Mi se părea pe vremuri că oricare din prietenii şi cunoscuţii mei care vădea o brumă de talent literar avea obligaţia să-şi ia talentul în serios şi să încerce să scrie. Iar eu aveam obligaţia, mi se părea mie, s-o fac pe impresarul literar şi să-l „constrâng” să purceadă la faptă.
Astfel, îmi amintesc de un prieten, V.D., care, cu mulţi ani în urmă, într-un mod nu foarte explicit, şi-a manifestat în câteva ocazii interesul pentru scris; s-a întâmplat să comentăm împreună câteva cărţi; iar în întâlnirile cercului nostru de prieteni dovedea umor şi o oarecare vioiciune a spiritului. Ei bine, nu numai că l-am îndemnat să scrie, dar, conştient că nimeni nu ia vreodată în serios un simplu îndemn, m-am gândit să merg mult mai departe. Cum locuiam în oraşe diferite, i-am trimis prin poştă planul detaliat al unei scrieri de mai mari proporţii, pe care urma s-o dezvoltăm împreună dacă găsea că şi lui i se potriveşte. Şi, pentru ca propunerea să i se pară şi mai angajantă, am însoţit planul de un blocnotes destul de voluminos şi de un pix. Cu asta, îmi închipuiam eu, V.D. era prins iremediabil în mrejele viitoarei creaţii literare.
Nu s-a întâmplat nimic. După câteva luni ne-am întâlnit întâmplător. V.D. nu primise coletul. Câtuşi de puţin impresionat de gestul meu, s-a mărginit să-mi explice că la adresa cu pricina locuia doar în gazdă, că fusese plecat un timp şi că la întoarcere gazda nu-i spusese nimic de vreun colet sosit pe numele lui. Nicio intenţie din partea prietenului meu de a-l recupera.
Şi asta a fost tot. M-am întrebat doar la ce va fi folosit gazda prietenului meu blocnotesul şi pixul. Şi cum găsise schiţa meu literară.
O a doua tentativă de „racolare” s-a petrecut cu o cunoştinţă, I.B., aproape prieten, care de asemenea locuia în alt oraş. Îmi ajunsese în mână, cu totul întâmplător, un soi de ziar „personalizat” creat de el, exemplar unic, un fel de samizdat, fără a fi contestatar ci doar vag satiric la adresa colegilor săi de serviciu, şi mai ales, prin text şi grafică de mână, dedat jocului şi amuzamentului gratuit.
Mi-am zis din nou: iată omul sortit scrisului. A început între noi o corespondenţă susţinută, cu îndemnuri din partea mea, cu reticenţe capricioase şi cu refuzuri romantice din partea sa, urmate de noi sfaturi de-ale mele şi alte tergiversări molcome de-ale sale. Până când, la un moment dat, i-am trimis, drept momeală, manuscrisul unui roman de-al meu. Roman pe care, desigur, la vremea aceea, încă nu reuşisem să-l public. Câteva luni mai târziu I.B. mi-a dat de veste că manuscrisul a dispărut dintr-un fişet din biroul său. Era unicul exemplar care îmi rămăsese după câteva încercări la redacţiile „socialiste” ale epocii.
Şi cu asta s-a încheiat totul. I.B. n-a fost convins să se apuce temeinic de scris. În schimb a încetat să-şi editeze „ziarul”: devenise pentru el o îndeletnicire minoră în comparaţie cu virtuala sa operă literară.
Am mai avut şi alte câteva tentative de ademenire într-ale scrisului, toate soldate cu eşecuri.
M-am întrebat în repetate rânduri de ce am simţit nevoia s-o fac. Astăzi sunt, cred, în măsură să-mi dau un răspuns: am făcut-o în compensaţie la neademenirea mea, de-a lungul timpului, de către persoane, literate ori nu, pe care nu le-ar fi costat nimic s-o facă.
marți, 15 iunie 2010
Scrisul cu de-a sila
miercuri, 26 mai 2010
Mătuşa Zumi*
Tiberiu îşi amintea încă din primii ani ai copilăriei când mama îl lua în vizită la casa mătuşilor din Cetatea–Albă, surorile tatei — erau câteva, şi toate fete bătrâne. Cu două excepţii, mătuşa Nana şi mătuşa Rozalia. Dar îndeosebi îşi amintea de mătuşa Liliana. Atunci, pe la începuturi, ea era emblema casei. De ce — asta nu mai ţinea minte. În orice caz, era slăbuţă, copilăroasă în multe privinţe, micuţă, cu un corp de adolescentă, altminteri, culmea! destul de ştearsă. Şi fiindcă mătuşile aveau la uşă o sonerie electrică — ceea ce prea puţină lume avea la vremea aceea — maică-sa nici nu-l tenta altfel să accepte o vizită la toate acele fete bătrâne decât propunându-i să meargă la Mătuşa Zumi. Era semnalul care îi aprindea în ochi nerăbdarea şi interesul. Mergem la mătuşa Zumi! Mama le vizita cu plăcere pe toate acele mătuşi, cumnatele ei, deşi nu le era decât rudă prin alianţă... O dată Tiberiu chiar descoperise de unde venea electricitatea pentru sonerie — fiindcă în casă n-aveau lumină electrică ci îşi luminau casa tot cu lămpi cu petrol lampant, la fel ca mulţi alţii. Ei bine, electricitatea venea de la o pilă electrică aşezată pe o băncuţă, în hol. Iată câteva vase în şir, legate cu sârme între ele, fiecare cam de mărimea unei sticle, doar că fără gât. Şi acolo, în acele vase umplute cu chimicale — i se explicase — se „fabrica” electricitatea, într-un mod care pentru el rămânea un mister. Şi acea electricitate chiar dădea viaţă soneriei. Mama îl ridica în braţe ca să ajungă la butonul din tocul uşii de la stradă, Tiberiu apăsa, şi undeva departe în interior, dincolo de uşi şi de ziduri, auzeai exact aşa cum maică-a îi spunea despre mătuşa Liliana: Zumi! Doar că prelung, atât cât ţineai degetul apăsat pe buton.
Le întâlnise apoi pe mătuşile sale la începutul Refugiului, întâmplător, în drum către Vechiul Regat, într-o gară necunoscută. Călătoreau tot cu un vagon de marfă, ca şi ei, doar că acoperit. Ceea ce lui Tiberiu i se păruse un lux. Vagonul în care călătoreau ei era descoperit, un vagon–platformă, cum îi auzise pe cei mari numindu-l. Mătuşa Liliana şi cu surorile ei îi păruseră de-a dreptul privilegiaţi. De rang mare, nu alta! Başca că, spre deosebire de ei, mătuşile aveau drept destinaţie Bucureştiul. Fusese veselie mare la întâlnirea lor din gara aceea necunoscută, între liniile de cale ferată. Dar de scurtă durată căci fiecare dintre cele două familii îşi urmase apoi propriu-i drum. Şi de-acum încolo mătuşa Liliana n-avea să mai fie Zumi fiindcă cine ştie în ce locuinţă aveau să fie cazaţi, la fel de necunoscută ca şi gara unde întâmplarea făcuse ca ei să se întâlnească. Şi chiar dacă avea să aibă sonerie şi la casa cea nouă din Bucureşti, n-avea să mai fie acelaşi zumi. Maică-sa îi păruse lui Tiberiu foarte emoţionată de întâlnirea dintre trenuri — nu uitase asta. Iar după ce se instalaseră fiecare în noua casă din Vechiul Regat, ea fusese prima care dorise să reînnoade legătura cu familia cumnatelor sale, mătuşile lui Tiberiu, din care se simţea şi ea parte, şi fusese cea mai curioasă dintre toţi să vadă sub ce auspicii începea noua lor viaţă, pe care nu şi-o aleseseră dar cu care trebuiau să se obişnuiască.
La fel de dragă ca mătuşa Liliana, dacă nu chiar mai dragă, la un moment dat, îi devenise lui Tiberiu mătuşa Georgiana. Păstra chiar vreo două–trei poze împreună cu ea, în casa din Cetatea-Albă. Iat-o pe mătuşa Georgiana într-una din poze, şezând pe divan, iar el jucându-se pe covor, jos, la picioarele mătuşii, sub privirea ei matern-oblăduitoare. Tiberiu se joacă cu un titirez de tinichea, mare cât o farfurie, pictat cu cercuri concentrice de culori diferite, dar pe care a reuşit să-l dezmembreze deja, încât s-ajungă din el două emisfere. Iată-le în fotografie zăcând pe covor, într-o rână, devenite de nefolosit, dezvăluind în mod surprinzător interiorul de culoarea cositorului.
Tiberiu îşi mai amintea de mătuşa Georgiana când venise în vizită la ei acasă, câţiva ani mai târziu, în Vechiul Regat — nu că între timp nu s-ar mai fi vizitat! —, ea singură, mai umblăreaţă decât celelalte mătuşi. Tiberiu se întorsese dintr-una din hoinărelile lui zilnice din timpul vacanţei mari, când totul era verde şi plin de seva verii calde şi ploioase, şi terasa casei lor, unde încă de departe, venind pe alee, o zărise şezând pe iubita lui mătuşa Georgiana împreună cu ai săi, i se păruse, aşa cum era, înconjurată toată de verdeaţă, mai veselă ca oricând. Sosită pe neanunţate, ea îl întâmpina şezând pe-un taburet, c-un zâmbet care aducea cu cel din poza cu sfârleaza stricată, doar că de astă dată fără acea nuanţă oblăduitoare ci mai degrabă cu adresă către o rudă de-acum aproape matură, care îşi mai permite din când în când — şi, desigur, nu era nimic de condamnat în asta — să mai dea câte o raită, cu picioarele goale, în împrejurimile oraşului.
Dar cea care avea preocupări mai serioase în privinţa memoriei familiei şi ţinea socoteala rubedeniilor răposate şi în viaţă — fiecare ce-a fost sau ce este, cu ce s-a ocupat şi ce-a mai dres — era mătuşa Magdalena, cea mai în vârstă dintre ele. Şi nu numai că era o mândrie pentru ea să fie depozitara memoriei tuturor acelor nume, dar ţinea ca şi Tiberiu să ia cunoştinţă de ele, fiindcă, cine ştie, poate că el, ajungând bărbat, avea să preia într-o zi registrul nescris al trecutului familiei. Cel puţin dinspre tată. Arborele genealogic, cum s-ar zice. Cât despre maică-sa, la întrebarea lui Tiberiu — care încă nu se obişnuise să facă distincţie între cele două filiere ale familiei sale — mătuşa Magdalena ridica din umeri neputincioasă şi severă: acolo, în partea mamei, cunoştinţele ei n-ajungeau prea departe.
— Cum aş putea să ştiu eu, dacă nici maică-ta nu ştie? N-a părut niciodată interesată să descopere de unde vine.
Şi, drept concluzie, scotea un hm! enigmatic şi plin de scepticism. Şi, c-un pic, de reproş.
Dar în rest, despre trecutul lui Tiberiu pe linie paternă, care era şi trecutul ei, desigur, mătuşa Magdalena avea, slavă Domnului, destule date. Ştia de pildă că pe mama lor, adică pe bunica lui Tiberiu, care nu mai era în viaţă, o chema Varvara, dar i se mai spunea — Tiberiu nu prea înţelegea prin ce minune —, şi Kuimgi. Fusese căsătorită cu Tuman, tatăl mătuşilor şi bunicul lui Tiberiu, iar copiii lor, printre care şi tatăl lui Tiberiu, se ştia cine erau. Ceea ce se ştia însă mai puţin era că ea avusese trei surori şi un frate, Ştefan. Pe surori le chema Takuí, căsătorită cu Sarkis, Duduká, căsătorită, culmea! tot cu un Sarkis, şi Marta, care rămăsese toată viaţa celibatară. Dezvăluind asta, mătuşa Magdalena nu comenta faptul că, iată, în familie se purta celibatul. Lui Tiberiu nu-i era prea clar cum avea să ţină minte toate astea, cu atât mai mult cu cât prima din surorile enumerate, Takuí, avusese şi ea nu mai puţin de cinci copii, dintre care doi băieţi şi trei fete: Armeneak, Hambarţum, Mariam, Hatuna şi Ripsimé. (Trebuia să ţi le notezi fiindcă altfel nu puteai să memorezi atâtea nume.) Cu toţii, înainte să se stabilească la Cetatea–Albă, locuiseră într-o comună mare, Străşeni, la vreo 20 de kilometri distanţă de Chişinău. Dar ceea ce era demn de reţinut din toate cele povestite — şi mătuşa Magdalena o spunea cu nedisimulată mândrie —, era că unchiul ei, fratele maică-si, adică al bunicii lui Tiberiu, acel onorabil Ştefan, fusese, zice-se, administratorul unei moşii de-a lui Lev Tolstoi. Deşi avusese şi el, la rândul lui, propria-i moşie, de care s-a îngrijit fără niciun ajutor — adăuga mătuşa Magdalena cu o oarecare amărăciune. Lui Tiberiu nu-i era prea clar din partea cui se aşteptase Ştefan la ajutor şi nu-l primise.
În casa mătuşilor venea în vizită foarte multă lume. De pildă, venea o prietenă din tinereţe de-a mătuşii Magdalena, pe nume Sonia, care avea un fel foarte afectat şi mieros de a vorbi, articulând caraghios de precis fiecare cuvânt; spunea: fiindcă n-am putut să fiu de faţă la acea întâlnire, auzindu-se foarte clar, ba chiar cam bolovănos, d-ul pe care toată lumea îl omitea îndeobşte în vorbire; sau spunea: cincisprezece, cu cinci-ul caraghios de distinct; în timp ce Tiberiu nu auzise o asemenea dicţie nici măcar la crainicii de la radio sau televiziune... Mama lui era şi ea de faţă şi o simpatiza pe prietena de-o viaţă a mătuşii Magdalena, Sonia, pentru acea unică însuşire a ei, de a-i fi fost prietenă cumnatei sale, la care ţinea foarte mult. Drept care îi zâmbea prietenos şi nu ezita să intre în vorbă cu ea. În timp ce Tiberiu o evita pe cât posibil, nefiindu-i deloc simpatică; iar atunci când se aflau în aceeaşi încăpere, îi evita ostentativ privirea, afectată şi ea şi de o intensitate căutată, şi se uita indiferent în altă parte... Mai venea în casa mătuşilor şi un unchi de-al doilea, Krikor, un tip cu părul lins, c-un oval plăcut al feţei, cu părul alb ca neaua, şi cu pielea feţei foarte netedă, aproape fără zbârcituri la cei peste şaizeci de ani ai săi. Zâmbea tot timpul şi avea o rostire blândă care lui Tiberiu i-l făcea simpatic... Erau cu toţii fie prieteni vechi, fie rude de sânge ale mătuşilor (fără ca mătuşa Magdalena să-i explice pentru fiecare în parte gradul de rudenie), cu care mama lui Tiberiu nu numai că se purta prietenos, dar chiar şi în absenţa lor, după ce se întorceau acasă, vorbea despre ele folosind cuvinte de apreciere.
Iar pe când băiatul mătuşii Nana, văru-său Teodor, era logodit şi urma să se însoare, a adus-o în casă la un moment dat pe logodnica sa Diana. Tiberiu nu ştia dacă era pentru prima oară când logodnica vărului său Teodor intra în casa mătuşilor, care era şi casa lui, fireşte, dar sigur era că el o vedea pentru prima oară. Încă nici nu aflase în momentul acela care îi era numele. Fata, politicoasă şi destul de timidă, a scos destul de puţine cuvinte cât a durat vizita, răspunzând doar câtorva întrebări convenţionale. După plecarea ei şi a lui Teodor, ieşit să o conducă, mătuşa Magdalena s-a întors cu tot trupul, întrebătoare, către Tiberiu, chipurile să-i afle părerea despre tânăra abia ieşită din casă, dar de fapt având pe faţă un aer de superioritate, care l-a surprins în chip neaşteptat pe Tiberiu. Şi, desigur, neplăcut.
— Ce zici de-o asemenea achiziţie? a spus mătuşa Magdalena din vârful buzelor. Şi Tiberiu s-a întrebat de unde venea acel aer de superioritate pe care ea îl afişa. — Cam de pe la margine, nu? a completat ea.
Tiberiu n-a răspuns nimic. A ridicat doar din umeri, neutru, nedorind să-şi contrazică rudele.
