Marocco sau Ziua Deşertului (36)*

Regele încolţit şi împăciuitor

♥    

   Nu ştiam cât era tata de priceput, dar vedeam că jocul de şah era pentru el o permanentă preocupare, aproape un stil de viaţă. Poate că pasiune e prea mult spus, fiindcă tata era un tip sobru şi reţinut şi deci nu se putea spune că îşi trădează prea uşor sentimentele. Când şedeam toţi trei la masă, deşi nu evita subiectele zilei, părea că îl interesează mai mult să le bifeze ca discutate în familie, pentru a se putea reîntoarce mai repede la jocul de şah drag lui. Uneori juca cu mine şi nu pot spune că nu îşi dădea silinţa să mă înveţe, dar ochii i se aprindeau abia atunci când rămânea singur în faţa tablei cu pătrate albe şi negre şi, cu cartea de şah alături, refăcea partide celebre. Îşi ducea mâna la bărbie şi se scărpina uşor când descoperea ceea ce trebuie să fi fost magistralele combinaţii ale marilor maeştri. Se întâmpla să şi comenteze, dar nu în detaliu, ci mai mult pentru sine, aşa, ca o filozofie a jocului de şah, să zicem... Regulile jocului sunt date o dată pentru totdeauna — observa el. Nu are niciun rost ca cineva să se apuce să le schimbe. O dată, pentru că de-a lungul atâtor sute de ani de când ştim că există jocul s-au dovedit cu prisosinţă a fi bune. Şi a doua oară, pentru că schimbându-le, ai avea altceva. Alt joc. Regulile jocului nu sunt legate de nimic material. E adevărat că pe undeva sunt scrise, dar asta nu înseamnă că dacă cineva ar arde cărţile care conţin regulile notate, acestea ar dispărea. Ele au fost consemnate tocmai pentru că există... Tata avea seriozitatea întipărită pe faţă şi privirea interioară îndreptată spre viitor; un viitor sigur... Oricâte s-ar schimba pe lume — spunea —, oricât de multe ar dispărea şi oricâte lucruri noi ar apărea, jocul de şah va rămâne mereu acelaşi. Jocul de şah e veşnic.
   Despre pasienţele mamei tata nu prea avea comentarii de făcut; pasiunea lui şi pasiunea mamei erau două lucruri complet diferite, doar că el nu recunoştea niciodată că se bazează pe şansă. Şi aş zice chiar că nici în viaţă nu se baza prea mult pe şansă. Unde cădeau ei de acord, mama şi cu tata, era jocul meu de marocco; ambii admiteau că acolo se întâlneau dexteritatea şi gândirea cu şansa. Şansa care răsfira la voia întâmplării mănunchiul de beţişoare strâns în pumn; nimic n-o împiedica să-şi facă jocul dacă mănunchiul era ţinut corect şi fără intenţia de a trişa. Iar mie în niciun caz nu îmi trecea prin cap să fiu incorect, fiindcă nu mi se părea că aş mai avea vreun merit să descâlcesc o grămadă de beţişoare pe care aş fi aranjat-o în folosul meu... De aceea tata se uita cu o anumită satisfacţie la mine când culegeam beţişoarele cu maximă atenţie. Se uita cu satisfacţie, dar tot cu gândul la marile combinaţii ale jocului de şah, care izvorau din gândirea pură...
   — Săritura calului, în lateral, cu cele două variante acceptate, ce poţi spera să iasă mai neaşteptat şi mai plin de fantezie din mintea omului? Mai ales că nu costă nimic, şi nici nu te pricopseşte cu nimic. E plăcerea pură...
   Săritura calului, tatălui meu îi provoca extazul.
   Oare nu este prea mare puterea reginei în comparaţie cu puterea mai mult decât limitată a pionului? mă întrebam. Practica de secole, cum observa tata, confirmase justa atribuire de puteri. Şi totuşi... Chiar şi regelui i se dădeau mult prea puţine puteri, faţă de rangul şi de rolul său... Dar tata era de părere că jocul în întregul lui era marcat de un anume echilibru. Dacă regina se înfăţişa pe câmpul de joc cu destulă agresivitate — şi nebunii de asemenea, dar numai pe diagonală — regelui i s-a dat privilegiul cumpătării: mişcări domoale, de numai un pătrat într-o parte sau într-alta — şi vorbirea domoală şi gravă, dacă ar fi fost înzestrat cu grai —, posibilitatea de a fi apărat prin rocadă dacă mintea jucătorului se mobiliza în a-l feri de atacuri; plus delicateţea şi modestia sa de rege, ca să nu mai vorbim de un anume soi de resemnare cu soarta, pe care o vădea mai ales în final de partidă; fiindcă regele niciodată nu moare luptându-se, ci încolţit, în defensivă, izolat şi părăsit de toate piesele — fie că au ieşit din luptă din laşitate sau din neinspiraţie, fie că s-au sacrificat cu curaj. Dar numai după ce şi-a jucat rolul de pacificator şi de neutralizator al patimilor stârnite de joc.
   Mă gândeam cum tata se întâlnea cu alţi jucători, şi el însuşi, prin firea lui, îşi dădea silinţa să calmeze pasiunile, şi cum propriile lui înfrângeri, atunci când se întâmplau, le înveşmânta într-un umor dulce-amărui, când în gând i se adresa regelui său ajuns în situaţia disperată de şah-mat — cu cuvinte ceremonioase şi pline de compasiune: Maiestate, mi-e teamă că nu mai aveţi de ales — va trebui să cedaţi tronul; şi poate chiar şi viaţa... L-am avertizat pe un coleg de clasă, Vinţu, într-o zi când ne-a făcut o vizită acasă, că ar face bine să nu se pună cu tata la şah; am vrut să îl scutesc — consideram eu — de umilinţa unei înfrângeri ca şi sigure, împiedicându-l să joace cu tata, dar el mi-a râs în nas, l-a provocat pe tata aproape fără ezitare la o partidă şi l-a învins cu destulă uşurinţă. M-am gândit atunci că nu totdeauna experienţa iese învingătoare ci, iată, uneori cutezanţa şi inspiraţia tinereţii. M-am gândit totodată la ce trebuie să fi simţit tata: oare să fi luat în serios de la bun început provocarea colegului meu, şi odată cu asta să fi trecut peste aroganţa sa greu disimulată, sau singurul lui gând a fost să nu se facă de râs în faţa fiului său? Aşa că până la urmă înfrângerea ce a însemnat oare pentru el?
   Regele încolţit şi împăciuitor...
   Prea multe şanse nu a avut tata să exerseze împăcarea cu înfrângerea.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

APEL

Mă poate ajuta vreun american cunoscător al limbii române şi cu înclinaţii literare, în revizuirea unui text în engleză (17 pagini), pentru a-l propune unei reviste literare americane?

La ce bun critica literară, acum?

Am primit din partea revistei Discobolul din Alba–Iulia invitaţia de a răspunde la întrebarea: „La ce bun critica literară, acum?”. Iată răspunsul pe care l-am trimis.

Critica literară — justiţie literară

   Ce aşteaptă scriitorul de la critica literară? Negreşit, aşteaptă să găsească o instanţă nepărtinitoare şi, desigur, competentă. Aşa ar glăsui, să zicem, teoria. Dacă ar fi însă să-i dăm crezare lui Jules Renard, criticul nu este altceva decât „un cititor care face nazuri”. Dacă s-ar limita să facă nazuri, încă n-ar fi mare lucru de condamnat: am putea să admitem, tot împreună cu Jules Renard, că nu contează „nicio teorie, niciun sistem. Cartea bună este cea care îmi place mie”. Altfel spus, criticul nu-i ţinut să dea socoteală nimănui atunci când aprobă sau când contestă o operă literară (sau, de preferinţă, un autor), tot aşa cum demnitarul nu răspunde în faţa legii pentru opiniile sale politice.
   În treacăt fie zis, nu toţi consimt că lucrurile sunt atât de simple: o carte îmi place sau nu-mi place, punct! Deşi, să ne amintim, acest gen de judecată s-a mai practicat, cu superbia de rigoare, şi în „centrele de putere” ale criticii literare româneşti de dată recentă... Printre cei care optează pentru nuanţare l-aş cita pe Mircea Martin, care consideră că „un critic ar trebui să înţeleagă şi ceea ce nu iubeşte, după cum ar trebui să se apropie cu iubire de ceea ce nu înţelege; să încerce să înţeleagă şi ceea ce la început n-a înţeles, să depăşească momentele de contrarietate sau de opacitate printr-un elan de simpatie penetrată.” (citat în Vatra, 12, 2010, de către Ion Pop: „Mircea Martin — între «identificări» şi «singurătăţi»”, pp. 38–42) Recomandare care, fireşte, presupune utilizarea — totuşi — a unei grile de „punctare” a autorului comentat, şi nu o simplă abordare „impresionistă”.
   Ceea ce vreau să spun în rândurile de mai sus este că subiectivitatea criticului — „nazurile” de care vorbea Jules Renard — este până la un punct, dacă nu acceptabilă, măcar scuzabilă: oameni suntem cu toţii şi-i omeneşte să ne lăsăm pradă patimilor şi simplificărilor. Ceea ce mi se pare mai greu de scuzat este intruziunea extraliterarului în judecăţile de valoare emise de critic: un scriitor cu vederi de dreapta se întâmplă să fie contestat cu suspectă lejeritate de către criticul de stânga (sau ataşat vechiului regim — şi sunt destui!). Dar de ce doar contestat? Ignorarea se dovedeşte a fi o armă mult mai eficace! Un scriitor omis dintr-un dicţionar al scriitorilor sau dintr-o istorie a literaturii recente este unul care anevoie îşi va mai reveni, nu-i aşa?... Sau: scriitorul X şi-a exprimat (cândva) aprecierea pentru confratele Y (caz ipotetic, desigur — şansele să se întâmple de-adevăratelea sunt minime), în timp ce criticul este un simpatizant al lui Z care îl detestă pe Y; deci X, care îl susţine pe Y, trebuie desfiinţat. Ş.a.m.d.
   Şi, cum în critica literară, spre deosebire de justiţie, sentinţele nu se soldează cu pierderea libertăţii ci doar cu ştirbirea reputaţiei literare, pasiunile circulă în lumea literară necenzurate şi călare doar pe-un dram de responsabilitate.
   Din perspectiva scriitorului deci, ar fi o ipocrizie să afirm că critica literară nu contează. Contează. Oho, şi încă cum!
   Din perspectiva cititorului, lucrurile ar trebui să fie mai simple, cel puţin cât priveşte critica de întâmpinare. Pentru că primul interes al cititorului „de rând”, care nu este interesat neapărat de fenomenul literar ci doar de lecturile sale în perspectivă, textul critic ar trebui să-i fie un ghid, dându-i în final un răspuns la întrebarea dacă cutare carte merită să fie citită sau nu. Iar ulterior lecturii — dar acesta e deja un pas important pe calea emancipării literare a cititorului — să vadă în ce măsură impresia pe care lectura i-a produs-o este în concordanţă cu impresia „oficială”. Dacă însă criticul literar se complace în a se limita la oficiul de prestator de servicii literare, aceasta este o altă chestiune, la care nu m-aş grăbi să dau un răspuns afirmativ. Nu de alta, dar textul critic este unul care deseori îl prinde pe criticul dotat, care sfârşeşte adesea prin a se deda „dezmăţului” stilistic, cu „aprindere” de la textul comentat, sau (mai degrabă) cu „autoaprindere”. Ambele situaţii fiind, trebuie s-o spunem, meritorii.
   Iar dacă cititorul „de rând” transcende nevoia de a fi doar ghidat în lecturile sale şi începe să se lase delectat de arta literară a criticului, e semn că este pe cale să-şi piardă calitatea de cititor de rând şi că îl paşte, mai devreme sau mai târziu, o carieră literară.
   Aşadar, oricum ai lua-o, critica literară cotează şi va conta întotdeauna. Cu adevărat.

Un număr de acrobaţie pe estradă*

   Un tânăr matur, i-aş putea zice. Un bărbat prezentabil, plăcut şi chiar bine îmbrăcat. Un sacou sport, de culoare deschisă, cravată la gât, tot de culoare deschisă, doar că altă nuanţă. Se află pe un fel de estradă, în faţa unui public care este în jurul meu, dar nu sunt preocupat să-l văd. Întreaga mea atenţie e îndreptată asupra bărbatului de pe estradă. A fost desigur, anterior (visului meu), o negociere între acel bărbat şi organizatorul/patronul spectacolului, care, la fel ca şi publicul, se află în afara câmpului meu vizual. Bărbatul de pe estradă trebuie să prezinte o acrobaţie, dar numai dacă primeşte suma pe care a pretins-o. Acrobaţia constă în căţărarea pe o frânghie, plus, probabil, alte exerciţii de forţă, acolo sus, după ce va fi ajuns în preajma unor bare, rulouri şi mai ştiu eu ce, agăţate sus, în apropierea tavanului sălii — dacă de o sală este vorba.
   Între timp a primit suma. În faţa publicului, numără câteva bancnote — mi-a scăpat dacă sunt trei sau patru sute. Suma se pare că este cea convenită, aşa că bărbatul în sacou de culoare deschisă recunoaşte cu onestitate şi pe faţă cu un zâmbet dezarmat că da, a fost plătit exact aşa cum pretinsese şi acum — asta e! — nu-i mai rămâne decât să execute, după ce strecoară banii în buzunar, numărul de acrobaţie. Că este îmbrăcat de stradă se pare că nu-i pentru el o piedică. Desigur, ar fi fost mai bine să poarte un costum de gimnastică adecvat, dar dacă aşa s-a nimerit...
   Se tărăgănează însă. Iată că pe estradă a apărut un bătrân scund şi slăbănog, care are ceva de spus. Bătrânul nu pare deloc fâstâcit. Are o barbă albă, rigidă şi cumva lipsită de grosime, plată, ca în filmele cu mujici ruşi şi ochii mijiţi în soare şi plini de zâmbet. De altfel şi îmbrăcămintea îi seamănă cu cea a unui mujic. Îi urmăresc barba în timp ce vorbeşte şi, în loc să iau seama la cuvintele sale, întreaga atenţie îmi este captată de acea barbă albă şi rigidă care tremură în ritmul vorbirii sale. Bătrânul parcă latră, atât de tare îi tremură barba, doar că de auzit nu se aude mai nimic.
   Bătrânul a dispărut de pe estradă şi iată-l din nou pe bărbatul plăcut de la început, care e gata să-şi înceapă numărul — un număr de circ. Numai că nu de o căţărare e vorba de astă dată ci de un număr constând în mânuirea mai multor săbii, de nu cumva e vorba şi de alte obiecte alungite acolo, în mănunchiul pe care îl ţine în mână, pregătindu-se să înceapă. E tot onest şi tot plăcut la vedere. Să vedem ce-o să facă...
   Oricum, slavă Domnului că n-a fost un coşmar.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou>
Publicat şi în Vatra, 7–8 2017

Marocco sau Ziua Deşertului (35)*

Armonie

♥

   Mama lăsa ţigara să fumege pe marginea scrumierei şi deodată devenea atentă la mâna ei stângă, pe care, ţinând-o nemişcată şi întoarsă cu dosul palmei spre ea, o privea cu atenţie.
   — Mi se pare că unghiile mele de la mâna stângă cresc mai repede decât cele de la mâna dreaptă, spunea cu o voce mai degrabă indiferentă. Continua să-şi privească mâna într-o tăcere care ascundea totuşi o oarecare nelinişte. Poate se aştepta ca eu să o întreb dacă e sigură, sau să-i cer să-mi arate mâna, spre a mă convinge, dar eu nu i-o ceream. Şi asta nu fiindcă n-aş fi fost curios, ci fiindcă eram sigur că nici în privinţa asta mama nu se putea înşela. Aşteptam doar să o aud spunând ce crede că dezvăluie acea curiozitate pe care tocmai o descoperise. Ea continua să tacă şi să-şi examineze mâna şi, fiindcă îi cunoşteam felul de a fi, ştiam că nu exclude unele urmări nefaste ale unghiilor ei care creşteau mai rapid la o mână în comparaţie cu cealaltă. Îmi venea în minte cuvântul nesăbuinţă. Nu ştiu de ce. Pentru Doamna profesoară Ştefan corpul omenesc era un model de armonie perfectă, controlată — adăuga dânsa — de puterea minţii. Spre deosebire de animale, la care armonia este înnăscută. Mă gândeam că poate totuşi mama nu observase corect, că nu unghiile de la mâna stângă erau cele care creşteau mai repede ci cele de la mâna dreaptă creşteau mai lent. Sau stagnau. Şi asta mă ducea cu gândul la un posibil dezechilibru mult mai grav decât putea să pară la prima vedere. Armonia de care vorbea Doamna Ştefan nu putea să fie perfectă decât atâta vreme cât sănătatea era la rândul ei perfectă. Şi uite aşa începeam să-mi fac griji pentru sănătatea mamei. Să nu îţi mai crească unghiile la o mână începea să mi se pară un semn cât se poate de serios că ceva nu merge cum trebuie în corpul ei.
   Mama şi recupera ţigara lăsată pe marginea scrumierei, după ce tot fumegase şi scrumul se tot lungise, trăgea din ea cu acel gest al ei de femeie versată, care nu-mi plăcea deloc, sufla fumul drept în sus, după care îşi întorcea privirea spre mine:
   — Alexandru, dar pe tine se pare că te afectează mai mult decât pe mine. Mai bine nu-ţi spuneam. Sau doar mi se pare?
   Da, de fapt îmi făceam griji pentru că eu vedeam armonia cumva altfel, afectându-ne întreaga familie.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (34)*

Zona Fastă

♠

   De ce ar fi fost Zona Talbot XQ singurul accident de pe traiectoria Pământului? Încă o dată nefericit, după ce Pământul suferise — câte extincţii? Trei? Patru? Cinci? Nimeni nu ştia exact. Dar milioane de ani se irosiseră după fiecare extincţie pentru ca viaţa s-o ia din nou de la capăt. Milioane de ani?...
   Aşa că oricând răul se putea repara. Era doar chestiune de timp.
   Iovan se gândi la o altă zonă, undeva în spaţiu, pe traiectoria Pământului, o zonă de astă dată fastă, pe care întâmplarea — iarăşi întâmplarea, căci nimic altceva cu adevărat important nu domina Universul —, să i-o aducă Pământului în cale şi să-i redea tot ce pierduse. Şi toate făpturile care dispăruseră ca un abur în noapte, fără să lase nicio urmă, să se reînchege la loc, ca într-un film dat înapoi, cum văzuse Iovan de atâtea ori în trecutul deja îndepărtat. În definitiv, substanţa, materia, după atâtea strădanii de a o pătrunde până la esenţă, rămânea ceva necunoscut.
   Cum se destramă şi cum se poate închega tot ce există...
   Putea fi şi asta o nouă aşteptare, o nouă zonă Talbot, care avea să rămână fără nume, căci nu mai era nimeni să-i dea unul. Dar ce mai conta numele? Doar să revină toate la locul lor şi să li se insufle viaţă. Şi oamenii, renăscuţi, să nu îşi mai amintească nimic, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-o letargie, dintr-o comă profundă, sau să li se pară, aşa, că au avut un coşmar, de care în zori să răsufle uşuraţi că nu a fost decât un vis urât... Doar că aici Iovan se gândi la mama lui, la tatăl lui şi la Mara, cărora nimeni, nicio nouă zonă Talbot, oricât de fastă, nu avea să le mai redea vreodată viaţa pe care o trăiseră, pentru că viaţa lor se risipise nu în Perdelele de Lumină din Ziua Deşertului, ci cu ceva timp înainte, din voinţa unora care nu se ştia ce fel de ordine îşi doriseră să instaureze pe pământ... Dar, dacă nu ei, părinţii şi Mara, atunci măcar restul... Toate celelalte puteau, cu puţin noroc, să redevină ce fuseseră înainte ca poalele sumbre ale Perdelelor de Lumină să fâlfâie leneş şi trist peste câmpiile şi oraşele pământului...
   Doar o chestiune de timp, poate.
   Lui Iovan i se făcu dor de locurile minunate de pe pământ pe care nu apucase să le viziteze. Iar acum acele locuri minunate nu mai existau, fiindcă nu mai rămăseseră din ele decât ziduri moarte şi nemişcare. Îşi imagină peisaje mediteraneene cu căsuţe colorate pe coastele stâncoase şi abrupte coborând spre mare, aşa cum le văzuse în imagini nemişcate şi altele mişcătoare. Îşi imagină mişcarea valurilor, egală şi prelungită, aceeaşi dintotdeauna, ca în marea primordială, nemaitrezind nicio însufleţire în vecinătatea lor, pe străduţele povârnite şi dincolo de obloanele închise, într-o moleşeală mult mai adâncă decât moleşeala zilelor de duminică după-amiază, când picior nu mai trecea prin uşile bisericilor rămase deschise pentru tot restul zilei spre întunericul inert dinăuntru. Îi fu dor lui Iovan chiar şi de moleşeala ploilor interminabile de iarnă, şi de moleşeala copilăriei sale, când mereu câte ceva venea să aducă câte o schimbare în succesiunea lină a zilelor sale, dar niciodată nu veneau din propria sa voinţă micile schimbări, ci întotdeauna din afară, la fel ca evenimentele ascunse care făceau ca pasienţele mamei sale să iasă ori nu. Totdeauna însă toate câte se întâmplau şi îi întunecau micile bucurii ale existenţei se dovedeau până la urmă a fi doar spaime trecătoare. Mama îi risipea gândurile negre... Mama care mai apoi avea să piară în explozie... Mama, cât avea ea gândurile de captive, se pricepea să-i risipească temerile. Cutia cu medicamente îşi făcea apariţia la momentul potrivit, dintr-o punguţă de hârtie veche şi îngălbenită o pastilă ieşea la iveală, ţinută la vedere între degetul ei arătător şi degetul gros, pentru a-i reaminti, astfel arătată, că era pastila miraculoasă care combătea febra şi făcea să dispară durerea din gât, şi drept dovadă, uite, pipiul ieşea colorat în portocaliu, deci pastila îşi făcea efectul încă înainte să vină dimineaţa. Mama arăta cu arătătorul spre tâmplă însoţindu-şi gestul de un zâmbet minimalizator, vrând prin asta să spună că acolo şi numai acolo sălăşluia răul constând într-un gând, într-o obsesie, îşi plesnea palmele una de alta de două-trei ori forfecându-le, sufla în palmele ridicate la vedere şi tot răul dispărea odată cu suflul ei.
   Iovan chiar se gândea la Zona Fastă. La o Zonă Fastă, cândva în viitor.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Invaziile inimii, invaziile literaturii anglo-saxone

Ceea ce m-a făcut să caut la librărie Invaziile inimii (The Heart Broke In) a lui James Meek a fost un interviu sclipitor al autorului de acum câteva luni, din Adevărul de weekend, plin de subtilităţi şi dezvăluiri biografice savuroase. Se vede însă treaba că de la teorie literară la practica scrisului e cale lungă. Nu ştiu dacă Invaziile inimii merită o analiză atentă. Dacă merită, negreşit nu sunt eu acela chemat să o facă.

Acţiunea e foarte bine ilustrată de desenul complicat de pe copertă, care exaltă confuzia dintre harta schematică a unui oraş pe ale cărui ipotetice străzi se intersectează contrapunctic destinele personajelor, şi un sistem sangvin, probabil al aceloraşi personaje sfâşiate de porniri nobile şi instincte primitive, ambele categorii fundamentate de autor doar parţial. Toată voinţa cititorului — care a avut răbdarea şi priceperea de a descâlci încurcatele iţe ale acţiunii — este de a se abţine să sară pagini pentru a afla cu anticipaţie cum s-a rezolvat cutare sau cutare situaţie complicată (și incitantă). Dacă Dougie, profitând de un moment de neatenţie, îi fură un sărut lui Bec, este ca în povestea cu arma atârnată în perete în actul întâi al unei piese, care e musai să fie folosită până la sfârşitul piesei. Deci de ce a sărutat-o Dougie pe Bec? Peste un număr de pagini — care e recomandabil să nu fie sărite — se dezvăluie misterul: pentru că Alex, fratele lui Dougie şi soţul lui Bec era steril (din p.d.v. sexual) şi cuplul risca să rămână fără copii. Iată însă că „arma de pe perete” se descarcă: Bec are un contact sexual (rapid) cu cumnatul, de pe urma căruia rămâne în sfârşit însărcinată. Bineînţeles că ar fi fost prea simplu ca lucrurile să rămână atât de simple. În realitate, Val, fostul iubit al lui Bec, pe care aceasta îl părăsise, este titularul unei fundaţii, un ong cum ar veni, Fundaţia Morală, o organizație cu reguli stricte și foarte virulentă, care se ocupă de darea în vileag a actelor de corupţie ale persoanelor publice din Regatul Unit al Marii Britanii. Val, din răzbunare, îl asaltează pe Ritchie, fratele lui Bec, pentru sex cu o minoră, iar Ritchie, căruia Bec îi mărturisise infidelitatea ei faţă de Alex, şi care infidelitate îl afectase teribil, se răzbună pe soră-sa turnând-o la Fundaţia Morală. Ş.a.m.d.

Incontestabil, dacă un asemenea roman ar fi produs în literatura română, ar fi un pas mic pentru ipoteticul autor, dar un pas uriaş pentru literatura română. Cum însă Invaziile inimii n-are nicio legătură cu literatura română, rămâne să bifăm traducerea reuşită de la editura Humanitas şi să adăugăm în raft încă un succes al literaturii anglo-saxone a circumstanțialului atât de prizat de public (și de juriile Nobel), alături de David Lodge, Jonathan Coe, eventual Saul Bellow, Michael Cunningham etc. etc.

Puzzle cu norii

Ce joacă plăcută să priveşti cerul!
Ce joc instructiv — puzzle cu norii,
Vezi? Acolo-i un dragon — cum, nu vezi?
Uite, un picior... creasta... coada
E-adevărat că se destramă: acum
   e-un taur — tre’ să te grăbeşti!
   alb, pufos şi lent pe câmpia cerului
   albastră...
Acum e-un chip de bătrân: mustaţa
   căzută, gura râzătoare şi aspră
Ce face, plânge? Sau dispare? Sau
   intră în sânul familiei?... Nu,
E-un continent acolo — Europa: Iberia şi
Regatul Unit al Marii Britanii, ambele
   deschise către Atlanticul albastru
   în lumina vântului înalt.
Vezi, Iberia o porneşte încet, se-ndoaie
   către Golful Biscaya: Grande
   y Felicísima Armada de norişori — asta-i!
Norişori pufoşi în soare: n-a fost
   nimic adevărat în Istorie
   Doar Captain Drake trimis
   de-a sa Stăpână, pe când Scandinavia
Stă încă neclintită, agăţată de Cercul Polar
Iar la sud Gibraltarul, ia uite, se deschide —
   cine-ar fi crezut
Spre Oceanul Atlantic — mereu Atlantic
Se deschide să treacă Santa Maria — vezi?
Ăsta-i jocul norilor, puzzle — toate
s-amestecă şi, gata, nu mai e nimic.

Marocco sau Ziua Deşertului (33)*

Lumea personajelor

♥

   Jocurile ei cu cărţile, pasienţele, îi stimulau mamei amintirile. În privinţa asta cred o înţelegeam foarte bine. Poate că o pasienţă se întâmpla să nu-i iasă, şi atunci mama rămânea cu privirea în gol. Sau poate că îngândurările ei nu aveau nicio legătură cu pasienţele. Oricum, cu sau fără pasienţe, îi veneau în minte tot felul de gânduri. Aşa a ajuns să-mi vorbească de o mătuşă de-a ei, de care eu nici nu auzisem. O chema Magdalena. Nu s-a măritat, n-a avut niciodată familia ei, povestea mama. Ea singură spunea despre ea că e urâtă şi nesuferită şi că oamenii n-o plac. Nu era genul care să se victimizeze. Era sinceră în aprecierile ei despre sine. Sunt sigură că se înşela, dar nimeni nu putea să-i scoată din cap părerea proastă pe care o avea despre ea însăşi. Ştii cum e, când tu însuţi te consideri antipatic, până la urmă chiar ajungi să fii. Ţie însă îmi aduc aminte că Magdalena îţi era simpatică. Uneori venea în vizită la noi, când erai tu mic. Nu îţi aminteşti de ea, nu? Şi doctorului Uzum îi era simpatică. S-a întâmplat de vreo două ori s-o întâlnească la noi în casă când l-am chemat să te vadă pe... sau, mă rog, când vreunul din noi avea nevoie de doctor. Apoi, în lipsa ei, am schimbat cu doctorul câteva păreri despre ea. Magdalena a avut ghinionul să se îmbolnăvească de tuberculoză osoasă. Unul din ele. A avut nenumărate, şi în privinţa asta nu exagera, te rog să mă crezi... Doctorul Uzum nu putea face mare lucru în ceea ce o privea, doar să-i dea câteva sfaturi despre clinicile unde ar fi fost cel mai bine să se trateze. În rest, nu putea să facă nimic. Şi până la urmă Magdalena s-a prăpădit, biata de ea. Atât a fost de modestă şi de umilă încât nici absenţa ei nu s-a prea simţit.
   Mama strângea cărţile de pe masă şi le punea pachet într-o margine, semn că n-avea să se mai atingă de ele, cel puţin următoarele câteva ore. Velurul rămânea verde, întins şi curat, doar cu beţişoarele mele de marocco într-o altă margine; nici eu nu mai aveam chef de joc.
   Magdalena a rămas în gândul meu, relua mama, încă mai vieţuieşte prin mine, ca să zic aşa. Chiar dacă asta n-o încălzeşte cu nimic. Doar că acum nu mai e nici urâtă, nici nesuferită, şi nici nu mai suferă. Asta, pentru că eu n-o consider astfel şi în gândul meu nu are de ce să mai sufere. A fost mătuşa mea, sora mamei, şi a avut ghinion în viaţă, asta e. Iar eu am trecut deja de patruzeci de ani — cât o să mai trăiesc? Odată cu mine, Magdalena o să moară definitiv. Nimeni n-o să-şi mai aducă aminte de ea. Poate doar tu să-ţi aminteşti cele spuse de mine, dar asta nu reprezintă mare lucru. Nici pentru tine, nici pentru memoria ei. Ea, figura ei, faptele ei, amintirile despre ea, sunt pe ducă, Alexandru. Abia dacă mi-au mai rămas cu ea o poză sau două. Copiii tăi, parcă văd, or să ridice poza dintr-un teanc cu nenumărate alte poze, or să-şi mijească ochii şi or să întrebe: Asta cine mai e?
   Ghicindu-mi gândul, mama îmi împingea scaunul la fereastră şi rămânea în spatele meu, privind şi ea pe fereastră. Vedeam livada, mică aşa cum era, cuprinsă între zidurile dosnice arhicunoscute, fără deschidere spre stradă, şi banca pe care o construise tata, unica bancă din livadă, pentru odihna sa — zicea el — în după-amiezile toride de vară. Lipsea o măsuţă în faţa băncii, pe care — tot el era cel care o spunea — spera s-o fac eu într-o bună zi, cu propriile mele puteri, spre bucuria tuturor din familie. Vedeam peste coroanele pomilor zidul dosnic al casei învecinate, cu etaj, pe întinderea căruia exista o singură ferestruică, sus în colțul din dreapta. Mă tot întrebasem de ce una singură? Şi în ce fel de încăpere era acea ferestruică: să fi fost o cămară acolo? Să fi fost o baie?
   Mama continua să stea îndărătul meu şi să privească pe fereastră, în livadă.
   — Uneori stau şi mă întreb — spunea ea — cu ce sunt mai prejos, cu ce sunt mai puţin reale personajele din întreaga literatură a lumii? Oare Robinson Crusoe chiar n-a existat decât în imaginaţia autorului? Nu vorbesc de oamenii vii care le-au servit scriitorilor de modele; am auzit că mai toţi au pornit de la persoane care au existat de-adevăratelea. Uite, D’Artagnan, sau Marele Gatsby, sau Anna Karenina. Fiecare a avut o viaţă, cea pe care le-a hărăzit-o scriitorul care le-a creat. Dar cu viaţa lor au umplut de-a lungul timpului viaţa atâtor milioane ce cititori. Bun, de-acord, poate că nu sunt decât nişte himere. Dar cu ce sunt ele mai himere decât atâtea şi atâtea umbre ale unor oameni care au trăit în trecut? Ba chiar mă gândesc că sunt mai puţin himere pentru că, iată, li se cunosc detaliile biografice, li se cunosc faptele, ba chiar şi trăsăturile feţei. Cu toţii ştim că Cyrano de Bergerac a avut nasul mare, că Don Quijote era înalt şi slab, purta cioc şi era cam ciudat. Dar trăsăturilor oamenilor din trecut? Himerelor care zac în cimitire — mă rog, ce a mai rămas din ele — nu li se mai ştie decât numele scris pe cruce. Iar după un număr de ani, nici măcar atât. Până şi numele le dispare pentru totdeauna... Apropo, ar trebui să mai trec pe la cimitir să văd ce se mai întâmplă cu mătuşă-mea Magdalena... Ar trebui, Alexandru, să trăim, cum să spun? împreună cu personajele. În aceeaşi lume. Să le cunoaştem mai bine, să ne obişnuim cu ele, iar alţii, cei care se pricep, scriitorii, ar trebui să adauge de la ei, să le completeze — trăsăturile de caracter, ba chiar şi pe cele fizice. Oamenii ar trebui să se întrebe cum s-ar comporta Don Quijote dacă ar fi în locul Căpitanului Nemo. Sau ce s-ar întâmpla cu D’Artagnan dacă ar trăi Revoluţia Franceză. Ar fi foarte interesant. Eu înţeleg că scriitorii sunt preocupaţi mai mult de probleme filozofice. Dar personajele care umplu întreaga noastră lume sunt la fel de importante...
   Începeam să o privesc pe mama cu alţi ochi şi să-mi promit că o să fiu mai interesat de pasienţele ei pe masa acoperită cu velur verde.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Timp irosit: matematică şi bridge

Sute de ore le-am dedicat studiului matematicii, îndeosebi fundamentelor, fără să mă aleg cu vreun folos. Cel puţin privind lucrurile strict pragmatic. (Sper să nu citească profesorul Solomon Marcus ce am scris aici!) Dar am irosit foarte mult timp şi cu alte aşa-zise proiecte, încă şi mai absurde. Cum ar fi povestea cu manualul de bridge.
   Fireşte, pe vremea aceea nici nu se punea problema de a se tipări cărţi pentru învăţarea acelui joc făcut pentru delectarea burgheziei. De aceea, singura şansă pentru un doritor să se iniţieze în bridge, jocul elitelor intelectuale (zice-se), era să-şi procure o carte de pe vremuri. Eu nu eram un fan al bridgeului, dar cum o carte cu acest subiect mi-a căzut în mână, mi s-a părut că e o bună ocazie să devin unul. Că tot se spunea despre bridge că ar fi un joc care se bazează mai mult pe inteligenţă decât pe noroc. Cu alte cuvinte, un bun exerciţiu pentru minte. Şi pentru caracter! Manualul mi-l împrumutase un coleg de serviciu dar, de bună seamă, nu era genul de carte pe care s-o parcurgi o dată şi să te declari cunoscător. Trebuia citită pe îndelete, studiată. Nu puteam însă s-o păstrez prea mult timp. Şi cum mijloace de multiplicare pentru public nu existau pe atunci, la sfârşitul anilor ’60 ai secolului XX — nici măcar xeroxul —, m-am gândit să o copiez cuvânt cu cuvânt folosindu-mă de maşina mea de scris, nou-cumpărată, într-un moment când piaţa maşinilor de scris se liberalizase în România socialistă, pentru o scurtă perioadă de timp.
   Zeci de ore am irosit din timpul meu liber — mai degrabă sute! — copiind acel manual de bridge.
   Şi asta nu-i totul. Pe lângă textul propriu-zis, cartea mai cuprindea şi numeroase distribuţii de joc — done, cum le zicea... Nord–Sud, Est–Vest... Cum să copiez zecile de done din manual dacă maşina de scris nu avea în tastatură semnele culorilor de carte de joc? Să le desenez cu mâna? Era prea complicat. Ca să reduc totuşi din timpul irosit, mi-a venit ideea să confecţionez din gume de şters, gravând în cauciuc, la un capăt al gumei, cu ajutorul unei lame de ras, semnele culorilor. Obţineam astfel o mică ştampilă, de fapt câte una pentru fiecare semn de culoare. N-a mai fost nevoie decât de o tuşieră (nu era necesară aprobare pentru a o cumpăra!) şi să aplic ştampilele adecvate în fiecare dintre donele prezentate în manual. Am irosit cele câteva sute de ore de muncă cu acel manual de bridge, după cum spuneam, fără să mă apuc vreodată să studiez cu adevărat cerebralul joc. Doar cât l-am copiat. Dar copiatul era o muncă mai mult de suprafaţă, dedicată preponderent formei, mult mai puţin conţinutului. Mai ales pentru un timp meticulos ca mine!
   Am dactilografiat manualul în trei sau patru exemplare — nu-mi mai amintesc exact —, dintre care pe unul l-am dăruit unui prieten bănuit că joacă sau că are intenţia să se iniţieze în jocul de bridge. Cert este că împrejurările au fost de aşa natură că nici lui nu i-a fost de vreun folos...
   Şi dacă n-aş fi pierdut timpul copiind acel manual de bridge, mă întreb cum altfel l-aş fi folosit?

La capătul celălalt al canapelei*

            „...pe digul unde se consolau făcând dragoste îndrăgostiţii
            fără acoperiş.”

Gabriel García Márquez

Plaja era înclinată în locul acela — înclinată şi îngustă. Valurile ajungeau până aproape de piciorul câtorva sălcii care oricum nu prea aveau ce căuta atât de aproape de mare. Ajungeau încă înspumate, în lumina ce cădea, însoţită de muzică, pe locul acela, venind de la restaurantele de la marginea fâşiei de nisip, şi se retrăgeau în întunericul umed şi clipocitor. Cupluri de tineri goi făceau dragoste în tăcere, la distanţă de câţiva paşi unul de altul. Tăcerea lor era un brocart somptuos ţesut din gemete de plăcere — gemete reţinute, gemete discrete, care nu treceau dincolo de alveola timpului lor propriu, timpul fiecărei perechi. Păreau să fie sigure, acele perechi, că aveau tot dreptul din lume să facă ceea ce făceau.
   Unul din tineri se desprinse la un moment dat din braţele iubitei, se ridică în picioare şi se apropie de perechea învecinată. Cei doi, simţindu-se priviţi, îşi încetară mişcările unduioase şi, fără să se desprindă, îşi suciră capetele spre cel venit, uitându-se întrebător la el. „Mă laşi cu ea? — i se adresă prietenos cel venit tânărului. Şi dacă vrei, uite, mai încolo, a mea te aşteaptă. Nu caut noutatea cu tot dinadinsul, să ştii — se simţi el dator să-i explice celui întins pe jos, gol, în faţa sa.” Erau cu toţii goi, supli şi bronzaţi. „Vreau doar să fim aşa, ca într-o frăţie, înţelegi? Nu-i plăcut să vezi că eşti bine primit? În fond, suntem cu toţii tineri. Vorba aia, gândim la fel şi simţim la fel. Eu unul m-am săturat să tot fiu suspectat de intenţii rele — asta mi se-ntâmplă în familie. Nu ştiu de ce tre’ să mi se pună în cârcă toate relele de pe lume... Pentru ea — reluă, arătând în jos, spre fată — poate să nu însemne mare lucru. Dar pentru mine e important, să ştii. Şi adăugă: Chiar dacă îi fac doar o scurtă vizită, înţelegi ce vreau să spun.”

Se opri din reverie şi se uită la femeia lui, care şedea la capătul celălalt al canapelei şi citea o carte. Din locul unde se afla nu vedea decât coperta de carton gros şi nu desluşea nici titlul, nici autorul.

Felul cum aleseseră acei tineri să trăiască era soluţia cea mai inspirată, ideea cea mai bună să încetinească scurgerea timpului. Printr-o magie reuşeau să împiedice nisipul să se cearnă în recipientul alungit de dedesubt al clepsidrei. Timpul se oprea în loc când întâlnea depravarea şi dezmăţul. Întâi şi-ntâi fiindcă rămânea cam fără răspuns însăşi întrebarea dacă era cu adevărat vorba de depravare şi de dezmăţ. În privinţa asta stăruia în lume o îndelungată confuzie.

La capătul celălalt al canapelei, soţia sa dădu foaia în cartea pe care o citea.

...Timpul se oprea în loc întâlnindu-se cu depravarea şi cu dezmăţul fiindcă nu se dumirea care era rostul depravării şi dezmăţului când aveai de ales între atâtea variante de a-ţi duce traiul. De ce tocmai varianta asta? se întreba timpul. Iar dacă cineva găsea răspunsul la întrebarea cu privire la rostul depravării şi al dezmăţului, timpul se urnea din nou, împăcat.
   Să n-ai un acoperiş deasupra capului, să nu vrei să ai un acoperiş deasupra capului, era un lucru acceptabil, ba chiar bun dacă vremea era frumoasă. Asta te învăţa să fii mereu optimist şi încrezător. Şi a fi optimist însemna şi să găseşti în schimbarea partenerei tot firescul din lume.

Pe pagina din care citea femeia de la celălalt capăt al canapelei literele se transformau în cifre. Ea nu cunoştea semnificaţia cifrelor dar nici nu dădea vreun semn că ar fi asistat la ceva straniu. Doar lua act de întâmplare şi îşi continua lectura... Se spunea acolo că actul sexual incumbă responsabilitate. Tot aşa cum socoteala cheltuielilor casei se ţine cu stricteţe. Sau se ţinea cândva. Scria foarte clar: plăcerea în sine e un păcat de neiertat şi cu atât mai mult împrăştierea ei în dreapta şi-n stânga, cu nesăbuinţă. Dar cu siguranţă nu se pomenea nimic de plajă şi de luminile restaurantului aşternute pe nisip, sub sălcii. Abia dacă se amintea ceva de înserări.

Tânărul era curios dacă inima următoarei partenere începea să bată cu putere la apropierea sa. Şi pentru a se dumiri în privinţa asta, se lipi cu tot pieptul de pieptul ei. Nu reuşi însă să-şi dea seama a cui inimă bătea mai nebuneşte — a ei, sau a lui? Dar oricum era voluptuos.
   Se întrebă totodată dacă şi a doua parteneră îi va arăta aceeaşi deschidere, iar masculul ei aceeaşi înţelegere. Ceva îi spunea că da, că toate lucrurile asemănătoare cu ceea ce făceau ei erau uşor de realizat pe pământ dacă lăsai la o parte încrâncenarea tradiţională.

Tânărul se gândi un pic şi decise că cel mai bine era să rămână la acelaşi capăt al canapelei — al lui. Stăteai liniştit şi ascultai cum foşnetul valurilor se risipeşte, în retragere, pe nisipul ud.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou
Publicat şi în Vatra, 7–8 2017

Notaţii literare (XV)

Detalii la alegere pentru autor
   Doar un exemplu: un personaj intră într-o redacţie pustie. Ţinta autorului este de a accentua în descriere senzaţia de încăpere părăsită. Şi atunci: între a spune „niciun ecran nu era luminat”, şi „toate ecranele erau stinse”, ce alege autorul? Prima variantă s-ar părea că privilegiază o „privire” (impersonală) ce baleiază ecranele de pe mese rând pe rând, în căutarea unei lumini (care, în chip firesc, ar ieşi în evidenţă dacă ar exista), în final constatând că nu a găsit niciunul în funcţiune. În varianta a doua s-ar zice că predominantă este senzaţia de simultaneitate a percepţiei. Autorul trebuie să se hotărască în privinţa aşteptărilor personajului: se aştepta acesta să întâlnească pe cineva în redacţie, sau era aproape sigur că va găsi redacţia goală?

Generaţionism
   De ce se agaţă în continuare critica literară românească de superfluul „generaţionism” (în care tagma scriitoricească se complace)? Dacă perioadele născocite — „şaizeciştii”, „optzeciştii” ş.c.l. — chiar au trăsături distincte, diferenţiaţi-le prin respectivele trăsături. Şi atunci veţi avea, poate, ocazia să constataţi că perioadele se întind şi se întrepătrund, precum culorile acuarelelor; sau, dimpotrivă, veţi avea surpriza să vedeţi că periodizarea nu se justifică prin nimic. Căci în ultimă instanţă, din perindarea generaţiilor de scriitori români, oricum decuplate de Marea Istorie (literară), nu se poate transfera practic mai nimic în portofoliul valorilor durabile ale literaturii universale.

Naraţiune la persoana I
   „Am făcut o pauză, mi-am tras răsuflarea şi am spus: ...” (William Styron: Alegerea Sofiei, ed. Adevărul, 2011 — p. 302) Sau: „...m-am gândit eu, aplecându-mă peste pisoar” (id. p. 307). M-a amuzat totdeauna această comedie a omniscienţei jucată de unii scriitori, care „îşi amintesc” trecutul lor ficţional până la cele mai mici detalii. E drept că orice operă este un contract între autor şi cititor. Dar cred că nu de puţine ori autorul forţează, adăugând clauze greu de acceptat. Goana după autenticitate are uneori efecte perverse.

Identificare cu personajul
   Dacă alter ego-ul lui Flaubert merge până acolo încât se identifică în sexul opus, alţi autori nu se simt confortabil dacă se îndepărtează prea mult de propria lor identitate... Ch. Bukowski se regăseşte în Casiski, Franz Kafka, în K... Ş.a.m.d. Până şi personajele parcă au mai multă autenticitate dacă poartă un nume apropiat de persoanele reale care le-au servit de model. De circumstanţe nici nu mai vorbim!

Realitate şi percepţie literară: timpul multiplu
   Personajul Val din romanul Invaziile inimii, de James Meek (ed. Humanitas, 2014), se află într-o dispută violentă cu personajul Ritchie, cu a cărui soră tocmai rupsese relaţia. Val îl acuză pe Ritchie de pedofilie şi devine atât de furios încât la un moment dat îl loveşte peste faţă. Iată cum descrie autorul scena: „Iar când s-a petrecut cel mai surprinzător şi mai cretin lucru, adică Val a venit la el şi l-a lovit năprasnic peste falcă cu dosul palmei, lui nu i s-a părut nici surprinzător şi nici tâmpenie, la fel cum nu i s-a părut surprinzător nici că s-a prăbuşit la podea şi a rămas acolo, nici întins, nici în şezut.” (p. 90)
   Remarcăm că timpul secvenţei este dilatat faţă de timpul real în care aceasta are loc — poate, la prima vedere, prea dilatat. Mai mult decât atât, cronologia este inversată: înainte de orice, ceva se petrece; apoi, însuşirea de a fi surprinzător a gestului trece înaintea săvârşirii gestului însuşi. Iar descrierea consemnează, cu îndreptăţire, mai mult decât actul de violenţă în sine: consemnează, printre altele, micşorarea distanţei dintre victimă şi agresor („Val a venit la el”). Oricât de neaşteptat a fost gestul lui Val, victima, Ritchie, încearcă să-l încadreze în conştiinţa sa şi să-l explice chiar în timpul desfăşurării, ba chiar îi percepe o parte din urmări, cum ar fi întipărirea faptului în memorie şi umilinţa pe care o va resimţi în viitor. (Nu o spune autorul, îmi permit eu să adaug.) Şi, la fel de important, nu exclude nici ambiguitatea: surprinzător şi nesurprinzător în acelaşi timp; cretin şi normal. Faulkner explica frazele sale lungi şi încâlcite, de fapt gândirea sa comprehensivă şi complicată, prin necesitatea oricărui fapt de a fi descris ca fiind un melanj între trecut, prezent şi viitor. La fel se întâmplă şi în secvenţele aproape instantanee şi neaşteptate ca cea de mai sus. Victima poate percepe într-o străfulgerare până şi ghinionul de a fi suferit o umilinţă. Or, ghinionul nu poate fi perceput ca atare decât prin raportare la trecut.

Domnul Săndulache și schimbarea

   Sfârşitul dictaturii a venit în cele din urmă într-un aprilie de primăvară întârziată, găsindu-i pe toţi ameţiţi de o lungă aşteptare, marcată de nenumărate incertitudini. Unii îmbătrâniseră, dar i-a ajuns din urmă tinereţea. Cineva neştiut s-a cocoţat şi, c-un gest neaşteptat de curaj, a scos bila de piatră, încinsă, din fruntea masivului Golem. Chiar aşa să se fi întâmplat? De Golem, pe care îl însufleţea bila din frunte, pesemne că ştiau destui, dar vezi că să se găsească cineva să se cocoaţe până la fruntea sa era mult mai greu. Slavă Domnului că s-a găsit totuşi. Rămas fără bilă, Golemul s-a întins pe jos, masiv şi neputincios, într-o hrubă desigur, undeva prin nişte locuri pustii, unde nu se deschiseseră încă şantiere şi nici nu se făcuseră săpături arheologice. Şi a rămas aşa, inert şi rece, să doarmă sub iarba uscată de anul trecut, nevăzut, contopit cu lutul din care fusese zămislit. Din clipa aceea nimănui nu i-a mai păsat de el. Domnul Săndulescu aproape că n-a apucat să prindă măcar de veste că se-ntâmplă ceva deosebit, şi nimeni din familia sa n-a avut vreo implicare serioasă. Dar ameţeala i-a cuprins pe toţi. Schimbarea a venit val-vârtej: doar două-trei voci trâmbiţaseră o prorocire confuză c-un an înainte. Sâmbăta a devenit zi liberă peste noapte, televizorul s-a trezit din amorţeală, şi, după ani şi ani de letargie, o noapte întreagă a cântat Lambada, de care aproape nimeni n-auzise până atunci. Un convoi de camioane grele s-a auzit trecând într-un uruit înfundat la două străzi distanţă, în toiul nopţii, făcând geamurile să zdrăngănească. Camioane grele or fi fost, sau transportoare blindate? S-a cântat şi s-a dansat pe ecranul televizorului o noapte, s-a cântat şi s-a dansat două nopţi, apoi trei — aşteptarea a crescut ca focul înteţit de vânt, apoi în toate nopţile şi în toate zilele care au urmat s-a tot auzit Lambada. În faţa unei camere video de o marcă necunoscută, într-o lume de care nimeni nu ştiuse până atunci, pe ceea ce părea să fie un capăt de ponton care până atunci de bună seamă nici nu existase, s-a dansat cu pasiune, la un pas de sex, în proximitatea parapetului dar şi în mijloc, cu legănare a şoldurilor, în fustiţe scurte, numai bune să se legene şi să se tot legene într-o parte şi într-alta, în ritmul dansului, făcând pereche cu pantalonii mulaţi pe picior ai dansatorilor. Toată lumea a învăţat Lambada şi a fredonat-o până dincolo de Paşte, către vară, şi a privit cu lacrimi în ochi focurile de artificii aruncate spre cer din sărăcie, dar neîngrădite. Pontonul a tot plutit şi s-a tot legănat într-o stabilitate relativă, apa a rămas întunecată, iar dansatorii, pe ecran, îmbrăcaţi cum erau ca pentru o climă tropicală, cu mai nimic pe ei, s-au lăsat duşi în derivă de ape line şi adânci, pe care pluteau frunze galbene din toamnele trecute.
   Apoi — deja trecuseră destule zile... ba chiar multe zile — s-a răsuflat uşurat şi totodată au început discuţiile în casă, în familie. Şi nu că s-ar fi luat la harţă între ei sau s-ar fi trezit din vis, dar realitatea era prea ameţitoare. Deşi incertă. Nu-i vorbă, nici n-ar fi avut motive să se ia la harţă. Domnul Săndulescu şi-a amintit amuzat de bila de piatră scoasă din fruntea Golemului şi s-a întrebat, retoric, cum te poţi descotorosi de o bilă încinsă. Nu era deloc o chestiune practică. Bilă, cum adică? Ce fel de bilă? Metaforic vorbind, nu? Dar chiar şi-aşa: în mâna cui se poate răci o bilă fierbinte — s-a întrebat domnul Săndulescu, vădindu-se că era un visător — şi unde poate fi ea păstrată până se răceşte (dacă se răceşte), şi încă mult timp după aceea? Încă se mai dansa Lambada, până la saţietate, şi fetiţele de pe ecran îşi legănau de zor şoldurile de creole, ducând-o pe doamna Săndulescu cu gândul la tinereţea interbelică a mamei domniei sale, când, deşi era la modă tenul alb ca laptele — drept care se şi purtau plase lăsate peste faţă, împotriva soarelui —, Creola se cânta, languros, la toate terasele din Bucureşti şi, zice-se, din Europa toată. De nu cumva şi în America de Nord. Cu această melodie în cap, doamna Săndulescu se uita când la unul, când la altul, cu ochii îngustaţi de fericire, şi nu pricepea nici despre ce se discută nici cum de le arde de subiecte atât de lumeşti în loc să se bucure de schimbarea vremurilor. Fiindcă într-adevăr, în casă se trecuse aproape abrupt la chestiuni practice.
   Diana nici nu s-a mirat prea tare de proiectele de prosperitate ale lui Stelian, soţul ei, venite uite-aşa, peste noapte. Nu s-a mirat, fiindcă Stelian vădise de la bun început o înclinaţie de netăgăduit către activităţile lucrative. Şi, ca s-o spunem pe-a dreaptă, chiar şi în regimul abia căzut, când în general tot omul, vrând-nevrând, lucra pentru binele mai mult sau mai puţin comun. Cuvântul proiect începea să facă rapid carieră, în dauna cuvântului plan, care, stârnind mai degrabă repulsie şi având darul să reînvie amintiri neplăcute, era trimis cu indignare la reformă.
   „Pe când tata face poezie întrebându-se cum şi în cât timp se va răci bila scoasă din fruntea Golemului — a spus Diana —, ia uite la Stelian, îşi freacă palmele gândindu-se de pe-acuma la afaceri!” Cât despre domnul Săndulescu, afacerile la care ginerele său se pare că începuse deja să se gândească, dacă se adeverea că se gândea în mod serios la aşa ceva, şi pe el îl cam surprindeau. Domnul Săndulescu uitase de mult când se închisese ultima afacere în oraş, pe când era el copilandru, uitase până şi că afacerile existaseră pe lume, şi nici că le simţise în tot acel răstimp lipsa. Şi uite că acum ginerele său, mai înainte chiar să se dumirească spre ce se îndreptau cu adevărat vremurile, avea deja în vedere o afacere a lui. Dar să nu ne pripim: oamenii mai şi cochetează cu viitorul; dacă le dă mâna şi dacă viitorul le apare surâzător. Toată lumea presupunea, ba unii erau chiar convinşi, că cei care prin alte colţuri ale lumii se ocupau de afaceri erau hrăpăreţi şi lipsiţi de scrupule; iar într-o variantă idilică, să zicem, de făcut bani sau de orice alte asemenea năzdrăvănii se ocupau spiriduşii. Motorul oricărei afaceri, din câte auzise şi citise domnul Săndulescu — iar nevastă-sa, doamna Săndulescu, îl privea cu admiraţie văzându-l gata să se lanseze în chestiuni cu totul şi cu totul noi —, este capitalul. Marx dixit. Pe când ţara toată, după atâţia ani de trai la comun, se afla fără doar şi poate în totală criză de capital. Căci banii care circulaseră până mai ieri, numai capital nu puteau fi numiţi. Ca să nu mai spunem că bancnotele ajunseseră într-o stare deplorabilă, fizic vorbind.
   — Dar de bancă ai auzit? l-a apostrofat Stelian pe socrul său. Dacă n-ai capital, asta faci, te duci şi te împrumuţi de la bancă. Pentru asta sunt făcute băncile.
   Începuse deja să fie vizibil: Stelian prelua pas cu pas iniţiativa în familie, acumula cunoştinţe şi pricepere, capta de te-miri-unde informaţiile de ultimă oră şi, odată cu toate acestea, se lepăda de orice inhibiţie.
   Domnul Săndulescu participa numai pe jumătate la discuţie fiindcă nu dorea să se creadă că se lasă subjugat de subiect. Aşa că se uita c-un ochi la televizor, constatând, printre altele, că inventaseră o nouă emisiune, una care nu semăna cu nimic din ce văzuseră telespectatorii în anii din urmă. A încercat să prindă ceva şi de acolo, dar nu i-a prea reuşit: aşa-i când încerci să faci două lucruri deodată. Doi tipi foarte serioşi, destul de în vârstă, cam de vârsta sa, pe care nu-i mai văzuse niciodată la televiziune, spuneau, pe ecran, ceva despre cât e de importantă democraţia într-un stat de drept. Puteau fi auzite cuvinte noi, expresii nemaiîntâlnite, care se înălţau maiestuos spre cerul noii lor existenţe, asemenea unor rachete de semnalizare. Luminau arzător, făceau spectacol, şi se topeau. Se înălţau altele...
   Stat de drept... Ca să vezi!
   Drepturile omului... Interesant!
   Libertatea de opinie... Societatea civilă...
   Ginerele său vorbise despre un împrumut de la o bancă. Desigur, toată lumea auzise de bănci, era o întreagă discuţie cu băncile astea. Dar de fapt exista o singură bancă — asta era realitatea. O singură bancă, pe nume Casa de Economii şi Consemnaţiuni. Care acorda împrumuturi. Dar cum? Numai pentru locuinţă sau pentru maşină... Împrumut pentru deschiderea unei afaceri? Hm! Domnul Săndulescu îşi amintea ca prin ceaţă, sau poate citise prin cărţi sau văzuse prin filmele despre capitalism, că pentru a căpăta un credit pentru o afacere, trebuie să-i prezinţi bancherului un plan detaliat al afacerii şi să-i oferi garanţii că afacerea e solidă şi că vei fi capabil să returnezi suma la termenul stabilit.
   — Ei, ce ziceţi de asta! Deja am început să gândim ca nişte oameni de afaceri veritabili! a constatat Stelian, plin de entuziasm. Toată familia era reunită la masă, farfuriile încă goale, în pahare un rest din ce rămăsese din vechiul regim, dar capetele, sau cel puţin unul din ele, erau deja pline de proiecte de viitor! Stelian aproape că-şi freca mâinile de nerăbdare şi de entuziasm. — Şi n-au trecut nici... Câte săptămâni au trecut? Trei?
   Nimeni din casă nu putea face o socoteală simplă, iar dacă totuşi se încumeta cineva s-o facă, reieşea ceva greu de crezut: când timpul curge cu folos, curge al naibii de repede.
   Pe ecran, un tânăr cu alură de sportiv şi cu faţa arsă de soare, vorbea la un fel de telefon care n-avea nici furcă prin preajmă, nici fir.
   — Ia te uită! a exclamat domnul Săndulescu surprins, ce naiba face ăsta acolo?
   Şi a rămas cu ochii pironiţi pe ecran, unde tânărul sportiv tocmai se întorcea cu spatele, de parcă s-ar fi ferit să nu fie auzit de domnul Săndulescu în timp ce vorbea la telefon. Doamna Săndulescu n-a observat nimic neobişnuit pe ecran. Se uita la televizor, dar era cu gândul la întâmplările ei recente.
   — Azi-dimineaţă, a spus ea, am trecut pe la Aprozar, să văd dacă încă n-au adus coca-cola.
   — Ce vorbeşti! a strigat Stelian surprins. Habar n-aveam că ai făcut aşa o pasiune pentru coca-cola! Nici n-ai aşteptat să apară mai întâi reclamele. Eşti sigură că ştii exact ce gust are?
   — Dar de ce la Aprozar? s-a mirat Diana. De ce n-ai încercat la Alimentara?
   — Alaltăieri am trecut şi pe la Alimentara, a mărturisit doamna Săndulescu. Am încercat şi acolo, să nu credeţi că am vreo slăbiciune deosebită pentru Aprozar. După care şi-a adus aminte că îi datorează o explicaţie ginerelui ei, aşa că s-a întors spre el: — Cred şi eu că ştiu ce gust are coca-cola, cum să nu! Ştiu şi tot felul de istorioare cu coca-cola.
   — Zău? Cam ce fel de istorioare?
   — Ştiu de pildă că nemţii vorbeau cu dispreţ de americani înainte de Al Doilea Război Mondial, cică-s băutori de coca-cola. Şi am văzut şi prin filme cum americanii, unu-doi, desfac o sticlă de coca-cola şi o dau pe gât. Dar asta nu înseamnă nicidecum că am vreun sentiment de dispreţ pentru ei. Dimpotrivă... Iar tu, Diana, dacă vrei să ştii de ce am încercat întâi la Aprozar, află că, după toţii anii ăştia, mi-am pierdut orice urmă de încredere în Alimentara. Ca să nu mai vorbesc de respect! Ce respect să mai am! E de-ajuns să-mi amintesc de rafturile goale. Ani de zile asta am văzut la Alimentara: rafturi goale. Mi-a ajuns!
   — Ei, un pic de răbdare! Soseşte şi coca-cola, a fost de părere Stelian. Mai durează un pic până să se convingă importatorii că merită să investească.
   — Ar face bine să se hotărască mai repede, a sugerat Diana.
   — Până să se convingă? s-a arătat sceptic domnul Săndulescu. Întâi şi-ntâi importatorii trebuie să se hotărască mai repede să înfiinţeze camere de comerţ, asta ar trebui să facă! Dacă vor să iasă învingători în competiţia cu producătorii autohtoni. Dar dacă mă-ntrebaţi pe mine, ar face mai bine să nu se grăbească deloc. Coca-cola e o adevărată pacoste pentru sănătate.
   — Dar dumneata de partea cui eşti? l-a interogat ginerele său. Eşti cu importatorii, sau cu producătorii autohtoni?
   — Eu sunt de partea consumatorilor! a precizat domnul Săndulescu. Atâta vreme cât nu pătrunde în ţară capitalul străin, eu n-am nicio problemă. Nu sunt nici cu unii, nici cu ceilalţi. M-am săturat de lipsuri şi de sărăcie, dar n-aş lăsa ţara pe mâna capitalului străin.
   — Păi nu spuneai chiar dumneata că n-avem capital în ţară? De ce să ne opunem să intre capitalul străin?
   — Iar tu, nu mai departe decât acum câteva minute, parcă spuneai că pentru asta sunt făcute băncile, să dea bani cu împrumut! Nu spuneai aşa?
   — Bineînţeles că asta spuneam, şi n-am de gând să neg. Sunt convins că asta or să şi facă, chiar înainte ca importatorii să se hotărască să-şi înfiinţeze camere de comerţ şi să treacă la importul de coca-cola. Asta e convingerea mea: băncile n-or să întârzie să facă primul pas.
   — Depinde ce dobânzi or să pună, s-a arătat sceptic domnul Săndulescu. N-aş vrea să fiu în pielea clientului acuma, în următoarele săptămâni. Depinde pe cine îţi găseşti să te gireze, depinde cu ce ipotechezi, depinde de multe. Termenii contractului pot ascunde o mulţime de capcane, şi ai să vezi cum o să scrie în contract: cu litere minuscule, să nu le desluşească nici dracu’! Parcă văd că asta o să se-ntâmple. Şi asta de ce? Pentru că n-avem cultură bancară! De unde s-o avem? Parcă văd că o să curgă cu procese intentate de clienţii nemulţumiţi.
   — Nu cumva ai fost bancher? Că văd că prea le ghiceşti pe toate, l-a luat ginerele său peste picior. Numai că vezi lucrurile din perspectiva clientului. Oare de ce?
   — Nu zic că nu mi-ar fi plăcut, a ocolit domnul Săndulescu răspunsul. Dar n-aveam vârsta necesară la vremea când băncile încă mai însemnau ceva în ţara asta. Iar când am ajuns la maturitate, prafu’ se alesese de ele! Băncile erau deja de stat, şi de fapt nu mai era decât una singură, şi nimeni nu mai avea nevoie de pricepere. La fel ca peste tot de altfel.
   — Poate ai fost bancher într-o viaţă anterioară!
   — Te pomeneşti.
   — Văd că scoţi pe gură termeni în jargonul bancar aşa cum scoate scamatorul panglici din joben.
   — Te rog, Stelian, a intervenit Diana, cu voce scăzută, pe un ton de reproş îngăduitor, înclinându-se discret spre urechea soţului.
   Dar toată atenţia lui Stelian era îndreptată spre discuţia cu socrul său.
   — Dobânzile sunt totdeauna strâns legate de preţuri, a reluat el. Vreau să zic, de inflaţie. Parcă văd că or să-nceapă să crească preţurile. Fiindcă niciodată nu-i bine ca statul să ţină de preţuri cu dinţii, ca altădată. Un stat care se respectă nu-şi permite să întârzie, liberalizează comerţul! Economia îşi are legile ei.
   — Eu n-am observat nicio tendinţă, l-a contrazis domnul Săndulescu ca să-i mai taie ginerelui său din elan.
   — O să ai ocazia să observi zilele următoare, i-a prezis acesta sumbru. Întotdeauna după o mare răsturnare, vine inflaţia! Să dea Dumnezeu să fiu eu proroc mincinos, dar tare mă tem că la asta o să asistăm foarte curând.
   Cei doi copii se uitau când la unul, când la altul, cu ochi mari, în care licărea o nesiguranţă plină de aşteptare.
   Domnul Săndulescu n-a dorit să mai insiste pe acest subiect. Dar nici nu putea să treacă sub tăcere ceea ce considera el că era important în privinţa urmărilor noului regim.
   — Mai bine v-aţi gândi ce o să se-ntâmple cu casa asta în care locuim, s-a lansat el într-o avertizare care i-a luat pe toţi prin surprindere.
   Diana a făcut ochii mari, aproape la fel de mari şi de nevinovaţi ca şi ai copiilor ei:
   — Cu casa?!
   — Poate aţi uitat că cei doi Venţeli au fost nevoiţi să se restrângă la un singur apartament, a explicat domnul Săndulescu. Da, s-a-ntâmplat acum nu ştiu câţi ani, înainte să ne mutăm noi aici. Şi dacă am primit repartizare pentru locuinţa asta, nu trebuie să uitaţi că pe atunci eu lucram la Ministerul Justiţiei.
   — Şi?
   Pe faţa Dianei stăruia aceeaşi mirare nevinovată.
   — S-ar zice că înainte să venim noi, ei erau proprietari pe toată vila. Ce credeţi că o să se-ntâmple? Mm? Mâine-poimâine or să-şi ceară casa înapoi. Toată! Asta o să se-ntâmple.
   — Cui s-o ceară? a coborât Stelian surprinderea Dianei la un nivel oarecum pragmatic.
   — Ei, da! Cui s-o ceară! Asta e o întrebare. Dar nu înseamnă că n-o să se şi găsească un răspuns. Poate or s-o ceară de la alţii care de asemenea s-au gândit să înceapă o afacere. Sau mai multe. Oricum, puteţi fi siguri că n-o să fie jucată la tombolă. Cu siguranţă că Venţelii au un dosar pe undeva prin casă, păstrat într-un cotlon ascuns, şi în dosarul ăla au toate actele de proprietate. Eu unul aşa aş fi făcut dacă eram proprietar: în niciun caz n-aş fi distrus dosarul, aşa cum au făcut mulţi alţii, de frică. Cu orice risc l-aş fi păstrat! Oricât de puţin probabil părea la un moment dat să se schimbe timpurile.
   Stelian şi Diana au apreciat într-un gând, nu fără o anume tulburare, perspicacitatea socrului, respectiv a tatălui, care dădea astfel dovadă că e capabil să vadă într-o nouă lumină chestiunea cu noile afaceri în perspectivă. Pe care el însă, paradoxal, le privea cu scepticism.
   Domnul Săndulescu a rămas cu privirea în gol. Şi astfel, cu privirea în gol stând el, a debitat ca în transă două cuvinte care i-au lăsat pe toţi cu gura căscată: drepturi litigioase.
   — Mă întreb cum se va proceda cu drepturile litigioase, a spus el.
   Lucru care l-a dus pe ginerele său cu gândul la acei oameni care, în urma unei traume puternice, îi uimesc pe toţi din jur când se pomenesc vorbind o limbă pe care nimeni n-o pricepe; şi abia într-un târziu altcineva, un specialist, începe să desluşească în vorbirea celui cu trauma reminiscenţe dintr-o limbă arhaică, pe care nimeni din neamul său n-o vorbise şi nici nu avusese vreodată ştiinţă de ea. Drepturi litigioase? Dumnezeule!
   — S-ar putea ca într-o bună zi să înceapă să se şi comercializeze? a adăugat domnul Săndulescu continuând să privească în gol.
   — Să se comercializeze, ce?
   — Drepturile litigioase. Comerţ, din câte presupun, se poate face cu orice într-o economie de piaţă. Uite, spre exemplu, Stelian ar putea să înceapă cu monede dacice.
   — De unde monede dacice? a întrebat perplex ginerele.
   — Te-ai gândit vreodată la un detector de metale?
   — Dar nu-i interzis? a întrebat neîncrezătoare Diana.
   — S-ar putea să fie, a acceptat domnul Săndulescu. De aceea ar fi bine să te grăbeşti.
   — Adică de ce să mă grăbesc? a întrebat Stelian cu o nedumerire care ducea încet-încet spre iritare.
   — Să nu iasă legea! a explicat domnul Săndulescu.
   Şi iritarea ginerelui s-a mai umflat un pic pe drumul către o stare de nervozitate în toată regula. Diana însă, în calitatea ei de fiică, ştia că are datoria să păstreze echilibrul în familie: nici să se arate prea entuziasmată de perspicacitatea tatălui, dar nici să-şi arate făţiş îndoiala faţă de el, doar aşa, spre a-i da satisfacţie soţului.
   — Orice m-aţi auzi spunând, eu vă previn: puteţi să daţi curs sau nu spuselor mele. Dar nu mizaţi pe participarea mea, a spus mohorât domnul Săndulescu.
   — Nicio grijă! l-a liniştit ginerele, ironic. Totdeauna când cumpăr un produs, mă uit la termenul de valabilitate.
   Ceea ce i-a atras din partea Dianei o privire plină de reproş, dar niciun cuvânt critic.
   — Eu când beau coca-cola? a izbucnit micuţa Gilda. Vreau coca-cola!
   Tot aşteptase de la cei mari să facă ceva ca şi ea să se aleagă c-un folos de pe urma schimbării de regim şi a proiectelor de viitor de care tot auzise de la ei. Iar acum era pe cale să-şi piardă răbdarea.
   — Iar eu vreau pepsi-cola! a cerut nu mai puţin vehement micuţul Radu, care nu scăpa niciun prilej să profite de pe urma poftelor surorii mai mari. Doar că plusa de fiecare dată. Şi chiar avea acum convingerea că era imposibil ca pepsi-cola să nu fie mai bun decât coca-cola.
   — Uite, chiar mâine am să mă duc din nou la Aprozar, să văd dacă n-au adus totuşi coca-cola, a promis doamna Săndulescu.
   — Nu coca-cola, eu vreau pepsi-cola! s-a alintat din nou, zgomotos, micuţul Radu.
   — Asta înseamnă noua piaţă concurenţială! a tras Stelian concluzia. De aici ni se va trage bunăstarea! Sper. E bine când oamenii doresc lucruri diferite.
   — Să ştii că nici mie nu mi se pare în regulă ca cineva să impună preţuri fixe, a spus domnul Săndulescu.
   — Nu ţi se pare, dar le-ai acceptat o viaţă întreagă!
   — Asta, fiindcă n-am avut de ales, s-a scuzat doamna Săndulescu în numele soţului ei. Cui nu-i place să vadă magazinele pline şi mărfuri ieftine?
   — Să ştiţi că deja am început să mă gândesc la un detector de metale, a anunţat Stelian. Şi toată lumea din casă a putut să vadă foarte limpede cât era de serios.
   — Trebuie să profiţi de prima lege care o să iasă în zilele următoare, a spus domnul Săndulescu.
   — Care lege? a întrebat Stelian, cu o licărire de neîncredere invidioasă în ochi.
   — De unde crezi tu că o să-ţi poţi procura un detector de metale? Din ţară? Să nu-ţi închipui. În ţară aşa ceva n-are decât armata. Şi poţi să fii sigur că nici chiar dacă armata dă la reformă toate detectoarele pe care le are în dotare, tot n-o să le scoată la vânzare. Niciunul. Aşa că trebuie să fii cu ochii pe Buletinul oficial... Mă rog, Monitorul oficial, cum am auzit că-i zice acuma.
   Stelian l-a privit neîncrezător.
   — De ce să stau cu ochii pe Monitorul oficial?
   — Ca să vezi când iese legea cu liberalizarea ieşirilor din ţară.
   Diana s-a luminat la faţă.
   — Crezi că o să iasă aşa ceva în curând? Şi mai că n-a bătut din palme.
   — Nu vreau să ziceţi că sunt Mafalda, a spus cu modestie domnul Săndulescu. După părerea mea e o chestiune de zile. Toţi sunt interesaţi să poată ieşi cât mai repede din ţară. Aşa că legea asta o să fie votată cu prioritate.
   — Ce-i aia detector de metale? a întrebat Radu din colţul lui de masă. Şi a fost nevoit să repete întrebarea încă de vreo câteva ori fiindcă toţi cei de faţă erau antrenaţi în discuţie şi nimeni nu-l lua în seamă. A repetat-o ridicând de fiecare dată tonul, până când, în sfârşit, taică-său s-a întors spre el cu o răbdare autoimpusă şi i-a explicat:
   — O chestie pe care o treci, aşa, pe deasupra pământului, înţelegi? Şi care începe să bâzâie când în pământ se nimereşte să fie ceva de fier...
   — Sau de bronz, de ce nu? l-a completat Diana.
   — O monedă? s-a interesat Gilda.
   — Multe monede! a plusat Radu. Şi taică-său l-a încurajat c-un hohot de râs amuzat.
   — Nu-mi place că începeţi să vă gândiţi la bogăţie, a spus doamna Săndulescu. Era dezamăgită şi întristată. — Prea repede începeţi să vă gândiţi la bogăţie. Mi se pare nepotrivit.
   — Prea repede? a exclamat Stelian, surprins. Dar cât timp ar trebui să treacă, după părerea dumitale, până când n-o să ni se mai pară nepotrivit să ne gândim la prosperitate?
   — Mai bine să ne întrebăm cu toţii ce s-a întâmplat cu bila de piatră scoasă din fruntea Golemului, a spus doamna Săndulescu. Şi a râs cu blândeţe. — Nu-mi pasă dacă s-a întâmplat cu adevărat sau e doar o metaforă. Prevăd că efectele se vor simţi în curând şi vor fi de durată. Eu una mă gândesc cu recunoştinţă la cei care au avut îndrăzneala s-o facă.
   — Nu este oare prosperitatea starea naturală a omului? Nu mă faceţi să-mi bat capul să găsesc pasajele adecvate din Biblie, unde se vorbeşte de ce îi aşteaptă pe cei evlavioşi! Nu-mi rămâne decât să înlocuiesc cuvântul evlavioşi cu întreprinzători.
   — Iar noi ceilalţi... avem şi noi de câştigat de pe urma întreprinzătorilor dacă le recunoaştem meritele şi îi încurajăm, a spus Diana, cu o nuanţă în voce despre care nu era clar dacă bate spre naivitate sau spre ironie.
   — Eu unul nu vreau să profit de alţii! a declarat Stelian ritos. E sub demnitatea mea! Eu îmi propun să fiu activ, să fiu eu întreprinzătorul! Nu să aştept să aibă alţii iniţiativa.
   Diana a îndreptat spre soţul ei o privire în care elanul părea să se fi stins. Apoi şi-a întors privirea spre tatăl ei şi a părut la fel de apatică.
   Domnul Săndulescu s-a uitat pe fereastră la cerul lăptos.
   Doamna Săndulescu a continuat să mediteze cu voce tare:
   — Niciodată oamenii nu văd viitorul cu ochi buni. Uitaţi-vă la romanele de anticipaţie. În toate nu se vorbeşte decât de un pământ devastat şi despre cum or să se mănânce oamenii unul pe altul. Şi cum trag cu arme ultrasofisticate...
   — Eu nu citesc romane de anticipaţie, a spus domnul Săndulescu pe un ton rece. Niciodată n-am avut timp de asemenea prostii. Eu zic că pur şi simplu nimeni n-are cum să cunoască viitorul. Eşec total. Astfel aş caracteriza aşa-zisele viziuni ale autorilor de romane de anticipaţie. Şi nu numai ale lor.
   Şi spunând asta, şi-a ridicat privirea lipsită de expresie către ginerele său, care stătea în picioare, la distanţă de vreo trei paşi.
   — Şi drepturile litigioase? l-a provocat acesta. Cu ele cum rămâne?
   — O să vedeţi cum e când o să se trezească Venţel din somnul său de moarte.
   — Dar Venţel nu-i român, a obiectat Stelian.
   — Şi noi, dacă suntem români, ţi se pare că până acuma ne-am lăfăit în drepturi?... Nici n-o să mai fie nevoie să fii român ca să-ţi ceri drepturile. Toată Europa o să vină să-şi ceară drepturile.
   — Văd că ai tot felul de revelaţii, a remarcat Stelian. Afaceri, drepturi litigioase, detectoare de metale... S-ar zice că ţi se-arată în vis.
   — Mai devreme vorbeai de jobenul scamatorului. Dacă n-am reacţionat, să nu crezi că n-am auzit.
   — În definitiv, de ce nu? a glumit Diana, arătându-se optimistă. Dacă tata nu le percepe ca pe o povară, o să-l întrebăm în fiecare dimineaţă ce afacere a mai visat şi o s-o punem în practică.
   — Iar seara o să-i punem în pahar, pe furiş, pastile de visat. Aşa, ca să-l stimulăm!
   — Cele mai mari afaceri s-au făcut deja, a reluat placid domnul Săndulescu. Unii zic că în comunism toţi am fost egali. Nimic mai fals! În comunism se făceau afaceri şi nimeni nu te lua la întrebări. Fiscul? Fiscul nici nu exista, practic. Pentru că toată lumea presupunea că toate veniturile trec prin statul de plată. Baliverne! Vă spune ceva numele de Racolţea?
   — Nu. Cine-i Racolţea? i-a făcut Stelian hatârul să se arate interesat.
   — Când a murit soră-mea, Mara, m-am interesat de un meşter pietrar, să-i fac mormântul. A fost dorinţa ei să aibă un mormânt dichisit. Fiindcă, poate vă amintiţi, Mara n-a fost niciodată măritată şi când a murit era tot singură. M-am gândit că e de datoria mea să mă îngrijesc de mormântul ei. Ei bine, toată lumea de prin zonă mi l-a recomandat pe Racolţea. Cel mai bun meşter pietrar, cică. Locuia într-o vilă cu etaj, mai mare decât asta în care stăm noi acuma. Cu deosebirea că era toată a lui, şi nimeni nu i-a naţionalizat-o. Iar în curte avea un pavilion din lemn, închis de jur împrejur cu sticlă. Pentru ce credeţi? Pentru băi cu săruri! Dacă suferea sau nu de reumatism, habar n-am. Cert este că în ziua când am venit să-l caut, l-am găsit întins în cadă, cu burta în sus şi mâinile sub ceafă, într-o apă roşiatică. Eu stăteam la geam afară, în picioare, şi vorbeam cu el prin fereastra închisă. Trebuia să strig ca să mă audă. Iar el, din cadă, îmi spunea cât mă costă lucrarea. Ăsta era vestitul meşter pietrar, Racolţea. Pavilion de băi proprietate personală, vilă cu etaj, dichisită, iar fecioru-său era preot, abia absolvise Teologia, avea familia lui, casa lui, iar când venea în concediu la Racolţea senior, avea la dispoziţie un garaj în exclusivitate.
   — Un profitor! s-a arătat indignată doamna Săndulescu. Aşa sunt unii, n-au pic de ruşine.
   — Adică de ce ar fi trebuit să-i fie ruşine? a provocat-o Stelian.
   — Ai cele mai bune intenţii, vrei ca în lume să domnească pacea şi armonia, dar uite că mereu te loveşti de câte unul care nu-şi poate înfrâna lăcomia, şi totul se dă peste cap.
   — Nu-i lăcomie, e egoism, a contrazis-o ginerele ei. Nu-i acelaşi lucru. Dacă n-ar fi egoismul, lumea s-ar prăbuşi.
   — S-ar prăbuşi în generozitate! i-a întors-o doamna Săndulescu. De-aia sunt de acord cu Ilie şi îi împărtăşesc dezamăgirea. Şi dacă aflu abia astăzi, nu sunt nici eu mai puţin dezamăgită. Cât despre tine, Ilie, nu pot decât să-ţi apreciez discreţia. Numai un om cu bun-simţ ţine ascunsă, doar pentru el, o poveste atât de urâtă.
   — Atunci să vă pregătiţi amândoi să faceţi faţă unei lumi care n-o să vi se potrivească, a tras concluzia Stelian.
   — Oamenii se obişnuiesc cu orice, a spus Diana. Uite, vorbesc ca şi cum aş avea o experienţă de-o viaţă! Ştiu că n-o am. Dar chiar şi-aşa, tânără cum încă sunt, sau, mă rog, mă simt, ca să zic aşa, cred că în privinţa adaptării, niciunul din noi n-are motive de îngrijorare.
   — Cine a trecut prin vechiul regim şi a rămas teafăr, chiar că e antrenat să păţească orice, a spus doamna Săndulescu.
   — Eu am vrut doar să spun că afacerile nu se inventează acuma, a precizat domnul Săndulescu. Avem deja tradiţie. Ca să nu mai vorbim de interbelic. Oamenii sunt alţii, dar tradiţia se păstrează. Eu unul aşa cred.
   — Alte idei de afaceri mai ai? l-a provocat Stelian.
   Domnul Săndulescu l-a fixat pe ginerele său cu privire în care se citea oboseala.
   — Ai putea să te gândeşti la o casă de pariuri, a spus el fără entuziasm.
   — Dumnezeule, tată! a exclamat Diana fără să ia în seamă ironia din glasul tatălui ei. Ce-ţi mai trece prin cap? O casă de pariuri! Asta, de ce? Fiindcă niciodată n-ai câştigat la loto cu toate c-ai jucat o viaţă-ntreagă? Vrei să-ţi iei revanşa?
   — Ei, da! a recunoscut domnul Săndulescu. Am jucat o viaţă-ntreagă şi n-am avut noroc. Asta e. Se vede că nu mi-am dorit prea tare să câştig.
   — Şi cam la ce fel de pariuri te-ai gândit?
   Stelian evita mereu să-i spună tată, dar domnul Săndulescu nu se formaliza din asta.
   — Pariu că toată povestea asta e o cacialma.
   — La ce te referi? Care poveste?
   — Nu ştiu... Nu cred nimic din toată povestea asta. Bănci, împrumuturi, mi se pare o aiureală. Nu te opreşte nimeni să cauţi monede dacice dacă ţii cu tot dinadinsul. Dacă găseşti, le predai la muzeu, se bucură toată lumea de ele...
   Stelian nu-i mai dădea atenţie. Stătea în picioare lângă fereastră şi îşi lăsa privirea absentă să se piardă în albul lăptos al zilei. Diana se uita şi ea stânjenită într-o parte şi aştepta să se întunece afară.
   Dacă nu cumva aştepta să Inflorească stâmjeneii...
   ...luna viitoare.
   Copiii, plictisiţi de o atât de lungă discuţie, mai rezistau încă, toropiţi de o speranţă confuză într-o schimbare apropiată, poate chiar mâine dimineaţă, în timp ce doamna Săndulescu îi îmbrăţişa cu privirea ei surâzătoare de bunică pentru care nepoţii contează mai mult decât orice.
   Domnul Săndulescu s-a gândit că în zilele următoare va fi din ce în ce mai frig şi, deşi fusese menajat în ultimii ani (dar el uitase asta), s-a oferit să coboare neîntârziat în subsol, unde îşi amintea că era stiva de lemne, să despice câţiva buşteni, măcar pentru sobele din dormitoare. Diana nu şi-a putut ascunde consternarea şi s-a întors brusc spre Stelian, cerând din ochi o explicaţie, pe care, neprimind-o, s-a întors, tot atât de contrariată, spre domnul Săndulescu.
   — Dar, tată, de câţiva ani noi nu mai încălzim cu lemne, ai uitat? Nu-ţi aduci aminte c-au fost zile când abia dacă mai puteam aprinde aragazul şi sobele din cauza presiunii scăzute?
   — Şi atuncea, în subsol, ce, n-au mai rămas lemne? s-a arătat neîncrezător domnul Săndulescu.
   Din nou Diana şi Stelian au schimbat între ei o privire stânjenită:
   — Da’ de ce-i asta preocuparea ta, tată? Stai liniştit şi uite-te la televizor. Sau hai mai bine să mai vorbim de afaceri, nu vrei? Despre detectoare de metal şi toate celelalte...
   Stelian şi-a permis o glumă deşi ştia că glumele sale nu prea aveau trecere la socrul său.
   — Poate s-a gândit că cea mai bună afacere pentru început ar fi să valorifice lemnele rămase nefolosite în subsol!
   Domnul Săndulescu i-a aruncat o scurtă privire, mai degrabă rece, astfel că ginerele său n-a mai insistat. Dar chestiunea lemnelor nefolosite a rămas nerezolvată, aşa că peste puţin timp, el n-a mai întrebat nimic, s-a ridicat de pe scaun, şi-a luat din cuier canadiana lui cea terfelită şi s-a îndreptat către uşă.
   — Ilie, l-a strigat doamna Săndulescu înainte ca el să-şi pună canadiana, hai, nu vrei mai bine să stăm niţel de vorbă?
   De lângă uşă, domnul Săndulescu i-a aruncat o privire neîncrezătoare, ca pe deasupra ochelarilor:
   — Despre ce?
   Doamna Săndulescu a aşteptat puţin, sperând ca soţul ei să lase canadiana în cuier şi să se întoarcă în sufragerie. Văzând însă că el nu dă semne că şi-ar schimba intenţia, a spus cu o voce împăcată:
   — Lasă, nu era nimic important. Voiam doar să-ţi spun că o să fie bine. Ne descurcăm noi.
   Domnul Săndulescu n-a mai privit-o pe deasupra ochelarilor, şi-a pus canadiana, a mai zăbovit o clipă cu mâna pe clanţă, a deschis uşa.
   Diana a schiţat gestul de a alerga după el, dar Stelian a oprit-o apucând-o de braţ:
   — Lasă-l să se convingă cu ochii lui.
   Uşa s-a închis în urma domnului Săndulescu.
   — De unde amnezia asta? s-a întrebat neliniştită Diana. N-a fost niciodată aşa!
   — Într-adevăr, a confirmat doamna Săndulescu, n-a avut niciodată pierderi de memorie. Dimpotrivă, a avut întotdeauna memorie cât se poate de bună. Uneori mă şi surprindea cu...
   — Dar de ce vorbeşti la trecut? a întreba Diana cu nelinişte în glas.
   Dincolo de uşa închisă, domnul Săndulescu cobora deja scara strâmtă şi răsucită, cu paliere minuscule, unde, ştiau toţi ai casei, nu era timp să-ţi tragi sufletul.
   Doamna Săndulescu nici n-a apucat să se dezvinovăţească în privinţa timpului trecut la care vorbise, că Gilda s-a şi trezit sărind în picioare:
   — Mă duc şi eu cu el! a strigat ea.
   — Fii fetiţă cuminte, a încercat doamna Săndulescu să-i tempereze avântul. Jos în subsol e întuneric şi murdar. Zău că n-are niciun rost, Gilda. Nimeni n-a mai făcut curat acolo de ani de zile.
   Şi fiindcă Gilda n-a părut că se va lăsa înduplecată de argumentele bunicii ei, ba chiar a dat să alerge spre uşă, după bunicul ei, Stelian a intervenit cu autoritatea sa de tată:
   — Nu mergi nicăieri! a decis el.
   Radu, care urmărise scena cu sufletul la gură, sperând să fie rost de o incursiune la subsol împreună cu soră-sa, pe urmele bunicului, s-a convins rapid că nu-i de glumă. Entuziasmul i s-a topit brusc şi a renunţat la orice tentativă.
   — Acolo unde merge bunicul, voi n-aveţi ce să căutaţi, a dat Stelian o explicaţie de încheiere. Şi a mai aruncat o privire sumbră spre uşa închisă ce dădea, o ştia toată lumea din casă, spre scara de serviciu.
   La televizor se dansa din nou Lambada, dansul secolului, care le insufla tuturor optimism şi dragoste de viaţă. Mai puţin copiilor, care oricum erau ataşaţi de viaţă, şi fuseseră la început înclinaţi să maimuţărească mişcările deşucheate ale tinerilor de pe ringul-ponton. Mai mult decât Lambada, pe ei îi captivase povestea cu Golemul — care putuse fi văzută cu câţiva ani în urmă tot la televizor — şi a sa misterioasă bilă de piatră care îl trezea din hibernare când era lăsată să cadă în scobitura din frunte, întocmai ca într-un joc de flipper. Şi acela era cu adevărat un miracol. Ochii Golemului se aprindeau, faţa lui toată se lumina de o lumină cumva interioară, şi întregul lui corp uriaş şi puternic se ridica în picioare împins de o forţă lăuntrică invincibilă.
   — Golemul e la noi în subsol? a încercat Radu o întrebare despre care el însuşi nu era tocmai sigur că nu-i una prostească.
   S-au amuzat cu toţii, inclusiv doamna Săndulescu. Dar veselia nu era niciodată deplină în absenţa lui pater familias. „Nimeni nu ştie locul exact unde a adormit Golemul”, i s-a răspuns. Doamna Săndulescu ar fi vrut să-i explice micuţului ei nepot că totul era mai mult, aşa, o metaforă. Dar s-ar fi complicat singură, fiindcă ar fi trebuit să-i explice apoi ce înseamnă metaforă, şi câte şi mai câte. Lucrurile nu era deloc clare.

   Lambada ascultau negreşit şi Venţelii, în apartamentul de sub ei, de la parter. Alte licenţe de televiziune încă nu fuseseră date, aşa că emitea un singur post, televiziunea publică, la fel ca şi înainte. Drept care toată lumea, în toate apartamentele, asculta şi vedea aceleaşi emisiuni. Lambada era pentru toţi. Cu siguranţă Venţelii urmăreau şi ei ritmul legănat şi mişcările unduioase şi lascive ale tinerilor dansatori creoli, neobosiţi după toate acele zile şi nopţi fierbinţi din trecutul apropiat. Era de aşteptat ca foarte curând să iasă o lege prin care foştii proprietari să reintre în posesia locuinţelor naţionalizate cu ani în urmă — în privinţa asta era foarte probabil ca domnul Săndulescu să fi intuit corect. Venţelii nu le purtaseră niciodată ranchiună Sănduleştilor pentru că ocupau etajul, care pe vremuri le aparţinuse lor. Dar nu puteai să ştii cum se schimbă omul când îi fluturi pe la nas un act de proprietate... Dansatorilor de Lambada li se fâlfâia de tot şi de toate. Dacă vreun act de proprietate schimba ceva în ţara lor tropicală, nu ei erau aceia care să fie afectaţi. Fiindcă ei n-aveau nicio proprietate. Nimic în afara dansului lor senzual, căruia i se dedicau trup şi suflet. Şi a bucuriei de a trăi. Pontonul pe care ei dansau cu atâta dăruire se deplasa încet, purtat de apa adâncă şi lină a fluviului necunoscut, pe care pluteau frunze galbene căzute în toamnele trecute.

Marocco sau Ziua Deşertului (32)*

Ura

♠

   Iovan se îndreptă de spate, aplecându-se peste dosarul verde. Trecu la următoarea foaie.
   Era un mesaj adresat agenţiei de ştiri şi venea de la Secretariatul General al Guvernului. Se făcea referire şi se dădeau citate dintr-un raport al unei comisii de care Iovan nu auzise: cu siguranţă ştirea nu ieşise niciodată din dosarul pe care îl avea acum în faţă. Află că se numea Comisia de Analiză a Academiei, dar obiectul analizei nu era precizat. Se vorbea chiar în primele rânduri de activarea hidrocarbonului, despre care se afirma că ar fi fost o teorie nu numai falsă ci şi periculoasă. „Organizaţiei neguvernamentale Protecţia Astrală, care pretinde că deţine informaţii în sensul de mai sus, emise de o comisie europeană de experţi, condusă de un anume dr. Aston McCauley, S.G.G. îi recomandă să consulte raportul detaliat al Comisiei de Analiză a Academiei, în care se demonstrează că aşa-zisul fenomen al activării hidrocarbonului din materia organică de origine animală este un nonsens. ONG-ul respectiv se face răspunzător de panica de care va fi cuprinsă populaţia dacă aşa-zişi experţi, susţinuţi de acea organizaţie şi de altele asemenea, vor continua să dezinformeze opinia publică. Posturilor de televiziune li se recomandă să evite emisiunile având ca subiect pretinsele fenomene ultime şi activarea hidrocarbonului.”
   Era clar că Agenţia de ştiri LANS–Delta fusese preferata guvernului, pe care acesta o folosise ca intermediar în relaţia cu televiziunile şi cu posturile de radio, şi probabil şi cu ziarele electronice şi tipărite.
   Fără intenţia să le citească deocamdată, Iovan răsfoi rapid şi într-o neaşteptată şi crescândă stare de nervozitate, următoarele câteva file. Erau şi alte ştiri acolo. Ştiri? De fapt niciuna din notele care umpleau paginile următoare nu dădea informaţii, nu se referea la evenimente în curs sau trecute, la fapte, la personalităţi, la firme private. Era doar corespondenţă cu Secretariatul General al Guvernului şi cu alte agenţii de ştiri, posturi de televiziune şi de radio, organizaţii neguvernamentale ale căror nume Iovan nu le întâlnise până atunci prin publicaţiile destinate publicului larg. „Vă informăm că recomandarea Dvs. din data de 2 Martie a.c. a fost...” „Considerăm oportun să vă aducem la cunoştinţă...” „Am transmis punct cu punct observaţiile Dvs. agenţiilor...” „Suntem de acord că ştirea la care Dvs. faceţi referire este inoportună... şi că măsurile propuse trebuie aplicate întocmai...”
   Lui Iovan nu i se mai păru că alarma de acum câteva minute se declanşase din senin şi fără niciun rost. Senzorii de mişcare sau de oportunitate trebuie că erau pe undeva prin preajmă dar fuseseră atât de bine camuflaţi încât nu puteau fi observaţi fără o cercetare atentă. Şi poate nici atunci. Se întrebă dacă în zilele de dinainte mai fuseseră şi alte alarme, şi cum se comportaseră jurnaliştii din redacţie, sau cum fuseseră instruiţi să se comporte pentru a respecta protocolul. Iovan îi văzu deodată cu ochii redactorului-şef Axinte Pascal, ochi severi, chiar de pe locul unde el se afla acum. Cel mai probabil era ca ei să fi rămas cu toţii nemişcaţi, fiecare la locul lor, în mână cu cana — încă întreagă, încă înainte să se spargă în cădere — pe care scria TE AŞTEPT SĂ TE FACI MARE sau VIAŢA E FRUMOASĂ, sau cine ştie ce alte inscripţii tot atât de duioase şi de optimiste. Văzu în închipuire cănile încremenite în mână, privirile de asemenea, îndreptate toate către biroul de sticlă al redactorului-şef, aşteptând din partea lui o reacţie, un gest, care să dea liber la mişcare... când? La oprirea alarmei, negreşit. În momentele acelea de tensiune de bună seamă că nu le mai ardea să critice ştiri, să le dispreţuiască, să le mototolească şi să le arunce de la distanţă la coşul de gunoi. Pentru fiecare gest de-al lor exista câte un protocol. Iovan simţi încropindu-se în adâncul lui ura. Era el, singurul om rămas, şi în omul acela, în loc de orice altceva, se zămislea ura. Şi nici măcar nu simţi îndemnul să şi-o înăbuşe. Îi veni să spună: Las-o naibii acolo unde este, e un simţământ omenesc. Toate simţămintele omeneşti au avut un rost, toate laolaltă au alcătuit lumea, mai mult decât faptele, mai mult decât organizaţiile, mai mult decât intenţiile, mai mult decât orice. Iar dacă acum nu mai existau simţiri fiindcă dispăruseră depozitarii simţirilor, acele simţiri — lui Iovan i se păru de la sine înţeles şi totodată de mirare că ideea nu-i venise încă mai înainte — toate acele simţiri îşi aveau şi acum rostul lor şi importanţa lor. Nimic din ce simţise omenirea nu putea să fi pierit fără urmă. Fiecare simţire rămăsese undeva, într-un locşor al ei, un loc care urma să fie descoperit, cumva, şi folosită nu se ştie de cine, cândva, pentru a restabili lumea în toată plinătatea ei. Inclusiv ura îşi avea locul ei ascuns. Sau mai ales ura. Îl ura pe redactorul-şef Axinte Pascal şi îl văzu cu ochii minţii, acum era sigur, da, trecând prin dreptul portretului Sabinei aşezat pe biroul subalternului său, fără nicio scânteie de simţire, impasibil şi ţintit strict către ceea ce însemna pentru el, la fel ca şi pentru toţi ceilalţi din redacţie, sarcini de serviciu şi protocoale. Îi veni în minte o întâmplare recentă cu un sinucigaş, căruia i se năzărise că trebuie s-o încheie cu lumea în care trăia, izbindu-se cu maşina de ceva, de un obstacol. Ştirile curseseră după consumarea evenimentului şi stârniseră un val de emoţie. Deoarece iubita îl părăsise, hotărâse să-şi ia viaţa. Numai că târâse după el în abisul morţii alte cinci vieţi care nu aveau nicio legătură nici cu viaţa lui, nici cu a iubitei sale, nici cu gestul său final. Pe o şosea principală, în mare viteză, virase brusc şi izbise în plin o maşină luată la întâmplare dintre cele care veneau din sensul opus. Şi în acea maşină dispăruseră într-o secundă cinci oameni... Cum să-ţi fie indiferentă o moarte şi să te gândeşti la ea cu inima împăcată, ca fiind degetul mereu treaz al destinului? Nu, Iovan îl urâse atunci, şi îl ura şi acum se sinucigaş. Îl urâse fără să-l fi cunoscut vreodată, fără să-i fi văzut vreodată măcar poza în vreun ziar sau în vreo emisiune de televiziune. Tot aşa cum îl ura acum pe acel redactor-şef al agenţiei de ştiri LANS–Delta, fără să aibă nici cea mai mică idee de cum va fi arătat. Nu fusese nici un sinucigaş, nici asasin. Dar era — fusese — şi el o rotiţă dintr-un angrenaj, mult deasupra tuturor celorlalţi, menit să prevină panica, să dicteze comportamentul oamenilor, să inventeze protocoale, să pedepsească şi să dea recompense... Ura era opusă solidarităţii, dar, în chip straniu, lui Iovan îi era şi mângâiere...
   Se afla acum în faţa fotografiei Sabinei de pe biroul jurnalistului necunoscut, subalternul lui Axinte Pascal, şi se uita în ochii ei, adânc, aşa cum de atâtea ori se uitaseră, el şi cu Mara, unul în ochii celuilalt, fără să-şi dorească să desluşească ceva anume acolo, în adâncul ochilor, şi în adâncul fiinţei. Doar să se pătrundă de fiinţa iubită.
   „Îţi sunt recunoscător că îţi ştiu numele”, îi veni să-i spună tinerei din fotografie. Sabinei. Simţi cum ura din interiorul său se înmoaie încetul cu încetul. Părăsi sediul Agenţiei de ştiri LANS–Delta.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.