Înfiat*

Am văzut într-un film — nu-mi amintesc titlul — o poveste cu un băiat care, ajuns deja mărişor, află deodată de la nişte indivizi lipsiţi de caracter că nu este fiul natural al părinţilor săi. Fusese înfiat încă din pruncie dar niciodată nu avusese nici cea mai vagă bănuială că aşa stăteau lucrurile cu el. Se duce la părinţi şi îi întreabă, i se confirmă ceea ce aflase, cere să-şi cunoască mama adevărată, să rămână la ea, urmează lacrimi, implorări, temeri, suspiciuni, reproşuri, i se îndeplineşte dorinţa, trăieşte în casa ei o vreme, nu prea mult, şi ajunge la concluzia că adevăraţii săi părinţi sunt, până la urmă, tot cei adoptivi, care l-au crescut, l-au ocrotit şi l-au iubit atâţia ani de zile. În ciuda deznodământului fericit al filmului, ghimpele otrăvit al bănuielii mi s-a înfipt în inimă: dacă eram şi eu un copil luat de suflet?! M-am uitat mai atent în oglindă, am comparat cu nişte poze vechi, cu poza mamei copil, cu poza tatei copil, am trecut în revistă culoarea ochilor fiecăruia, culoarea ochilor mei fiind diferită de a ambilor părinţi, am trecut în revistă şi câteva trăsături de caracter şi mi-am zis resemnat: ce mai, asta e, trebuie să priveşti adevărul drept în faţă, eşti un copil adoptat.

Câteva zile am stat îmbufnat, ocolind privirea părinţilor.

Practic, pe mama n-am văzut-o niciodată cu adevărat mirată. Mirările ei aveau mai degrabă un aer de indignare temperată. La fel a fost şi când mi s-a părut că a venit ora explicaţiilor şi am întrebat-o dacă e-adevărat că eu sunt copil adoptat.

— Doamne fereşte! a exclamat mama. Ţi-a trebuit mult ca să născoceşti o prostie ca asta? Sau ţi-a băgat-o în cap cine ştie cine! Sau poate ai citit pe undeva!... De-aia ai stat tu cu ochii-n pământ o săptămână-ntreagă? Copil adoptat, asta-i culmea! Ai văzut tu vreodată din partea noastră, din partea tatălui tău, sau din partea mea, vreun gest, sau ai auzit tu vreo vorbă răstită sau nemeritată care să zici că, uite, asta da, asta i-ai adresa-o, în duşmănie, unui copil care a venit, aşa, dintr-o familie străină, sau trebuie să-l suporţi în casă, de milă sau ştiu şi eu din ce alt motiv?...

— Mai e şi vârsta, am zis.

— Care vârstă? A cui?

— Păi, uite, Roşca m-a-ntrebat într-o zi de voi. Când i-am zis că sunteţi părinţii mei, a zis Zău, sunt părinţii tăi? Nu-s bunicii?

— Care Roşca? a spus mama, scandalizată.

— Soldatul de la grajd, sau caporal, nu ştiu exact.

Mama a dat din cap oarecum resemnată şi a lăsat ochii în jos.

— Bine, am înţeles... Asta nu înseamnă că te-am adoptat. Pur şi simplu te-am născut când aveam deja o vârstă. Aşa s-a-ntâmplat. O fi vina mea, n-o fi, nu ştiu. Aveam treizeci şi patru de ani, iar tatăl tău avea patruzeci şi trei. Un bărbat nu-i neapărat prea bătrân să aibă copii la vârsta asta. Alţii fac copii chiar şi la vârste mai înaintate.

Vârsta lor era într-adevăr una din obsesiile mele, mai ales comparându-mă cu majoritatea colegilor mei de şcoală. I-am spus mamei că mi-ar fi plăcut să mă nasc cu câţiva ani mai înainte.

— Dacă te năşteai cu câţiva ani înainte nu mai erai tu, mi-a răspuns mama.

— Cum aşa? am strigat contrariat. Cum adică nu mai eram eu?

— Aşa, a spus mama.

Şi altceva n-a mai adăugat. A rămas mută. La fel şi eu, simţind că îndărătul cuvintelor ei se ascundea un adevăr pe care nu era de dorit să-l descopăr.

A trebuit să treacă ani ca să realizez ce voise să spună.

Era deja singură, după moartea tatei, când privirea mi-a căzut întâmplător pe mâna ei, deja zbârcită, deşi la fel de albă ca şi înainte, şi m-a izbit o asemănare pe care până atunci n-o remarcasem. Am dus mâna mea lângă a ei şi i-am arătat: Uite! Degetul arătător era acelaşi, aceeaşi unghie, aceeaşi uşoară răsucire către degetul mare.

Mama a examinat şi ea cele două mâini alăturate cu un interes difuz — fiindcă deja multe o lăsau indiferentă — mâinile noastre alăturate şi a zâmbit amuzată. Vag amuzată: Chiar aşa. Seamănă.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Întrajutorare*

Toate nevestele erau casnice în cartier şi, cum nu existau pe atunci frigidere, iar răcitoarele cu gheaţă erau o raritate, găteau în fiecare dimineaţă. Cel puţin, asta făceau în timpul verii. Sfârâiau tigăile în bucătărie la doamna Hoepfner, proprietăreasa, la doamna Peiu, vecina noastră basarabeancă, la doamna Moldoveanu, vecina de la următorul număr de stradă, unde fusese grajdul armatei, la doamnele Cârciumaru şi Horja, vecinele de la numărul 27, la fel şi la doamna Popescu, de peste drum, cea cu tentativa de sinucidere din cauza soţului infidel. Erau vremuri grele, mereu se terminau resursele financiare, dar se terminau şi proviziile. Venea doamna Peiu la mama şi-i spunea:

— Ştiţi, tocmai mi s-a terminat uleiul. Ca să nu bat atâta cale până-n oraş, n-aţi putea dumneavoastră să mă împrumutaţi c-un pahar de ulei? Şi rămâne să vi-l dau eu înapoi cu prima ocazie. O s-o trimit pe Ala să cumpere. Sau mai bine mâine când mă duc eu la piaţă. Aşa. Şi daţi-mi un pahar de la dumneavoastră. Am să-l păstrez la mine până cumpăr ulei. Ştiţi, ca să am aceeaşi măsură când vi-l dau înapoi. Nu vă supăraţi, nu?

Apoi mama mă trimitea pe mine la madam Peiu să-i cer cu împrumut un ou. Doar până mâine când se duce ea la piaţă... Madam Peiu se ducea la madam Hoepfner pentru un păhărel de oţet cu împrumut. — Şi vi-l dau eu înapoi de-ndată ce cumpăr, să n-aveţi nicio grijă... Madam Hoepfner o întreba, peste gard, pe madam Moldoveanu dacă nu i-a rămas întâmplător prin casă un pliculeţ de sare de lămâie, că, uite, s-a trezit că tocmai i s-a terminat borşul şi n-are cu ce să acrească ciorba. — N-am să uit, de asta să fiţi sigură!

Tocmai li se termina făina, grişul, mălaiul, arpacaşul, zahărul, laptele. Cereau cu împrumut doar până la primul drum la piaţă, cel mai probabil mâine dimineaţă... Nimeni nu spunea „Până ia soţul meu salariul, la începutul lunii viitoare, că, uite, nu ne-a mai rămas niciun ban în casă, fir-ar să fie!”.

Doamnele îşi vorbeau cu madam, deşi în particular recunoşteau că nu-i cel mai elegant mod de adresare. Dar se simţeau apropiate, umblau de la un prag la altul în arşiţa verii, cu păhărelul sau cu cana, găteau ţinând uşa de la bucătărie larg deschisă şi îşi ştergeau fruntea năduşită de la alergătură şi de la plita încinsă. Numai madam Hoepfner beneficia de avantajul unei bucătărioare de vară la doi paşi de casă, exact peste cărarea din mijloc, şi pendula de la una la alta cu mersul ei de ştimă obosită.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Colindători*

Colindătorii veneau la uşa noastră în prelungirea darurilor pe care le primeam de Crăciun. Erau şi ei un dar de Sărbători. Cei mai mulţi mă depăşeau net ca vârstă. Şi nu doar ca vârstă ci şi ca pricepere. Nu că m-aş fi încumetat să-mi fac şi eu o stea. Dar admiram din tot sufletul acea minunăţie de artă şi de meşteşug care se chema stea de Crăciun. Era diferită de la o ceată de colindători la alta, dar eu o vedeam în mâna lor mereu pe aceeaşi, steaua de Crăciun, unica, steaua construită cu pricepere şi dăruire, după toate regulile de la rubrica de revistă „Cum să ne construim o stea”. Sau, mai mult decât atât, poate după un meşteşug transmis din tată în fiu, de la un tată din partea locului la un fiu din partea locului. În timp ce noi eram noii-sosiţi, străinii toleraţi în Prahova cea atât de tradiţionalistă. Colindătorii erau, cum s-ar zice, nu doar mesagerii Sărbătorilor de iarnă ci şi mesagerii lucrului bine făcut. Ai mei deschideau uşa şi ne trezeam cu ei afară în ger, la doi paşi înaintea noastră, privindu-ne ţintă cu ochi strălucitori. Dar şi cu o anume stăpânire de sine, cu o anumită cutezanţă, care mie îmi lipsea. Sunt sigur că nu erau mult diferiţi de cei din ziua de azi, adică nişte băieţi timizi care îşi luau inima în dinţi să plece cu colindul şi îşi încercau norocul, fără să fie siguri că aveau să fie primiţi peste tot unde se duceau. Dar pe vremea aceea eu vedeam în ei altceva. Vedeam pe feţele lor îndrăzneala nebună de a pleca la colindat, de a intra în curţile oamenilor, de a nu lua în seamă lătratul câinilor, de a înfrunta gerul şi oboseala. Privirea îmi luneca de la feţele lor îmbujorate la steaua pe care o ţineau înălţată semeţ. „Uite-te la noi, ţâncule! desluşeam în privirile lor. Uite-te la steaua noastră! O vezi? Ştii tu cât am muncit la ea? Ştii că am început lucrul la ea încă de astă-toamnă? Noi cinstim Sfintele Sărbători! Nu stăm în casă, la căldurică! Am învăţat versuri! Am învăţat să cântăm! Ne-am luat toiag, precum Isus Mântuitorul! Umblăm şi le amintim oamenilor că peste câteva ceasuri, la miezul nopţii, începe ziua când s-a născut Mântuitorul! Uite-te la steaua noastră!” Şi mă uitam la cele cinci colţuri ca nişte mici piramide ascuţite între vârfurile cărora stăteau întinse lejer lanţuri făcute din hârtie glasată. Mă uitam la tamburul în care erau înfipte solid colţurile, şi în mijlocul acelui tambur, pe fundalul căruia o vedeam pe Fecioara Maria, ardea o lumânare pâlpâind în vântul de-afară. Vedeam flacăra reflectată în geamul uşii noastre de la intrare şi în ochii lor strălucitori. Şi dincolo de stea vedeam crengile copacilor desfrunziţi şi umezi şi întunericul nopţii de Ajun. Asta vedeam. Şi asta văd şi-acum, uneori, prea rar, întors cu gândul la vremurile de-atunci.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Topolino*

Deadea Mişa, care locuia la Bucureşti, pe strada Mitropolitul Veniamin Costache, a venit într-o zi în vizită la noi la Câmpina cu maşinuţa sa topolino, de culoare verde, de două locuri. După numele de familie îl chema Stefanski, iar trăsăturile feţei şi părul blond, chiar dacă ceva mai întunecat, îi trădau originea poloneză. Era un mecanic foarte bun şi pasionat de maşini de toate felurile, meticulos în tot ce făcea, ceea ce se vădea chiar şi felul său precis de a se exprima, de a pune întrebări şi de a da explicaţii. Dacă deadea Mişa îţi punea o întrebare ştiai că nu poţi s-o scalzi sau să-i răspunzi în doi peri. Trebuia să te concentrezi şi să răspunzi concis şi la obiect. Dacă, întrebându-mă ce vreau să mă fac când am să fiu mare, i-am răspuns că vreau să mă fac arhitect, el s-a interesat numaidecât: Dar cu matematica cum stai? Că, ştii, tu te uiţi, aşa, pe stradă, la o casă, îţi place cum arată şi îţi zici că poţi să faci şi tu alta la fel sau, mă rog, să semene oarecum. Dar trebuie să te întrebi dacă ceea ce proiectezi tu o să şi reziste, înţelegi? Adică nu-i ca şi cum ţi-ai deschide caietul de desen şi te-ai apuca să desenezi o căsuţă, cum faceţi voi copiii, un-doi şi gata. Ţie poate că îţi place doar partea artistică. Dar o casă trebuie calculată cu multă atenţie. Trebuie să ştii să faci calcule de rezistenţă şi câte şi mai câte. De-aia te-ntrebam cum stai cu matematica... Iar eu trebuie să recunosc că până atunci nu avusesem în vedere niciun calcul legat de construirea caselor, şi că nici nu mă descurcam prea grozav cu matematica.

În realitate deadea Mişa nu-mi era unchi. Soţii Stefanski erau doar prieteni de familie de la Chişinău, dar asta n-am aflat-o decât atunci când am vrut să ştiu în ce fel, mai exact, îmi era el unchi. Am fost foarte dezamăgit să aflu că nu ne era rudă de sânge. Şi asta fiindcă mă simţeam apropiat de el, în ciuda relativei sale severităţi, la fel cum mă simţeam apropiat, dacă nu chiar mai mult, şi de soţia sa, teotea Manea.

Tata era bărbatul cel mai dezinteresat de mecanisme, maşini şi maşinării din câţi am cunoscut. De aceea prea puţin îi păsa dacă topolino-ul lui deadea Mişa era un fiat italienesc original sută la sută sau unul modificat de el după legile mecanicii automobilelor numai de el ştiute. Îl văzusem cu vreo doi ani înainte la o expoziţie de maşini agricole, pe platoul asfaltat din faţa pavilionului expoziţional H de pe malul lacului Herăstrău, cocoţat în vârful unei combine, manevrând un volan enorm. Conducea cu dexteritate acea combină făcând în faţa spectatorilor care îl urmăreau cu gura căscată cercuri strânse printre celelalte exponate. Era cineva.

Şi acum iată-l cu maşinuţa lui verde, de două locuri, intrând în curte la noi. Topolino. A fost nevoie ca domnul Hoepfner să scoată din cuie o bucată de gard, dinspre stradă, care ţinea loc de poartă, fiindcă pe vremurile acelea de sărăcie curtea noastră nu mai avea propriu-zis poartă. Deadea Mişa a condus precaut maşina pe aleea destul de îngustă, până în fundul curţii, unde locuiam noi, şi a lăsat-o sub mărul cel mare. Bucata de gard a rămas, provizoriu, rezemată de bulumaci, până la plecarea oaspeţilor noştri. Doamna Peiu, timp de două zile cât a stat la noi familia Stefanski, n-a mai avut unde să arunce lighenele cu zoaie, adică sub măr. Iar eu mi-am petrecut ore bune, singur, în topolino, la volan, claxonând şi încercând să sucesc volanul. Ştiam că n-am niciun merit, dar aş fi vrut să mă vadă o lume întreagă, şi în particular Alla Peiu, că mi se dă voie să mă joc într-o maşină care, fiind a prietenilor noştri de familie, era ca şi a mea.

Apoi deadea Mişa a avut de făcut câteva drumuri în oraş şi în împrejurimi. Îmi amintesc că m-a lăsat de două ori în faţa Liceului Mixt, unde aşteptam să se afişeze, la intrarea principală, listele cu cei admişi în clasa a opta. N-a fost să fie în zilele acelea. Listele au fost lipite în geamul uşii abia după plecarea familiei Stefanski.

Abia după două decenii şi jumătate, la sfârşitul lui ’79, imediat după moartea tatei, i-am căutat la telefon pe vechii noştri prieteni ca să le dau vestea cea rea. Mi-a răspuns o voce de femeie, pe care n-am recunoscut-o. Am întrebat-o dacă era teotea Manea. Vocea s-a tulburat, mi-a spus „Aşteptaţi o clipă”, după care la telefon a venit deadea Mişa. Mi-a spus că teotea Manea a murit şi ea nu demult. Am dedus că femeia care îmi răspunsese la telefon era concubina sa. Şi atunci mi-am amintit de amărăciunea alor mei, cu mulţi ani înainte, pricinuită de aventurile unchiului Mişa, care îşi cam căuta fericirea prin alte bătături. Teotea Manea era distrusă. Ea, o femeie veselă din fire şi deschisă, discuta conspirativ cu ai mei, neagră de supărare, destăinuindu-se când deadea Mişa ieşea pentru câteva minute afară din casă, cu vreo treabă. Trăgea cu coada ochiului spre mine crezând că nu mă interesează ceea ce vorbesc între ei sau că, fiind vorba de chestiuni de-ale adulţilor, nu pot să le-nţeleg. Părându-i-se însă, în răstimpuri, că totuşi par să înţeleg, îmi adresa brusc câte unul din zâmbetele ei de vremuri bune, aşa că pe faţa ei, în timp ce îşi mărturisea necazurile, luminile şi supărările alternau.

Sunt sigur că viaţa ei n-a fost dintre cele mai fericite. Şi n-a avut nici copii. Din vina cui, nu ştiu. Dacă se putea găsi neapărat o vină. Aşa că priceperea şi pasiunea pentru mecanică a soţului ei, şi meticulozitatea şi precizia în exprimare, se poate spune că lui teotea Manea nu i-au folosit la nimic.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Regim de austeritate*

La alimentara din colţ penele de curent aruncau tot mai des întregul magazin în beznă. Şi nici lumina care venea prin vitrine de pe stradă nu mai putea salva situaţia: se cufundau în beznă nu doar magazinele ci şi străzi întregi. Obrăznicia vânzătorilor întrecuse orice limită: se întâmplase o dată să închidă un magazin în timpul unei asemenea avarii, împiedicându-i pe clienţi să iasă din magazin până la reaprinderea luminii ca să fie siguri că nu ies din magazin cu produse furate de pe rafturi. Până la urmă, dacă avaria se prelungea, aprindeau lumânări iar casele de marcat treceau pe regim manual. Casieriţele, deja obişnuite, se porneau să imprime bonurile dând cu sârg la manivele, ca la maşinile mecanice de socotit de pe vremuri, iar zgomotul era de-a dreptul sâcâitor.

Situaţia nu era nici acasă cu nimic mai roză. Când, la ora întoarcerii de la serviciu, se începeau să se audă dincolo de uşă paşi în număr mare tropăind pe scară în sus, era semn că liftul s-a înţepenit din nou între etaje din cauza unei pene de curent. Dar mai era şi lumina din casă, care ajunsese să se stingă de câteva ori pe zi, cu întreruperi mai lungi de o oră unele din ele; alimentarea cu gaz metan se oprea şi ea la fel de des. Se pare că statul avea de plătit datorii mari, ajungându-se astfel un regim de austeritate greu de suportat.

Când Andrei intră în lift, înainte să lase uşa să se închidă, o femeie tânără cu înfăţişare plăcută se ivi grăbită pe hol, venind de pe stradă.

— Aşteptaţi-mă şi pe mine, vă rog, i se adresă din mers. Şi Andrei observă cu plăcere zâmbetul ei jenat pe când făcea ultimii paşi spre lift, aproape alergând, în timp ce el, cu mâna stângă, împiedica uşa să se închidă. — Mulţumesc! spuse ea îmbujorată, cu respiraţia doar o idee înteţită, trecând pragul.

Andrei lăsă uşa să se închidă şi întrebă: — La ce etaj? Femeia îi răspunse încă îmbujorată de la efortul de a prinde liftul, pe buze cu ultima rămăşiţă a zâmbetului de mai înainte: — Apăsaţi pentru dumneavoastră. De unde el deduse că ea fie îl cunoştea şi deci ştia la ce etaj coboară, fie urca la ultimul etaj şi deci orice alegere a lui îi era şi ei convenabilă.

De ce doi oameni aflaţi într-un spaţiu strâmt evită să se privească unul pe celălalt, preferând să se prefacă interesaţi de tot felul de detalii ridicole de prin jur? Andrei întâlnise această întrebare într-o carte de sociologie citită recent. Răspunsul se pare că era: pentru că nimeni nu vrea să fie suspectat că ar avea intenţii sexuale în legătură cu cealaltă persoană din respectivul spaţiu. Posibil. În orice comportamentul persoanelor dintr-un lift, atunci când nu se cunoşteau, ăsta era într-adevăr. Lui Andrei tânăra femeie cu care urca acum în lift nu-i era cunoscută. Dacă ar mai fi întâlnit-o, cu siguranţă n-ar fi uitat o figură atât de agreabilă, cu o purtare atât de firească judecând-o chiar şi după măruntele gesturi pe care le observase la ea în timp ce intrase după el în cabină. Un cap mic şi drăgălaş, părul strâns sub o pălărie gri cu boruri înguste, înaltă aproape cât el, sobră şi elegantă — cam asta era ceea ce îi rămăsese în minte, acum când, comportându-se întocmai cum observase acel sociolog, Andrei privea prosteşte undeva pe alături. Cine să fi fost? O locatară pe care el să n-o fi observat totuşi de atâţia ani de când locuia în bloc? O simţea degajând o anume siguranţă în chip de indiciu că nu venea aici în vizită la cineva. Era calea ei de fiecare zi. Stăruia pe faţa ei — iarăşi atât cât putuse să observe în puţinele secunde cât tânăra femeie străbătuse holul de la parter iar el îi ţinuse uşa deschisă —, acea uşoară nerăbdare de a ajunge acasă după o zi obositoare de lucru. Nerăbdarea care îngloba în ea uşurarea de a te vedea în sfârşit acasă la tine.

Deodată liftul se opri între etaje şi în cabină se făcu întuneric, rămânând doar o geană de lumină spălăcită care venea de pe casa scării trecând prin geamul mat al uşii liftului. De bună seamă că nu era o surpriză dar lui Andrei i se păru nepermis să nu reacţioneze.

— Ah, iarăşi! exclamă revoltat. Şi în aceeaşi clipă fu conştient că revolta lui putea să treacă drept una de conjunctură, o minusculă farsă pusă în scenă pentru uzul tinerei şi necunoscutei sale însoţitoare.

— Deja ne-am obişnuit, spuse ea şi, în întuneric, Andrei simţi zâmbetul resemnat din vocea ei. Resemnat să fi fost oare? În definitiv, sociologia persoanelor aflate în spaţii strâmte trebuie să fi fost valabilă şi pentru ea: nu putea să treacă cu vederea faptul că se afla în acelaşi spaţiu strâmt împreună cu un bărbat necunoscut, nu cu mult mai în vârstă decât ea.

— Ce facem? vorbi Andrei, ca un adevărat om de acţiune. Încercăm să ieşim?

— Nu ştiu, spuse femeia. Dumneavoastră ce propuneţi?

Ei drăcie! Era plăcut că se aflau împreună, într-un acelaşi impas. Andrei simţea îl el voinţa şi ştia că deţine şi cheia rezolvării situaţiei. Oricât de efemer, el şi tânăra femeie era totuşi un cuplu.

Deschise cele două uşi ale cabinei şi se trezi faţă în faţă cu betonul gros şi vechi al planşeului dintre etaje.

— Asta ni se-ntâmplă de ani de zile! bombăni el în timp ce se pornea să facă ceea ce deja experimentase de nenumărate ori de când cu întreruperile de curent: se întindea cu mâna spre rola cu pivot din colţul din dreapta-sus al cabinei, care, apăsată, permitea uşii de metal să se deschidă.

Cabina se oprise cam la jumătatea distanţei dintre etaje: deschiderile către etajul de jos şi către cel de sus erau aproape egale: aveai de ales între a urca pe palierul de deasupra, şi a coborî pe palierul de dedesubt. Andrei luă o hotărâre pentru ei amândoi: să iasă pe palierul de dedesubt.

Coborî deci, sprijinindu-se cu mâna de podeaua murdară a cabinei şi continuă să bombăne:

— Ei asta s-au obişnuit să facă, iar noi ne-am obişnuit să tăcem şi să-nghiţim!

Ajuns pe palier, întinse, galant, spre tânăra femeie o mână sigură de care ea să se sprijine pentru a coborî, gest firesc, pe care sociologia spaţiilor (aproape) deschise nu numai că îl îngăduia ci îl şi recomanda. Şi ea la rândul ei făcu gestul firesc de a-i accepta mâna şi de a se sprijini de ea pentru a coborî din cabina încremenită între etaje. Coborî graţioasă şi zveltă, îşi retrase deloc ostentativ mâna şi porni să urce treptele alături de el.

— Măcar atâta lucru ar putea să facă, vorbi Andrei, revoltat în continuare, să renunţe la nenorocitele astea de întreruperi o oră sau două, cât se-ntoarce lumea de la serviciu! Nu mai mult! Ce-i aşa de greu? Dar toate mizeriile astea ni se-ntâmplă fiindcă nimeni nu protestează!

— Da, spuse femeia, într-adevăr nimeni nu protestează. Dar credeţi că s-ar schimba ceva dacă am protesta?

Urcau alături unul de celălalt, fără niciun efort.

— Nu ştiu, spuse Andrei oţărât. Ar trebui să protestăm! Cât de cât!

Spunând asta se simţi plin de o vitalitate masculină care îl făcu să se simtă mai puternic şi mai liber ca niciodată. Chiar că ar fi protestat dacă în loc să urce scara, ar fi coborât-o, ar fi ieşit în stradă şi s-ar fi dus apoi, împreună cu alţi revoltaţi, la Întreprinderea Regională de Electricitate. Ar fi fost un drum lung de făcut alături de necunoscuta lui colocatară, înaltă aproape cât el, graţioasă, cu paltonul ei croit pe talie şi, fără nicio îndoială, cu pasul uşor şi la fel de graţios ca ea toată.

Dar ajunse la uşa apartamentului său, mai bombăni încă ceva pentru ultima oară în timp ce îşi scotocea buzunarul în căutarea cheilor, iar tânăra femeie continuă să urce şi se pierdu undeva pe la unul din etajele de sus. Rămânea senzaţia minunată a atingerii mâinii ei moi dar nu lipsite de o anume fermitate. Şi călduţe, în ciuda frigului de afară.

***

^*Din volumul de povestiri Visul Văduvei

Iernile cu zăpadă*

După zile de viscol şi de ninsoare, când pacea se aşternea în zori, sub un cer cenuşiu, peste rotunjimile pufoase ale troienelor din curţi, venea vremea bătăliilor cu bulgări şi a cazematelor. Mă aşteptam ca după şcoală să vină la mine Titi Savu. În aşteptarea lui, ridicam deja în curte cazemata cam în dreptul locului unde vara creşteau crinii portocalii ai domnului Hoepfner. Rostogoleam bulgări şi, după ce ajungeau destul de mari, îi aşezam în semicerc unul lângă altul şi unul peste altul, iar unii ajungeau atât de grei că abia puteam să-i mai ridic. Apoi umpleam cu zăpadă rosturile dintre bulgări şi bătuceam bine peste tot cu palma îndesând zăpada pentru ca zidul să fie cât mai neted şi mai solid. Iar la piciorul zidului de zăpadă, în marginea din dreapta, ca să-mi fie la îndemână, aveam grijă să-mi fac o rezervă de bulgări pe care îi aşezam în piramidă precum ghiulelele pe postamentele de marmură, la piciorul tunurilor memoriale. Dacă Titi Savu nu venea la mine după şcoală, puteam să mă joc la fel de bine şi singur, la fel ca şi alte dăţi. Ridicam încă o cazemată, în contul lui, faţă în faţă cu prima şi, onest din fire, o făceam la fel de solidă. Mă întorceam însă la cazemata mea şi, pândind momentul prielnic, atacam cu toată rezerva de bulgări, într-o cadenţă, ziceam eu, infernală, cu toată înverşunarea pe care mi-o puteam stârni, ţintind un acelaşi loc dintr-o margine a cazematei pentru a şubrezi locul prin lovituri repetate şi a-i provoca inamicului stricăciuni pe cât posibil decisive. Iar dacă Titi Savu venea totuşi, el sau altul, furia mea războinică se ogoia mult mai repede pentru că distrugerea totală a inamicului n-o mai puteam concepe, aşa cum o vedeam, fără nicio reticenţă, în cazul unui inamic închipuit.

Dar cazemata se dovedea a fi la fel de prielnică şi fără bătălii. Când rămâneam singur, incinta ei scobită îmi dădea un sentiment de siguranţă. Mă simţeam acolo ocrotit prin propriile-mi puteri. Eu eram ziditorul cazematei şi propriul meu ocrotitor. Cu cât cazemata era mai înaltă şi mai solidă şi totodată mai scobită cu atât sentimentul meu de siguranţă în interiorul acelei scobituri era mai puternic. Era spaţiul meu privat, indiferent al cui era pământul de dedesubt, de care nu era nevoie de un efort prea mare să fac abstracţie. Pământul avea să redevină al proprietarului abia după topirea zăpezii şi dispariţia cazematei. Dar asta avea să se întâmple în vremuri îndepărtate, hăt la primăvară. Acum însă, pe vreme de iarnă, eu eram stăpânul absolut.

Scurmam în zăpadă, împins de curiozitate să ajung la pământ, la firele de iarbă uscate, de anul trecut, să redescopăr vara vacanţei mari care trecuse de mult, să descopăr cât mai multe din trecutul care mă fascina, sau poate ceva nou din acel trecut, care scăpase până atunci observaţiei mele. Dar sub ultimul strat de zăpadă, mai cu seamă atunci când iarna se apropia de sfârşit şi în aer simţeam deja respiraţia primăverii, dădeam uneori de câte o grotă miniaturală cu o pardoseală subţire de gheaţă transparentă, sub care se puteau vedea mici bule de aer în apa strânsă acolo din topirea zăpezii la atingerea trupului căldicel al pământului. Un curent abia vizibil împingea acele bule imprimându-le mişcări microscopice sacadate către o destinaţie necunoscută. Iar printre bule se putea vedea colţul firelor de iarbă abia răsărite, scufundate în acea peliculă de apă limpede şi pură, îndoite, fire vii în ciuda gerului şi a luminii sărace. Vedeam astfel, în acel glob de cristal, primăvara născândă, primăvara in nuce, vedeam viitorul care mi se arăta numai mie, în timp ce alţii, eram sigur, nu vedeau în jur decât iarna. Semnele ascunse ale primăverii mi se dezvăluiau doar mie şi socoteam că mi se cuvin drept răsplată a curiozităţii mele. Mă ridicam din scobitura mea în zăpadă îmbujorat, înfierbântat şi orbit de strălucirea zăpezii sub soarele de sfârşit de iarnă.

Dar în ciuda presimţirii primăverii, nu mă despărţeam de iarnă cu inima uşoară. Fiindcă până la iarna următoare mai aveam de trăit o viaţă. În ultimele ei zile încercam să reţin iarna măcar încă un pic, măcar încă două zile, sau măcar încă o zi. Pe o moviliţă din curte îngrămădeam ultimele resturi de zăpadă adunată de prin jur şi îmi încropeam un mic derdeluş, vestigiul de adio al iernii, pe care mă dădeam cu sania, pe o pârtie nu mai lungă de un metru şi jumătate sau doi, după care botul săniuţei mele se împotmolea în noroiul strălucitor şi primăvăratic de la piciorul derdeluşului. Şi deşi din el se ridica un iz ademenitor de primăvară, încă nu eram pregătit sufleteşte să mă întâlnesc cu ea, cu primăvara.

Dar, mai mult decât cu iarna reală, mă desfătam cu o poză de iarnă pe care o aveam, în culoare sepia, ruptă dintr-un almanah, între timp pierdut. Păstram fila undeva în comoara mea de hârţoage. Şi fiindcă dădeam de ea destul de rar, poza îmi apărea cu atât mai fermecătoare de fiecare dată. Înfăţişa o margine de pădure, cu mesteceni, brazi şi sălcii pletoase în prim-plan, aplecate peste un pârâu cu apă lină venind din adâncul pădurii, printre maluri albe de zăpadă, şi copacii toţi parcă dormeau şi visau sub o povară diafană de zăpadă proaspăt căzută. Era o margine de pădure prea sofisticată pentru a fi din natura sălbatică şi prea sălbatică pentru a fi o margine de parc. Totul era efemer în acea fotografie: zăpada de pe maluri, care atingea acum faţa întunecată a apei, avea să se topească aşa cum se topeşte de fiecare dată prima zăpadă; dantelăria fină a zăpezii de pe ramuri avea să se scuture dispărând în unda apei. Dar fotografia le făcea să dureze veşnic. Căutai cu ochii o bancă pe sub sălcii, şi te aşteptai s-o găseşti acoperită de zăpadă, dar nu era niciuna. Căutai o cărare care să se afunde în adâncul pădurii dar, dacă fusese vreuna, zăpada ştersese orice urmă de ea. Şi în general, aveai toată libertatea să-ţi imaginezi orice incursiune în acea iarnă feerică imortalizată pe o filă de almanah.

Am rămas până astăzi la fel: gata să mă las sedus de priveliştile fotografice şi picturale mai mult, poate, decât de cele reale.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

La cinematograf, pe bulevardul Regina Elisabeta*

Verişoara mea Valea, de vreo optsprezece ani, cu zece ani mai în vârstă decât mine, m-a luat în oraş să vedem un film. M-a întrebat ce fel de film vreau să văd, de aventuri, poliţist sau o poveste. Grea alegere. Pe bulevardul Regina Elisabeta era foarte multă lume şi foarte multe cinematografe şi trebuia să mă hotărăsc repede. Am optat pentru poveste — o alegere făcută cu oarece îndoială în suflet, trebuie să recunosc, pentru că puteam să ratez un alt film la fel de bun sau poate chiar mai bun. Verişoara mea m-a luat de mână în dreptul Cercului Militar şi am traversat bulevardul către cinematograful Victoria. Câteva clipe cât a durat traversarea mi-am întors privirea în josul bulevardului şi m-am înspăimântat de puzderia de maşini care urcau în viteză spre noi. Acasă la Câmpina, pe strada mea, abia dacă trecea câte o maşină la câteva minute... Îmi amintesc, la începutul filmului, de o furtună puternică undeva la şes, în America, şi de o fată cam de vârsta mea, poate un pic mai mare, peste care s-a prăvălit rama unei ferestre. Pe fată o chema Dorothy. Apoi o tornadă a luat pe sus coliba de lemn în care se afla Dorothy şi a tot dus-o răsucind-o ca pe o cutie de carton luată de ape. Fata se uita pe fereastră şi vedea cum o cotoroanţă îmbrăcată în negru zboară şi ea odată cu casa călare pe o bicicletă şi pedalează repede-repede aţintind-o pe Dorothy cu o privire rea, amintindu-mi de visele mele de la Chişinău, când zburam la rândul meu pe tricicletă înălţându-mă peste acoperişul casei unde locuiam. Apoi casa din film a aterizat undeva într-o ţară minunată şi deodată filmul a devenit color şi toată lumea din sală a scos la unison un oftat de surprindere şi de uşurare. Iar în zori toată lumea a văzut ieşind de sub casă o pereche de picioare îmbrăcate cu ciorapi cu dungi albe şi roşii: picioarele vrăjitoarei celei rele, pe care casa o omorâse în cădere...

A fost o zi încântătoare, ca şi, după aceea, momentele când îmi reveneau în amintire minunatele întâmplări prin care trecuse o fată din America, pe nume Dorothy.

Apoi filmele americane au dispărut din cinematografe pentru multă vreme şi în locul lor au început să ruleze doar filme cu faptele de vitejie ale bravilor ostaşi sovietici în Marele Război pentru Apărarea Patriei în lupta lor pentru alungarea cotropitorului nazist. Şi altele asemenea.

Abia peste vreo douăzeci şi cinci de ani, după ce îi cumpărasem fiicei mele o mulţime de cărţi cu poveşti şi îi citeam din când în când din ele, crâmpeie din acel film rămase în amintirea mea au prins viaţă, au venit să se aşeze cap la cap şi am realizat ce film văzusem în copilărie împreună cu verişoara mea Valea: Vrăjitorul din Oz.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Moneda de argint*

Ne aflam în vizită la sora mamei din Bucureşti, teotea Niunea, în apartamentul acesteia de pe strada Cazărmii, la început de decembrie. Dimineaţă, încercând să mă încalţ, am constatat că piciorul nu-mi mai intră în gheată. Mama s-a prefăcut mirată şi a spus:

— Ia să vedem, care-i cauza? Te pomeneşti că o fi ceva înăuntru!

Băgând mâna în gheată, am dibuit înăuntru ceva rece, metalic. Era o monedă mare, groasă şi grea, cum nu mai văzusem până atunci.

— Asta ţi-a adus-o Moş Nicolae, a spus mama.

A fost primul Moş Nicolae de care îmi amintesc. Unchiu-meu Serghei, la care ţineam mult pe vremea aceea dar care s-a dovedit mai târziu a fi un fanfaron cu ştaif a avut grijă ca eu să aflu neîntârziat că el a fost moşul cel darnic.

Moneda înfăţişa pe avers capul regelui Mihai, din profil, iar pe revers îl înfăţişa pe Ştefan cel Mare, îngenuncheat, închinând o biserică. Era o monedă de argint, cu adevărat grea, care în anii următori a devenit mândria micii mele colecţii de bani. Până într-un an când, încolţiţi de nevoi, ai mei au găsit un colecţionar şi au vândut-o cu treizeci de lei, cam atât cât câştiga tata în două zile ca funcţionar la Întreprinderea Comunală.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Întoarcerea de la castelul Peleş*

La castelul Peleş de la Sinaia am fost în 1950, cred, într-o excursie organizată de Întreprinderea Comunală. Cu camionul: aşa era obiceiul muncitoresc al timpului. Pe platforma camionului se aşezau scaune luate de prin birouri şi în rest, pe toate curbele acelea mortale de pe drumul de la Câmpina la Sinaia se ţinea fiecare cum putea şi de ce putea...

Primul lucru pe care mi-l amintesc după sosirea la castel a fost aşteptarea în faţa uşii, o uşă lipsită de orice fast, din aripa mai modestă dinspre nord, în vecinătatea căreia, ni s-a arătat, se afla, la subsol, iată, bucătăria regală, din care se vedeau doar luminatoarele de sticlă mată, chiar la piciorul zidului. Apoi am intrat cu grupul şi a trebuit să ne alegem cu toţii, acolo în hol, papuci de pâslă, cu elastic la spate, pe care — distracţie mare — să-i tragem peste încălţări. După care, sub îndrumarea şi cu explicaţiile ghidului, a început periplul prin castel, dintr-o încăpere într-alta, dintr-un coridor într-altul, de pe o scară pe alta — sărăntocii proletari împiedicându-se în papucii de pâslă şi hihăind în luxul orbitor al palatului regal.

Îmi amintesc de un hol impresionant unde grupul s-a oprit şi toate capetele s-au dat pe spate ca să vadă cum holul taie pe verticală etaj după etaj şi sfârşeşte la o înălţime ameţitoare cu un acoperiş de sticlă mată susţinut de un grilaj, dincolo de care nu mai era decât lumina de afară. Ghidul s-a dus să apese pe un buton şi acoperişul de sticlă a glisat lin, c-un zgomot de biluţe rostogolite, într-o parte, dând la iveală seninul cerului albastru. Oooo! a ieşit din toate piepturile o exclamaţie de neţărmurită încântare. Eram cu toţii în adâncul unui puţ fermecat contemplând cu gura căscată mirifica dantelărie de artă miniaturală care acoperea toţi cei patru pereţi ai înaltului hol: reliefuri, abanos, statuete, încrustaţii, console, aur, sculpturi de mici dimensiuni. Ghidul ne-a spus: „Închipuiţi-vă acest hol fără toate aceste decoraţiuni. Aşa a fost la început. Dar regele Carol I a plecat la un moment dat într-o călătorie mai lungă şi, în lipsa lui, miniştrii din palat au vrut să-i facă o surpriză. Aşa că la întoarcere, după nu ştiu câte luni, Carol I a găsit holul aşa cum îl vedeţi acum.” Regele Mihai I, cu care mă încăpăţânam să cred că semăn la chip, trebuie să fi călcat, copil fiind, pe toate aceste covoare somptuoase pe lângă care păşeam acum noi, grupul proletar, ocolindu-le cu evlavie. Am trecut printr-o încăpere în care un izvor susura curgând pe un perete de marmură uşor înclinat. Un alt Oooo! de uluire a ieşit fără voie din piepturile grupului nostru în timp ce un alt grup trecea în sens invers prin încăpere, oarecum abătut şi, îndreptându-se spre ieşire, se pregătea să se despartă de comorile regale. „O sută şaizeci de camere are castelul! Închipuiţi-vă! O sută şaizeci! Mai mult ca sigur că niciunu’ din ei, vreau să zic din membrii familiei regelui, nici nu ştia cum arată multe din camerele alea. Adică nu intraseră în ele niciodată, asta vreau să spun! Cum po’ să locuieşti în o sută şaizeci de camere?! Noi n-o să vizităm decât o mică parte din ele, vă daţi seama!... Uite, aicea — ne-a spus ghidul, şi ne-a arătat un secrétaire — Carmen Sylva îşi scria poeziile. Chipurile! În realitate — toată lumea ştie, nu-i niciun secret — poeta de viţă regală apela fără nicio jenă la serviciile marelui poet Mihail Eminescu. El îi scria poeziile, şi ea doar le semna.” Lumea a dat ocol fără o vorbă secrétaire-ului, hlizindu-se. Unii şi-au închipuit-o, probabil, pe regina Elisabeta şezând cu fundul ei mare la pupitru, iar pe Eminescu şi l-au închipuit îmbrăcat în negru, efigie cu negre plete, stând, rece, în picioare în faţa ei, c-un cot rezemat de secrétaire-ul acela, cu papion negru la gât şi dictându-i reginei versurile...

„Ştiţi cât cântăreşte vaza asta? a întrebat retoric ghidul nostru proletar după ce-am ajuns într-o altă încăpere. Treizeci şi şase de kilograme! Şi vă daţi seama din ce-i făcută această vază, nu? Că doar se vede! Aur masiv! Treizeci şi şase de kilograme de aur masiv! La ce le-or fi trebuit atâta bogăţie! Că tot s-a ales prafu’ de ea!” Grupul din care făceam parte şi-a continuat drumul. Ghidul nu mai contenea cu ironiile şi cu înţepăturile la adresa familiei regale, dar toate acele ironii şi înţepături cădeau cumva în gol. Lumea era complet absorbită de ceea ce vedea.

„Iată unde nu se duce regele cu maşina!”. Bancuri răsuflate. Proletarii au intrat, călcând cu papucii de pâslă pe gresia aurită, în sala de baie de lângă apartamentul regal, cu porţelanurile ei alb-strălucitoare, mângâind cu privirea alămurile aurite ale robinetelor de care familia regală nu se mai atinsese de vreo doi ani. Un tip din grup a zis, hâtru: „Vreţi să mă lăsaţi două minute singur, am o mică problemă.” Ceilalţi au râs în deplină solidaritate, dar ghidul a făcut opinie separată: „Vă rog, tovarăşi, să vă păstraţi în limitele bunei-cuviinţe! Pe seama inegalităţilor sociale nu se glumeşte, şi mai ales când sunt strigătoare la cer, ca aicea!”... A mai fost salonul florentin, salonul maur, sala de teatru, mică şi cochetă, cu catifeaua ei albastră, de o intimitate irezistibilă. „Vă rog să nu vă aşezaţi pe scaune... Gata, s-a văzut tot?” Nu, nimeni nu văzuse tot. Era greu să admiţi că vizita s-a încheiat şi că te desparţi de minunile detestate ale palatului regal de la Sinaia.

Vremea era superbă, aer căldicel, o adiere de primăvară, cerul era înalt şi sticlos, dar m-am întors cu inima strânsă în casa noastră de pe strada Filimon Sârbu, ca pescarul din basm în vechea lui casă după ce peştişorul de aur îi luase tot ce-i dăduse până atunci după cerinţa lui neobrăzată ca peştişorul să-i fie neveste-si slugă. Nu avusesem nicio pretenţie neobrăzată, dar ispăşeam o vină, nu ştiu ce fel de vină, pentru casa noastră care arăta ca un bordei după minunăţiile văzute la castelul Peleş. Şi multe zile încă după aceea aveam să trăiesc cu amărăciunea în suflet că sorţii nu ne hărăziseră ceea ce şi noi meritam, poate.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Masa şchioapă*

Tata avea un coleg de serviciu, domnul Mereuţă, la fel de scund şi de slab ca şi tata, un pic cocârjat şi, în pragul pensionării, cam lipsit de vlagă. Purta ochelari cu lentile groase, iar ochii îi zâmbeau tot timpul blajin şi obosit. Când mergeai lângă el pe stradă, rămânea mereu în urmă şi poate de aceea îşi ţinea braţele un pic întinse înainte ca pentru a te reţine, în chip de rugă mută să nu profiţi de vitalitatea ta şi să-l părăseşti luând-o repede înainte. La birou, purta mânecuţe negre de serj, cu elastic la ambele capete, peste mânecile hainei. Aşa ceva nu mai văzusem decât în caricaturile de prin reviste, ca semn distinctiv al birocraţilor-scribălăi, înfieraţi pentru că ţineau în loc societatea democrat-populară în avântul ei spre comunism. Domnul Mereuţă însă era un om pragmatic şi considera că orice funcţionar trebuie să-şi protejeze mânecile hainei atâta vreme cât nu câştigă îndeajuns pentru a-şi putea permite un sacou în fiecare an.

În vechea lui locuinţă de pe strada Mărgăritarului, la o casă distanţă de colţul cu strada Griviţei, domnul Mereuţă avea o masă veche pe care a hotărât să i-o dăruiască tatei, poate pentru că lui nu-i mai era de niciun folos. Aşa se face că într-o zi de primăvară tata şi cu mine am ajuns la acea locuinţă, am căpătat masa şi, ţinând-o el de-un capăt, eu de celălalt, am cărat-o pe jos, cale de mai multe străzi, până acasă, pe strada Filimon Sârbu. Mama a hotărât că trebuie aşezată la perete, în colţul dinspre fereastră. Şi acolo a rămas pentru toţii anii care au urmat, până la mutarea lor în altă locuinţă. Era o masă fără luciu, maro spre negru, cu picioare strunjite, cu discuri şi bulbi la capete. Partea proastă era că unul din bulbi era mâncat de cari atât de tare că masa nu suporta pe piciorul acela nici măcar propria-i greutate. Am avut însă norocul să găsesc un ciot de bară de lemn care s-a potrivit mănuşă în locul acela, şi încă o dată noroc să găsesc un piron îndeajuns de mare ca să pot fixa cu ajutorul lui ciotul de bară la piciorul amputat. Am vopsit apoi ciotul cu ulei maro şi a fost o încântare pentru mulţi ani de atunci înainte.

Reluând o veche tradiţie, pe masă şi-au regăsit locul, într-un colţ revistele vechi, într-alt colţ caseta mamei cu lucruri pentru cusut, de lemn lăcuit şi peretele frontal fasonat în chip de cotoare de volume aşezate unul lângă altul pe un raft, iar capacul tot în chip de volum, ceva mai mare, şi în sfârşit, pe un al treilea colţ setul de foarfeci: foarfecele mare, pe care mama îl folosea la croitorie, foarfecele pentru hârtie, pe care îl foloseam eu, forfecuţa pentru unghii şi, la urmă, stricând „scara măgarului”, pila de unghii. Toate aşezate pe o faţă de masă pe care mama se îngrijea s-o păstreze mereu curată. Dimineaţa, razele soarelui îşi făceau loc prin verdeaţa copacilor şi, la o anumită oră, aprindeau un licăr de nichel pe lama foarfecelui mare. Ordinea şi sărăcia nu erau, iată, incompatibile.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Plânsul mamei*

Când a murit Costea, soţul verişoarei mele Roza, ne-am dus la înmormântare la Bucureşti. Aveam zece ani. La cimitir, cortegiul funerar, destul de numeros, s-a îndreptat spre locul de îngropăciune, în timp ce mama a rămas cu mine la o oarecare distanţă pentru a mă proteja — considera ea — de emoţia coborârii în groapă. Eram doar noi doi, mama şi cu mine, şi mama stătea în picioare, cu spatele spre uşa închisă a unei clădiri nu mai înalte decât o casă obişnuită, cu o singură treaptă care ducea la ea, iar eu stăteam în faţa ei. Amândoi priveam într-o parte, spre stânga mea, la lumea adunată în jurul gropii, undeva departe de noi, la piciorul gardului lateral al cimitirului. Când sicriul cu Costea a fost coborât în groapă, verişoara mea Roza a scos un răcnet care a răsunat pe toată întinderea cimitirului. Mama a început să plângă, dar pentru mine era un lucru îngrozitor ca mama să plângă. M-am lipit de ea şi am implorat-o să înceteze. Mama a spus, în chip de explicaţie:

— Roza, care-i atât de tare de felul ei... M-a luat prin surprindere. Gata, nu mai plâng... E atât de tare, şi uite că... Nu mă aşteptam. Gata... Gata, uite, nu mai plâng.

A respirat adânc şi şi-a şters cu degetele lacrimile de pe obraz.

O ştiam dinainte şi am verificat-o şi cu alte ocazii: îmi era imposibil să suport plânsul mamei. Tot aşa cum nu puteam să suport nici râsul ei, înainte de plecarea noastră de la Chişinău, atunci când era provocat de glumele oamenilor din anturajul nostru şi care mie îmi erau străini.

Recent, adică la câteva decenii după înmormântarea aceea de pe vremea când aveam zece ani, am vizitat, din pură curiozitate, cimitirul armenesc de pe şoseaua Pantelimon. Am păşit agale pe aleea centrală şi m-am oprit în faţa capelei. O singură treaptă urca până la uşă. Un vârtej al amintirii s-a ridicat din străfundurile copilăriei şi m-a învăluit pe neaşteptate clătinându-mi tot trupul. Pe acea unică treaptă mama izbucnise în plâns şi apoi îşi ştersese lacrimile cu degetele. Mi-am întors privirea spre stânga şi am văzut gardul. Se schimbaseră doar distanţele. Aşadar aici era. M-am apropiat încet de gard şi m-am oprit în faţa unei cruci înclinate şi pe jumătate îngropate. Atunci am aflat că pe Costea, soţul verişoarei mele Roza îl chema de fapt Kalust.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Notaţii literare (VI)

Personaje fabricate

Un personaj fabricat sută la sută are puţine şanse să convingă pe o întindere de mai multe pagini, într-o construcţie elaborată. Pentru că gândurile sale, gesturile sale, trăirile şi faptele sale vor fi probabil lipsite de consistenţă în lipsa unui prototip real. E adevărat că într-o povestire scurtă un personaj poate să fie inventat în totalitate (pentru a sluji o idee, să zicem), dar asta numai pentru că scurta „străluminare” din viaţa sa pe care o înfăţişează autorul în acest caz nu îl obligă să pună în concordanţă între ele părţile constitutive ale personalităţii personajului pentru a-i da coerenţă şi deci credibilitate. Pe de altă parte, chiar şi atunci când avem impresia că dăm viaţă unui personaj perfect imaginar vom regăsi în el, la o analiză mai atentă, gesturi, cuvinte, gânduri ale unor oameni din viaţa reală, pe care i-am cunoscut. De aceea, personajul pe care l-am crea în cazul când ne-am ambiţiona să-l inventăm sută la sută ar împrumuta volens nolens trăsături de la o sumă de persoane reale, care cu greu s-ar putea constitui într-un personaj-conglomerat plauzibil. (Dar, mă rog, postmodernismul, care s-a dispensat de coerenţă, îşi construieşte credibilitatea în moduri proprii, şi cultivă decompoziţia, deconstrucţia, intertextualitatea, ar putea să încununeze un asemenea procedeu cu virtutea literară cum laude.)

Dar dacă ar fi să acceptăm necesitatea consistenţei personajului, cine ar fi persoana cea mai la îndemână care să servească drept prototip dacă nu propria noastră persoană?

În treacăt fie zis, câteva dintre proiectele mele literare stagnează pentru că în ceea ce mi-am propus să construiesc nu mă regăsesc pe mine însumi, iar alte prototipuri care să servească ţinta propusă nu am găsit încă.


Poezie „obiectuală”

Unii prieteni au dezaprobat stilul meu de a fotografia, sau mai exact de a încadra subiecţii, cu persoane nu în prim-plan, cum se obişnuieşte, ci mai degrabă în plan îndepărtat, şi nu în centrul cadrului ci la baza acestuia sau într-o poziţie laterală, restul fiind ocupat de „împrejurime”, În speţă de natură, ca obiect mărturisit al interesului. Asemenea detalii dezvăluie ceva, nu pot să neg. Ceea ce dezvăluie ar putea fi, într-adevăr, o anume minimalizare a prezenţei persoanelor în dauna împrejurimii. Dar fotografierea este nu numai un act de imortalizare a subiecţilor în folosul acestora ci şi unul de contextualizare. Pe care o realizează fotograful şi nu altcineva. În lipsa contextului, subiectul nu spune mare lucru despre diacronia sa.

Îmi amintesc de o caricatură dintr-un almanah de după sfârşitul războiului, dintr-o perioadă foarte instabilă, mai ales politic, când dictatura comunistă era pe cale să se instaureze. Un bărbat în costum şi cravată, şezând pe un scaun şi strângând în braţe o servietă, cu aerul că în secunda următoare o va lua la fugă, i se adresează unui fotograf din faţa sa: „Pozează-mă repede cât mai sunt încă ministru!” Hazul stătea desigur în lipsa de pe figura personajului a oricărei peceţi a ministeriatului său şi deci în totala volatilitate a demnităţii pe care el şi-o dorea imortalizată.

Dacă împrejurimea ocupă în preferinţele mele fotografice un loc privilegiat, este pentru că pe ea o simt ca pe o extensie a emoţiei mele, care mă determină să aleg un anume moment şi un anume loc pentru realizarea fotografiei. Şi mă aştept ca subiecţii să se ralieze, cel puţin pe durata minimă a fixării cadrului, axiologiei mele fotografice.

La fel, există o poezie care alege contextualizarea, „împrejurimea” eului creator pentru a-i exprima emoţia momentului într-un mod mai convingător decât ar putea-o face descrierea directă a emoţiei: lăuntricul alege să se exprime prin obiectele înconjurătoare. Şi, trebuie să mărturisesc, preferinţele mele se îndreaptă spre o asemenea poezie.

Explicarea filmelor*

De cele mai multe ori nu înţelegeam nimic din filmele de dragoste. Ieşind de la cinematograf, în timp ce ne îndreptam spre casă o rugam pe mama să-mi povestească filmul tocmai vizionat. Puneam întrebări peste întrebări, şi mama, care nu era chiar răbdarea întruchipată, îmi răspundea pe îndelete. „Da’ ea de ce-a făcut aşa?” „Păi pentru că-l iubea, tu n-ai înţeles?” „Da’ el de ce-a omorât-o?” „Din gelozie! Pentru că-l înşela!” „Cum adică îl înşela?” „Aşa. N-ai văzut că se-ntâlnea pe-ascuns cu bărbatul celălalt? Ăla mustăciosu’. Ea era măritată cu el şi totuşi se-ntâlnea cu altcineva.” „Şi celălalt, ăla cu chelie, ăla cine era?” „Ăla nu era decât un simplu chelner.” „Şi atunci ce căuta la ei acasă?” „Păi era trimis de la restaurant să-i servească la petrecere.” „Aveau acasă petrecere cu chelner la masă?” „Aşa era înainte la casele mari. Dădeau petreceri acasă şi fiindcă n-aveau destule slujnice, chemau chelneri de la restaurant şi bineînţeles că îi plăteau. Da’ nu numai pentru că n-aveau slujnice. Chelnerii erau pe-atuncea mai stilaţi, nu ca astăzi!” „Dar aia tânără care umbla cu copilul de mână după ea, aia cine era?” „Aia era sora ei. Ea a văzut ce s-a-ntâmplat acolo pe verandă, când a venit pe neanunţate acasă la ei, şi s-a dus să anunţe poliţia. Dar era prea târziu.”... Şi tot aşa, până ajungeam acasă, şi eu încă mai puneam întrebări.

La unele scene dramatice, cu crime, cu tortură, cu execuţii, mama întorcea spre mine capul în întunericul sălii, mă privea cu coada ochiului şi se apleca să-mi şoptească la ureche: „Dacă ţi se pare că-i greu de suportat, gândeşte-te că nu-i ceva real. Eu aşa fac. Îmi spun: Asta nu-i real. Nu-i decât film.”

Mulţi ani mai târziu, când eram deja la casa mea şi mama se afla în vizită la mine, îmi amintesc că ne uitam amândoi la o dramatizare pentru televiziune a nuvelei lui Gogol „Însemnările unui nebun”, cu Dumitru Furdui în rolul lui Poprişcin. La un moment dat, spre final, când eroul ajunge la casa de nebuni, pe care o lua drept Spania, şi apare cu faţa şi părul şiroind de apă în urma unei băi reci administrate de îngrijitorii spitalului, şi spune plângând: „cancelarul m-a croit de două ori cu băţul peste spinare şi m-a durut atât de tare că era cât pe-aci să ţip, dar m-am abţinut”, mama a făcut o grimasă de exasperare, a spus „Nu mai pot să suport!” şi a ieşit intempestiv din cameră... Povaţa ei cum că scena nu-i reală şi că totul nu-i decât film nu i-a mai fost de folos.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Şanse*

În holul dispensarului unii pacienţi se uitau la televizor, în timp ce alţii stăteau de vorbă cu glas scăzut. Se transmitea o dezbatere aprinsă pe tema turului întâi al alegerilor prezidenţiale, care tocmai se încheiase. Televizorul era fixat în perete cu un braţ gros de metal, chiar sub tavan, ca în camerele din hotelurile ieftine, într-un intrând al holului a cărui fereastră dădea într-o curte interioară. Surprinzător, bolnavii se arătau interesaţi de talk-show. Şezând pe un scaun lipit cu speteaza de peretele lateral, Bogdan Petrovici îşi mută privirea de la ecran la peretele din faţa sa. Peretele era complet gol, vopsit cu un lavabil crem-portocaliu. Ceilalţi pereţi erau la fel de goi. Se gândi că bolnavilor nu le pria, pesemne, să ştie cât e ora. Aveau în schimb la dispoziţie o măsuţă rotundă plină cu reviste de divertisment, care arătau, toate, timpul trecut şi ferfeniţit al ieşirii de sub tipar.

Se ridică şi se duse la dozatorul de apă plată din apropierea televizorului. Extrase din distribuitor un pahar de plastic, se gândi o clipă sub care din cele două robinete să pună paharul şi alese să ia apă rece. În timp ce paharul se umplea sub robinet se gândi că poate se plasase fără să vrea în centrul atenţiei celorlalţi pacienţi. Cu paharul plin, se îndreptă de spate şi se întoarse cu faţa spre hol. Privirile pacienţilor erau îndreptate peste capul său, spre ecran. Dar nu, nu toate: întâlni o privire care îl urmărea cu simpatie. Era un bărbat, mai învârstă chiar decât el, poate de şaptezeci şi cinci de ani. Şedea pe scaun sprijinindu-se cu palmele puse una peste alta pe mânerul curbat al bastonului proptit vertical şi ferm în podea, şi îl privea ţintă c-un zâmbet prietenos. Bogdan Petrovici sorbi din pahar şi se întrebă dacă alesese bine robinetul, fiindcă apa era mai rece decât se aşteptase.

În clipa aceea doctorul ieşi pe hol şi îi rosti numele poftindu-l în cabinet. Se grăbi să bea apa aceea rece şi, c-un gest preocupat, aruncă paharul gol în coşul de la piciorul dozatorului.

Când ieşi din cabinet lumea din hol continua să se uite fix la televizor în timp ce vocile metalice ale personajelor de pe ecran umpleau holul crem-portocaliu c-un zumzet care îi era indiferent. Îşi luă haina din cuier, traversă holul încheindu-se, spuse „Bună seara” şi ieşi. Coborî scara până la parter şi deschise uşa de metal care dădea în stradă. În clipa aceea văzu ploaia de afară împestriţând faţa unei băltoace de pe trotuar şi îşi dădu seama că uitase umbrela. Urcă scara înapoi, intră hotărât în holul pe care îl străbătu cu pas energic şi îşi luă umbrela, încă umedă, pe care o lăsase pliată, atârnată de speteaza unui scaun, într-o zonă umbrită din intrândul holului, în spatele televizorului. Traversând holul încă o dată, ochii i se încrucişară din nou cu privirea râzătoare a bărbatului în vârstă care şedea cu palmele puse una peste alta pe mânerul al bastonului. Bărbatul schiţă un gest ghiduş ca şi cum s-ar fi scuzat că nu îi atrăsese atenţia de la început că pleacă fără să-şi ia umbrela. Bogdan Petrovici îi răspunse c-un zâmbet la fel de prietenos.

Ieşi în stradă, de astă dată definitiv, deschise umbrela şi îşi simţi pieptul umplându-i-se de bucurie că rezultatul consultaţiei îi mai dădea încă destule şanse.

***

^*Din volumul de povestiri Femeia din metrou