Şi totuşi! Cum adică de pe la margine? I s-a părut ciudat că mătuşa Magdalena, tocmai ea, se preta să facă o asemenea observaţie veninoasă. Diana, actuala logodnică a lui Teodor avea să-i devină, foarte probabil, în scurtă vreme, soţie şi deci avea să devină şi ea membru al familiei. Casa mătuşilor avea să devină şi casa ei. Cum aveau s-o privească în ochi după acea observaţie deplasată a mătuşii Magdalena, când toate mătuşile, fiind de faţă, nu numai că tăcuseră mâlc, exprimându-şi prin tăcere aprobarea lor, dar trufia lucise, iarăşi în chip neplăcut, pe buza lor inferioară, în timp ce feţele împietrite nici măcar nu şi le întorseseră una către cealaltă?
La moartea tatălui lui Tiberiu, fata mătuşii Rozalia, verişoara Dora, povestise, cu o pasiune total deplasată, pretinzând că avusese un vis cu doar câteva zile înaintea morţii tatălui său. Se făcea că mama venise în vizită acasă la ele, singură — ceea ce se întâmpla pentru prima oară, adăuga Dora — şi, la întrebarea pusă de mătuşi despre fratele lor, le dăduse un răspuns enigmatic şi de rău augur: O să aflaţi vineri ce-o să se-ntâmple! Vineri, adică exact ziua când murise tatăl lui Tiberiu... Vară-sa Dora, fata mătuşii Rozalia, era tânără şi încă nu se pătrunsese de spiritul familiei. Fantasmagoriile ei se îndreptau spre cu totul alte sfere. Ea nici nu comentase în vreun fel „achiziţia” vărului ei Teodor, o acceptase în chipul cel mai firesc, nici nu se formaliza în privinţa rubedeniilor cu ştaif dispărute, de care făcea atâta caz mătuşa Magdalena. Probabil nici n-avea ştiinţă de ele. Şi, dacă era totuşi avea ştiinţă, cu siguranţă că rangurile o lăsau indiferentă.
Mama continuase să le viziteze pe cumnatele ei, mătuşile lui Tiberiu, de fiecare dată cernită, dându-i lacrimile la fiecare două–trei vorbe, cu simţământul că numai în casa aceea îşi putea afla mângâierea şi liniştea, adică alături de surorile soţului ei dispărut.
Şi a continuat să fie dezinteresată de trecutul ei. Şi nici pentru trecutul soţului ei n-a arătat vreodată vreun interes special. A interesat-o doar el viu, şi prezentul lui şi al familiei sale. În rest...
Într-una din zile, scurtă vreme după moartea tatălui său, Mătuşa Georgiana i s-a adresat lui Tiberiu având aerul că îi face o mărturisire de suflet:
— Ştii, a spus ea, mama ta a fost totuşi o femeie cumsecade. De pildă eu n-am auzit-o niciodată să bârfească pe cineva.
Totuşi? Asta era tot ce găsea mătuşa Georgiana de spus de bine despre mama lui? Că nu obişnuia să bârfească?
Pentru Tiberiu a fost un şoc. Într-o clipă în mintea lui s-a făcut lumină: la fel ca şi cealaltă femeie, mult mai tânără, Diana, cu care Teodor se însurase scurtă vreme după prima ei vizită, maică-sa trebuie că fusese în toţi acei ani, inclusiv pe vremea când se duceau împreună în vizită la Mătuşa Zumi, la Cetatea-Albă — şi zilele acelea păreau una mai minunată decât cealaltă —, maică-sa fusese, de bună seamă, doar tolerată în casa cumnatelor sale. Tiberiu s-a întrebat, cu amărăciune în suflet, dacă nu cumva se comentase într-ascuns şi pe seama ei că fusese găsită, la vremea respectivă, de fratele lor, tatăl lui Tiberiu, prin cine ştie ce margine. De unde acele aere aristocratice? s-a întrebat Teodor. Oare doar fiindcă printre rudele lor se aflase şi acel unchi care administrase a moşie de-a lui Lev Tolstoi?...
Dar Mătuşa Liliana?
Ei bine, ea era altfel. Rememorând întâmplările mai recente, ca şi pe cele mai vechi, Teodor nu şi-o amintea, totuşi, adoptând vreodată aerul acela de superioritate al mătuşii Magdalena şi al celorlalte surori ale ei. Micuţă şi neînsemnată, puţintică la trup, din ce în ce mai adusă de spate odată cu anii, cu mersul ei legănat, simplă şi firească la vorbă, Tiberiu putea să înţeleagă de ce maică-sa îl îmbia odinioară să meargă împreună în vizită la mătuşa Zumi. *** *Din volumul de povestiri Manechine
marți, 6 aprilie 2010
Albi şi Roşii*
La plecarea din Chişinău, în martie 1944, ai mei au încuiat casa şi au
— De partea albilor?
La data aceea încă nu auzisem de albi.
— Erau două armate care se băteau între ele, mi-a explicat mama. Albii se băteau pentru apărarea ţarului şi împotriva bolşevicilor, iar roşiii luptau de partea bolşevicilor şi voiau să-l omoare pe ţar. Tatăl tău a luptat de partea albilor.
— Da’ de ce li se spunea albi? am întrebat-o pe mama.
— Asta nu ştiu, mi-a răspuns ea. Probabil pentru că albul este o culoare nobilă. Nobilimea rusă era de partea ţarului, iar ţarul era el însuşi cel mai vajnic dintre nobili. Probabil că de aceea li se spunea albi. Iar roşul, ştii şi tu, e culoarea comuniştilor. Aşa că e de-nţeles de ce li se spunea roşii.
— Şi cine a învins? am întrebat.
— Roşiii au învins, din păcate. Şi l-au omorât pe ţar.
— Asta înseamnă că tata a fost şi el învins?
— A fost o poveste lungă, a spus mama. S-a îmbolnăvit de tifos exantematic şi a zăcut în neştire, undeva într-un grajd, pe paie, fără nicio îngrijire medicală, fără niciun doctor. Abia a scăpat cu viaţă. Şi după ce s-a făcut bine n-a mai fost bun pentru armată. Poate o să-ţi povestească chiar el într-o bună zi, cine ştie. Deşi ştiu că nu-i prea place să vorbească despre el... Ce te rog eu este să nu spui la nimeni că tata a luptat la albi, promiţi? Ar fi o adevărată nenorocire. Poate că nici nu trebuia să-ţi spun. Dar nu, tu eşti de-acuma un băiat cu judecată, ştii că unele din lucrurile pe care le auzi în casă nu trebuie să le afle nimeni altcineva. Nici chiar prietenii cei mai buni. Nu se ştie niciodată. Noi mai vorbim între noi, ne plângem de una, ne plângem de alta. Dar numai între noi. Da, Sergiu?
Sigur, mama nu trebuia să-şi facă griji. Îmi dădeam foarte bine seama că nimeni nu trebuia să afle că tata a luptat de partea albilor. Eram doar trist că albii fuseseră înfrânţi şi că tata zăcuse în neştire, pe paie, bolnav de tifos exantematic. Presimţeam că avea să fie o tristeţe de durată. Trebuia să mă simt şi eu mândru, la fel ca mama, pentru faptele tatei din tinereţe? Sau să admit că exista un temei, îndepărtat în timp, pentru nesiguranţa zilei de mâine? *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
vineri, 26 martie 2010
O linie imaginară*
Compania NetTelecom Data anunţase prin poştă noi avantaje pentru abonaţii cărora le expirau contractele până la sfârşitul lunii, aşa că în holul sediului principal se şi înfiinţaseră câţiva clienţi doritori să profite de noua ofertă. Formalităţile luau timp şi, în plus, compania oferea cadouri — un telefon mobil şi o sacoşă, care, la rândul lor trebuiau prezentate clienţilor şi bineînţeles lăudate, iar aceştia trebuiau să semneze de primire. Una peste alta, se aştepta minute bune la cele două birouri unde funcţionarii companiei completau aferaţi formularele şi îşi dădeau silinţa să fie drăguţi cu clienţii. Ca să-şi treacă timpul, oamenii răsfoiau prospecte şi se studiau discret unii pe alţii. Ce altceva să facă?
M-am uitat: trei mai erau înaintea mea — o doamnă între două vârste, îmbrăcată mai gros decât era necesar pentru acest anotimp, un tip în pulover albastru, de vreo treizeci şi cinci de ani, singur, şi un altul, înalt, cu o fetiţă de vreo opt ani, îmbrăcată c-un pardesiu roşu. Bărbatul înalt nu şedea pe scaun ci pe pervazul vitrinei care dădea spre stradă. Fetiţa n-avea astâmpăr. Se învârtea prin hol, se oprea să privească, înălţându-se pe vârfuri, la telefoanele expuse într-un galantar, apoi la laptopul oferit de companie noilor abonaţi. Afişa un interes de faţadă, pentru uzul tatălui ei şi, de ce nu, al tuturor celor de faţă. Apoi am văzut-o păşind, concentrată, de-a lungul şirului de scaune aşezate neregulat — neregulat nu fiindcă aşa le pusese compania ci fiindcă clienţii, neglijenţi, le împinseseră de la locul lor... Iat-o: se apropia de mine uitându-se în jos, abstrasă de tot ce o înconjura, cu privirea umbrită de gene, şi scaunul pe care şedeam era şi el în afara rândului. Iar când s-a apropiat foarte mult de mine, la doar două palme, m-am întrebat cu oarecare nelinişte dacă nu cumva vrea să-mi spună ceva. Ce anume?... Dar nu, fetiţa doar urmase o linie de pe mozaicul pardoselii, asemănător unei table de şah, doar că ceva mai sofisticat. Iar acum eu eram obstacolul în calea liniei ei imaginare. Şi-a ridicat faţa spre mine şi m-a aţintit preţ de câteva secunde cu o privire plină de reproş. Dar şi de resemnare. Apoi şi-a lăsat din nou privirea în jos, a ocolit scaunul pe care şedeam şi, dincolo de acesta, şi-a continuat linia imaginară până la capătul holului. După care a făcut cale întoarsă urmând aceeaşi linie. De astă dată, ajungând la scaunul meu ieşit din rând, nu s-a mai oprit şi nu şi-a mai ridicat ochii spre mine. Doar m-a ocolit, concentrată, ca şi cum linia pe care şi-o alesese avea pe traseul ei un accident de neocolit... Am văzut-o îndepărtându-se nepăsătoare, în pardesiul ei roşu, spre ghişeele unde clienţii îşi achitau notele de plată. *** *Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou
duminică, 21 martie 2010
Strigătul doamnei Peiu*
Când era senin, pe fereastra odăii unde dormeam, eu într-un pat şi mama în
— Moare mama!
Un strigăt disperat, ca o rană sângerândă, izbucnit pe neaşteptate în zorii unei zile căreia aurora răsăritului îi vestea frumuseţea desăvârşită de început de lume. Doamna Peiu ieşise din casă şi îi cerea lumii întregi ajutorul fiindcă înăuntru mama ei, bătrâna decrepită pe care o cunoşteam din casa Allei, se săvârşea din viaţă. Ea nu mai avea cum s-o ajute pe mama ei şi de aceea i se păruse că singurul lucru pe care îl mai putea face era să alerge afară în curte şi să strige „Moare mama!”. Dar nici lumea nu avea cum s-o ajute fiindcă nici nu se trezise încă, dormea, şi chiar dacă s-ar fi trezit, tot ar fi fost prea târziu. Aşa că ziua care se vestea a fi un început de lume devenea de la o clipă la alta o zi nefastă, de sfârşit al lumii. Chiar şi pentru mine. Sau mai ales pentru mine. Fiindcă de-acum înainte nu mai puteam ignora acel strigăt disperat al doamnei Peiu, şi, datorită lui, şi datorită morţii iminente a bătrânei ei mame, ziua mea de azi, ce ar fi putut să înceapă cu minunata auroră a răsăritului, binecuvântată cu pace şi siguranţă, la fel ca şi cele dinainte, la fel ca şi cele ce urmau să vină, era dată peste cap. La fel ca şi următoarele câteva zile — răvăşite şi ele. N-aveam cum să mă ascund de propria-mi laşitate, fiindcă ştiam că, plecând la şcoală şi trecând prin faţa casei îndureratei doamne Peiu, aveam să evit să dau ochi cu ea, la fel şi la întoarcerea de la şcoală, fiindcă în casa ei zăcea mama ei de curând moartă. Ceea ce era o ameninţare la adresa ordinii lumii în care trăiam şi din care moartea era exclusă. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
sâmbătă, 20 martie 2010
Albinele domnului Hoepfner*
Trăiam într-o curte cu stupi de albine. Domnul Hoepfner era, printre
Aproape că nu era seară fără să ne intre în casă, pe fereastra deschisă, atrasă de lumină, una din albinele domnului Hoepfner. Se pornea atunci o vânătoare paşnică pentru prinderea albinei, nevătămată, şi scoaterea ei afară pe fereastră. Altfel, ar fi sfârşit prin a se arde la bec. Dar o dată o albină istovită mi-a căzut pe pernă, chiar lângă cap, fără ca eu să bag de seamă. M-am întors pe-o parte şi atunci albina m-a înţepat undeva lângă tâmplă. A doua zi dimineaţă aveam ochiul umflat şi în scurtă vreme, nu ştiu cum, umflătura s-a întins şi la ochiul celălalt şi a coborât sub ochi. M-am uitat în oglindă şi am oscilat între a mă îngrozi şi a mă amuza: Mongol! mi-am zis. Uite cum arată un mongol!... Toată lumea s-a uitat la mine cu compătimire în ziua aceea. Doamna Enescu, profesoara de botanică, m-a privit cu oroare şi mi-a spus: Ai ceva la rinichi. Aşa se umflă sub ochi când ai o boală de rinichi. Să te duci neapărat la doctor! I-am spus că m-a înţepat o albină aseară, dar n-am reuşit s-o conving. A rămas la părerea că aşa ceva nu se-ntâmplă decât dacă suferi de rinichi.
Ce ciudat: oricât de mult am avut de pătimit de pe urma albinelor, niciodată n-am ajuns să le urăsc, eu care mă aprindeam destul de repede din te-miri-ce. Albinele îşi vedeau de treaba lor, erau bine organizate, aveau o matcă, munceau din zori până seara, se descotoroseau fără milă de trântori după ce nu mai aveau nevoie de ei, iar dacă înţepau, o făceau nu din răutate ci fiindcă aşa credeau ele că-i bine. Şi odată cu înţepătura îşi dădeau viaţa pentru familia lor... Albinele erau singurele vieţuitoare de pe pământ pe care omul le folosea pentru hrana sa fără să le facă rău. Pe toate celelalte, mai devreme sau mai târziu, după ce nu-i mai erau de niciun folos, le sacrifica. Ce cuvânt ipocrit! *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
duminică, 14 martie 2010
Pantomima adormirii în tren*
Băieţii cu băieţii, şi fetele cu fetele — aşa şi trebuia. Şcoala de fete
Dar în vacanţa mare se deschidea tabăra de vară a pionierilor. Unde? Taman la Şcoala de fete. Şi acolo, în ciuda apucăturilor oarecum milităroase ale instructorilor, în ciuda careului de dimineaţă din curtea şcolii, când asistam cu toţii, aliniaţi, la ridicarea drapelului pionieresc, şi unul dintre noi, îmbrăcat cu cămaşă albă şi cu cravata roşie la gât, avea onoarea să învârtească manivela scripetelui de la baza catargului înălţând drapelul — cu toate acestea viaţa era, cu mici excepţii, lipsită de griji. Convieţuirea cu fetele devenea, să zicem, suportabilă. Disciplina, aici, era doar aparentă. Dacă mă plictiseam, eram liber să las baltă activităţi şi cercuri ştiinţifice şi tot, şi să plec acasă. Numai că nu mă prea înduram. Veneau acolo vreo două–trei fete de care privirea mea se lipea mereu fără voie şi nu m-aş fi desprins prea uşor din compania lor. Chiar dacă aparent nu-mi dădeau prea multă atenţie... Ca să fac şi eu ceva, participam la cercul de radio, unde totul se rezuma la teorie şi anume, pentru început, la teoria propagării undelor radio. Nu reuşeam cu niciun chip să înţeleg prin ce se propagă undele. Eter? Ce era eterul? Adrian Petrescu, colegul nostru mai mare c-un an, fost „monitor” în clasă la noi, care ţinea lecţiile, îmi arăta toată bunăvoinţa să-mi explice — mie personal, fiindcă eu fusesem cel ce se ridicase în picioare şi pusese întrebarea —, dar mai mult decât să-mi ceară să-mi imaginez ceva asemenea cercurilor concentrice care se propagă pe faţa apei atunci când aruncăm o piatră nu putea să-mi spună. Dacă eterul era imaterial, cum să-mi imaginez cercurile concentrice în absenţa apei? Mă uitam spre fetele pe care le plăceam, grupate într-un colţ al sălii de clasă, curios să văd pe faţa lor un semn al înţelegerii eterului. Zâmbeau îngăduitor şi nu păreau să se sinchisească prea mult de materialitatea sau imaterialitatea lui... În schimb îmi puteam permite să le privesc în voie, fără să mi se pară că fac neapărat parte din cercul lor sau că îmi pierdeam familiaritatea cu băieţii de la şcoala mea. Deja începeam să mă obişnuiesc cu amestecul sexelor.
Excursiile pe Valea Prahovei erau un prilej încă şi mai bun să petrec ore în preajma colegelor de la Şcoala de fete. Mă bucuram când autobuzul oprea dimineaţa în faţa porţii, gol, sosit de la garaj special pentru noi, cu toate locurile încă neocupate. Foiala printre rândurile de scaune, chiţăiala, emoţia, urcarea instructorilor, închiderea uşilor, şoferul care pornea motorul şi nu era niciodată ursuz ci părea că se-mpacă uşor cu hărmălaia făcută de noi — toate acestea erau un fel de cotidian de excepţie. Autobuzul ieşea, un–doi, pe Strada principală, care era totodată şi drumul către Valea Prahovei, trecea de staţia de transformare de pe strada I.V. Stalin, fostă Carol I, care, pentru mine cel puţin, marca lăsarea oraşului în urmă. Şi acolo, pe primele serpentine de la ieşirea din oraş îmi aduceam aminte că, din păcate, suportam greu călătoria cu autobuzul dacă se lungea peste o anumită limită. De la vuietul anvelopelor pe asfalt, de la aerul închis dinăuntru şi mai ales de la serpentine începea de fiecare dată să mă doară capul, răbdam cât răbdam dar până la urmă îmi venea să vomit... Îmi amintesc întoarcerea dintr-o astfel de excursie. Deja începusem să simt un gol în stomac dar m-a atras sporovăiala plină de voioasă nepăsare a fetelor de pe partea cealaltă a culoarului. Erau patru fete ocupând două bănci aşezate faţă-n faţă, iar una din ele era Rodica Marinescu. Se vedea bine că cele patru se cunoşteau între ele, şi nu numai de la şcoală. Fetele astea întotdeauna se cunoşteau din fel de fel de familii simandicoase care pesemne că se întâlneau cu diverse ocazii, şi se purtau chiar şi de faţă cu alţii de parcă se aflau tot ele înde ele. Una din fetele care şedeau în faţa Rodicăi i-a propus amuzată să mai arate înc-o dată — deci pesemne c-o mai făcuse cândva — cum adoarme cineva în tren. Mi-era greaţă dar atenţia mi-a fost captată numaidecât de ceea ce avea să urmeze. Rodica Marinescu a acceptat fără fasoane şi a început imediat pantomima adormirii în tren. În afară de mine, mulţi alţi ochi din partea aceea a autobuzului s-au întors curioşi spre ea. Adormea — cică — şi trunchiul i se apleca înainte moleşit de somn, iar capul o lua, blegit, înaintea trunchiului. Până în punctul acela când prea marea aplecare te trezeşte brusc şi tresari cuprins de jenă c-or să te surprindă cei din jur în slăbiciunea ta de călător incapabil să-ţi menţii spiritul treaz. Şi Rodica mima cu brio tresărirea şi se redresa brusc, păstrându-şi ochii închişi, lipindu-se cu spatele de speteaza băncii. Şi abia în momentul acela deschidea pentru două secunde ochii. Dar legănarea trenului te adoarme din nou, şi iarăşi pleoapele se închid de la sine, trunchiul se îndoaie către căderea în somn, întreruptă de acele mici redresări incomplete care nu schimbă traiectoria coborâtoare a capului adormit ci doar întârzie clipa trezirii de tot... Poate că cei din jur, colegii mei, apreciau pantomima în sine. Dar ceea ce m-a atras pe mine a fost părul ei. Un păr şaten deschis, lins, tuns până la jumătatea cefei, ale cărui catifelare şi moliciune privirea mea le pipăia cu încântare şi cu emoţie. Aplecându-şi trunchiul adormit, şuviţele îi curgeau din creştet acoperindu-i obrazul tot mai mult, până ce dispărea sub franjurii părului, lăsând să i se dezvelească gâtul delicat, cum vedeam acum că îl au ele, fetele, şi ea în mod deosebit, şi i se legănau moi şi totodată grele când mima momentele de trezire... Trăiam clipa cea mai frumoasă a excursiei şi a taberei de vară, şi simţeam că exagerasem cramponându-mă de familiaritatea cu băieţii.
Era foarte bine că şcolile aveau să fie de-aci înainte mixte. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
vineri, 12 martie 2010
Profesiunea părinţilor*
Doamna dirigintă ne striga după catalog şi noi trebuia să răspundem
***
*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
miercuri, 10 martie 2010
Pământul din Vechiul Regat*
Doamne, ce pământ! a exclamat mama când a observat pentru prima
***
*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
Strada copilăriei*
În sfârşit ne-am găsit şi locuinţa stabilă în Vechiul Regat, închiriind,
Mi-aduc aminte când, într-o zi, stăteam cocoţat în vârful unei movile de brichete de cocs, în apropiere de gara Câmpiniţa, chiar în spatele Rafinăriei, şi îmi făceam de lucru scormonind printre ele c-un băţ. În gară tocmai oprise un tren cu excursionişti în drum către închisoarea Doftana. Din cauza mirosului de la Rafinărie toate cucoanele stăteau la ferestre cu batista la nas şi îşi dădeau ochii peste cap. — Ce, nu vă place la noi? Pute? le-a apostrofat în glumă un muncitor care tocmai trecea pe sub ferestrele vagonului. Ia uitaţi-vă la puştiul de colo — şi a arătat spre mine. Ia uitaţi-vă la el cât e de rumen în obraji! Stă toată ziua în mirosul ăsta şi uite că-i prieşte!... Cucoanele doar şi-au întors pentru o clipă privirea spre mine şi n-au spus nimic.
Prin spatele curţii trecea calea ferată Câmpina–Telega. La distanţă de numai câteva zeci de metri însă, în spatele Rafinăriei, acea unică linie ferată se multiplica în nenumărate alte linii paralele, pe care de dimineaţă până seara, ba chiar şi noaptea, se făceau manevre cu garnituri de cisterne. După ce domnul Alfons Hoepfner s-a întors din deportare, ne-am mutat în casa din fundul curţii, proprietatea fratelui său Rudolf, acela a devenit unul din locurile mele preferate de joacă. Pe linii, îl numeam. — Ies pe linii, îi ziceam mamei. — Fii atent la vagoane, îmi răspundea ea. Şi în rest n-avea nicio obiecţie.
În primul an după instalarea noastră la noua adresă, treceam, în drum către centru, prin faţa Rafinăriei devastate de bombardamentele americane. Prin spărturile în gardul împrejmuitor, vedeam tractoare cu şenile opintindu-se să târască după ele, ancorate cu cabluri, cu scrâşnete şi gemete metalice, uriaşe piese de fier — bucăţi de conductă, părţi de rezervoare, fiare contorsionate — şi trecându-le de partea cealaltă a străzii, devenită un maidan întins după ce aceleaşi bombardamente răseseră de pe faţa pământului casele din partea aceea, lăsând la vedere doar câteva praguri la marginea trotuarului. Maidanul a devenit pentru o vreme loc de depozitare pentru rămăşiţele Rafinăriei...
Găseam peste tot, chiar şi la o bună distanţă de Rafinărie, bucăţi de metal cu forme neregulate, în general alungite, despre care tovarăşii mei de joacă spuneau că sunt schije de bombe. Şi, fără doar şi poate, asta erau. Le cumpăneam în mână, constatam că sunt grele şi mă extaziam în secret de forţa distructivă a exploziilor care spulberaseră cu câţiva ani în urmă case şi instalaţii. Dar acum erau reci, deja destul de ruginite şi, oricum, veneau din trecut. Schijele perforaseră stâlpi de metal de pe marginea trotuarului lăsând găuri al căror contur zdrenţuit semăna izbitor cu conturul schijelor. Stâlpii aceia rămăseseră, peste ani, mărturie. Stâlpii şi schijele.
În scurt timp — poate n-a durat mai mult de şase luni, poate un an — Rafinăria a fost repusă în funcţiune, gardul împrejmuitor a fost refăcut, strada reparată şi totul a început să arate ca şi cum pe-acolo nici n-ar fi trecut războiul. Mai puţin casele învecinate cu Rafinăria, pe care vreme de vreo douăzeci de ani nimeni nu le-a reconstruit.
Strada I.C. Brătianu ducea drept în centru, unde, colţ cu Strada Principală, se afla Şcoala Primară de Băieţi nr. 1, unde aveam să fiu înscris în toamna aceluiaşi an în care ne-am mutat în noua casă. De partea cealaltă se aflau Liceul de băieţi Barbu Ştirbey şi Primăria, o clădire cu etaj, cenuşie dar nu lipsită de personalitate, cel puţin după gustul meu de-atunci, cu balcon spre Strada Principală, unde ieşeau notabilităţile oraşului să întâmpine defilările de 1 Mai şi de 10 Mai, ziua regelui.
Strada I.C. Brătianu nu era asfaltată, nici măcar pietruită. De câteva ori pe zi, o cisternă ciudată, pe două roţi, remorcată la un tractor, trecea hurducându-se prin faţa casei mele. Venea de la Rafinărie şi se îndrepta spre marginea oraşului. Cisterna aducea cu o roabă uriaşă, doar că era tractată cu spatele. Transporta reziduuri petroliere — păcură, cum îi zicea toată lumea. Trecând peste hopuri, capacul de fier al cisternei clămpănea lovindu-se cu zgomot de muchii iar uneori, la câte un hop mai înalt, câte o împroşcătură de păcură sărea de sub capac şi cădea pleaşcă în stradă, ca o baligă neagră. Ştiam care era punctul terminus al acelor curse cu reziduuri: batalele de dincolo de cartierul Păcuri. Le văzusem: arătau îngrozitor. Erau un fel de lacuri negre, cu iarbă definitiv uscată şi pentru totdeauna mânjită de păcură, de formă perfect rectangulară. Un întreg câmp de asemenea forme dezolante puteai întâlni în partea aceea a oraşului, perfect aliniate, despărţite între ele prin haturi de pământ înguste cât o cărare, pe care ar fi fost imprudent să te aventurezi. Acolo îşi depozita Rafinăria, de decenii, reziduurile. Pe măsură ce un batal se umplea, treceau la următorul. Puteai lesne să-i apreciezi vechimea după culoare şi după cât de vâscoasă era păcura. Cu cât batalul era mai vechi, cu atât păcura era mai întărită şi mai mată şi faţa ei mai încreţită. Circulau zvonuri sinistre despre acele batale. Cum că fuseseră oameni care dispăruseră fără urmă înghiţiţi de păcură. Cică odată căzut, nu mai aveai nicio şansă să te salvezi. Cică te duceai încet la fund întocmai ca-n nisipuri mişcătoare, lent şi fără putinţă de scăpare. Un tovarăş de joacă a-ncercat să mă convingă, de pe marginea unuia din batalele mai vechi, că o formă care se vedea la o oarecare depărtare în larg era râtul unui porc înghiţit de păcură nu cu mult timp în urmă. — Ia! Ascultă! a şoptit, şi a încremenit cu urechea în vânt. Adică ce trebuia să aud? Un guiţat de porc în agonie? Nu, mie mi s-a părut că forma aceea nu era decât vârful unui buştean. De altfel puteai să vezi că multă lume obişnuia să arunce în batale fel de fel de obiecte, amuzându-se să vadă că nu se scufundă în păcura groasă, sau în orice caz că nu se scufundă imediat.
Mă gândeam cu îngrijorare că Rafinăria nu va înceta niciodată să prelucreze ţiţei, să umple cu produse petroliere cisternă după cisternă la rampele din spatele casei mele, pe linii, dar totodată să producă la nesfârşit reziduuri, menite să umple batal după batal, acolo la marginea oraşului, unde nu mai rămăsese prea mult loc pentru extinderea câmpului de batale. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
luni, 8 martie 2010
Maşini*
Prima maşină în care m-am urcat a fost, cred, cabina unui camion. Tata
La Câmpina am început să cunosc şi mărcile de maşină. Ford, Buick, Plymouth, Chrysler, Opel, Mercedes. Toate erau vechi de dinainte de război, toate erau negre şi aveau semnalizatoare nostime pentru cotit la dreapta sau la stânga: o mică baghetă de celuloid montată undeva deasupra oglinzii retrovizoare ieşea dintr-o teacă, pe partea spre care maşina cotea, şi se mişca în sus şi-n jos ca şi cum ar fi dat din mână, iar la capătul baghetei se aprindea un beculeţ roşu. Apoi bagheta cobora la loc şi, cu beculeţul stins, adormea ghemuită în teacă.
Toţi băieţii auziseră de Rolls Royce, cea mai grozavă maşină din lume, dar bineînţeles că nimeni nu văzuse vreuna. Probabil că nici în poză. Cele care treceau pe strada noastră aproape că le ştiam pe toate. Una din ele era a unui tip spilcuit, c-o figură de englez naturalizat român, despre care băieţii ziceau c-ar fi fost pe vremuri taximetrist. Ghinionul a făcut ca tocmai pe aceea s-o lovesc din greşeală cu ţurca. Reteveiul bătut de băţul meu a pornit de pe trotuar, unde mă jucam, a urmat în aer o traiectorie periculoasă şi a aterizat exact pe capota taximetristului, unde a dănţuit de vreo două ori, cu sunet de butoi gol de metal, înainte să cadă fără vlagă alături pe caldarâm. Mă jucam singur şi am încremenit când am văzut maşina oprind şi tipul dându-se jos din maşină. Dumnezeule, o maşină oprită pe stradă din cauza mea! M-am trezit că mă tupilasem pe după trunchiul unui salcâm, cu capul între umeri. Totuşi n-am fugit. Când taximetristul s-a stropşit la mine, m-am iţit spăsit de după trunchi şi am îngăimat cu voce plângăreaţă:
— N-am vrut. Am greşit.
Tipul mi-a mai aruncat o ultimă privire încruntată, s-a urcat la volan şi a plecat.
Maşinile care stârneau însă, la culme, entuziasmul băieţilor din cartier erau camioanele Leyland. Nu erau decât vreo două în tot oraşul şi aparţineau, cred, Schelei petroliere. Le vedeam rar trecând pe strada noastră, ca nişte fortăreţe pe roţi — şi ce roţi! —, cu botul lor masiv şi cu ţăcănitul englezesc al motorului, precis ca un ceasornic bine uns şi puternic ca o locomotivă. Îl vedeam pe şofer cocoţat la volan, sus, ca în cabina unei şalupe, c-un cot scos afară pe geam, impunător ca unul care îşi cunoaşte bine meseria — ce mai! clasa muncitoare la volan. Nimeni nu făcea legătura între acele camioane englezeşti şi imperialiştii anglo-americani pe care îi beşteleau, cât era ziua de lungă, toate ziarele şi radioul naţional. Leyland — o ştia toată lumea — era o marcă de dinainte de război, de pe vremea când englezii erau prieteni cu noi românii. Erau prieteni cu noi şi vorbeau limba lui Stan şi Bran, pe care prea puţini o cunoşteau pe vremea aceea în orăşelul Câmpina şi în România. Capitala Angliei era Londra. Dar eu crezusem că am s-o las cu gura căscată pe doamna de geografie dacă în teza dată de unul singur, „în recuperare”, după ce mă întorsesem la şcoală vindecat în sfârşit de scarlatină, am să-i scriu London în loc de Londra. Ei bine, n-a fost aşa. Doamna mi-a tăiat, cu o linie hotărâtă, „London” şi mi-a scris deasupra cu creionul roşu „Londra”.
Puternicele camioane Leyland au fost maşinile care au supravieţuit cu mult copilăriei mele. Le-am tot văzut şi revăzut, intacte, fără urmă de rugină, poate recondiţionate dar oricum arătând ca noi, în toţi anii tinereţii şi ai maturităţii şi — să mă înşele oare memoria? — pe ultimul l-am văzut după ce am trecut de şaizeci de ani. Şi era acelaşi Leyland pe care îl ştiam din copilărie, cu botul său masiv, cu ţăcănitul de ceasornic al motorului şi în faţă cu o bară solidă ca tamponul de la capătul unei linii ferate, capabilă să spulbere orice obstacol i s-ar fi ivit în cale. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
sâmbătă, 27 februarie 2010
Bicicleta, un car triumfal*
Mifa şi Diamant erau singurele mărci de bicicletă care
Nu mai ştiu exact cine avea bicicletă în clasă la noi. Vreo doi sau trei, nu mai mulţi. Radu Dimitriu, sportiv cum era şi, pe-atunci, printre cei mai înalţi şi mai vânjoşi din clasă, venea din când în când pe bicicletă la şcoală. Dar niciodată la ore. Doar în timpul liber, când băieţii se întorceau după-amiază să bată mingea pe terenul de volei din curtea şcolii. Sosea de pe stradă vijelios, nimerind cu îndemânare poarta destul de îngustă, doar cu vreo două unduiri de ghidon, şi, ajuns în curte făcea o oprire spectaculoasă, descălecând aproape simultan c-un viraj scurt, în care roţile bicicletei derapau zgomotos pe pietrişul din curtea şcolii şi scoteau un norişor de praf. Rămânea cu mâinile pe ghidon, c-un picior înfipt zdravăn în pământ, şi cu celălalt încălecat pe bicicleta înclinată aproape până la pământ, cam ca Robinson Crusoe cu piciorul pe capul lui Vineri... Era nostim Radu Dimitriu al nostru — glumea tot timpul, uneori cam cinic, ce-i drept, ridica în slăvi muşchii lungi ai înotătorilor şi îi făcea de două parale pe fotbalişti, cu muşchii lor scurţi, cum spunea el. De bicicletă nu zicea nimic, deşi ea era aceea care îl aducea în curtea şcolii precum un car triumfal. O neglija pur şi simplu, nu-i dădea nicio atenţie... Dar nu era decât o poză, ştiam asta cât se poate de bine. Fără bicicletă, Radu Dimitriu ar fi fost, hai să nu spun un nimeni, dar oricum, mult mai puţin decât era prin el însuşi, ca elev, să spunem... Şi pentru alţii bicicleta era un car triumfal. Mi-aduc aminte de Sergiu Bivol. Era un băiat normal, ceva mai voinicuţ, ceva mai spălăţel decât plebea de pe strada Filimon Sârbu, din cartierul Rafinăriei, cu pielea ceva mai roză, cu părul ţepos, tuns scurt — tunsură sportivă, cum s-ar zice. Altminteri însă, popular, fără ifose. Când venea însă pe bicicletă la şcoală, tot în timpul liber, la fel ca şi Radu Dimitriu, aproape că nu mai vedea pe nimeni. Nici timp nu mai avea pentru ceilalţi, doar dădea pe la şcoală, grăbit, arunca vreo două priviri peste capetele celorlalţi, şi dus era...
Trei salarii de-ale tatei? Nu, niciodată nu mi-am dorit bicicletă!
Pe vremea când noi eram copii, băiatul a cărui figură îmi reînvie acum în minte era adolescent. Faţă de noi, aproape un om mare. Băieţii din cercul meu, cei de dincolo de Rafinărie, cu care mă jucam toată ziua pe stradă, spuneau că ar fi fost calfă la un atelier. Nimeni nu ştia însă nici în ce meserie era calfă, nici unde anume era atelierul. Îl vedeam doar în fiecare zi pe bicicleta lui marca Mifa, o dată de dimineaţă, în drum spre serviciu, şi a doua oară după-amiază, înapoi către casă, unde o fi fost ea, poate în cartierul Broaşte, poate mai departe. Nimeni nu l-a văzut vreodată grăbindu-se. Puţintel la trup, pedala egal, meticulos, cu capul uşor înclinat într-o parte, pe buze c-un zâmbet împăcat şi satisfăcut. Satisfăcut, de ce? Desigur fiindcă reuşise să-şi cumpere acea bicicletă, de care se îngrijea cu tot dragul şi o ferea de orice vătămare. Era comoara lui nepreţuită, fără de care cu greu şi-ar fi putut câştiga pâinea cea de toate zilele. Purta un costum ieftin, asemenea unei uniforme de licean, uzat şi spălăcit, dar totdeauna curat, iar pe cap, invariabil, indiferent de vreme, o şapcă muncitorească cu cozoroc scurt, la fel de curată şi ea. Smerenia şi modestia întruchipată, asta trecea zilnic pe strada noastră, pedalând conştiincios, foarte aproape de rigolă pentru a nu stânjeni pe nimeni şi a nu fi nici el stânjenit de căruţe sau de maşini... Ani de zile am tot văzut-o pe anonima noastră calfă trecând pe bicicletă. L-am văzut apoi devenind tânăr, apoi flăcău tomnatic, rămas la fel de puţintel la trup, cu haina încheiată la toţi nasturii, strânsă pe corp, pedalând Mifa sa care arăta ca nouă. Doar luciul şi-l pierduse un pic. Parcă.
Cu primul meu salariu asta am făcut: mi-am cumpărat o bicicletă. În rate. Altfel nu se putea: costa şi acum mult, aproape cât salariul meu de licenţiat în fizică. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
vineri, 26 februarie 2010
Golemul cu raze X*
Vizitele medicale la şcoală erau la ordinea zilei. Doctori de toate specialităţile, uneori echipe întregi, veneau în şcoală şi ne supuneau la tot felul de controale. Îmi amintesc de un medic oftalmolog care trecea din bancă în bancă. Nu ne cerea nici măcar să ne ridicăm — se apleca spre fiecare din noi şi, cu ajutorul unei spatule, ne întorcea pleoapele pe dos şi se uita atent. „Nu te supără ochii?” am fost întrebat. Am răspuns prompt: „Nu.” Era un doctor foarte serios. Ar fi putut să spună: „Vezi, că dacă minţi îţi creşte nasul ca la Pinocchio!” Fiindcă ochii chiar mă supărau pe vremea aceea, şi încă destul de tare, mai ales dimineaţa, pe stradă, când mă duceam la şcoală. Dar îmi era frică de doctori. Chiar dacă era vorba de o examinare discretă, între patru ochi, cum s-ar zice, iar pe ceilalţi din jur nu-i prea interesa ce discută doctorul cu fiecare elev în parte... Interesul a fost însă foarte mare atunci când obiectul examinării a fost „cocoşelul”. Nu-mi dau seama de ce, elevii au fost chemaţi să iasă în faţa clasei unul câte unul şi puşi să-şi dea jos pantalonii şi chiloţii. Doctorul îi ridica fiecăruia „cocoşelul” cu o baghetă de sticlă şi îl examina, după care, înainte de a-l chema pe următorul, muia bagheta într-o soluţie dezinfectantă. Toată clasa stătea cu ochii pe „cocoşelul” victimei, făcea comentarii şi chicotea în draci, în timp ce doamna Botez, jenată, stătea în picioare de partea cealaltă a catedrei, cu privirea întoarsă spre fereastră şi, cât era ea de autoritară de felul ei, de astă dată nu îndrăznea să intervină şi să pună capăt debandadei.
Într-o zi ne-au dus cu clasa la un dispensar aflat nu departe de casa colegului meu Radu Dimitriu, pentru radioscopie pulmonară. Într-un vestiar a trebuit să ne scoatem cămăşile şi maiourile şi să le agăţăm într-un cuier. După care, dezbrăcaţi până la brâu, ne-am bulucit în sala spaţioasă de alături unde trona, chiar în mijloc, încremenit ca un golem de metal, aparatul cu raze X. Doctorul a smucit de draperia grea şi în sala cu tavan înalt s-a lăsat o penumbră încărcată de nelinişte. Golemul de metal s-a însufleţit, ecranul s-a luminat, verzui ca un spectru, şi îndărătul lui au început să se perinde colegii mei. Doctorul manevra cu mână forte ecranul docil şi, minunea minunilor, puteam vedea cu toţii cum arată pe dinăuntru pieptul vitejilor mei băieţi, zburdalnici în recreaţie şi aici cuminţi ca nişte mieluşei. Pieptul? De fapt, cutia toracică. „Respiră adânc!” zicea doctorul. Şi foalele plămânilor se umflau, verzui, pe ecranul magic. Se auzea respiraţia victimei reverberând în sala spaţioasă, răsunau nişte clicuri pe undeva pe-aproape în timp ce ecranul se mişca — câte puţin în sus, câte puţin în jos, iar undeva mai departe ceva bâzâia constant şi obsesiv... Am simţit şi eu puterea ecranului, metalul rece al cadrului care m-a apăsat sub bărbie, am văzut ochii aprinşi de curiozitate ai colegilor, adunaţi ciorchine îndărătul doctorului, care se uitau nu la faţa mea ci la ecran, unde trebuie că se derula, în toată nimicnicia ei, mizeria interioară a cutiei mele toracice. Doctorul a spus, ca s-audă asistenta şi să noteze în registru: „Reacţii hilare.” Dumnezeule, reacţii hilare! Probabil că mai aveam un pic şi plămânii aveau să mi se scurgă precum borhotul inutil din ciubăr... Dar iată că doctorul rostea aceeaşi sentinţă la aproape toţi colegii mei: „Reacţii hilare!” „Reacţii hilare!” „Reacţii hilare!”... Şi asistenta nota în registru, perfect indiferentă, ca şi doctorul ar fi spus „Nu uita să-mi aduci aminte că marţi am şedinţă”. Sentinţă, deci?... Doctorul devenea tot mai familiar şi mai vesel şi cioporul de elevi dindărătul lui începea să se foiască tot mai surescitat. „Ia să vedem!” — spunea doctorul apropiind ecranul de următorul — „cum arată colegul vostru... Aşa... Mda... Sigur... Păi da!... Reacţii hilare!” La care toată suflarea cea despuiată până la brâu din Sala Golemului, unii cu elasticul chiloţilor iţindu-se deasupra curelei de la pantaloni, albi şi slăbănogi, nemângâiaţi de razele soarelui, a început să-şi dea pe faţă voioşia destrăbălată. Iar doctorul devenea şi el, poate contaminat de băieţi, tot mai slobod la purtare. Uite că ridica ecranul şi vedeam cu toţii, brr! craniul, cu orbite şi cu tot, ca pe steagurile din vârful catargelor de pe corăbiile piraţilor. Iar câte unul, simţindu-se brusc măscărici, acum că toţi se uitau la craniul lui de pe ecran, se mai găsea şi să facă clanţ-clanţ din dinţi.
Dar parcă, pe măsură ce examinarea se apropia de sfârşit, băieţii şi, pe lângă ei, chiar şi Doamna Botez, căpătau tot mai multă experienţă într-ale ecranului cu spectre verzui care scruta plămânii cu „reacţii hilare”, astfel că la un moment dat, când după ecran a trecut, dezinvolt, Bebe Vrăbiescu, şi şi-a umflat foalele plămânilor c-un şuierat de aer ozonat, toată lumea a lansat un „Aaa!” plin de admiraţie, şi în clipa următoare doctorul a rostit „Sănătos!”
Dar colegul şi prietenul meu Bebe Vrăbiescu a binevoit să fumeze după aceea, o viaţă întreagă, două pachete de ţigări pe zi, şi tocmai a murit de emfizem pulmonar. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
vineri, 19 februarie 2010
Circul*
Când sosea în oraş la noi, circul Bernea îşi înălţa arena din pânză de
Vedeta spectacolului era Sandi Bernea, fratele lui Ionel Bernea, probabil fostul patron al circului, devenit director după ce circul, laolaltă cu celelalte firme private, fusese naţionalizat de regimul comunist. Sandi Bernea era acrobat, un acrobat tânăr şi chipeş. Mulţimea îl aclama la fiecare apariţie ca pe o celebritate îndrăgită şi de multă vreme aşteptată. Eu nu auzisem de el dar, în mijlocul acelui tumult inundat de lumina arenei, nu puteam decât să mă alătur trup şi suflet entuziasmului general... Ceea ce îmi amintesc din numeroasele lui numere de acrobaţie este balansul la trapez, stând în cap, la care tobele se porneau să răpăie solemn iar mulţimea de spectatori încremenea ţinându-şi răsuflarea. Toţi ochii, cu luciri de teamă şi de încântare, urmăreau balansul trapezului dintr-o margine într-alta a arenei... Îmi mai amintesc de un haidamac de atlet, cu pieptul ca de taur şi braţe groase cât trunchiul de copac, cu bandaje soioase la încheieturi, şi de numărul lui cu tot felul de fiare grele. L-am văzut la un moment dat apropiindu-se de marginea arenei, în mână cu o bară de fier, şi, ca să convingă publicul spectator că e foarte grea, a invitat-o pe o doamnă în vârstă care şedea pe rândul întâi din stal să încerce s-o ţină în mână. Doamna în vârstă a întins mâna-i slabă şi osoasă şi a apucat bara. Oh! a suspinat ea, c-un zâmbet dezarmat de neputinţă şi de stânjeneală, când bara de fier i-a tras mâna în jos peste mantinelă de parc-ar fi fost de cârpă. După care, ţanţoş, haidamacul a luat bara de fier din mâna doamnei şi, ţinând-o în poziţie orizontală între degetul arătător şi cel mare, cu mâna ridicată deasupra capului, s-a răsucit triumfător, să-l vadă întreaga suflare din arenă... A mai fost şi cântăreţul la fierăstrău. Sunetul lui, pe care îl auzeam pentru prima oară, mi s-a părut atât de ireal de melodios şi de tânguitor încât m-am uitat în jur să văd dacă nu cumva era vorba de vreun truc. Nu, nu era. Vedeam pânza de fierăstrău unduindu-se, destinzându-se şi încovoindu-se în chinuri, şi melodia ei o auzeam umplând arena, topind până şi cele mai împietrite suflete. Deşi nu ştiu dacă în arena aceea mai rămăsese vreunul împietrit...
În rest, ce să spun... Mama s-a simţit şi ea jenată de intrarea noastră pe daiboj în mijlocul acelei familii de artişti de circ care ne primise cu toată dragostea şi făcea tot ce-i stătea în putinţă ca noi toţi să ne simţim bine. Probabil de aceea a fost de acord să cheltuim un leu pentru a cumpăra un program, pe care l-am păstrat apoi, timp de ani de zile, în comoara mea de hârţoage. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
joi, 18 februarie 2010
Jucării*
În compensaţie, apăreau din când în când în Licurici, la rubrica „Micul constructor”, sfaturi cum să-ţi construieşti mici flecuşteţe amuzante — gadgeturi, le-am spune astăzi. Cu puţină bunăvoinţă le puteai numi jucării. Dar principala lor atracţie stătea în aceea că erau obiecte ieşite din mâna ta.
De cele mai multe ori nu rezistam la asemenea tentaţii.
Îmi amintesc de un căluţ-balansoar din carton sau din placaj, la alegere, după posibilităţile sau după vrednicia fiecăruia, cam de mărimea unui tampon cu sugativă, să zicem, sau poate ceva mai mic. Rubrica îţi dădea, mură-n gură, în interiorul unui chenar, toate piesele necesare, în mărime naturală. Nu-ţi rămânea decât să le copiezi pe o bucată de carton sau de placaj, după care să le decupezi şi în final să le îmbini. Am ales placajul deoarece căpătasem, de la orele de lucru manual, o oarecare experienţă în construcţiile din placaj. Necazul era cu pânzele de traforaj: fie că erau, din fabricaţie, insuficient călite, fie că eu n-aveam destulă răbdare să fac pauza necesară pentru a lăsa pânza încinsă de la tăiat să se răcească. În plus, pentru o bună întindere a pânzei, obişnuiam să forţez cele două braţe ale fierăstrăului apropiindu-le periculos de mult între ele. Asta mi-a jucat o festă: cum lucram cu faţa foarte apropiată de fierăstrău pentru a putea urmări mai bine conturul piesei desenat pe placaj, pânza încinsă a cedat în toiul lucrului, fierăstrăul s-a destins brusc şi braţul de sus m-a izbit cu putere drept în nas, încât m-a podidit sângele... Iar căluţul-balansoar, ei bine, da, el a fost o veritabilă consolare pentru acea întâmplare nefericită. Nu că aş fi putut să mă joc cine ştie ce cu el. Se legăna într-adevăr pe tălpicile lui curbate, şi asta era tot... L-am colorat cu acuarele cum m-am priceput mai bine, i-am pictat pe spinare o şea şi l-am pus pe etajeră. Şi acolo a rămas, pentru multă vreme, în chip de bibelou.
Într-o altă săptămână, Licurici ne-a propus, la rubrica „Micul constructor”, un căluţ — iarăşi un căluţ — din cartofi şi beţe de chibrit. Tot ce trebuia să faci era să alegi câţiva cartofi de mărime potrivită, de preferinţă lunguieţi: unul, mai mare, pentru trunchi, unul pentru cap şi alţi patru, cei mai mici, drept copite. Câteva beţe de chibrit curăţate de fosfor alcătuiau, înfipte în cartofi, gâtul, coada şi cele patru picioare. Iar ceea ce ieşea în final ce era? O jucărie sau o operă de artă?...
Cartofii n-au durat mai mult două-trei zile. După care au început să se scofâlcească... Poate că era o operă de artă, dar una efemeră. Iar eu nu mă prea împăcam cu efemerul. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat