oprit şi toate capetele s-au dat pe spate ca să vadă cum holul taie pe verticală etaj după etaj şi sfârşeşte la o înălţime ameţitoare cu un acoperiş de sticlă mată susţinut de un grilaj, dincolo de care nu mai era decât lumina de afară. Ghidul s-a dus să apese pe un buton şi acoperişul de sticlă a glisat lin, c-un zgomot de biluţe rostogolite, într-o parte, dând la iveală seninul cerului albastru. Oooo! a ieşit din toate piepturile o exclamaţie de neţărmurită încântare. Eram cu toţii în adâncul unui puţ fermecat contemplând cu gura căscată mirifica dantelărie de artă miniaturală care acoperea toţi cei patru pereţi ai înaltului hol: reliefuri, abanos, statuete, încrustaţii, console, aur, sculpturi de mici dimensiuni. Ghidul ne-a spus: „Închipuiţi-vă acest hol fără toate aceste decoraţiuni. Aşa a fost la început. Dar regele Carol I a plecat la un moment dat într-o călătorie mai lungă şi, în lipsa lui, miniştrii din palat au vrut să-i facă o surpriză. Aşa că la întoarcere, după nu ştiu câte luni, Carol I a găsit holul aşa cum îl vedeţi acum.” Regele Mihai I, cu care mă încăpăţânam să cred că semăn la chip, trebuie să fi călcat, copil fiind, pe toate aceste covoare somptuoase pe lângă care păşeam acum noi, grupul proletar, ocolindu-le cu evlavie. Am trecut printr-o încăpere în care un izvor susura curgând pe un perete de marmură uşor înclinat. Un alt Oooo! de uluire a ieşit fără voie din piepturile grupului nostru în timp ce un alt grup trecea în sens invers prin încăpere, oarecum abătut şi, îndreptându-se spre ieşire, se pregătea să se despartă de comorile regale. „O sută şaizeci de camere are castelul! Închipuiţi-vă! O sută şaizeci! Mai mult ca sigur că niciunu’ din ei, vreau să zic din membrii familiei regelui, nici nu ştia cum arată multe din camerele alea. Adică nu intraseră în ele niciodată, asta vreau să spun! Cum po’ să locuieşti în o sută şaizeci de camere?! Noi n-o să vizităm decât o mică parte din ele, vă daţi seama!... Uite, aicea — ne-a spus ghidul, şi ne-a arătat un secrétaire — Carmen Sylva îşi scria poeziile. Chipurile! În realitate — toată lumea ştie, nu-i niciun secret — poeta de viţă regală apela fără nicio jenă la serviciile marelui poet Mihail Eminescu. El îi scria poeziile, şi ea doar le semna.” Lumea a dat ocol fără o vorbă secrétaire-ului, hlizindu-se. Unii şi-au închipuit-o, probabil, pe regina Elisabeta şezând cu fundul ei mare la pupitru, iar pe Eminescu şi l-au închipuit îmbrăcat în negru, efigie cu negre plete, stând, rece, în picioare în faţa ei, c-un cot rezemat de secrétaire-ul acela, cu papion negru la gât şi dictându-i reginei versurile...

„Ştiţi cât cântăreşte vaza asta? a întrebat retoric ghidul nostru proletar după ce-am ajuns într-o altă încăpere. Treizeci şi şase de kilograme! Şi vă daţi seama din ce-i făcută această vază, nu? Că doar se vede! Aur masiv! Treizeci şi şase de kilograme de aur masiv! La ce le-or fi trebuit atâta bogăţie! Că tot s-a ales prafu’ de ea!” Grupul din care făceam parte şi-a continuat drumul. Ghidul nu mai contenea cu ironiile şi cu înţepăturile la adresa familiei regale, dar toate acele ironii şi înţepături cădeau cumva în gol. Lumea era complet absorbită de ceea ce vedea.

„Iată unde nu se duce regele cu maşina!”. Bancuri răsuflate. Proletarii au intrat, călcând cu papucii de pâslă pe gresia aurită, în sala de baie de lângă apartamentul regal, cu porţelanurile ei alb-strălucitoare, mângâind cu privirea alămurile aurite ale robinetelor de care familia regală nu se mai atinsese de vreo doi ani. Un tip din grup a zis, hâtru: „Vreţi să mă lăsaţi două minute singur, am o mică problemă.” Ceilalţi au râs în deplină solidaritate, dar ghidul a făcut opinie separată: „Vă rog, tovarăşi, să vă păstraţi în limitele bunei-cuviinţe! Pe seama inegalităţilor sociale nu se glumeşte, şi mai ales când sunt strigătoare la cer, ca aicea!”... A mai fost salonul florentin, salonul maur, sala de teatru, mică şi cochetă, cu catifeaua ei albastră, de o intimitate irezistibilă. „Vă rog să nu vă aşezaţi pe scaune... Gata, s-a văzut tot?” Nu, nimeni nu văzuse tot. Era greu să admiţi că vizita s-a încheiat şi că te desparţi de minunile detestate ale palatului regal de la Sinaia.

Vremea era superbă, aer căldicel, o adiere de primăvară, cerul era înalt şi sticlos, dar m-am întors cu inima strânsă în casa noastră de pe strada Filimon Sârbu, ca pescarul din basm în vechea lui casă după ce peştişorul de aur îi luase tot ce-i dăduse până atunci după cerinţa lui neobrăzată ca peştişorul să-i fie neveste-si slugă. Nu avusesem nicio pretenţie neobrăzată, dar ispăşeam o vină, nu ştiu ce fel de vină, pentru casa noastră care arăta ca un bordei după minunăţiile văzute la castelul Peleş. Şi multe zile încă după aceea aveam să trăiesc cu amărăciunea în suflet că sorţii nu ne hărăziseră ceea ce şi noi meritam, poate.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Masa şchioapă*

Tata avea un coleg de serviciu, domnul Mereuţă, la fel de scund şi de slab ca şi tata, un pic cocârjat şi, în pragul pensionării, cam lipsit de vlagă. Purta ochelari cu lentile groase, iar ochii îi zâmbeau tot timpul blajin şi obosit. Când mergeai lângă el pe stradă, rămânea mereu în urmă şi poate de aceea îşi ţinea braţele un pic întinse înainte ca pentru a te reţine, în chip de rugă mută să nu profiţi de vitalitatea ta şi să-l părăseşti luând-o repede înainte. La birou, purta mânecuţe negre de serj, cu elastic la ambele capete, peste mânecile hainei. Aşa ceva nu mai văzusem decât în caricaturile de prin reviste, ca semn distinctiv al birocraţilor-scribălăi, înfieraţi pentru că ţineau în loc societatea democrat-populară în avântul ei spre comunism. Domnul Mereuţă însă era un om pragmatic şi considera că orice funcţionar trebuie să-şi protejeze mânecile hainei atâta vreme cât nu câştigă îndeajuns pentru a-şi putea permite un sacou în fiecare an.

În vechea lui locuinţă de pe strada Mărgăritarului, la o casă distanţă de colţul cu strada Griviţei, domnul Mereuţă avea o masă veche pe care a hotărât să i-o dăruiască tatei, poate pentru că lui nu-i mai era de niciun folos. Aşa se face că într-o zi de primăvară tata şi cu mine am ajuns la acea locuinţă, am căpătat masa şi, ţinând-o el de-un capăt, eu de celălalt, am cărat-o pe jos, cale de mai multe străzi, până acasă, pe strada Filimon Sârbu. Mama a hotărât că trebuie aşezată la perete, în colţul dinspre fereastră. Şi acolo a rămas pentru toţii anii care au urmat, până la mutarea lor în altă locuinţă. Era o masă fără luciu, maro spre negru, cu picioare strunjite, cu discuri şi bulbi la capete. Partea proastă era că unul din bulbi era mâncat de cari atât de tare că masa nu suporta pe piciorul acela nici măcar propria-i greutate. Am avut însă norocul să găsesc un ciot de bară de lemn care s-a potrivit mănuşă în locul acela, şi încă o dată noroc să găsesc un piron îndeajuns de mare ca să pot fixa cu ajutorul lui ciotul de bară la piciorul amputat. Am vopsit apoi ciotul cu ulei maro şi a fost o încântare pentru mulţi ani de atunci înainte.

Reluând o veche tradiţie, pe masă şi-au regăsit locul, într-un colţ revistele vechi, într-alt colţ caseta mamei cu lucruri pentru cusut, de lemn lăcuit şi peretele frontal fasonat în chip de cotoare de volume aşezate unul lângă altul pe un raft, iar capacul tot în chip de volum, ceva mai mare, şi în sfârşit, pe un al treilea colţ setul de foarfeci: foarfecele mare, pe care mama îl folosea la croitorie, foarfecele pentru hârtie, pe care îl foloseam eu, forfecuţa pentru unghii şi, la urmă, stricând „scara măgarului”, pila de unghii. Toate aşezate pe o faţă de masă pe care mama se îngrijea s-o păstreze mereu curată. Dimineaţa, razele soarelui îşi făceau loc prin verdeaţa copacilor şi, la o anumită oră, aprindeau un licăr de nichel pe lama foarfecelui mare. Ordinea şi sărăcia nu erau, iată, incompatibile.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Plânsul mamei*

Când a murit Costea, soţul verişoarei mele Roza, ne-am dus la înmormântare la Bucureşti. Aveam zece ani. La cimitir, cortegiul funerar, destul de numeros, s-a îndreptat spre locul de îngropăciune, în timp ce mama a rămas cu mine la o oarecare distanţă pentru a mă proteja — considera ea — de emoţia coborârii în groapă. Eram doar noi doi, mama şi cu mine, şi mama stătea în picioare, cu spatele spre uşa închisă a unei clădiri nu mai înalte decât o casă obişnuită, cu o singură treaptă care ducea la ea, iar eu stăteam în faţa ei. Amândoi priveam într-o parte, spre stânga mea, la lumea adunată în jurul gropii, undeva departe de noi, la piciorul gardului lateral al cimitirului. Când sicriul cu Costea a fost coborât în groapă, verişoara mea Roza a scos un răcnet care a răsunat pe toată întinderea cimitirului. Mama a început să plângă, dar pentru mine era un lucru îngrozitor ca mama să plângă. M-am lipit de ea şi am implorat-o să înceteze. Mama a spus, în chip de explicaţie:

— Roza, care-i atât de tare de felul ei... M-a luat prin surprindere. Gata, nu mai plâng... E atât de tare, şi uite că... Nu mă aşteptam. Gata... Gata, uite, nu mai plâng.

A respirat adânc şi şi-a şters cu degetele lacrimile de pe obraz.

O ştiam dinainte şi am verificat-o şi cu alte ocazii: îmi era imposibil să suport plânsul mamei. Tot aşa cum nu puteam să suport nici râsul ei, înainte de plecarea noastră de la Chişinău, atunci când era provocat de glumele oamenilor din anturajul nostru şi care mie îmi erau străini.

Recent, adică la câteva decenii după înmormântarea aceea de pe vremea când aveam zece ani, am vizitat, din pură curiozitate, cimitirul armenesc de pe şoseaua Pantelimon. Am păşit agale pe aleea centrală şi m-am oprit în faţa capelei. O singură treaptă urca până la uşă. Un vârtej al amintirii s-a ridicat din străfundurile copilăriei şi m-a învăluit pe neaşteptate clătinându-mi tot trupul. Pe acea unică treaptă mama izbucnise în plâns şi apoi îşi ştersese lacrimile cu degetele. Mi-am întors privirea spre stânga şi am văzut gardul. Se schimbaseră doar distanţele. Aşadar aici era. M-am apropiat încet de gard şi m-am oprit în faţa unei cruci înclinate şi pe jumătate îngropate. Atunci am aflat că pe Costea, soţul verişoarei mele Roza îl chema de fapt Kalust.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Notaţii literare (VI)

Personaje fabricate

Un personaj fabricat sută la sută are puţine şanse să convingă pe o întindere de mai multe pagini, într-o construcţie elaborată. Pentru că gândurile sale, gesturile sale, trăirile şi faptele sale vor fi probabil lipsite de consistenţă în lipsa unui prototip real. E adevărat că într-o povestire scurtă un personaj poate să fie inventat în totalitate (pentru a sluji o idee, să zicem), dar asta numai pentru că scurta „străluminare” din viaţa sa pe care o înfăţişează autorul în acest caz nu îl obligă să pună în concordanţă între ele părţile constitutive ale personalităţii personajului pentru a-i da coerenţă şi deci credibilitate. Pe de altă parte, chiar şi atunci când avem impresia că dăm viaţă unui personaj perfect imaginar vom regăsi în el, la o analiză mai atentă, gesturi, cuvinte, gânduri ale unor oameni din viaţa reală, pe care i-am cunoscut. De aceea, personajul pe care l-am crea în cazul când ne-am ambiţiona să-l inventăm sută la sută ar împrumuta volens nolens trăsături de la o sumă de persoane reale, care cu greu s-ar putea constitui într-un personaj-conglomerat plauzibil. (Dar, mă rog, postmodernismul, care s-a dispensat de coerenţă, îşi construieşte credibilitatea în moduri proprii, şi cultivă decompoziţia, deconstrucţia, intertextualitatea, ar putea să încununeze un asemenea procedeu cu virtutea literară cum laude.)

Dar dacă ar fi să acceptăm necesitatea consistenţei personajului, cine ar fi persoana cea mai la îndemână care să servească drept prototip dacă nu propria noastră persoană?

În treacăt fie zis, câteva dintre proiectele mele literare stagnează pentru că în ceea ce mi-am propus să construiesc nu mă regăsesc pe mine însumi, iar alte prototipuri care să servească ţinta propusă nu am găsit încă.


Poezie „obiectuală”

Unii prieteni au dezaprobat stilul meu de a fotografia, sau mai exact de a încadra subiecţii, cu persoane nu în prim-plan, cum se obişnuieşte, ci mai degrabă în plan îndepărtat, şi nu în centrul cadrului ci la baza acestuia sau într-o poziţie laterală, restul fiind ocupat de „împrejurime”, În speţă de natură, ca obiect mărturisit al interesului. Asemenea detalii dezvăluie ceva, nu pot să neg. Ceea ce dezvăluie ar putea fi, într-adevăr, o anume minimalizare a prezenţei persoanelor în dauna împrejurimii. Dar fotografierea este nu numai un act de imortalizare a subiecţilor în folosul acestora ci şi unul de contextualizare. Pe care o realizează fotograful şi nu altcineva. În lipsa contextului, subiectul nu spune mare lucru despre diacronia sa.

Îmi amintesc de o caricatură dintr-un almanah de după sfârşitul războiului, dintr-o perioadă foarte instabilă, mai ales politic, când dictatura comunistă era pe cale să se instaureze. Un bărbat în costum şi cravată, şezând pe un scaun şi strângând în braţe o servietă, cu aerul că în secunda următoare o va lua la fugă, i se adresează unui fotograf din faţa sa: „Pozează-mă repede cât mai sunt încă ministru!” Hazul stătea desigur în lipsa de pe figura personajului a oricărei peceţi a ministeriatului său şi deci în totala volatilitate a demnităţii pe care el şi-o dorea imortalizată.

Dacă împrejurimea ocupă în preferinţele mele fotografice un loc privilegiat, este pentru că pe ea o simt ca pe o extensie a emoţiei mele, care mă determină să aleg un anume moment şi un anume loc pentru realizarea fotografiei. Şi mă aştept ca subiecţii să se ralieze, cel puţin pe durata minimă a fixării cadrului, axiologiei mele fotografice.

La fel, există o poezie care alege contextualizarea, „împrejurimea” eului creator pentru a-i exprima emoţia momentului într-un mod mai convingător decât ar putea-o face descrierea directă a emoţiei: lăuntricul alege să se exprime prin obiectele înconjurătoare. Şi, trebuie să mărturisesc, preferinţele mele se îndreaptă spre o asemenea poezie.

Explicarea filmelor*

De cele mai multe ori nu înţelegeam nimic din filmele de dragoste. Ieşind de la cinematograf, în timp ce ne îndreptam spre casă o rugam pe mama să-mi povestească filmul tocmai vizionat. Puneam întrebări peste întrebări, şi mama, care nu era chiar răbdarea întruchipată, îmi răspundea pe îndelete. „Da’ ea de ce-a făcut aşa?” „Păi pentru că-l iubea, tu n-ai înţeles?” „Da’ el de ce-a omorât-o?” „Din gelozie! Pentru că-l înşela!” „Cum adică îl înşela?” „Aşa. N-ai văzut că se-ntâlnea pe-ascuns cu bărbatul celălalt? Ăla mustăciosu’. Ea era măritată cu el şi totuşi se-ntâlnea cu altcineva.” „Şi celălalt, ăla cu chelie, ăla cine era?” „Ăla nu era decât un simplu chelner.” „Şi atunci ce căuta la ei acasă?” „Păi era trimis de la restaurant să-i servească la petrecere.” „Aveau acasă petrecere cu chelner la masă?” „Aşa era înainte la casele mari. Dădeau petreceri acasă şi fiindcă n-aveau destule slujnice, chemau chelneri de la restaurant şi bineînţeles că îi plăteau. Da’ nu numai pentru că n-aveau slujnice. Chelnerii erau pe-atuncea mai stilaţi, nu ca astăzi!” „Dar aia tânără care umbla cu copilul de mână după ea, aia cine era?” „Aia era sora ei. Ea a văzut ce s-a-ntâmplat acolo pe verandă, când a venit pe neanunţate acasă la ei, şi s-a dus să anunţe poliţia. Dar era prea târziu.”... Şi tot aşa, până ajungeam acasă, şi eu încă mai puneam întrebări.

La unele scene dramatice, cu crime, cu tortură, cu execuţii, mama întorcea spre mine capul în întunericul sălii, mă privea cu coada ochiului şi se apleca să-mi şoptească la ureche: „Dacă ţi se pare că-i greu de suportat, gândeşte-te că nu-i ceva real. Eu aşa fac. Îmi spun: Asta nu-i real. Nu-i decât film.”

Mulţi ani mai târziu, când eram deja la casa mea şi mama se afla în vizită la mine, îmi amintesc că ne uitam amândoi la o dramatizare pentru televiziune a nuvelei lui Gogol „Însemnările unui nebun”, cu Dumitru Furdui în rolul lui Poprişcin. La un moment dat, spre final, când eroul ajunge la casa de nebuni, pe care o lua drept Spania, şi apare cu faţa şi părul şiroind de apă în urma unei băi reci administrate de îngrijitorii spitalului, şi spune plângând: „cancelarul m-a croit de două ori cu băţul peste spinare şi m-a durut atât de tare că era cât pe-aci să ţip, dar m-am abţinut”, mama a făcut o grimasă de exasperare, a spus „Nu mai pot să suport!” şi a ieşit intempestiv din cameră... Povaţa ei cum că scena nu-i reală şi că totul nu-i decât film nu i-a mai fost de folos.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Şanse*

În holul dispensarului unii pacienţi se uitau la televizor, în timp ce alţii stăteau de vorbă cu glas scăzut. Se transmitea o dezbatere aprinsă pe tema turului întâi al alegerilor prezidenţiale, care tocmai se încheiase. Televizorul era fixat în perete cu un braţ gros de metal, chiar sub tavan, ca în camerele din hotelurile ieftine, într-un intrând al holului a cărui fereastră dădea într-o curte interioară. Surprinzător, bolnavii se arătau interesaţi de talk-show. Şezând pe un scaun lipit cu speteaza de peretele lateral, Bogdan Petrovici îşi mută privirea de la ecran la peretele din faţa sa. Peretele era complet gol, vopsit cu un lavabil crem-portocaliu. Ceilalţi pereţi erau la fel de goi. Se gândi că bolnavilor nu le pria, pesemne, să ştie cât e ora. Aveau în schimb la dispoziţie o măsuţă rotundă plină cu reviste de divertisment, care arătau, toate, timpul trecut şi ferfeniţit al ieşirii de sub tipar.

Se ridică şi se duse la dozatorul de apă plată din apropierea televizorului. Extrase din distribuitor un pahar de plastic, se gândi o clipă sub care din cele două robinete să pună paharul şi alese să ia apă rece. În timp ce paharul se umplea sub robinet se gândi că poate se plasase fără să vrea în centrul atenţiei celorlalţi pacienţi. Cu paharul plin, se îndreptă de spate şi se întoarse cu faţa spre hol. Privirile pacienţilor erau îndreptate peste capul său, spre ecran. Dar nu, nu toate: întâlni o privire care îl urmărea cu simpatie. Era un bărbat, mai învârstă chiar decât el, poate de şaptezeci şi cinci de ani. Şedea pe scaun sprijinindu-se cu palmele puse una peste alta pe mânerul curbat al bastonului proptit vertical şi ferm în podea, şi îl privea ţintă c-un zâmbet prietenos. Bogdan Petrovici sorbi din pahar şi se întrebă dacă alesese bine robinetul, fiindcă apa era mai rece decât se aşteptase.

În clipa aceea doctorul ieşi pe hol şi îi rosti numele poftindu-l în cabinet. Se grăbi să bea apa aceea rece şi, c-un gest preocupat, aruncă paharul gol în coşul de la piciorul dozatorului.

Când ieşi din cabinet lumea din hol continua să se uite fix la televizor în timp ce vocile metalice ale personajelor de pe ecran umpleau holul crem-portocaliu c-un zumzet care îi era indiferent. Îşi luă haina din cuier, traversă holul încheindu-se, spuse „Bună seara” şi ieşi. Coborî scara până la parter şi deschise uşa de metal care dădea în stradă. În clipa aceea văzu ploaia de afară împestriţând faţa unei băltoace de pe trotuar şi îşi dădu seama că uitase umbrela. Urcă scara înapoi, intră hotărât în holul pe care îl străbătu cu pas energic şi îşi luă umbrela, încă umedă, pe care o lăsase pliată, atârnată de speteaza unui scaun, într-o zonă umbrită din intrândul holului, în spatele televizorului. Traversând holul încă o dată, ochii i se încrucişară din nou cu privirea râzătoare a bărbatului în vârstă care şedea cu palmele puse una peste alta pe mânerul al bastonului. Bărbatul schiţă un gest ghiduş ca şi cum s-ar fi scuzat că nu îi atrăsese atenţia de la început că pleacă fără să-şi ia umbrela. Bogdan Petrovici îi răspunse c-un zâmbet la fel de prietenos.

Ieşi în stradă, de astă dată definitiv, deschise umbrela şi îşi simţi pieptul umplându-i-se de bucurie că rezultatul consultaţiei îi mai dădea încă destule şanse.

***

^*Din volumul de povestiri Femeia din metrou

Fidelitatea tatei faţă de firmă*

Tata îi era devotat Întreprinderii Comunale Câmpina, unde lucra şi unde niciodată nu s-a limitat la bucăţica lui de contabilitate sau de casierie. Dacă n-ar fi fost atât de blând, atât de rezervat şi de modest, sunt sigur că ar fi putut să fie un bun director. Pentru că avea o viziune de ansamblu, fiind preocupat deopotrivă, e drept, de o manieră oarecum idealistă, de alimentarea cu apă, de curăţenia oraşului şi de evacuarea gunoiului. Dacă întreprinderea ar fi fost nu în oraşul Câmpina ci într-o aşezare din înaltul norilor, el ar fi gospodărit-o cu blândeţea unui înger chibzuit şi împăciuitor...

Când ne duceam la scaldă în râul Doftana, undeva la poalele piscului Ciobu, ne opream de fiecare dată la izvorul de apă sulfuroasă de la marginea cartierului Păcuri. În locul acela se termina Câmpina şi începea valea Doftanei. Tata cobora ceremonios, având întotdeauna gata-pregătit un păhărel de sticlă groasă, în adâncitura unde se ridica un mic monument, văruit cu alb, pe care stătea scris cu negru: PRIMĂRIA ORAŞULUI CÂMPINA, 1929. Primăria oraşului era una, iar Întreprinderea Comunală, alta, deşi, între noi fie vorba, cele două erau înrudite. Dar tata se mândrea deopotrivă cu ambele... Îl vedeam de sus cum se apleacă la ţevuşca pe unde curgea izvorul, umplea păhărelul şi săvârşea ritualul degustării: se îndrepta de mijloc, luând o poziţie aproape marţială, închidea ochii, în transă, şi ducea păhărelul la buze, nu înainte însă ca mâna să i se oprească în dreptul nasului, la fel ca a degustătorilor de vinuri, şi aspira duhoarea aceea sulfuroasă de parcă ar fi fost mireasmă de fân proaspăt cosit. Era mândru chiar şi de calităţile acelei ape, deşi era dar de la Dumnezeu, şi Întreprinderea Comunală n-avea niciun merit.

Dar nu mult diferit obişnuia să deguste chiar şi apa de la cişmeaua noastră din curte. După ce sorbea din cană, rostea cu mândrie:

— Marfă calitatea-ntâi!

Asta da, era meritul Întreprinderii Comunale, dar şi al lui personal, chiar dacă contribuţia lui se limita la contabilizarea costurilor şi la încasarea sumelor datorate de clienţi. Şi se mândrea în aceeaşi măsură şi cu măturătorii de pe stradă, cu care se cunoştea şi cărora le răspundea binevoitor la salut. Dar avea, nu ştiu de ce, o simpatie deosebită pentru gunoieri, care pe vremea aceea veneau cu căruţa să ridice gunoiul de la casele oamenilor. Îmi amintesc de acele căruţe, mari, cu loitre înalte de scândură compactă, pe care cai voinici şi ascultători le trăgeau de la o casă la alta, iar gunoierii de la Întreprinderea Comunală deşertau în ele lăzile lăsate de fiecare în faţa porţii. După care, la sfârşit de zi, se întorceau la grajdul de pe strada Plevnei. Tata m-a dus de câteva ori, duminica, la acel grajd, aflat, ca prin minune, într-o zonă selectă a oraşului, la doi paşi de vila doctorului Opriş. Cele patru sau cinci căruţe cu loitre înalte stăteau depozitate într-un şopron, cu hulubele proptite în pământ, în timp ce caii aşteptau cuminţi alături, în grajd, fiecare în despărţitura lui, iar grăjdarul se hlizea la mine, reţinut şi politicos, dincolo de condiţia sa de om simplu, ca la fiul colegului său de întreprindere, lucrător cu creionul în mână şi eventual cu mintea...

Scurtă vreme după aceea căruţele au fost înlocuite cu două camioane. Şi de atunci n-am mai intrat în curtea fostului grajd, devenit garaj. N-am aflat niciodată dacă Întreprinderea Comunală a vândut caii sau i-a trimis să fie sacrificaţi. Sper din tot sufletul să-i fi lăsat să moară de bătrâneţe după munca lor neobosită de ani de zile.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Chilipiruri timpurii*

Într-o zi dintr-o vacanţă de vară eram împreună cu prietenul meu Ota Butnaru, cu care obişnuiam să ies la joacă în spatele casei, pe linii, şi împreună cu un alt prieten, Titi Savu, cred, când un băiat din cartier a venit la noi cu sufletul la gură şi a spus:

— Bă, dacă ajungem pe Muscel putem să facem rost de pânză de la paraşutele americanilor! De-atuncea de când i-au doborât cu antiaeriana! Au căzut p-acolo şi s-au încurcat prin tufişuri. Nici dracu’ nu mai ştie de ei! Mătase groasă, abia de-o tai cu foarfecele! Dăm o fugă?

M-am uitat neîncrezător la tipul ăla pe care nu-l cunoşteam decât din vedere, dar n-am îndrăznit să pun la îndoială prada de război despre care el era ferm convins că stă ascunsă chiar şi acum pe sub frunze uscate, după cinci ani de la sfârşitul războiului, şi ne aşteaptă pe noi, băieţii cei şmecheri, să-i dăm de urmă prin rarele tufişuri de pe dealul din partea de nord a oraşului. Nu-mi puteam permite să apar în faţa lor drept un pămpălău lipsit de orice dorinţă de aventură. Celorlalţi doi li se şi aprinseseră ochii.

— Uite, a zis tipul cel nou când am ajuns la poalele Muscelului, acolo sus a fost bateria antiaeriană a nemţilor.

Toată lumea din Câmpina cunoştea acel pisc de deal şi îi zicea „La cazan”, după o construcţie cilindrică, din beton care pe vremea războiului trebuie că adăpostise un cuib de mitralieră. Iarna, acolo începea pârtia de schi, iar la cazan se dădea startul în probele de coborâre şi de slalom uriaş.

Am urcat până sus la cazan, am dat ocol acelei construcţii, jumătate îngropată, jumătate la vedere, acum năpădită de buruieni şi spurcată de murdării, având o deschizătură îngustă ca la cetăţile medievale, pentru gura de foc — am presupus noi. Noul nostru prieten ne-a arătat platoul din spatele cazanului, pe care îl ştiam cu toţii foarte bine, unde în timpul războiului fusese bateria antiaeriană. Nu mai rămăsese nicio urmă după acea baterie. Despre cazan nimeni nu ştia dacă are sau nu vreo legătură cu bateria. Am căzut însă cu toţii de acord că era foarte posibil să aibă: cazanul domina versantul dealului şi toată partea aceea de oraş, astfel că o mitralieră postată în interiorul adăpostului de beton putea să asigure o bună apărare a bateriei în cazul unui atac venit dinspre vale. Trei strategi în pantaloni scurţi au dezbătut îndelung problema unui atac asupra cazanului şi a şanselor de reuşită.

Apoi atenţia noastră s-a mutat spre vâlceaua dinspre nord. Era acolo o fâşie îngustă de pădurice, mai ales de plopi, singurul loc împădurit de pe Muscel, la al cărei capăt de sus era o casă izolată, împrejmuită cu un gard improvizat, de mărăcini amestecaţi cu bucăţi de sârmă ghimpată, de care niciunul dintre noi nu se apropiase vreodată. Şi nici acum nu ne-am apropiat... Am admirat priveliştea spre cartierul Muscel, cu case răzleţe şi lanuri de porumb. Apoi am luat-o de-a lungul crestei şi am coborât în dreptul aerodromului şcolii de planorism. Niciunul din noi n-a mai amintit de piloţii americani doborâţi de antiaeriană şi de paraşutele lor din mătase, ascunse sub frunze uscate...

Într-o altă vară, acelaşi tip din cartier, pe care nici acum nu ştiam cum îl cheamă, a venit cu zvonul că se poate face rost de cioburi de sticlă colorată din vitraliile de la ferestrele castelului Iulia Hasdeu. Castelul era, oricum, o ruină şi nici n-avea să mai fie vreodată renovat — spunea el — fiindcă bătrânul Hasdeu se ocupase acolo de spiritism, a vorbit noaptea cu fiică-sa moartă, ochiul lui Dumnezeu încă mai putea fi văzut într-un triunghi deasupra uşii principale, la fel ca la biserici, aşa că după misticism şi după toate aiurelile alea cu spiritismul nimeni n-avea să-şi bată capul să mai facă vreodată castelul să arate ca pe vremuri. Şi era păcat să lăsăm sticla aia colorată să se piardă sub ruine. Sau s-o şterpelească alţii.

Pinii din curtea castelului erau impresionanţi. Ne-am oprit la piciorul lor, în umbră, şi am început o dispută despre cât puteau să fie de bătrâni. Să fi fost de pe vremea lui Hasdeu? În definitiv, nu trecuse nici o jumătate de secol de la moartea lui. Aşa că puteau foarte bine să fie de pe vremea copilăriei sale, adică de vreo o sută de ani, sau încă şi mai bătrâni. Câţi centimetri pe an creşte pinul? La fel ca şi bradul?... Discuţia a deviat spre creşterea copacilor, spre cercurile concentrice anuale din tulpina lor retezată, spre nodurile care rămâneau vizibile în scânduri, care făceau scândura să fie cu atât mai ieftină cu cât conţinea mai multe noduri, şi aşa mai departe... Castelul stătea încremenit în soare, cenuşiu şi prăfuit, cu toate uşile şi ferestrele astupate cu scânduri bătute în cuie. Şi nimeni n-a mai adus vorba de vitralii şi de sticla colorată cu care ne-am fi putut pricopsi dacă am fi avut un dram de noroc. Dar, cu tipul ăla din cartier, pe care nu-l cunoşteam decât din vedere şi care venea în gaşca noastră din an în paşte, nu era chip să duci o treabă pân’ la capăt.

Data următoare el n-a mai venit, şi noi nu l-am mai chemat. Eram mai mulţi, tot într-o vacanţă de vară, şi ne-am propus să vedem dacă nu cumva rămăsese ceva muniţie, sau poate chiar arme, în adăpostul antiaerian de lângă laboratorul de cercetări de pe bulevard. Circulau zvonuri în acest sens. Nu era locuitor al Câmpinei să nu ştie de construcţia de beton armat, în formă de con, de la intrarea principală a institutului, înaltă, cât să zic... un etaj ar fi poate prea mult — ei hai, un etaj, dar unul scund, să zicem. În schimb, impresia de inexpugnabil era fantastică. Acel con de beton probabil că n-ar fi fost spulberat nici de o bombă explodată chiar la piciorul lui. Iar forma conică avea cu siguranţă menirea de a devia bomba astfel ca explozia să nu distrugă intrarea în adăpost şi să-i blocheze pe cei dinăuntru. Căci asta era construcţia conică: intrarea într-un adăpost antiaerian. Unul cu totul special. Adânc, betonat şi îndeajuns de lung. Ceea ce nu multă lume din Câmpina ştia, căci acea intrare nu se vedea dinspre stradă... Noi însă eram informaţi. Am intrat în curtea institutului, am înconjurat conul de beton şi ne-am oprit la uşa masivă de fier. Nimeni din personalul institutului nu ne-a împiedicat să ne bulucim la uşa aceea. Exista o ferestruică în uşă, zăbrelită, dar înăuntru era prea întuneric ca să poţi vedea ceva. Doar o slabă lumină albă părea să vină de undeva de jos. Ne-am adus aminte numaidecât că ieşirea adăpostului antiaerian era mai jos, undeva pe prima serpentină a drumului ce cobora spre podul lui Rake de peste Prahova. Am lăsat baltă conul de beton, ne-am repezit să traversăm bulevardul şi am dat fuga pe versant în jos până la ieşirea din adăpost.

Ieşirea era închisă cu o uşă de fier, cu lacăt, la fel de solidă ca şi cea din peretele conului de beton, doar că ferestruica zăbrelită din uşă era mai mare, şi am putut să privim pe îndelete înăuntru. Se vedea pardoseala de ciment, cu pete de apă stătută lucind în slaba lumină ca pătrundea pe ferestruică, printre capetele noastre.

— Pute al naibii de urât! a zis cineva. Să nu fie gaze toxice!

În rest: pustiu. Niciun suflet omenesc nu părea să fi călcat acolo de la sfârşitul războiului. Îţi venea în faţă, pe ferestruică, un curent umed c-un iz de cartofi putrezi. Nicio armă zăcând jos la perete, printre micile băltoace, nicio ladă cu muniţie. Poate după cotul coridorului, pe care îl întrezăream la o oarecare distanţă. Dar cum să ajungi până acolo?

Doar apa picura din tavan, rar, cu reverberaţii de peşteră.

Conul de beton armat stă şi astăzi încremenit în acelaşi loc, la intrarea în clădirea Institutului de Cercetări pentru Petrol şi Gaze, un pic înverzit de alge. Doar că, după atâta timp, sunt sigur că aproape nimeni nu mai ştie la ce foloseşte. Poate că unii îl consideră o sculptură futuristă din anii interbelici. Doar eu ştiu, şi prietenii mei — câţi or mai fi.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Amintiri fulgurante (II)*

Doamna mă trimite în cancelarie să văd cât e ceasul. Cu inima îndoită, ies din clasă. Holul cel mare e pustiu, doar soarele intră pe fereastra dinspre curtea şcolii, iar prin geamul mat al uşii din partea opusă, unde e intrarea principală, se desluşesc siluetele trecătorilor de pe Strada Principală. Intru în cancelarie, unde e la fel de pustiu. Ceasul, mare şi rotund, stă agăţat în perete deasupra uşii. Mă uit lung la el, cu inima strânsă: ce-am să fac, am să mă întorc în clasă şi am să-i spun Doamnei că nu ştiu să citesc ceasul?

●

Acasă la teotea Niunea, la Bucureşti, în apartamentul ei de pe strada Cazărmii, se nimereşte să întâlnesc, în prima zi de Crăciun a anului 1946, cred, doi copii de la o şcoală în limba rusă, un băiat şi o fată, cam de vârsta mea, odraslele unei cunoştinţe a familiei. S-au întors de la şcoală şi au nimerit direct la masa festivă de Crăciun. În timp ce copiii îşi lasă ghiozdanele pe o măsuţă, toate feţele prezente se apropie conspirativ una de cealaltă şi şuşotesc scandalizate: Ce ruşine! Uite ce reguli au ei acolo: îi cheamă la şcoală chiar şi în ziua de Crăciun!

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Trupe mărşăluind în noapte*

Seara, mama mă aşeza în pătuţ, în odaia mea, şi ieşea tiptil lăsând uşa întredeschisă, pe unde pătrundea o geană de lumină. Rămâneam singur cu gândurile mele. Mă întorceam pe-o parte, cu faţa spre grilajul patului şi dacă ai mei mai sporovăiau o vreme cu voce scăzută în odaia cealaltă, curând eu nu-i mai auzeam. Închideam ochii şi un zgomot îndepărtat, surd, cadenţat, începea să se facă auzit în urechea mea lipită de pernă... Peste zi ieşeam în poartă şi stăteam acolo să urmăresc cu privirea trupele germane mărşăluind pe strada noastră în drum către front. Mi le închipuiam, acele trupe, continuând până târziu în noapte să mărşăluiască pe stradă, cu pas grăbit, regiment după regiment, fără a se opri vreo clipă. Tuc–tuc–tuc–tuc–tuc... Şi noaptea următoare la fel... Noapte de noapte trupele treceau mărşăluind pe stradă, cu pas grăbit către front. Şi eu le ascultam cu urechea lipită de pernă.

Câţi ani să fi avut apoi — treizeci şi cinci? patruzeci? Deja aproape că uitasem cum arăta strada mea de la Chişinău, când o revelaţie mi-a umplut sufletul de bucurie: Nu, nu pasul trupelor mărşăluind spre front era ceea ce auzeam seară se seară aşteptând să adorm în pătuţ, cu urechea lipită de pernă, după ce mama ieşea tiptil din odaie. Era bătaia inimii mele, cu ritmul ei grăbit de copil. De aceea sunt fericit: câţi dintre semenii mei au avut norocul să li se întipărească în amintire ritmul inimii lor din primii ani ai vieţii, asociindu-se cu cadenţa unor trupe în marş către front?

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Naturaleţea dialogurilor*

Citeam prin cărţi dialoguri impecabile, scrise fără nicio poticneală şi eram revoltat: Unde au întâlnit ei, scriitorii, oameni care să discute în felul ăsta? Replici care se succedau şnur de o parte şi de cealaltă, fără nicio bâlbâială! Personaje care turuiau pe nerăsuflate, aşteptându-l fiecare, cuminte, pe interlocutorul său să-şi ducă replica până la capăt, fără să intervină, după care cel de-al doilea intra într-o perioadă de tăcere aşteptându-l pe cel dintâi să spună tot ce are de spus! Şi tot aşa... Eu, dacă aveam să ajung vreodată scriitor — îmi spuneam —, aveam să-mi pun personajele să vorbească natural, să se bâlbâie, să se întrerupă, pe scurt să vorbească aşa cum oamenii vorbesc în viaţa reală.

Într-o zi, după o discuţie pe această temă, tata m-a surprins spunându-mi: Tu ai să scrii. Mi-a spus-o cu o voce calmă şi sigură, privindu-mă drept în ochi şi dând uşor din cap. L-am întrebat zâmbind neîncrezător: De unde ştii?... După nasul tău, mi-a răspuns tata...

Să fi fost oare o previziune, sau voinţa lui, pe care a dorit să mi-o insufle?

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

În staţia terminus*

Autobuzul a staţionat cel puţin un sfert de oră la capătul liniei, în soare, aproape de capătul buclei ce trecea pe sub pasajul peste calea ferată de centură. Strada aceea fusese cândva asfaltată, trebuia să fii atent ca să vezi urmele de asfalt... Călătorii au aşteptat şi ei în staţia terminus, răbdători. Cel puţin ei n-au stat în soare ci la piciorul unuia din piloni, sau pe-acolo printre piloni, în umbra jilavă cu miros de baltă stătută a pasajului şi au ascultat indiferenţi vâjâitul maşinilor care le treceau pe deasupra capului într-un sens şi în celălalt, pe drumul naţional. În tot acest timp şoferul nici nu şi-a întors privirea spre ei. A fumat două ţigări şi a sporovăit, şezând pe treapta uşii din faţă a autobuzului, cu alţi doi şoferi care între timp ajunseseră şi ei la capătul liniei şi îşi opriseră autobuzele unul în urma celuilalt, în dreptul mormanelor de gunoaie aruncate la marginea străzii. Gunoaiele erau vechi, dospite şi năpădite de bălării. Stând de vorbă cu ceilalţi doi, şoferul a avut gesturi deşucheate, asta a putut observa oricare din călători, dar n-aveau ei căderea să-şi dea cu părerea în privinţa asta. În cele din urmă şoferul s-a ridicat plictisit de pe treaptă, a aruncat chiştocul trimiţându-l c-un bobârnac departe în bălării şi s-a urcat într-o lehamite la volan. Motorul a pornit de la prima cheie dar băgarea în viteză s-a produs cu trosnituri zgomotoase de parcă nişte beţe groase s-ar fi frânt acolo înăuntru. Autobuzul s-a deplasat anevoie, legănându-se peste hârtoape, şi a oprit în dreptul stâlpului unde stătea scris CFR Centură. Cei mai mulţi dintre călători erau oameni de la ţară şi aveau treburi în oraş. S-au bulucit să intre şi apoi au răsuflat uşuraţi că au putut să se instaleze pe scaune după ce şi-au lăsat la piciorul scaunului sarsanalele, mănunchiurile de şipci vechi legate cu sârmă, bidoanele, toate cele. Şi nimeni n-a protestat că şipcile se întindeau pe sub mai multe scaune, la marginea culoarului, sau că sarsanalele ocupau mai mult de jumătate din lăţimea culoarului... Gata, se şi vedeau plecaţi, acuma da. Uşa din faţă a rămas deschisă când şoferul s-a opintit încă o dată să bage în viteză cu aceleaşi trosnituri de beţe frânte, şi autobuzul s-a urnit cu greutate să plece în cursă. Uşa din faţă s-a bălăngănit şleampătă, cele două jumătăţi pliate armonică s-au ciocnit între ele cu zgomot de tinichea hodorogită... Las’ să vină un pic de aer înăuntru, şi-or fi zis călătorii aşezaţi ceva mai în faţă văzând uşa rămasă deschisă. Cu toate că aerul venea încins de căldura de-afară şi plin de praf. Acuş aveau să-nceapă să defileze mormanele de gunoi de pe cealaltă parte a buclei, dar după aceea autobuzul avea să intre pe drumul naţional îndreptându-se spre oraş...

Iată însă că, înainte să treacă de dugheana de la capăt de linie unde pe vremuri se vindeau merdenele, un bătrân cu o târnă în spinare s-a trezit că autobuzul îi pleca de sub nas. Nu se aflase printre cei ce aşteptaseră în umbra pasajului, el acuma picase, după ce traversase şontâcăind liniile ferate, împiedicându-se de pietrele terasamentului. Şoferul se aplecă spre oglinda retrovizoare de afară şi îl urmări cu curiozitate pe bătrânul care alerga şi el cum putea să prindă autobuzul plecat în cursă dar care mergea încă destul de încet. Pentru cineva mai tânăr n-ar fi fost nicio greutate să-l ajungă din urmă şi să sară pe treaptă, mai ales că uşa din faţă rămăsese deschisă. Dar bătrânul n-avea mai mult decât vioiciunea ţăranului care nu se dă în lături de la nicio încercare atâta vreme cât mai întrezăreşte o şansă. Mai multă vioiciune n-avea, asta era toată... Şoferul încă nu băgase în viteza a doua şi continua să se uite c-un rânjet uşor amuzat în oglinda retrovizoare. Apăsă pe frână şi autobuzul aproape că se opri. Aproape. Fiindcă totuşi încă mai avea o urmă de mişcare. Bătrânul cu târna în spinare se însufleţi de îndată, se şi văzu urcat în autobuz. Cu ultimul efort, iuţi pasul. Te uitai la faţa lui şi te întrebai: ce fel de zâmbet să fie ăsta? Fericit că până la urmă n-a scăpat totuşi autobuzul? Stânjenit că îi face, iată, pe toţi oamenii ăia dinăuntru, care îi erau străini, şi mai ales pe şofer să piardă timp pentru un bătrân nevolnic ca el? Sau zâmbetul unui copil pus pe şotii în ciuda umbletului său bătrânesc? Întinse mâna să se apuce de bară, dar în clipa aceea şoferul apăsă uşor pe acceleraţie. Bătrânul cu târna în spinare rămase iarăşi în urmă. Vreo doi tipi de la fereastră, de pe partea lui, întoarseră capul spre el, cu o vagă curiozitate. Bătrânul dădu să se lase păgubaş, încordarea îi dispăru de pe faţă, încetini pasul rămânând în urmă şi ridică mâna făcând un semn. Ce fel de semn? Un semn către şofer să-l aştepte? Sau un semn de rămas bun către el şi către toţi ceilalţi călători din autobuz? Zâmbetul lui nu mai arătă de astă dată altceva decât că, uite, încercase şi el şi măcar atâta putea spune despre el însuşi, că făcuse tot ce se putea face. Dar, de, n-a fost să fie...

În clipa aceea şoferul apăsă din nou pe frână. Speranţa bătrânului renăscu: autobuzul era cel care avea toane, ce puteai să te aştepţi de la o rablă ca aia? Uite că mergea poticnit, când mai iute, când mai încet. Iuţi pasul, alergă alţi câţiva paşi, cu sufletul la gură, spre uşa deschisă, de astă dată degetele chiar îi atinseră bara de care urma să se apuce, moment în care şoferul, continuând să-l fixeze pe bătrân prin oglinda retrovizoare, apăsă pe acceleraţie şi rânjetul i se lăţi pe faţă când îl văzu rămânând în urmă.

Călătorii de la geamurile de pe partea bătrânului se înviorară şi îşi dădură coate hlizindu-se la bătrânul ai cărui paşi se răreau istoviţi şi resemnaţi, în timp ce târna i se bălăngănea încă în spinare. Chiar şi călătorii de pe partea din stânga a autobuzului, observând că se întâmplă ceva pe partea cealaltă, se înălţară un pic de pe scaune şi se întoarseră hohotind înveseliţi către bătrânul în iţari caraghioşi de dimie. Bătrânul rămăsese pe loc şi încă se mai uita lung în urma autobuzului care se îndepărta. Încă un pic şi avea să iasă la drumul naţional...

După toţi paşii aceia alergaţi după autobuz, cu genunchii moi, bătrânul ajunsese de-acum destul de mult dincolo de dugheana unde pe vremuri se vindeau merdenele.

***

^*Din volumul de povestiri Femeia din metrou

Obsesia năruirii zidului*

Când de pe exteriorul peretelui de nord al casei noastre a căzut, pe o întindere de două-trei palme, tencuiala deasupra ferestrei care dădea spre linii, nu mi s-a părut a fi chiar o catastrofă. Multe dintre casele rămase în picioare din anii aceia de după război erau în paragină, iar altele nu fuseseră niciodată tencuite, fie pentru că proprietarii lor plecaseră în război şi nu se mai întorseseră, fie pentru că după război nimeni nu mai avea bani de investit în case. Iar unora, foarte puţini, care se încumetaseră să construiască în anii aceia, bineînţeles că nu le rămăseseră bani de tencuit. O femeie tânără, pe care o cunoşteam din vedere, altminteri destul de ştearsă, la doar câteva case mai jos de casa noastră, cred că la numărul 23, câştigase la loto patruzeci de mii de lei, ceea ce era o sumă colosală pentru acea vreme, când tata avea un salariu lunar de vreo patru sute de lei. Foarte chibzuită, în loc să arunce banii pe distracţii sau pe cine ştie ce alte prostii, îşi construise o casă chiar la stradă. Casa a fost ridicată şi a rămas la roşu, cum se spunea, şi la roşu era chiar şi când, după destul de mulţi ani, părinţii mei s-au mutat în alt cartier. Treceai pe lângă ea şi îţi ziceai: iată o cărămidă robustă, bine arsă, frumos aliniată, poate să rămână chiar şi netencuită ani de-a rândul sau, eventual, definitiv, fiindcă, slavă Domnului, destui preferau în exterior cărămida aparentă...

Cărămida care a ieşit însă la iveală după căderea tencuielii pe zidul dinspre nord al casei unde locuiam nu era deloc aşa. Aspectul ei nesănătos, nuanţa palidă, te făceau să te gândeşti: iată o cărămidă care n-ar fi rezistat dacă n-ar fi fost tencuiala. N-a rezistat nici cu tencuială. La început nu i-am dat atenţie. Acolo în spatele casei era un loc strâmt, unde abia te puteai strecura dar altminteri foarte plăcut pentru a te izola de lume, nu un loc umbrit, ca restul curţii, ci un loc învăluit într-o lumină difuză, cumva mediteraneană. Uneori, în caz extrem, mă ascundeam în acel loc în jocurile noastre de-a v-aţi ascunselea fiindcă era greu să fii găsit acolo şi, oricum, fie că eram în joc, fie că nu eram, nu-mi stătea gândul la tencuiala căzută deasupra ferestrei. Cel puţin, la început.

Apoi însă întinderea cu tencuială căzută s-a mărit şi, mai îngrijorător decât asta, cărămida a început să se macine. La piciorul zidului, în dreptul ferestrei, a început să crească o moviliţă de praf de cărămidă. După fiecare ploaie rece de toamnă care şfichiuia zidul dinspre nord mă gândeam că scobitura din zid s-o mai fi adâncit, că ploaia o mai fi ros din cărămidă încă un milimetru sau doi.

În scurtă vreme măsurarea în milimetri a devenit neconcludentă: trebuia apreciat în centimetri. Scobitura din zid se adâncea cu fiecare lună, cu fiecare săptămână. Mi-am făcut un obicei din a ieşi mereu în spatele casei pentru a aprecia din ochi cât de adânc se măcinase cărămida. Şi nu era nevoie, pentru asta, să mă strecor printre zidul casei şi gard: era mult mai uşor să ies pe linii — din locul acela de pe marginea terasamentului, care era mai ridicat decât curtea, zidul dinspre nord se vedea, peste gard, în întregul său dezastru. Iar când mă aflam înăuntru, şezând la masă sau întins în pat, privirea mi se îndrepta mereu, cu o strângere de inimă, către locul de deasupra ferestrei, unde deocamdată nu se vedea nimic dar mă aşteptam să văd într-o bună zi, printr-o spărtură, lumina zilei. Mă tot întrebam: la cât să fi ajuns oare grosimea peretelui? Zece centimetri? Cinci centimetri? Trei centimetri?... Şi nimeni din casă nu mişca un deget... Mama spunea: Păi cum erau construite casele la noi în Basarabia, şi cum sunt construite aici în Vechiul Regat! Ţi-aduci aminte? îmi spunea. Te aşezai pe pervaz şi te închideai între cele două geamuri! Ca într-un acvariu! Ti-aduci aminte? Atâta era de gros peretele. Cât să fi avut? Şaptezeci de centimetri? Optzeci? Pe când aici... Uite-te la casa asta. Grosimea unei cărămizi, atât are peretele, nu mai mult! Şi nu-i numai casa asta, toate-s la fel!...

Şi mai trecea o iarnă, cărămida continua să se macine milimetru cu milimetru... În primăvară, după ploi, ninsori şi viscole, pe care zidul dinspre nord le primea în plin, scobitura era încă şi mai adâncă şi mai sinistră, din cărămida îmbibată cu apă se vedeau dâre umede până la tocul ferestrei. Deja nu mă mai aşteptam, când o fi şi-o fi, într-o zi nenorocită, la o simplă spărtură, doar atât cât să treacă pumnul prin zid, să zicem. De-acum mă aşteptam să se năruiască toată partea aceea de perete, până sub acoperiş, într-un zuruit de frânturi de cărămidă şi de bucăţi de tencuială putredă. Mă şi vedeam lipind în pripă peste borta aceea care dădea spre linii, ce? O coală de hârtie? Un cearşaf pe care apoi să-l fluture vântul?... Nu ştiu cum de nu le transmiteam alor mei neliniştile mele, spaimele mele...

Cât să fi durat toată acea teroare în care începusem să trăiesc? Doi ani? Trei ani? Patru?...

Într-o vară însă, iată că domnul Alfons Hoepfner a hotărât că starea aceea de veşnică ameninţare nu se mai putea prelungi. Secondat de tata, a făcut rost de câteva bucăţi de cărămidă, a preparat o găleată de mortar şi, cocoţat pe o masă veche, în doar două ore a făcut să dispară teroarea ultimilor mei ani — scobitura din zid...

În următoarele câteva săptămâni, până am uitat de el, zidul dinspre nord al casei unde locuiam a fost convalescent. Şi eu odată cu el. Ieşeam şi acum afară din curte, pe linii, şi de la piciorul terasamentului, care era mai înalt decât partea aceea dosnică a curţii, admiram rana vindecată a zidului, care era ca o rană vindecată pe propriul meu corp, admiram tencuiala întinsă de domnul Hoepfner peste rândurile de frânturi de cărămidă adâncite în mortar, ca un mozaic, şi totuşi aliniate nemţeşte pe locul unde fuseseră înainte rândurile de cărămidă teafără.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Desenele din reviste*

Mă opream din răsfoit şi priveam minute în şir câte o caricatură înfăţişând un băiat, de obicei ciufulit, care bătea mingea sau lovea cercul cu un beţişor rostogolindu-l de-a lungul trotuarului, şi pe un altul, la câţiva paşi, rânjind zeflemitor către cel dintâi înainte să-i spună o vorbă răutăcioasă, sau o fată şi un băiat întorcându-se cuminţi de la şcoală, cu ghiozdanele prinse cu curele în spinare. Toate acele scene se petreceau în Capitală, de unde venea în fiecare săptămână revista Licurici.

Figurile copiilor mă interesau mai puţin, la fel şi ceea ce îşi spuneau. În schimb, privirea mi se fixa, fascinată, de strada bucureşteană, în plan îndepărtat, drept fundal, cu casele ei inegale ca înălţime, unele la fel de scunde ca şi la noi, alături de blocuri cum noi nu aveam în oraş, cu conturul abia schiţat al balcoanelor — totul desenat de obicei dintr-o singură linie frântă, neterminată spre margine, pe care o puteam prelungi oricând cu închipuirea, reconstituind imaginea străzilor pe care le cunoşteam, în împrejurimile locuinţei rudelor noastre de pe strada Toamnei. Sau imaginea străzilor pe care doar trecusem, cu ochii pe fereastra tramvaiului, fără să reţin prea multe amănunte, doar aerul unic al metropolei însufleţit de umbre şi de mirosuri şi de dogoarea zidurilor şi a asfaltului şi a şinelor de tramvai. Căci Bucureştiul îmi devenea accesibil doar în vacanţa mare, când căldura îi toropea pe cei mai mulţi, iar mie îmi dezvăluia o lumină nouă a lucrurilor...

Dar niciun desen nu mi-amintesc să-mi fi părut mai fascinant decât cel din numărul de Anul Nou 1948 al revistei Licurici, unul din rarele numere color, unde, la o masă ovală cu bunătăţi, ocupând cele două pagini de mijloc, se amestecau personaje fictive din istorisirile în foileton sau din benzile desenate, cu care deja mă familiarizasem, cu personaje pe care le identificam ca fiind reale, asta judecând după unele trăsături ale feţei, vizibil personalizate faţă de cele fictive, vizibil chiar şi pentru copilul de nouă ani care eram pe-atunci. Ed. Arno, autorul benzilor desenate, chel şi cu nasul ascuţit, tocmai se ridica de pe scaun întinzându-se cu un cuţit în mână să-şi taie o felie din tortul ce trona în mijlocul mesei, în timp ce, lângă el, un băiat cu vestă roşie cadrilată şi părul vâlvoi, în care l-am recunoscut fără greş pe Calistrat, unul din personajele negative desenate de Arno, îi strecura sub fund un balon care să facă poc în clipa când desenatorul avea să se aşeze la loc. Asta era răzbunarea lui, după cum el însuşi spunea în norişorul care îi ieşea din gură. Câteva scaune mai încolo, Moş Costache, de la rubrica scrisori, cu mustaţa sa colilie, pe cap cu chipiul de poştaş, cerea — şi el tot într-un norişor — să se facă linişte pentru a da citire ultimelor scrisori sosite de la cititori...

Eu în schimb, deşi m-am gândit de multe ori, n-am îndrăznit să-i trimit nicio scrisoare. Cam prin toamna acelui minunat an, nu ştiu de ce, lui Moş Costache i-au schimbat frumuseţea de chipiu de poştaş cu o bonetă soldăţească sovietică. Apoi a dispărut de tot.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat