Marocco sau Ziua Deşertului (43)*

Fotografi profesionişti

♣

   Fuseseră alte timpuri.
   Cele mai multe evenimente, care aduceau cu adevărat ceva nou, se petreceau vara, la trecerea dintr-un an şcolar într-altul, în nesfârşita vacanţă mare, sub blazonul leneş al visărilor din minunatele dimineţi de iulie şi de august. Apăreau în revistele ilustrate pentru şcolari articole de vacanţă, pline de lene şi de reverie, iar în vitrinele chioşcurilor nu zăboveau prea mult timp. Le cumpărau, poate, colegii lui, poate colegii de la alte şcoli, pe care doar rareori îi întâlnea pe stradă, dar avea despre ei o reprezentare idilică; şi chiar şi atunci când îi întâlnea, constata că nu îi erau cunoscuţi, cei mai mulţi dintre ei, decât din vedere.
   Pentru Iovan era ca într-un joc cu „cald şi rece”, în care „cald” îi spunea inima sa, iar „rece” nu avea cine să-i mai spună; aşa că în preumblarea sa locurile cunoscute îi ieşeau în cale în virtutea întâmplării: ici zidul unei case care se lăsa recunoscută, vechi de când lumea, rămas nereparat şi sfărâmicios de umezeala anilor trecuţi... Colo un subsol unde ai fi zis că nu locuieşte nimeni, dar semne de vieţuire veneau dintr-acolo de la un televizor aprins, în faţa căruia nu se ştie cine stătea, şi dacă stătea cineva... Ceva mai încolo, în colţul scuarului plin de verdeaţă, o ţâşnitoare care, în ciuda caniculei, stătea secată de ani de zile; apoi o bibliotecă de cartier, în a cărei vitrină prăfuită stăteau expuse — meritul bibliotecarei — câteva romane groase, îngălbenite şi uzate, a căror glorie poate că murise pentru publicul larg, dar dăinuia încă în inima celor care nu renunţau cu una, cu două la literatura pe care o iubiseră nu cu mult timp în urmă; Iovan îşi aminti de o doamnă încă tânără, în doliu, care, de bună seamă impresionată de scaunul său pe rotile, se oprise lângă el în timp ce se uita în vitrină şi, prietenoasă, îl întrebase dacă îl poate ajuta cu ceva...
   Câţiva ani mai târziu acea femeie îndoliată fusese ştearsă de pe faţa pământului, laolaltă cu toţi ceilalţi. Asta, doar dacă nu dispăruse şi ea înainte de Ziua Deşertului, aşa cum dispăruseră Mara şi părinţii săi în acea explozie de la benzinărie. Doamna în doliu se interesase cu ce îi poate fi de ajutor, acolo, în faţa vitrinei prăfuite a bibliotecii se cartier... Doamna Ştefan, în stilu-i categoric, declarase în faţa clasei: N-am să fiu niciodată de acord că copiii trebuie să plătească pentru faptele părinţilor! Asta e o prostie şi o nemernicie! Fiecare om trebuie să aibă dreptul să-şi trăiască propria şansă, care n-ar trebui să depindă decât de ceea ce i se poate imputa celui în cauză. Oricâte fapte reprobabile şi oricâte atrocităţi s-ar fi comis în trecut, şi oricât s-ar încerca să mi se impună ideea vinovăţiei noastre pentru ceea ce au făcut cei din trecut, eu refuz să vă predau ceva în care nu cred!
   Cu toată inexistenţa ei, era o mângâiere pentru Iovan să se gândească acum la doamna aceea în rochie neagră de doliu, care se arătase dornică să-l ajute în faţa bibliotecii de cartier...
   Prin gardul înalt cu ochiuri de sârmă sărea în ochi culoarea cărămizie a terenului de tenis acoperit cu zgură. Lui Iovan sunetul mingii lovite de rachetă îi era prezent în minte mai mult ca oricând. Era linişte deplină, se auzea doar fâşâitul vântului târându-i pe la picioare hârtii vechi şi îngălbenite, şi în urechi îi răsunau sunetele mingiei de tenis lovite de rachetă. Oare aici venea cu mulţi ani în urmă să asiste la meciurile de tenis ale unora pe care îi simţea ca făcând oarecum parte din lumea sa? Ceva îi spunea că da.
   Peste spătarul băncii de la tuşă, din apropierea fileului, rămăsese aruncat un prosop. Ploile şi zăpezile care căzuseră peste el se uscaseră. Prosopul arăta de parcă ar fi fost aruncat acolo în după-amiaza zilei de ieri. Fileul în schimb deja începea să se destrame. Curgeau din el sfori cu capetele putrezite. Atârna de parcă ar fi fost îmbibat de apă; nu avea de unde să fie: era pur şi simplu — şi aici — lucrarea timpului.
   Dincoace de gard îi atrase atenţia o borsetă neagră care zăcea pe trotuar. Viaţa începuse cu tablouri de ansamblu şi cu proiecte mari şi importante; dar acum nu se mai susţinea decât prin detalii. Un detaliu era însăşi borseta neagră zăcând pe trotuar. Următorul detaliu ar fi scandalizat înainte vreme pe mulţi. Acum, fiindcă scandalizarea îşi pierduse orice sens, nu mai rămăsese decât gestul de a o ridica de pe jos. Următorul detaliu era că fermoarul se deschidea greu, semn că totuşi timpul înţepeneşte tot ce atinge. Următoarele detalii veneau din interior, şi dacă mai puteau jena pe cineva, cel jenat era Iovan însuşi atunci când descoperea în borsetă numeroasele carduri de credit ale unei persoane anihilate. Iar cine era persoana anihilată se putea vedea pe un alt card, cel de identitate. Iovan avea, iată, în faţa ochilor poza unui bărbat de treizeci şi nouă de ani, cu o faţă slabă şi inexpresivă. De aici încolo detaliile încercau să recompună un tablou de ansamblu şi o nouă perspectivă, deşi de astă dată perspectiva era asupra trecutului: era acel bărbat de treizeci şi nouă de ani o persoană cunoscută? Nimeni nu era cu adevărat inexpresiv dacă erai dispus să faci uz de toate rezervele tale de empatie. Îşi aminti cum tatăl său îl încuraja, sau mai degrabă se încuraja pe sine însuşi, să găsească în fiecare om trăsături asemănătoare cu ale sale, acea înrudire de peste generaţii, cum îi plăcea lui să spună, care să-i apropie pe oameni unul de altul. Neîndoielnic, tatăl său îşi făcea iluzii; dar, dacă avea conştiinţa iluziei, cu siguranţă asta nu îl stingherea. A examina însă cu multă atenţie, uneori chiar cu lupa, fotografii mai vechi sau mai noi era o practică, din câte ştia, străină tatălui său, şi cu atât mai străină mamei, dar Iovan o găsea incitantă, deja de mai mulţi ani. Pentru Iovan, cel mai captivant dintre toate era să compare fotografii din tinereţe ale unor cunoştinţe, bărbaţi sau femei, cu chipurile lor prezente. Încerca să descopere tinereţea pe feţele lor azi îmbătrânite. Şi niciodată nu ieşea în pierdere. Cu perseverenţă şi cu un dram de inventivitate se puteau ghici trăsături de caracter între timp atenuate sau estompate de vârstă; se puteau reconstitui gesturi repezite proprii tinereţii, înlocuite între timp de o anume lentoare resemnată, pe care în ceasurile noastre îngăduitoare o numim cumpătare... Nu-i aşa, Iovan?
   Ai timp destul... Tot timpul din lume.
   Bunăoară, bărbatul a cărui poză o priveşti acum...
   Cu cine putea să semene?... Cu nimeni? Chiar cu nimeni? ...
   Cu ce se ocupase? Sigur că nicio poză din lume nu oferă indicii despre profesiunea unui om. Dar dacă borseta îi scăpase din mână în preajma acestui teren de tenis, să însemne asta oare că omul acela avea vreo legătură cu tenisul?... Iar dacă nu jocul de tenis, ce altă treabă îl adusese în preajmă înainte ca Perdelele de Lumină să-l anihileze?... Popa — citi Iovan pe cartea de identitate — un nume ca atâtea altele. Popa Alexandru — acelaşi prenume cu al său... Numele: detalii — milioane de detalii — ale unui tablou de ansamblu care din real devenise o ficţiune. Dar, orice s-ar fi întâmplat, într-un fel sau altul numele nu se pierdeau: le puteai cuprinde cu gândul — rămâneau înscrise undeva, în bazele de bate ale birourilor de evidenţă a populaţiei, în memoria unor calculatoare care, chiar dacă nu mai funcţionau, se puteau reactiva de la o zi la alta profitând de un moment prielnic. Iar cărţile de identitate, dintr-un material plastic rezistent, erau făcute să dureze, poate chiar sute de ani. Era ca şi cum cei ce concepuseră sistemul avuseseră în vedere un viitor sumbru... Cândva îl amuzase ideea că ar putea colinda lumea interesându-se de cei născuţi pe 23 aprilie. Să vadă ce trăsături comune cu ale sale ar putea descoperi la ei, ce ar putea avea în comun biografiile celor născuţi în aceeaşi zi. Popa Alexandru era născut pe 14 iulie; în câteva zile avea să fie a doua oară când roata calendarului astral avea să treacă prin 14 iulie. Şi sărbătoritul avea să lipsească. Pentru a doua oară. Şi toate celelalte absenţe în calendarul astral urmau să vină. Iovan privi atent chipul din fotografie. Trăsăturile bărbatului de treizeci şi nouă de ani parcă nu îi erau tocmai necunoscute. Aducea cu un coleg de-al său de clasă, Marius, doar că vârsta nu se potrivea; ar fi trebuit să mai adauge câţiva ani la vârsta lui Popa Alexandru ca să ajungă la vârsta lui Marius; şi atunci Iovan ar fi putut să reconsidere posibilitatea ca el şi Popa Alexandru să fi fost totuşi, cândva, colegi de şcoală. Câţiva ani nici nu mai contau prea mult. În definitiv, nu conta prea mult nici o diferenţă de mai mulţi ani. Erau detalii care începeau să se piardă în tabloul general. Şi dacă era să faci deducţii, se putea presupune că anomaliile câmpului magnetic aplatizau totul. Se nivela şi relieful câmpului gravitaţional; şi chiar dacă ar mai avut cine să se plângă de dezordine, nu ar fi trebuit să o facă, pentru că aplatizarea făcea să dispară tot ce fusese rău şi tot ce continuase rău; aplatizarea făcea vizibil tot ce era veşnic şi bun; gândindu-se în urmă, Iovan găsea că ceea ce le spusese Doamna Ştefan în acel unic an cât le fusese profesoară, li se potrivea acum tuturor colegilor, chiar şi celor care pe vremea aceea păruseră că nu iau în serios aspectele grave ale vieţii. Funeraliile — o constatase după aceea chiar şi la înmormântarea Doamnei Ştefan — nivelau şi ele într-un fel, şi, dincolo de formalităţile obligatorii, scoteau ce era mai bun în oameni. Se gândi la fotografiile de grup care se făceau la absolvirea liceului; fotografii care nu erau posibile decât adunându-i pe toţi laolaltă, fără nicio constrângere; şi dacă Iovan nu venise în ziua convenită, fusese doar fiindcă nu dorea, şi niciodată nu dorise, să ocupe un loc central cu scaunul lui pe rotile, neavând, considera el, alt merit decât scaunul pe rotile; dar pe de altă parte, era de la sine înţeles că genul acela de fotografii nu puteau fi falsificate; căci retuşul — cel care efectiv se practica de către fotografii profesionişti — putea fi considerat orice, numai falsificare nu... Aşa că Iovan ar fi putut să caute peste tot şi să-şi procure asemenea fotografii, cu ai lui, cu alţi absolvenţi, grupaţi sau nu, dintr-o perioadă a vieţii sau dintr-alta: albume cu chipuri de oameni, pe care să le aducă la casa lui din supermarket, să-şi încropească acolo o încăpere specială: sala albumelor. Era un lucru cunoscut: fotografii profesionişti nu luau chipurile umane la întâmplare, ci se mândreau că le găsesc pe cele mai reprezentative. Dar cum ar fi putut pretinde că unele sunt mai reprezentative decât altele? În realitate le omiteau pe cele lipsite complet de un anume exotism. Nu se puteau abţine, desigur. Dar adevărata desfătare o prilejuiau chipurile cu adevărat comune, care lăsau anevoie să li se ghicească preferinţele, înclinaţiile, plăcerile ascunse; cu toţii însă, fără excepţie, oamenii aveau ceva de oferit. Iovan îşi aminti de o expoziţie de fotografie. Îşi aminti de rampa de acces pentru persoanele cu dizabilităţi, care era ea însăşi o operă de artă, îndeosebi prin curbura ei maiestuoasă, care, cu scopul de a-ţi oferi o compensaţie, te punea pe picior de egalitate cu restul vizitatorilor. La intrare, uşile de sticlă glisau tăcute într-o parte şi într-alta şi te trezeai în vestibulul scăldat într-o lumină difuză, înconjurat de bunăvoinţa oficialilor. Erau atât de drăguţi încât aproape că nu îţi venea să-l refuzi pe unul din ei când se declara deschis să-ţi ofere întregul său timp împingându-ţi scaunul de la un exponat la altul şi promiţând să te lase să te bucuri în voie de tot ce îţi poftea inima. Fiindcă într-adevăr aveai ce vedea în expoziţie. Nu doar acei copii surâzători, a căror lumină a ochilor niciodată nu rămânea nepusă în valoare de către fotografii profesionişti; dar la fel se întâmpla şi cu vârstnicii...
   Iovan îşi amintea cu plăcere de expoziţia de tablouri fotografice.
   ...În ochii vârstnicilor lumina se stinsese. Mocnită însă, rămăsese lumina latentă, în descoperirea căreia fotografii profesionişti se puteau asemui cu iscusiţii căutători de apă din deşert... Câţi erau ca ei, adevăraţi artişti? Poate mulţi. Era nevoie să iubeşti oamenii pentru a surprinde frumuseţea într-un obraz neras de bătrân, în pielea stafidită şi pământie, spre a surprinde ideea că la orice vârstă viaţa are ceva de oferit... Dar, în ciuda solicitudinii de care dădeau dovadă, Iovan se dispensa de tânărul oficial, sau de tânăra sa colegă, şi o pornea singur, împingându-şi scaunul, să viziteze parterul, de unde, pe o rampă construită încă şi mai măiestrit decât cea de la intrare, puteai ajunge la etaj, neratând nici fotografiile expuse pe traseul rampei însăşi, de un alb-negru admirabil îmbrăţişând tehnica clar-obscurului modern, intercalată cu tehnica supraexpunerii, unde lumina în care era cufundat subiectul te umplea de o satisfacţie adâncă şi de dorinţa tulbure să te contopeşti cu acea lumină; dar să nu scapi din vedere frumuseţea în sine a tuturor acelor chipuri. Şi nu numai de-a lungul rampei de acces la etaj, ci să nu scapi din vedere nici frumuseţea aşa cum se înfăţişa ea de-a lungul ferestrelor de la acel etaj, unde priveliştea asupra bulevardului Magheru, cu animaţia lui plină de tumult, se adăuga frumuseţii fotografiilor expuse. O doamnă tânără şi drăguţă, de o eleganţă pură şi sobră, care amintea de o stewardesă, se apleca spre el, toată numai zâmbet, şi, văzându-l pesemne înţepenit la fereastră, îl întreba cu o voce afectuoasă şi aproape şoptită dacă nu doreşte să fie împins mai departe, pentru a vizita în continuare expoziţia. Tânăra semăna oarecum cu Mara, şi privirea lui, ridicată spre ea, se vedea că o stânjeneşte într-o oarecare măsură; nu însă într-atât încât să-i şteargă zâmbetul drăgăstos de pe chip. Iar fotografii profesionişti, o parte din ei desigur, cei care aveau în expoziţie lucrări expuse, obişnuiţi cum erau să nu le scape nicio scenă cu adevărat semnificativă — şi expresivă —, stăteau cu aparatele foto gata-pregătite să surprindă momentul când bărbatul din scaunul pe rotile îşi va înălţa din nou capul spre tânăra aplecată spre el şi îi va accepta — sau îi va declina politicos — oferta. Iar dacă lucrurile se îndreptau inevitabil spre refuz, oricine putea înţelege, inclusiv fotografii profesionişti prezenţi, că existau motive întemeiate, sau cel puţin de înţeles, pentru un astfel de refuz. Vizitatorul avea dorinţa să rămână deschis oricărei alte relaţii de pe cuprinsul expoziţiei de portrete fotografice. Căci toate îl atrăgeau, chipuri imortalizate în fotografii şi deopotrivă chipuri vii ale vizitatorilor — cu toţii meritau să fie văzuţi, apreciaţi şi iubiţi...

♣

   ...Iovan strecură cartea de identitate a necunoscutului Popa Alexandru la loc în despărţitura de unde o scosese.
   În micul său cartier — Iovan îşi amintea acum — se închideau destule magazine pe durata vacanţei de vară, iar unele nu se mai redeschideau niciodată. Aşa avea să le regăsească peste mulţi ani, închise; iar peste încă şi mai mulţi ani abia dacă mai era capabil de reconstituiri, în care rolul primordial îl juca imaginaţia. Îşi amintea însă de un atelier fotografic, unde erau expuse în vitrină poze de grup cu absolvenţii de liceu, ca şi de la alte şcoli mai apropiate sau mai depărtate, iar Iovan se întreba cu nelinişte dacă el, cu scaunul lui pe rotile, înconjurat de atenţia colegilor şi a profesorilor, avea să fie obligat să ocupe un loc central în fotografie; ceea ce nu îşi dorea defel; ba chiar îl înspăimânta. Ca o uşurare a acelor zile blânde de uitare a tot şi a toate, atelierul fotografic era deja închis, cu obloanele trase, şi până şi firma de deasupra intrării dispăruse; şi Iovan se gândea, cu o undă de speranţă în suflet, că poate nu avea să-l găsească deschis nici la toamnă. Şi astfel avea să scape de îngrijorarea pe care i-o provoca nedoritul său loc central în fotografia absolvenţilor.
   Magnetometrul din preajmă era prăfuit, semn că nimeni nu îi mai ridicase capacul — semn, la rândul său, că nimeni din zonă nu se mai arăta preocupat, cel puţin pe durata vacanţei de vară, de capriciile câmpului magnetic. Ecranul era stins, orb şi epuizat de orice energie.
   Frizeria de alături se închidea şi ea în lunile de vacanţă, iar dacă cineva se gândea că în acele luni ar putea avea parte de distracţii, putea fi aproape sigur că pentru eventualele distracţii nu era neapărat necesar să se prezinte fercheş şi proaspăt tuns la distracţie; iar cei adulţi, care de fapt contau mai puţin în acele zile lâncede, nu mai găseau nicio satisfacţie în a se da pe spate, plini de importanţă, în scaunul bărbierului. Frizeria era exact aşa cum şi-o amintea dintr-o lună de vacanţă: închisă şi zăvorâtă, cu obloanele decolorate de soare, de parcă s-ar fi aflat nu într-un cartier al Bucureştiului, ci într-un port însorit la una din mările sudice ale lumii, în plin sezon mort.
   Închise toate, şi oblonite.
   Viţa sălbatică crescuse peste o portiţă de scândură — scândura era pe jumătate putrezită; cu siguranţă nu se mai putea deschide, iar Iovan socoti că ar fi fost indecent să încerce să rupă vrejurile de viţă şi să pătrundă dincolo de gard, într-o grădină care nu putea fi altfel decât lăsată în paragină; îşi amintea de existenţa ei vag, dar nu cu mai puţină plăcere. De altfel, peste tot în preajmă trebuie să fi rămas, ascunse ca nişte vestigii istorice, diferite obiecte mărunte care îi aparţinuseră lui şi îl însoţiseră de-a lungul acelor ani îndepărtaţi — anii copilăriei. Pur şi simplu nu aveau cum să fi dispărut. Un arc de la scaunul lui pe rotile îi sărise la un moment dat — îşi amintea şi asta — şi se rostogolise undeva pe jos, după ce Iovan făcuse o mişcare stângace aplecându-se brusc peste braţul scaunului; şi nimeni nu fusese lângă el să îl roage să se aplece după acel arc, în grădină, sau pe alee — nu îşi amintea exact unde se aflase în acel moment. Şi câte alte mici obiecte trebuie să fi rămas prin jur, acoperite de mâzga timpului, ca şi îngropate pentru totdeauna şi uitate, încât a le descoperi acum ar fi fost ca şi cum ai fi scos la vedere vestigii ale propriei vieţi. Cine ştie? Un pix aruncat, de care nu mai avusese nevoie, cândva, în anii copilăriei, sau doar agăţătoarea lui de oţel, care nu avea să ruginească niciodată, simple agrafe cu care îşi fixa foile, capace de marker, poate chiar întreaga lui cutiuţă muzicală, care la un moment dat — îşi amintea — dispăruse din casă; făcea să cânte un fragment din Cancan-ul lui Offenbach, care îi plăcea mamei sale, fără a o scoate din reveriile ei de deasupra cărţilor de joc întinse în şiruri sofisticate pe velurul verde al mesei, peste care continua să fumege ţigara lăsată în scrumiera din colţ.

♣

   Un zgomot continuu şi firav ajungea în stradă venind de la mică distanţă, dintr-un loc incert. Zgomotul îi aminti lui Iovan sâsâitul unui jet de apă ţâşnind împrăştiat dintr-un robinet prost închis sau stricat. Ceva însă nu se potrivea: de unde presiune într-o conductă de apă după atâtea luni de acalmie?
   Sâsâitul parcă nu mai era chiar sâsâit ci un fel de uruit nehotărât şi încăpăţânat, care se tot apropia de stradă, adunându-se şi prinzând contur.
   Iovan zări un obiect mic ţâşnind din curte. Iar când acel obiect traversă trotuarul pe la picioarele sale, era de-acum o maşinuţă–jucărie. Rotiţele de metal i se învârteau cu avânt zdrăngănind pe asfalt. Jucăria traversă trotuarul cu mare iuţeală de parcă ar fi avut o ţintă precisă, şi anume aceea de a se rostogoli de pe bordură în rigolă. Îşi atinse ţinta în următoarele clipe: se răsturnă cu zel sinucigaş şi ajunse în rigolă cu roţile în sus. O pereche de roţi continuară să se învârtească îndârjit în poziţia aceea nefirească.
   O vreme, Iovan nu îşi dezlipi ochii de la maşinuţa răsturnată.
   Poarta spre stradă, de unde ţâşnise maşinuţa, era deschisă. În curte nu se mişca nimic. Era umbră acolo. Aleea de la piciorul zidului ducea în fundul curţii şi se termina în zidul dosnic al unei case cu etaj. Din stradă nu se vedea mare lucru, dar odată intrat în curte, Iovan cuprinse cu privirea întreg zidul acela dosnic acoperit de viţă sălbatică de sus până jos. Sus, în colţul din dreapta, viţa lăsa loc unei ferestruici, una singură pe toată acea întindere verde, la o înălţime neobişnuită. În dreapta aleii era casa, iar în stânga o livadă surprinzător de întinsă pentru o zonă citadină. Bălării sălbăticite aproape că ascundeau trunchiurile copacilor. De zidul casei stătea rezemat un hârleţ de pe care rugina se scursese pe cimentul aleii. Tot de zid era rezemată o perie de măturat, cu coadă lungă, şi un făraş. Abia atunci observă Iovan iarba crescută din crăpăturile cimentului. Aşa-i când moare cineva şi lasă în părăsire livada şi aleea. La un moment dat merele şi prunele, prea coapte, cad pe jos şi încep să putrezească: atracţie pentru insectele despre care...
   ...nu se ştie dacă urmează să vină, sau nu.
   Pe o fereastră deschisă atârna în afară un capăt de perdea ca limba unei sălbăticiuni ucise la vânătoare. Canatul ferestrei stătea deschis în afară, peste marginea aleii, iar de ramă atârna un cârlig pentru fixarea ferestrei. Cârligul nu mai folosea la nimic: sub fereastră zăceau împrăştiate cioburi de sticlă peste care se aşternuse mâzga nisipoasă a ploilor uscate de secete.
   Era o stare de adormire şi de delăsare, care contrasta cu avântul şi cu prosperitatea de la început de secol. Mama sa ar fi ridicat spre el ochii nedumeriţi dacă i s-ar fi vorbit de avânt. Ar fi replicat de bună seamă: Dar cu reveriile cum rămâne? Puteai să treci să vezi măcar dacă am scăpat cu viaţă.
   Mama sa era doar aparent cufundată în reverie. În realitate avea mereu pretenţia să se facă ceva pentru ea. Poate că n-o spunea în mod direct, dar în sinea ei dorea mereu ca cineva să se gândească la ea şi s-o ajute.
   Fără doar şi poate exista o anumită confuzie.
   La data când s-a întâmplat, voi eraţi duşi deja de câţiva ani... de atunci, de la benzinărie.
   Ai să spui că eu oricum nu mă îngrijeam de nimic. Geamurile s-ar fi spart oricum. Relaţia ta cu doctorul Uzum era de asemenea ceva de unde eu eram exclusă. Eraţi doar voi doi implicaţi. Şi într-o oarecare măsură taică-tău.
   Nici de Mara nu m-ai întrebat nimic.
   Voi doi oricum nu mai locuiaţi aici. Ne vizitaţi destul de rar. Şi chiar dacă nu eram noi, tot ai fi trecut să vezi casa. Ştiu că erai ataşat de ea, chiar dacă n-ai trăit aici numai clipe fericite. Eu nu mi-am dat silinţa îndeajuns, ştiu.
   Poate că mi-ai făcut cel mai mare bine fără să-ţi dai seama. M-ai crescut fără să-mi cultivi simţul practic. Am rămas până astăzi convins că reveria e cea care contează. În definitiv la ce-i bună viaţa? Încropeşti, încropeşti, dar până la urmă pentru ceva anume, nu? Pentru ce?
   La capătul aleii dinspre zidul dosnic al casei cu etaj rămăsese o cuşcă de câine. Frunzişul atârna deasupra ei ca o draperie decorativă în aerul umbros. Cuşca avea o deschizătură rotundă, în faţa căreia zăcea întins peste cimentul aleii un lanţ cu zgardă la capăt. Pentru Iovan, era ceva străin de acest loc. Nici pentru mama sa n-ar fi fost altfel:
   Ştii bine că niciodată nu mi-am dorit să ţin animale în casă. Niciodată în viaţa mea n-am atins un câine. Mi s-a părut complet inutil. Nici nu sunt la curent cu ce s-a întâmplat în ultimii ani.
   Da, ştiu. După cele întâmplate la benzinărie. Câţiva ani casa a rămas nelocuită. Nu mi-aduc aminte s-o fi închiriat după... după ce aţi plecat, tu şi cu tata. De fapt, doctorul Uzum m-a sfătuit insistent să-mi găsesc o nouă personalitate. Şi asta fără nici o legătură cu ce s-a întâmplat.
   Da, probabil că nu-i uşor. Te simţi legat de toate cele vechi... Apropo, la cheiţa de la scrin ai să găseşti legat acelaşi şnur de lână alb cu roşu, ca de mărţişor, ţi-aduci aminte? Sunt sigură că ai să-l recunoşti.
   Iasomia trecuse deja. Arbustul era viu şi acum, şi locul şi-l aminti exact: la începutul aleii, spre poartă; astfel că mirosul lui, la sfârşit de mai, îl simţeai încă din stradă, mai ales pe înserat.
   Iovan îşi încordă auzul. Uruitul dezordonat al maşinuţei căzute în rigolă încetase. Venise momentul şi pentru asta.
   Venea un moment pentru orice lucru, şi aşa fusese dintotdeauna. Fusese un moment când căzuse de pe scaun, şi locul era chiar aici, în apropiere de fereastra cu geamul spart. Tatăl lui, cel atât de grijuliu, îl lăsase să cadă? Sau Iovan doar îşi imaginase căderea? Oricum, momentul acela trecuse de mult.
   Fusese un moment să-l asculte pe tatăl său când îşi exprimase nemulţumirea faţă de felul cum era alcătuită lumea. Şi în privinţa asta, ei doi erau de acord.
   Cu dispariţia noastră nu-i nimic nefiresc. Grotesc e doar faptul că pentru a ajunge în neant trebuie să trecem prin stadiul de cadavre. Şi asta mi se pare insuportabil.
   Destinul se înmuiase şi dorinţa le fusese îndeplinită: niciunul din ei nu trecuse prin stadiul de cadavru; se prefăcuseră în fum, acolo la benzinărie. Doar că şi Mara se prefăcuse în fum, deşi ea era atât de dornică de viaţă, şi nici nu îşi exprimase vreodată dezgustul de a trece prin stadiul de cadavru.
   Funeraliile de asemenea mi se par ceva dezgustător. O anumită ţinută vestimentară impusă, o anumită atitudine, de asemenea impusă, din partea celor îndoliaţi în conformitate cu ritualul, vorbe–vorbe–vorbe, mereu aceleaşi, mereu aceleaşi uzanţe, aceleaşi minciuni...
   Apoi venea momentul să-şi aducă aminte încă o dată de Doamna Ştefan. Pentru ea nu exista nimic dezgustător şi nimic nefiresc. O întreagă înţelepciune adunată într-o singură conştiinţă, o înţelepciune decentă şi fermă — asta era Doamna Ştefan. Cineva trebuie să-ţi fie alături, totuşi, la greu. Niciodată nu poţi să ştii cât e uzanţă şi cât e compasiune sinceră şi solidaritate. Nu vă sfătuiesc să respingeţi fără discernământ orice convenienţă. Întinsă în sicriu, Doamna Ştefan arăta la fel ca în faţa clasei, cu faţa ei osoasă, cu maxilarul puternic, palidă şi lipsită de zâmbet. Zâmbise prea puţin Doamna Ştefan. Dar, aşa cum înfăţişa ea lucrurile, nici nu prea existau motive să zâmbeşti.
   Apoi venea momentul să deplângă faptul că aici la intrare nu exista o rampă de acces; tatăl său se chinuia de fiecare dată să-l urce şi să-l coboare din treaptă în treaptă, încordându-se tot, încât Iovan îi simţea tremurul mâinii când apuca braţul scaunului şi îl lăsa pe următoarea treaptă, grijuliu să nu îşi zdruncine prea tare odrasla. Şi chiar dacă se întâmpla destul de rar, Iovan şi-l amintea şi pe doctorul Uzum punând mâna să-l ajute ţinând de celălalt braţ al scaunului; fără însă să se încordeze prea tare: doctorul Uzum era foarte puternic, chiar şi la vârsta lui înaintată.
   Venea momentul să-şi revadă fereastra cea dragă, lângă care aştepta şi acum vechiul lui scaun pe rotile, în timp ce el, pentru prima dată stând în picioare, vedea din nou livada dinspre interior, şi constata că se îndesise frunzişul, şi părţi din grădină vizibile înainte, acum nu se mai vedeau. Iar dacă în faţă avea coroanele copacilor, înseamnă că în spatele său trebuia să se afle masa... Şi chiar era acolo, ca şi neatinsă... Venea momentul să revadă rândurile sofisticate de cărţi de joc întinse pe velurul verde — pasienţele mamei; care pretindea că ghiceşte viitorul feciorului ei drag; şi nu-l ghicise deloc bine. Doar că într-adevăr, la cheiţa de la scrin era legat un capăt de şnur alb cu roşu; dar în sertare, ca şi cum altcineva s-ar fi mutat acolo între timp, lucrurile erau răvăşite şi necunoscute: ce altceva era de aşteptat decât ca oamenii să se perinde, şi stabilitatea în care crezuseşi o viaţă întreagă să se dovedească a fi o iluzie?
   Venea şi momentul ferestruicii înalte din zidul dosnic al clădirii învecinate. Vântul răvăşea frunzişul-perdea-decorativă, şi lui Iovan, copil fiind, i se năzărea că figuri mânioase de frunze şi corzi se trezesc la viaţă şi îşi mişcă dezordonat membrele, dând să apuce cu furie ceva şi ratându-şi ţinta: pudeli monstruos de mari, degeneraţi, sau poate urşi ridicaţi în două labe, sau animale preistorice, saurieni care n-au cunoscut niciodată cruţarea; dar, orice ar fi fost, ratau ţinta; şi asta fiindcă ţinta nu exista în realitate. Vântul nu dura prea mult şi de altfel nici nu avea cum să se stârnească în curtea aceea interioară, între ziduri; urşii se lăsau jos în patru labe, mânia li se topea, şi redeveneau blânzi, animaţi de o singură dorinţă: să se îndepărteze cât mai repede...
   Înălţimea neobişnuită a ferestruicii nu era totuşi chiar neobişnuită. Obiect al contemplaţiei lui Iovan cu mulţi ani în urmă, în copilărie, făcuse fel de fel de presupuneri despre ce fel de încăpere s-ar fi putut afla îndărătul ferestruicii. Dar niciodată nu se încumetase să se ducă şi să vadă cu ochii lui. În zilele ploioase, când rămânea singur acasă, îşi trăgea scaunul la fereastră şi stătea să privească, nemişcat, minute în şir. Ploaia hărţuia viţa de vie, monoton şi insistent până la plictiseală. Viţa sălbatică nu se sinchisea. Rămânea neclintită, şiroind de apă.
   Ferestruica de sus, veşnic închisă, nu îşi dezvăluia secretele.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (42)*

Ganymede

♥

   De pe scaunul meu tras aproape de fereastră mă uitam în curte. Crengile acoperite de promoroacă ale copacilor îmi dădeau o ciudată stare de nelinişte. Nelinişte inspirată. Aveam să o folosesc din nou, aşa cum îmi era mie convenabil. Nu aveam nevoie să-mi şoptească nicio voce omenească în preajmă pentru a îmbrăţişa în imaginaţie o paletă completă de culori astrale. Nu aveam nevoie nici de o hartă a cerului, fiindcă ştiam şi singur ce culori puteau fi întâlnite în spaţiul intergalactic. Distanţele se măsurau acolo în ani-lumină — şi pentru stridenţe nu era loc. Doar culori pastelate: galbenul nisipurilor nesfârşite ale deşertului unic care era planeta Marte, turcoazul-auriu de tranziţie de la zi la noapte în umbra crestelor părăsite de acelaşi unic Soare al Sistemului Solar — ceva foarte asemănător cu deşerturile Terrei, aşa cum le cunoşteam din albume şi din filme. Şi nimic nu mă oprea să mă gândesc la nuanţele de brun şi de cenuşiu, şi la albul strălucitor al gheţurilor izbite cu violenţă de pe Ganymede, satelitul lui Jupiter. Nici nu putea să fie altfel: planeta se afla în ghearele unui ger necruţător, măsurat în puţine grade Kelvin, stăpânul întinderilor brun-cenuşii, neschimbate de milioane de ani. Sau să fi fost miliarde? Crusta de gheaţă se înfăţişa asemenea unui geam gros în care fisurile create de izbiturile corpurilor cereşti căzute se răspândeau în zig-zag în toate direcţiile plecând de la cratere, şi străluceau alb-sticlos în profunzimea lor, sub un cer aproape negru. Aburul unei respiraţii primordiale îngheţase încă de la începutul timpului. Aşa trebuie să se fi înfăţişat uriaşul cimitir al fiinţelor care nu apucaseră să se nască acolo. Mă gândeam că erau momente când nu puteam face mare lucru şi aşteptam, descurajat. Oare aşa avea să arate şi Glaciaţiunea de pe Terra? Cea care urma să vină? E adevărat că doamna Ştefan ne povestise de Glaciaţiune, dar nu ne spusese cum o vedea dânsa, şi multă vreme îmi imaginasem că nu avea să fie decât o iarnă ceva mai aspră şi mai lungă, la fel ca în picturile din Renaşterea Olandeză, dând prilej copiilor să se zbenguie cu patinele pe eleşteiele îngheţate bocnă, poate întreg anul, şi celor maturi să stea pe mal şi să se hlizească, sau, la o adică, aşa cum îi văzusem în tablouri, să intre în taverna din apropiere, plină de fum de tutun proaspăt adus din America şi, rânjind cu satisfacţie, să se dedea chefurilor deşănţate. Nu mă gândisem niciodată până atunci că Glaciaţiunea ar putea aduce peste Europa un strat de gheaţă gros de doi kilometri.
   Iar Ganymede...
   Ganymede era locul din Sistemul Solar unde Glaciaţiunea se instalase de îndată ce se răcise magma stelară. Şi nimeni, acolo, nu fusese vreodată în situaţia să se îngrijoreze de prea mult frig sau de căderile meteoriţilor, câte unul o dată la zece mii de ani: un fleac ca durată la scară cosmică...
   Mă uitam la promoroaca de afară şi mă gândeam cât e de uşor să vezi şi să trăieşti frumuseţea în dantelăria aceea albă, diafană şi efemeră de afară, şi să-ţi laşi sufletul copleşit de bucurie chiar şi mult timp după ce plecai de la fereastră; şi cât de anevoie era să vezi frumuseţea peste tot, acolo unde nu ea era cea care te convingea, ci regulile pe care alţii încercau să ţi le impună...

♠

   Fără doar şi poate, iarna nu era anotimpul cel mai nimerit să-ţi vină gânduri încurajatoare... Iovan îşi trecu privirea peste întinderea de zăpadă ce acoperea cu albul ei crepuscular, sub un cer vânăt, formele de relief ivite pe mijlocul străzii în ultimele luni: tufişurile desfrunzite şi smocurile de buruieni uscate, îndoite acum sub greutatea zăpezii. Sub formele rotunjite de la suprafaţă putea să ghicească obiectele neregulate ascunse sub pătura de zăpadă: jardinierele înşirate de-a lungul trotuarelor, turnuleţele magnetometrelor, pubelele rămase în picioare şi pe cele răsturnate, alături de aceleaşi, mereu aceleaşi maşini încremenite pe tot cuprinsul oraşului. Întâi venise viscolul, cu săgeţile lui albe şi îngheţate, cu smucirile vântului, şi cu promisiunea că a doua zi după încetarea lui, după ce totul se va calma, va veni şi schimbarea: oameni răzleţi care aveau să iasă din adăposturi spre a se bucura de tăcerea iernii. Dar a doua zi trecuse, şi încă o zi trecuse — şi apoi încă una — şi schimbarea tot nu se arăta; doar tăcerea iernii. Nimic nu se clintea peste întinderea zăpezilor tăcute.
   Absolut nimic, cât era strada de lungă.
   Nimic, cât erau străzile de lungi.
   De la distanţă, Iovan zări pe partea cealaltă a străzii o verandă mică la parterul unei vile cu etaj: un intrând cu două arcade modeste întâlnindu-se în unghi drept, ambele sprijinindu-se pe stâlpul din colţ. Acoperământul de zăpadă, unic şi neîntrerupt, ca o mare cu valurile îngheţate, urca până la ultima treaptă, de unde se mai prelungea cu o mică limbă teşită, un pic peste pardoseala verandei. Pe perete, lângă tocul uşii, era o sonerie demodată, rotundă, la o înălţime convenabilă, exact atât cât să ridici mâna şi să apeşi pe buton. Aici nu era vorba de oameni de pe stradă: deşi deschisă spre lumea largă, mica verandă delimita totuşi un spaţiu minuscul pentru cei ce avuseseră privilegiul să fie de-ai casei, şi doar pentru ei — un spaţiu intim, prea simplu şi prea auster: o tencuială cenuşie, învechită, pe întinderea aspră a căreia, la fel ca şi prin colţurile de sus, îşi vor fi găsit cândva adăpost păienjeni şi alte insecte, pe care nimeni nu le deranja cu lunile...
   Nu, nici cu soarta insectelor lucrurile nu erau clare.
   Dureros de familiară i se păru lui Iovan veranda.
   ...Locul care rămânea încă învăluit într-o umbră ocrotitoare atunci când totul în jur se umplea de strălucirea soarelui, primăvara, după ce marginea umedă a zăpezii retrase se zvânta şi apoi, după ce zilele se încălzeau, dispărea de tot; şi de aceea veranda era locul unde trebuie că aveai, la ieşirea spre stradă, cele mai luminoase aşteptări cu privire la viitor. Era ca într-un vis, aproape ca într-un coşmar, căci numai în coşmaruri nu reuşeşti să scapi din capcana implacabilă a plăsmuirilor ostile. Perdelele de Lumină trebuie că trecuseră şi pe aici dănţuind sinistru în acea zi, cu aparenţa lor inofensivă, asemuindu-se, poate, aici în interiorul verandei, cu reflexele mişcătoare ale vălurelelor de pe faţa unui lac într-o amiază însorită de vară. Sfântu, vagabondul care în anii de demult bătuse tot oraşul, trebuie că trecuse şi pe-aici: acel personaj al copilăriei, care nu părea afectat de trecerea timpului, nu se gândea niciodată la vârstă, ci ducea cu el, peste tot, misterul îndeletnicirilor sale obscure, neimportante pentru cei pe lângă care trecea, dar fără doar şi poate foarte importante pentru el însuşi; atât de importante încât nu puteai să nu te întrebi unde, în ce loc, îşi începea ziua, cât de mult era ocupat de-a lungul zilei, şi unde şi-o încheia — şi dacă nu cumva era mai fericit decât mulţi alţii, în ciuda chipului său ascetic, dacă nu din alt motiv, măcar fiindcă, nefiind orb, putea să se bucure de lumina zilei.
   Urmele paşilor lui Iovan rămaseră întipărite în zăpadă pe treptele ce suiau spre verandă; la un moment dat i se păru chiar că simte sub picior zăpada moale şi apoasă, ca în zilele premergătoare căldurii de primăvară...
   Păşind pe cimentul uscat, unde nu ajunsese zăpada biciuită de viscol, se uită în jos la pragul uşii şi îl văzu îmbâcsit de un praf învechit şi compactat ca o crustă de vânturile verii şi ale toamnei trecute. În mica ramă de metal ataşată de carcasa conică a soneriei nu se afla niciun cartonaş cu numele locatarului. Poate că fuseseră oameni modeşti, doritori să rămână anonimi. Iovan puse mâna pe clanţă.
   Uşa nu era încuiată. Se lăsă deschisă, nu înainte de a se dezlipi de toc cu un mic plescăit, ca şi cum pentru a o deschide era nevoie să fie rupt mai întâi sigiliul fragil al timpului.
   Iovan se pomeni într-un holişor...
   Şi deodată, fără să ştie de ce...

♥

   ...Mi-am amintit de tata, ca şi cum asta s-ar fi întâmplat demult. Era deja o amintire a copilăriei mele...
   Tata se afla într-o încăpere cunoscută şi îşi lua rămas-bun de la cineva, şi îndată după aceea, poate după ce lăsa îndărătul său o uşă închisă, se lansa într-una din peroraţiile sale, rare, ce-i drept, dar cu atât mai desprinse de lumea reală.
   — Închipuie-ţi, dragă Alexandru, ce cred oamenii despre arborele lor genealogic. Mă refer la acei oameni care se dau în vânt după aşa ceva. Fiindcă, din fericire, nu pe toţi îi preocupă gloria trecutului familiei. Într-un mod cât se poate de straniu, cu toţii se văd pornind de la un singur om, de obicei o personalitate notorie, un bărbat puternic, pater familias, care, alegându-şi o femeie pe măsură, a dat naştere unor progenituri care de care mai recunoscătoare strămoşului întemeietor, şi grăbindu-se la rândul lor, drept recunoştinţă, să dea naştere altor progenituri, şi aşa mai departe. Ceea ce mă amuză este că lucrurile stau exact invers. Dacă cobori în timp, dai peste tot mai multe ramificaţii, atât dinspre tată, cât şi dinspre mamă. Tu, de pildă, ai patru bunici: părinţii mei şi ai mamei tale. Care, la rândul lor, au avut fiecare câte doi părinţi, astfel că ajungem la opt strămoşi, apoi şaisprezece, treizeci şi doi, şi aşa mai departe. Ca în povestea cu boabele de grâu pe care inventatorul jocului de şah le-a cerut drept răsplată şahului Persiei. Fiecare om de pe planeta asta are în spatele său un popor întreg de strămoşi, care au existat cândva, nu s-au cunoscut între ei, şi nici prin cap nu le-a trecut vreodată că se vor întâlni peste generaţii în progenituri comune. Fiindcă dacă ar şti, sau ar bănui măcar, sunt sigur că s-ar uita cu alţi ochi unul la altul. Un soi de cuscri în devenire, asta ar putea să se considere. S-ar uita cu mai multă îngăduinţă şi poate că şi-ar găsi mai multe asemănări, şi-ar da mai multe şanse să se transforme, cândva în viitor, în oameni doritori de bine.
   Ştiam că în deducţia emoţională al tatei se strecurase o greşeală. Lucrurile nu puteau sta aşa cum visa el. Eram deja mare, ajuns aproape dincolo de graniţa copilăriei, şi ştiam că toată acea încuscreală de care se agăţa tata nu folosea la nimic dacă oamenii nu aveau impulsul de a se întrajutora de la sine, sau măcar a se privi unul pe altul cu bunăvoinţă.

♠

   Sigur că da, în holişor putea să-i iasă în întâmpinare umbra luminoasă a doctorului Uzum în chip de hologramă. Îmbătrânit într-un timp pe care ei doi nu îl trăiseră împreună? Iovan se întrebă dacă acum s-ar fi privit ochi în ochi de la aceeaşi înălţime, după ce în toţi acei ani de demult doctorul, aşa cum şi-l amintea, îl tot privise de la înălţimea staturii sale înalte şi masive, chiar dacă un pic adusă de spate la vârsta lui deja înaintată de atunci.
   Fusese pe vremuri un loc strâmt de trecere aici în holişor din cauza unui birou vechi pentru care doctorul nu găsise, pesemne, un loc mai bun de depozitare deocamdată, iar el recunoştea că
   — Aici, da, ştiu, abia dacă aveai loc să te strecori cu scaunul tău; trebuia să cârmeşti din scurt, îmi aduc aminte. Dar te descurcai. Recunosc, aşa-i omul, nu se îndură să se despartă de lucrurile vechi.
   Biroul însă nu mai era acolo: doctorul Uzum se hotărâse în cele din urmă să se despartă de el? Sau poate că cei de după el luaseră o hotărâre în acea privinţă.
   Era încă voinic bătrânul doctor pe vremea aceea; în încăperea unde ajungeai din holişor, el împreună cu tatăl său îl ridicau din scaun şi îl întindeau pe patul acoperit cu o fâşie de pânză albă. Cât de bine şi-o amintea! Imaculată, bine întinsă şi fără nicio cută. Lumina interiorului îi încălzea şi acum sufletul, amintindu-şi-o: de chihlimbar, venind deopotrivă de pe fereastră, şi din iradierea blândă a mobilierului vechi al doctorului, şi îndeosebi a bibliotecii sale, unde cărţile aşteptau de ani de zile sub sticlă. Căută cu ochii scaunul pe care şi-l trăgea doctorul lângă pat pentru a-i asculta plămânii cu stetoscopul, sau pentru a-i palpa pântecul cu degetele sale ferme şi totodată uşor tremurătoare. Iată, era acolo scaunul, în vecinătatea biroului său masiv. Biroul arăta ca piesa principală dintr-o casă memorială, pus la conservare, cu tot ce îi aparţinuse ilustrului posesor de odinioară. Iovan căută din privire ochelarii doctorului. Unde? Poate deasupra unui teanc de reviste medicale care îşi pierduseră de mult actualitatea. Nu, ochelarii nu rămăseseră pe masă. Iovan se lăsă în jilţul doctorului, în aerul ocrotitor al cabinetului. Mai fusese oare cabinet medical în ultimii ani, după ce doctorul Uzum trebuie să fi obosit de atâtea consultaţii? Cine venise în urma sa se vedea că încercase să-i păstreze stilul. Să fi fost fiul său oare? Iovan nu îşi amintea de copiii doctorului. Doctorul Uzum era, în amintirea sa, dedicat binelui pe care îl aducea mai ales familiei lui Iovan, şi mai puţin propriei sale familii. Dacă avusese un fiu care să îi continue îndeletnicirea, prezenţa sa în acel cabinet nu se simţea în chip distinct: acolo aerul era acelaşi care îi era lui Iovan familiar din copilărie.
   Meticulos, doctorul Uzum trecea într-un registru numele fiecărui pacient, data consultaţiei, diagnosticul şi tratamentul prescris. Iovan deschise una din cele două uşi de sticlă de la corpul de bibliotecă din mijloc, de unde îşi amintea că doctorul Uzum scosese volumul în care găsise tot ce era de aflat despre boala lui. Cărţile se aflau pe rafturile superioare, în timp ce pe raftul mai scund de la baza etajerei se aflau aşezate caiete de format mare, coli de hârtie disparate şi registre, într-o ordine aproximativă. Cu un fior în adâncul pieptului, privi cărţile pe care cu ani în urmă le atinsese mâna doctorului Uzum. Dar cărţile arătau acum ciudat. Cotoarele dispăruseră, ieşind la vedere alcătuirea lor din fascicule, între care cleiul uscat, vechi de decenii, poate chiar de un secol, arăta ca o scursoare murdară care se întărise în broboane înainte de a apuca să se scurgă de tot. Iar între fascicule atârnau salbe de aţă îngălbenită şi fâşii zdrenţuite de pânză de întăritură, ale căror culori incerte pe meşterul legător nu îl interesaseră de vreme ce erau menite să rămână ascunse sub pielea tăbăcită şi lucioasă, aşa cum Iovan şi-o amintea de pe vremea când fusese aici ca pacient tânăr şi încrezător în iscusinţa doctorului şi în înţelepciunea ascunsă în cărţi. Când scoase una din cărţi, la întâmplare, broboane din cleiul vechi se desprinseră de pe firele de aţă şi căzură pe suprafaţa lucioasă a corpului de bibliotecă mai lat de dedesubt, împreună cu un praf grunjos, care trebuie că provenea şi el din vechile ateliere de legătorie, iar acum, odată cu dispariţia copertelor, devenise gunoi. Culoarea însăşi a interiorului devie de la chihlibariul învăluitor din alte timpuri şi trecu neîntârziat într-un fumuriu lipsit de orice speranţă, pe măsură ce un nor acaparator sosi în ajutorul iernii. Iarna se agăţa cu ghearele şi cu dinţii.
   Numele lui Iovan putea fi găsit în registrul doctorului?
   Mai bine nu.
   Mâine era ca o nouă filă deschisă. Orice mâine. Iovan ieşea să vadă dacă nu se ivise urma vreunui pas. De bună seamă, nu toţi erau ca el. Unii, poate din teamă şi de disperare, aveau motive să rămână ascunşi, aşteptând nu se ştie ce. Se uita în jurul său, scrutând covorul alb se zăpadă, albăstrind în depărtare, în nota dominantă a crepusculului, sub cerul mohorât de iarnă. Tot nu se ivea nicio urmă de pas, cât vedeai cu ochii. Maşinile acoperite de zăpadă, obiectele căzute nu se mai vedeau, un tramvai pe Calea Moşilor, care nu apucase să cotească spre staţia terminus, eşuase în dreptul librăriei Univers, într-o intersecţie care zi de zi trepidase de maşini şi de tramvaie... Putea să aştepte încă o zi, avea tot timpul din lume. Cerul era tot mohorât, aşa cum se întâmplă iarna, uneori săptămâni în şir... Şi tot nu se ivea nimic... Doar că într-o bună zi se ivea soarele sclipitor, şi totul în jur strălucea de o albeaţă dureroasă... A patra zi, a cincea... Deja începeau să se ivească petice de asfalt, oaze de trecut înconjurând aceleaşi obiecte abandonate, de-acum înnoroite, şi ierburile răsărite la sfârşitul verii trecute. Ierburile arătau la fel de galbele şi de uscate ca în toţii anii, decât doar că răsăriseră într-o nouă sălbăticie, din crăpăturile asfaltului... Acum Sfântu, trăgându-şi sufletul, aşezat pe treapta unică a librăriei Univers, putea să-şi scoată încălţările şi să-şi frece cu mâna degetele amorţite de atâta umblat. Deodată însă ceva nu se potrivi în tot ce aştepta Iovan să se întâmple: dacă Sfântu ar fi trăit şi ar fi fost asemenea lui, de ce nu şi-ar fi luat din oricare magazin încălţări noi, şi îmbrăcăminte nouă, şi toate cele de trebuinţă, şi de ce nu şi-ar fi schimbat şi coliba neştiută unde locuise în toţi anii aceia cu o locuinţă nouă?
   De ce?

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (41)*

Soluţia de rezervă

♠

   Polii magnetici trebuie să se fi deplasat iarăşi, sau să fi fost în curs de deplasare. A câta oară în istoria tumultoasă a pământului? specia umană nefiind până acum prezentă la vreuna din ele... Iovan ar fi trebuit să simtă — şi oricine ar fi simţit în locul lui — atracţia necompensată. Dezechilibrul, pe care câmpul magnetic îl crea pretutindeni pe faţa pământului.
   Dezechilibrul, sigur că da...
   Repercutat în dezorientarea fluturilor de noapte zburând să întâlnească lumina înşelătoare şi să piară. Se asemăna pe undeva — în stranietate — cu extazul tatălui său stârnit de săritura stranie a calului pe tabla de joc. Atracţia gravitaţională spre străfunduri incerte, ca pe clinul fără de sfârşit al unui deal, când nu te poţi împotrivi coborârii despre care nu ştii — şi nimeni nu ştie — cât va dura şi unde se află firul văii către care te trage.
   De fapt, oamenii poate că nu fuseseră atenţi cât timp... cât timp avuseseră timp la dispoziţie să observe şi să tragă învăţăminte. Dezechilibrul însă era tot mai prezent. Ţiuitul urechilor şi ameţeala erau simptome care ar fi trebuit să trezească bănuieli că ceva s-a dereglat şi au început să prevaleze aparenţele. Oamenii nu aveau obiceiul să se întrebe unul pe altul, iar cei ce deja deveniseră conştienţi se jenau să vorbească, de teamă să nu treacă drept panicarzi sau obsedaţi. Mergeai ce mergeai pe strada pustie, şi strada părea să se încline şi să se tot încline. Te aşteptai ca tencuiala să înceapă să se desprindă...
   Tencuiala...
   Să se desprindă şi să cadă bucăţi de pe clădirile înalte. Împrejurimea se învârtea cu tine, în genunchi simţeai slăbiciunea, şi ochii îţi fugeau instantaneu în căutare de puncte de sprijin. Dar nimic nu părea să mai fie stabil. Doar aparenţe. Nu trebuia să-ţi mai imaginezi că într-o zi anume totul se va răsturna cu susul în jos. Lumea se îndrepta pas cu pas spre dezechilibre. Prin natura lucrurilor Iovan avea de a face tot mai des cu alunecările spre pierderea echilibrului. Avea momente când i se părea că reconstituirea mintală a tot ce existase cândva era doar o chestiune de exerciţiu şi de voinţă. Şi de iscusinţă, neîndoios. Nu degeaba mama lui îşi petrecuse atâta vreme la masa acoperită cu velur verde, făcând pasienţe.
   Verdele...
   Dar avea verdele vreo legătură cu semnificaţia combinaţiilor de cărţi? Mama aşteptase ceva de la acele pasienţe, sau doar se lăsase în voia Hazardului? Presimţind, aşteptase să vadă cum se schimbă ordinea lucrurilor. Şi cine pe cine influenţează. Sperase să se întâmple o minune cu fiul ei. Sperase să-l vadă sosind într-o bună zi acasă pe picioarele lui, zâmbindu-i vesel încă din uşă, şi ea la rândul ei să-l întâmpine zâmbindu-i vesel şi, îmbrăţişându-se, să tragă amândoi concluzia de atâta timp aşteptată: că tot răul a rămas undeva în urmă şi de-acum încolo îi aştepta o viaţă lipsită de neprevăzut... Mama era izolată în lumea ei, şi Iovan de asemenea, într-o altă lume. Fiecare cu lumea lui. Mama era ca de obicei aeriană, căci dacă ar fi fost implicată, ar fi ajuns să afle că toată lumea era preocupată de distorsiunile câmpului magnetic al pământului, că toată lumea era cu ochii pe afişajele aparatelor de măsură, urmărind cu sufletul la gură tremurul cifrelor verzui care în fiecare zi afişau o nouă tendinţă: erau stâlpişorii aceia de pe străzi, pe care erau montate aparatele de măsură...
   Iovan îi căută cu privirea în timp ce trecea pe stradă.
   Magnetometrele aveau capacul acela pe care trebuia să îl ridici pentru a vedea afişajul. Mulţi o făceau pe vremuri în timp ce treceau pe stradă, dar era greu să judeci după feţele impenetrabile dacă erau speriaţi de ceea ce vedeau, sau nu le păsa. Incertitudinea se instala ca un preambul al indiferenţei. Stâlpişorii erau vopsiţi în gri, iar capacele aparatelor în verde. Rostul lor era să nu lase praful străzii să se aşeze pe sticlă, sau poate că lumina soarelui ar fi viciat indicaţiile... Dar capacul pe care Iovan îl ridică arăta ceva cu totul anapoda.
   Nu mai erau aparatele de care îşi aducea aminte: sub capac se dovedi a fi o gaură întunecată, în adâncul căreia ceva albicios îi aminti vag şi în acelaşi timp dureros de lumea de odinioară: era un coş de gunoi. De fapt asta era. Şi regretă nespus că până atunci nu luase în seamă ceea ce oamenii lăsau în urma lor — acele vestigii ale vieţii cotidiene, resturile vieţii lor lipsite de glorie dar — abia acum îşi dădea seama — cu nimic mai prejos de vestigiile istoriei. De fapt nu era prea clar de ce oamenii se arătau fermecaţi de istoria veche, de istorii mai vechi, ba chiar de începuturile istoriei, şi nimeni nu era... sau prea puţini erau interesaţi de cele întâmplate ieri sau alaltăieri, sau săptămâna trecută... Acum iată că trecuseră zile multe la număr, cu siguranţă luni de zile...
   Luni de zile?... Lui Iovan încă nu-i venise ideea să cerceteze coşurile de gunoi fixate de stâlpi; căci ceea ce ar fi putut găsi acolo, negreşit i-ar fi dat un indiciu despre preocupările oamenilor în ajunul Zilei Deşertului. Ar fi fost ca şi cum ar fi citit ziarul, cu toate ştirile mărunte ale zilelor trecute şi ale zilei în curs. Erau multe resturi acolo, în coşul de gunoi — se zăreau albicioase sau îngălbenite, deformate de ploile căzute în lunile trecute. Le văzu pe toate grămadă pe trotuar după ce desprinse coşul din colierul metalic care îmbrăţişa stâlpul şi îl răsturnă cu gura în jos la piciorul stâlpului. Unele rămăşiţe trebuie să fi fost chiar din dimineaţa de atunci, înainte să se întâmple, în timp ce altele veneau pesemne din zilele precedente. Îi veniră în minte gesturile mărunte ale trecătorilor trecând grăbiţi prin dreptul coşului de gunoi, dimineaţa devreme, apropiindu-se de staţia de autobuz care se afla câţiva paşi mai încolo. Pentru ei coşul de gunoi era recipientul care îi ajuta să se descotorosească de flecuşteţele inutile care li se iveau în mână în timp ce se grăbeau spre serviciu. Altfel, nu-i dădeau nicio atenţie. Nici lui Iovan nu îi dădeau nicio atenţie pe stradă şi era totuşi o mare bucurie să vezi că nimeni nu găsea nimic neobişnuit să întâlnească în drum spre serviciu un om şezând într-un scaun pe rotile, care nu avea nimic de făcut, decât să privească în jur, nemişcat în mijlocul trotuarului, când magazinele încă nu se deschiseseră toate, iar geana zorilor încă nu începuse să decoloreze cerul întunecat de deasupra oraşului...
   ...Iovan se lăsă în genunchi lângă grămăjoara de gunoaie risipite pe trotuar, la piciorul stâlpului. Nu era prea mare. Nu apucaseră să se strângă prea multe resturi în ziua aceea...
   ...Era acolo un peticuţ de hârtie pătrat, străpuns în mijloc şi ghemotocit, murdar un pic în jurul rupturii de pastă albastră de la un pix care probabil cursese în buzunar. Dând la o parte resturile, dădu de o etichetă colantă lipită pe celofanul rămas de la un pacheţel de curmale, marca Yokin, de care Iovan nu auzise niciodată. Dar câte nu rămăseseră nedescoperite! Mai erau câteva şerveţele simple, care nu se putea ghici la ce fuseseră folosite. Şi multe alte resturi, printre care şi o coajă neagră şi rigidizată, de formă neregulată, care poate fusese cândva o coajă de portocală — greu de ghicit. Iovan le luă în căuşul palmelor, atâtea câte se nimerită şi îşi apropie faţa de ele. Ceva printre toate acelea îi mirosi a garoafă veştedă, un miros pe care dintotdeauna îl detestase, asociindu-l cu ceremoniile de înmormântare la care se întâmplase să ia parte încă din copilărie. Mama îl ferise, atât cât putuse, de mirosurile care îl deprimau, ca şi de imaginile apăsătoare, dar prea mult nu putuse totuşi să facă pentru el.
   ...La înmormântarea Doamnei Ştefan, un coleg îi împinsese scaunul pe rotile în mijlocul convoiului mortuar, pe stradă, şi el le simţise solidaritatea şi în acelaşi timp compasiunea pentru profesoara dusă, în urma căreia mergeau. Mirosul de garoafe îl întorsese pe dos în timp ce asistase la începutul slujbei, în capelă, lăsat singur, în scaunul său, în dreapta uşii deschise... Îl duru propria sa reticenţă din trecut faţă de cei ce mureau, când morţii înşişi, se izolau, cel puţin atâta vreme cât mai rămâneau, în chip de cadavre, la vedere — se izolau, sau poate erau izolaţi, într-o lume în interiorul căreia era periculos şi de rău augur să pui până şi un singur picior. Îl duru reticenţa sa de atunci şi îşi dori să nu fi existat acea cortină nemiloasă între cei vii şi cei morţi, ţesută din superstiţii şi din idei preconcepute, şi din rea-credinţă, dar nu mai puţin înfricoşătoare. N-ar fi trebuit să-i fie frică niciodată, şi participarea sa la ceremoniile de înmormântare să fi fost mai detaşată şi mai plină de seninătate dacă s-ar fi putut, şi nimeni să nu fi considerat că morţii pleacă de pe această lume stăpâniţi de invidie pentru cei rămaşi.
   ...Doamna Ştefan le lăsase, la lecţiile ei, tot ce avusese mai bun în ea, şi chiar dacă acum, moartă fiind, zâmbetul i se ştersese de pe faţă, rămăsese cumva solidară cu ei... Pentru toţi, lumea în care trăiau trebuie să fi fost una în care fiecare să dorească să se izoleze la un moment dat, după pofta inimii care înceta să bată; o lume curată — aşa o văzuse Iovan — precum deşerturile de pe planeta Marte, cu văile lor largi cât mările de pe Terra, peste care soarele se ridica în fiecare zi scoţând din întuneric nesfârşitele nisipuri turcoaz-aurii, a căror răceală nocturnă se putea confunda cu umezeala nopţii. Într-un asemenea peisaj nu putea exista nostalgia vieţii pierdute fiindcă viaţa pierdută trebuie să fi fost la fel de plină de farmec ca şi viaţa vie, şi de indistinctă de ea. Puteai să-i ceri cuiva iertare că l-ai lăsat să aştepte nu cinzeci de ani, ca în acea piesă, ci un mileniu, sau două, sau oricâte milenii, şi acolo, în mijlocul nisipurilor unde răcoarea se confunda cu umezeala, nu se mai schimba nimic; ziua marţiană era foarte apropiată ca lungime de ziua terestră — în zori turcoazul nopţii devenea auriul roz-portocaliu al dimineţii. Ar fi fost totul ca o încununare a duhului blândeţii, dacă n-ar fi fost timpul. Căci pe acele meleaguri siderale nicicând nu dictase violenţa, nicicând nu zăngăniseră armele şi nu izbucnise furia exploziilor. Şi nici timpul nu anulase de fapt duhul blândeţii ci doar îi întinsese înainte capcana plictiselii. Când aveai înaintea ta veşnicia nisipurilor, îmbătrânirea şi aşteptarea nu mai contau...

♠

   Coşurile de gunoi, pe străzi, erau vopsite în verde, şi Iovan până acum nici nu le observase culoarea. Mai nimic nu rămăsese în ele? Mai nimic? Pe Calea Victoriei, unde atât de mult îl aşteptaseră dragele manechine, desprinse coşul de pe trotuarul unde stătea de atâta vreme Robert, cel cu sacoul lui perfect, prins cândva la spate cu cleme.
   Potrivire perfectă...
   Acolo desprinse coşul de gunoi vopsit în verde, încă nou şi acum, după atâtea luni, fără a mai socoti şi lunile sau anii dinainte, şi îl răsturnă acolo, la marginea trotuarului, lângă bordură, unde crescuse un pomişor pipernicit, de un soi incert. Vântul nu sufla astăzi, şi în grămăjoara de resturi învechite şi udate de ploi care nu mai avuseseră de ce să fie nimicitoare după acea zi, recunoscu aceleaşi semne ale trecutului. Păhărele de plastic, din care oamenii băuseră cafea şi cenuşă... nu, poate nu cenuşă, poate cenuşa se adăugase în ultimul timp deşi nu se mai arsese nimic, şi prin atmosfera lipsită de păsări călătoreau seminţe înaripate cărora le era totuna pe ce palmă de pământ sălbăticit aveau să aterizeze; şi mai erau în acea grămăjoară şerveţele vechi, ca peste tot, vechi de tot, şi chiar şi un ceas de mână, care de bună seamă stătuse şi devenise nefolositor înainte să vină ora; nu mai arăta nimic ceasul de mână, decât că energia se epuizase de mult, iar timpul dintre două evenimente luate la întâmplare devenise inutil de lung, şi ieşise până şi de sub tutela Hazardului.
   Îşi aminti cum îi făcuseră silă oamenii, unii dintre ei — câţiva —, şi se mustră cu amărăciune: cum de putuse să aibă asemenea sentimente, când ei meritau, toţi, dacă nu altceva, măcar înţelegerea sa. Toţi. Fiindcă toţi se părea acum că nu se putea să nu fi avut şi ceva pentru care să merite, dacă nu altceva, măcar compasiunea din perspectiva Hazardului. În sfârşit, lumea ajunsese aşa cum ar fi trebuit să fie dintotdeauna: fără răutăţi, fără trădări, fără crime; nimeni nu mai putea face niciun rău, nimeni nu mai avea de suferit de pe urma răului; deşi, aşa cum regulile jocului de şah, după spusele tatălui său, erau veşnice şi neschimbate, la fel şi regulile binelui şi ale răului nu puteau fi anulate. Şi binele, şi răul erau independente de prezenţa oamenilor, atât doar că erau acum ascunse...
   Iovan îşi aminti că după atacul terorist, întorcându-se de la înmormântarea alor săi, căutase cutia de şah, o golise de piese, şi aruncase piesele... Astăzi îi era imposibil să mai înţeleagă raţiunea gestului său; atât doar că piesele, se gândi, trebuie că ajunseseră undeva; fără a fi indestructibile precum regulile jocului, erau totuşi făcute să dăinuie; şi ele trebuie că zăceau undeva, îngropate sub mormane şi dealuri de alte resturi descompuse de ani de zile, o pastă solidificată, undeva prin groapa de gunoi a oraşului; însă piesele trebuie să îşi fi păstrat chiar şi acolo forma; nu putea să fi existat nicio eroare, şi piesele să fi ajuns prin vreun joc al Hazardului, într-una din cutiile de gunoi ale oraşului; nu, pentru că pe vremuri coşurile de gunoi îşi tot schimbaseră aspectul — Iovan îşi amintea de o vreme când coşurile fuseseră portocalii, apoi galbele; aşa se schimbau lucrurile în timp, în particular coşurile de gunoi, care astăzi îl atrăgeau atât de irezistibil. Nu, piesele de şah care îi aparţinuseră tatălui său nu puteau să se găsească în niciunul din coşurile verzi ale vremii de azi.
   Şi un al doilea coş de gunoi, verde, pe aceeaşi parte a străzii... pe Calea Victoriei. Şi îl răsturnă la piciorul stâlpului.
   Erau acolo lucruri mult mai mărunte, mult mai lipsite de importanţă, şi mai ales anonime. Resturile din cutiile de gunoi nu erau legate de nimeni şi nu îşi dezvăluiau identitatea, nu aveau vreo identitate, şi părea greu de crezut că avuseseră vreodată vreuna. Erau acolo hârtii şi hârtiuţe şifonate, contorsionate sau pleoştite, peste care se lipise parcă un strat foarte fin de nisip; atât doar că nisipul era cenuşiu şi se potrivea cu culoarea zilelor care veniseră şi trecuseră de o vreme încoace, de atunci. Le ocroti pe toate cuprinzându-le cu palmele unite una de cealaltă şi mângâindu-le, aşa cum îşi imaginase pe vremuri, privind-o pe mama sa în timp ce juca, că se mângâie globul de cristal, în care ea şi cele aidoma ei vedeau ceva. Nu era nimic deosebit de văzut acum, doar de mângâiat cu căldura sufletului. Un păhărel de plastic şi din acest coş, poate de la iaurt — marca imprimată, lui Iovan nu-i spunea nimic, decât doar îi aminti că iaurtul se putea mânca pe stradă în acele timpuri; ceea ce te îndemna să cauţi şi micuţa linguriţă de plastic care ţi se vindea odată cu păhărelul de iaurt. Iovan depistă şi linguriţa în interiorul grămăjoarei de resturi: mică, albă, pe care se lipise acea peliculă de nisip cenuşiu. Cu o grijă infinită o apropie de nas: mirosea... mirosea doar a timp scurs şi nicidecum a întrebuinţare; din păcate, nu a întrebuinţare. Iovan o băgă în gură şi îşi evocă aroma timpului. Dar era aroma sa interioară. Fiindcă linguriţa nu avea alt miros decât al nisipului purtat prin aer şi al vântului care îl cărase de pe o stradă pe alta, şi peste încă una, şi peste alte câteva, dar, una peste alta, nu era nici măcar mirosul trecutului, ci un miros cenuşiu, din afara timpului.

♠

   Dar manechinele... Vai, cum au ajuns manechinele!
   Cora era prima pe care o zări, în mijlocul străzii. Căzuse pe spate şi stătea cu un braţ puţin ridicat, ca şi cum ar fi vrut să atragă atenţia că se află într-o situaţie dificilă. Privirea-i senină înălţată către cer contrazicea însă gestul braţului. Sus, în înaltul cerului, nori albi şi pufoşi pluteau într-o largă desfăşurare de-a curmezişul Căii Victoriei, trecând peste blocuri. Aşa se explica de bună seamă zâmbetul senin de pe buzele Corei şi detaşarea ei aparentă de lume... Tot restul rămânea confuz şi de neînţeles, dar contradicţia din atitudinea ei nu o puteai înţelege decât de aproape; de foarte aproape. Iovan se lăsă în genunchi, lângă rochia ei cândva roşie corai, cu genunchii pe căptuşeala pardesiului ei, acum descheiat şi răsfirat peste asfalt, una cu asfaltul, pardesiul pe care îşi amintea că îl admirase când o scosese pe Cora din vitrina magazinului Letitzia. Trecuseră ploi şi zăpezi peste acel pardesiu, şi peste rochia ei, cândva superbă şi ea; se aşternuse acel nisip fin, cenuşiu, mirosind a anotimpuri amestecate, pătrunsese în îmbrăcămintea ei şi se lipise de pielea ei rigidă şi rece de manechin; degetele lui Iovan lăsară urme pe faţa Corei, trei dâre ca de la o palmă neaşteptată şi nemeritată pe frumosul ei obraz, care parcă ar fi putut s-o trimită înapoi în vitrină dacă n-ar fi fost prea târziu; nisipul atemporal se aşternuse până şi pe irisurile albastre, tulburându-i sticla ochilor. Cora nu clipi, îndură cu stoicism gestul lui Iovan de a-şi trece un deget peste ochii ei, lăsând sticla limpezită să privească din nou cerul şi să-şi recapete încrederea în viitor; nu şi solidaritatea cu celelalte manechine. Iovan regretă că le scosese din vitrină. Acolo ar fi putut dura cine ştie câţi ani, continuând să privească în stradă şi nemirându-se că strada, odinioară animată de maşini, s-a cufundat de ceva timp în linişte şi că ierburi înalte şi degenerate au răsărit peste tot, alături de pomişori de un soi nedefinit şi la fel de degeneraţi. Atunci când le scosese din vitrină, manechinele animaseră strada, o umpluseră de larma vocilor lor interioare, a fostelor voci. Dar strada le învinsese până la urmă, impunându-se prin spaţiul lor vast şi sofisticat din interbelic. La rândul ei, fusese înfrântă de succesiunea anotimpurilor; fosta solidaritate a manechinelor devenise solidaritatea şi mai ales contopirea anotimpurilor.
   O ridică pe Cora în picioare şi îi scutură de nisip mantoul devenit cenuşiu. Acum privea din nou spre hotelul Continental şi spre faţada retro a hotelului Novotel. Nu îşi mai aducea aminte de Rita, în dreapta ei, puţin în urmă, în dreptul magazinului Letitzia; nici de Victor nu îşi mai aducea aminte, deşi îl avea drept în faţă — Victor care, în pofida locului unde se aflau cu toţii, nu avea nicio intenţie să se solidarizeze cu bărbaţii care se veseleau în interbelic plimbându-se sub soare, pe Calea Victoriei; dungile crem şi vernil ale cămăşii sale deveniseră şi ele cenuşii şi un pomişor incert îi răsărise chiar în faţă, în intersecţia cu strada Ion Câmpineanu. Era bărbat şi privirea sa fermă, de bărbat pasionat de competiţii de orice fel, nu avea de suferit de pe urma peliculei de nisip cenuşiu de pe ochii săi, care pe colegele sale femei-manechin le lipsea de candoarea sticlei transparente. Nu, lui îi accentua aerul de statuie, pe care de altfel probabil că şi-l dorise dintotdeauna. Nu ar fi refuzat nici o pereche de ochelari de soare dacă i s-ar fi oferit, sau şi-ar fi cumpărat unii dacă ar fi fost să aleagă el; lui Oliver şi lui Robert le-ar fi stat la fel de bine ochelarii de soare pe ochi şi le-ar fi accentuat dârzenia de pe faţă. Dârzenia şi inflexibilitatea. Era mai înalt decât Iovan — dar şi ceilalţi erau mai înalţi decât el, chiar şi Cora, şi Rita —, iar în iarna care trecuse, zăpada trebuie să i se fi aşezat pe umeri şi pe cap, iar picioarele trebuie să-i fi fost cufundate în zăpadă până la genunchi. La vremea dezgheţului, zăpada de pe umeri trebuie că i se topise udându-i abundent cămaşa. Lui Iovan zăpada nu-i stătuse pe umeri, nici iarna trecută, nici în vreuna din iernile dinainte; dar asta nu era un motiv pentru a nu se simţi solidar cu Victor. Mâna sa era indisponibilă, subordonată pozei de bărbat decis să meargă până la capăt, dar umărul său, oricât ar fi fost de dur şi de proeminent, se oferea. Se agăţă deci de umărul lui şi se înclină spre el, ah, se înclină spre el, şi se sprijini cu fruntea de umărul său tare şi rece. După cât era de semeţ şi de inflexibil, nările ar fi trebuit să-i freamăte, dar nu se întâmpla asta fiindcă nu avea propriu-zis nări ci doar nişte adâncituri care nu pătrundeau în profunzimea corpului şi de fapt Victor nu avea nicio profunzime. Dar amândoi apucaseră zilele acelea, când lumea se vedea minunată prin vitrină, din oricare parte ai fi privit. Doamne, minunată se vedea lumea în acele zile!
   Iovan îi dădu ocol lui Victor, nedesprinzându-şi privirea de faţa lui şi urcă pe trotuarul din faţa magazinului Emporio Armani, unde o lăsase odată cu toate celelalte manechine pe Ada. Vitrina era spartă; Iovan nu reuşi să-şi aducă aminte dacă aşa fusese şi ultima dată când venise să-şi vadă manechinele. Sfântu, bătrânul hoinar din cartierul său, cu siguranţă nu mai trecuse pe aici în toate acele luni din urmă; fiindcă dacă ar fi trecut, negreşit ar fi lăsat un semn. Iovan se aplecă să cerceteze podeaua vitrinei ca să vadă dacă intemperiile lăsaseră acolo urme: vreo folie aşternută pe jos, răsucită de arşiţa soarelui sau pete uscate de la zăpada şi de la ploile care ar fi pătruns în interior în absenţa sticlei. Podeaua vitrinei era intactă, iar Sfântu nu lăsase acolo, în vitrina spartă sau pe undeva pe alături, niciunul din flecuşteţele pe care le căra mereu în spinare de colo până colo.
   Cam ce fel de urme ale trecerii sale ar fi putut să lase Sfântu? Iovan se gândi pentru prima oară la el ca la un om care nu reprezenta o simplă trecere pe stradă, o figură exotică, aşa cum şi-o amintea din copilărie, ci ca la un om care avea — avusese — o viaţă de trăit; totdeauna venea de fapt de undeva şi se ducea undeva; cu siguranţă avea şi el o casă, sau măcar o cocioabă, tot aşa cum şi el — el şi ai lui — avuseseră o casă care la un moment dat i se ştersese din memorie şi apoi, după multă vreme, o regăsise, sau o reinventase. Poate că merita să-i ia cumva urma lui Sfântu, căci pe aici, pe Calea Victoriei, între biserica Kretzulescu şi strada Ion Câmpineanu, i se păruse, atunci când se trezise brusc în camera de hotel goală, că trece traseul său. Poate că în afară de el însuşi, Sfântu era singurul care supravieţuise Perdelelor de Lumină. Numai că nu era de găsit.
   Aici se afla la fundul straturilor, la cel mai de jos nivel peste care viitorul avea să aştearnă rând pe rând noi şi noi straturi. Din pomişori şi din buruienile crescute peste tot şi din frunzele aduse de vânt de la mari distanţe avea să se alcătuiască noul strat de humus. Apoi, altfel decât în istoria naturii, aveau să se adauge sfărâmăturile de tencuială căzute de pe zidurile înalte şi, cu siguranţă, mai devreme sau mai târziu, şi zidurile însele, după ce cutremurele aveau să le prăbuşească.
   Mai devreme sau mai târziu? Iovan simţea că de acum înainte nu mai exista nici mai devreme, nici mai târziu. Misterul timpului, cel care îl obsedase de-a lungul anilor copilăriei şi chiar şi anii de mai târziu, înainte să ajungă la rutina gândirii pragmatice şi a asimilării noilor impresii, începea abia acum să se elucideze. Dacă există ceva pe lume care are o şansă să se întâmple, lasă timpul să curgă şi se va întâmpla negreşit.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (40)*

Clipele pierdute. Imaginile pierdute

♠

   Prima conservă de carne pe care o luase de pe raft i se păruse uşoară, suspect de uşoară; mâna ţinând conserva luată de pe raft ezitase surprinsă o clipă sau două înainte de a duce mişcarea până la capăt. Nu fusese totuşi chiar o surpriză — se aşteptase să nu mai găsească mare lucru înăuntru. Logica spunea că da, în ceva trebuia să se fi transformat conţinutul acelor cutii de tinichea după activarea hidrocarbonului. Un gaz, un fum, ceva, orice. Dar nu, înăuntru nu mai rămăsese chiar nimic. Iar dacă într-adevăr, aplecându-şi faţa spre prima conservă pe care o deschisese, lui Iovan i se păruse că miroase a fum, nu era deloc sigur că mirosul acela era real sau doar amintirea mirosului care trebuia să se fi ridicat din acea gelatină negru-verzuie pe care o observase în primele zile în farfuriile de pe unele mese din restaurante.
   Catarame de la curele zăceau pe jos şi aici în supermarket, la piciorul rafturilor, alături de alte vestigii ale Zilei Deşertului — pixuri, ceasuri de mână, legături de chei, ceva mai încolo un foarfece deschis, ca un strigăt mimând dorinţa neputincioasă de a evada din Infernul Zonei Talbot XQ, iar încă şi mai încolo zăcea pe jos un clipboard cu mai multe foi liniate prinse în clemă, cu câteva însemnări pe care Iovan nu riscă să le citească...
   Nu era niciun dubiu, din cutiile care conţinuseră cândva carne se ridica un iz de fum stătut care amintea vag de mirosul rămas până în zori, unde oare?... Undeva, într-o grădină, toamna, când se ardeau pe înserat grămezile de frunze uscate... Şi oare nu acelaşi iz de fum stătut îl emana... spaţiul intergalactic? Dacă era nevoie ca cineva să îşi imagineze, putea fi evocată materia primordială a galaxiilor în chip de fum în mişcare de răsucire, răsfrânt într-o oglindă ovală, ca în basmele cu personaje ce au darul să citească viitorul, astfel că, subţiindu-se şi destrămându-se rotocoalele de fum şi limpezindu-se centrul imaginii din oglindă, să se dezvăluie la un moment dat un viitor în care Iovan se vedea pe sine în chip de solitar încropindu-şi precum Robinson Crusoe, la un capăt de plajă, o gospodărie, cum putea şi din ce putea, unde avea să cultive plante şi numai plante, ale căror seminţe nu îi era prea clar de unde avea să şi le procure. În timp ce marea, vuind surd la numai câţiva paşi distanţă, trecută prin Zona Talbot XQ, nu mai ascundea în adâncurile ei nici peşti, nici mamifere acvatice. Doar alge... (Dar cu celenteratele ce se întâmplă?)
   Da, era posibil.
   Materia de un anumit tip putea parcurge, numai ea, timpul pe o cale ocolită, până atunci neîncercată, separându-se pe lungimea unui interval de însuşirea de a fi însufleţită, spre a redeveni ceea ce era într-un punct din viitor, cine ştie când şi cine ştie unde. Cine îşi închipuise că săgeata timpului îşi dezvăluise până acum întreaga rodnicie în evenimente se înşela.
   Nu tot ce se poate întâmpla se întâmplă, şi se întâmplă uneori şi ceea ce nu s-ar fi putut întâmpla.
   Totul era posibil...
   Gânduri melancolice îl făcuseră să zâmbească în sinea sa de atâtea ori în trecut imaginându-şi că niciuna din clipele trăite nu avea să se piardă, poate, pentru totdeauna, aşa cum nu dispăruse din univers radiaţia cosmică de fond rămasă de la Big Bang. Undele imaginilor poate că se duceau undeva, undeva între astre; undele sunetelor aveau şi ele la dispoziţie spaţii infinite pentru a hălădui la nesfârşit. Omenirea avea să descopere într-un final mijlocul de a da de urma imaginilor considerate pierdute pentru totdeauna — a imaginilor şi a sunetelor, a clipelor trăite de fiecare de-a lungul vieţilor. Unde — în ce — puteau clipele să fi rămas încrustate?... Se spunea că Leonardo da Vinci ar fi fredonat în timp ce picta pe zid — şi că în vopseaua umedă lăsată în urmă de penelul său vibrând în ritmul undelor sonore ar fi rămas întipărită amprenta vocii sale. Nu cumva ar fi putut să o reînvie oamenii curioşi şi inventivi, îndepărtând, peste secole, cu grijă, straturi de vopsea uscată?... Şi poate că, tot aşa, şi imaginile rămâneau cumva încrustate undeva, nu se ştia unde şi nu se ştia cum... Amintirile însemnau ceva, poate că însemnau chiar foarte mult, dar cu siguranţă nu erau de-ajuns. Omenirea ar fi avut ce recupera în afara amintirilor, iar vremea când preocuparea pentru recuperarea clipelor avea să devină prioritară se contura a nu fi prea departe, în pofida irosirii dezlănţuite, din ultimii ani, a tot ce putea fi consumat, sub imperiul Hazardului.
   Gândurile lui Iovan deveniseră şi mai melancolice, acum când bătea de unul singur, sub soarele arzător, străzile pustii de dimineaţă până seara şi nu mai întrezărea niciun mijloc pentru descoperirea clipelor perindate timp de atâtea mii de ani în vieţile atâtor miliarde de oameni. Dar când se naşte melancolia dacă nu atunci când nu mai întrevezi nicio posibilitate şi nimic nu depinde de tine ci totul depinde de Hazard? Melancolia era creditul acordat cu inimă uşoară Hazardului.
   Iovan îngenunche lângă una din nenumăratele sfere de metal aşezate în şiruri pe trotuarele din zona gurii de metrou de la Piaţa Romană. Sfera era netedă la atingere şi încălzită de soare. Cineva călcase pe ea atunci, în Ziua Deşertului, sau poate înainte: desenul geometric al tălpii rămăsese întipărit chiar în vârful sferei; călcase fără doar şi poate din joacă, şi nu putea să fi fost decât un tânăr; un tânăr care lăsase acel unic semn al trecerii prin viaţă. Era un prim pas spre identificare: tânăr şi bărbat; iar următorul pas era: unul din numeroşii studenţi care treceau prin zonă la orice oră din zi; aici, la doi paşi de staţiile unde îşi aveau capătul de linie o mulţime de autobuze. Câteva rămăseseră în staţie, două sau trei aliniate la bordură, iar unul care apucase să strice un pic alinierea, dând să iasă la largul carosabilului. Rămăsese oblic faţă de celelalte, abia un pic ieşit cu botul de la bordură... Iovan îşi înălţă privirea spre oglinda retrovizoare din stânga, dar era prea departe ca să vadă prin ea locul gol al şoferului. Vântul răsfoia o carte căzută cu foile în sus, peste care căzuseră ploi, o răsfoia neglijent şi foile erau scorţoşite şi lipite câte două, câte trei. Şi totuşi se mişcau în vânt. Vru să şteargă cu degetul urma de pantof de pe sfera neagră de metal, dar urma nu se lăsa ştearsă. Presupuse că pe sferă nu era praf ci cauciuc ars, dar când îşi apropie faţa de sferă nu simţi niciun miros de cauciuc ars ci doar acelaşi iz de fum stătut care... Iovan fu cât pe aci să îşi lase din nou gândul să îi zboare la izul de fum din spaţiul intergalactic, dar îşi îndreptă încă o dată privirea spre oglinda retrovizoare din stânga a autobuzului şi i se păru că vede acolo ochii ficşi ai şoferului pândindu-l. Sări să alerge într-acolo dar după doar câţiva paşi se împiedică de o motocicletă răsturnată în rigolă, dincolo de şirul de sfere negre de metal. Iar când se ridică să-şi continue drumul, prin oglinda retrovizoare nu-l mai privea nimeni. Doar că motocicleta răsturnată îi provocase o rană la picior şi îi rupsese într-un loc pantalonul.
   Pe scaunul şoferului nu rămăsese decât un pix, nu o legătură de chei, aşa cum Iovan s-ar fi aşteptat. În rest, totul se răcise în jur.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (39)*

Dragoni de cremene

♠

   În întunericul umed, cu iz de vietăţi certate cu lumina, stătea agăţat vitejeşte cu mâinile de lanţ şi cu picioarele împletite în jurul lanţului, sprijinite pe toarta găleţii. Şi acesta nu era decât începutul. Iovan îşi dădea acordul să fie coborât în adâncul fântânii, în miasme, dar punea o condiţie: multă precauţie; pentru început să fie lăsat doar un pic, ca să vadă dacă totul decurge fără incidente. Foarte mult depindea de cei de sus, care stăteau cu mâinile pe manivela tamburului pe care era înfăşurat lanţul, şi urechea atentă la semnalele venite dinspre cel coborât. Totdeauna când cineva era lăsat într-o fântână sau în oricare alt loc adânc, convenţia era aceeaşi: cel de jos scutură de lanţ dacă i se pare că s-a ivit vreun pericol, şi îndată e readus la suprafaţă; chiar şi în vis funcţiona o asemenea convenţie. Era destul de întuneric în puţ dar Iovan reuşea fără nicio dificultate să desluşească detaliile ghizdului: pietrele de râu, vechi, din care era construit. Şi pietrele acelea transmiteau o îngrijorare: aceea că nu erau bine fixate şi că oricând puteau să se desprindă din locul lor şi să i se prăvălească în cap. Deja ajunsese destul de jos şi era de pe-acuma sceptic în privinţa înţelegerii, cea cu scuturatul lanţului. O piatră zbură în cădere pe lângă capul său şi el îi simţi suflul avântat şi ucigaş. Observă că puţin deasupra lui nu o singură piatră ci o porţiune întinsă din ghizd se umflase precum tencuiala pătrunsă de umezeală şi stătea să se desprindă ameninţând cu o avalanşă de pietre. Iovan zgâlţâi lanţul cu toată puterea şi, precum bănuise, nimic nu se întâmplă: coborârea continua împotriva vrerii sale în scârţâitul lugubru al lanţului şi era tot mai întuneric, tot mai frig şi tot mai sufocant, aşa cum trebuie că era pe drumurile fără întoarcere. Nu mai avea aer.
   Se trezi lungit într-o hrubă întunecată şi strâmtă, cu un acoperiş necunoscut la o palmă deasupra sa, mai să-l strivească grinda de oţel. Se zbătu să iasă de acolo şi să respire, şi tavanul supermarketului se înălţă brusc la locul lui, dezvăluindu-i un spaţiu vast şi rarefiat, în care umbrele, unele mai întunecate decât altele, stăteau încremenite şi încordate. Ceva vuia în apropiere ca o sirenă lipsită de vlagă şi o durere necunoscută în ceafă îi aminti că visul îl ţinuse captiv într-un puţ, unde singura lumină ar fi putut să vină prin gura puţului, aflată foarte sus deasupra capului. Până la urmă lumina nu venise dintr-acolo. Nu venise de nicăieri şi nici nu putea veni de undeva, şi Iovan îşi reaminti de teama sa mai veche, că răul trebuia să-l ajungă odată şi odată în lumea de acum, vastă, amorfă şi indiferentă. Trebuia doar să ai o reprezentare cât mai clară a răului, să-ţi imaginezi cum anume te chinuia răul şi să încerci să-l alungi prin mijloace proprii, cel puţin pe cel interior. Fiindcă altminteri, al cui ajutor să-l ceară?...
   Iovan închise ochii şi lumea sa trecută...

♥

   ...se coloră din nou în culoarea chihlimbarului dominant în cabinetul doctorului Uzum într-o după-amiază târzie, când o rază de soare intra pieziş pe fereastra ce dădea în strada Berzei.
   Îl vizitam câteodată, împreună cu tata, când ne aduceau la el probleme de sănătate; şi nu erau puţine. Nu aveam de aşteptat căci niciodată nu erau pacienţi la rând în anticamera cabinetului său, eu eram singurul. Doctorul Uzum ne ieşea în întâmpinare, pe cât de corpolent pe atât de blajin, un pic adus de spate dar încă plin de vigoare. Treceam apoi în cabinetul-bibliotecă, unde nu rămâneam prea mult în scaunul pe rotile. Tata, ajutat de doctor, mă ridica şi împreună mă întindeau pe canapea. Pe lângă asta, doctorul Uzum ţinea ca şi altcineva din familie să audă sfaturile sale în caz că pacientul nu era de-ajuns de atent sau uita; cu atât mai mult când pacientul era un adolescent depăşit de situaţie. Îşi apropia apoi scaunul de canapeaua pe care rămâneam întins, în aşteptare. Degetele sale aveau o anumită delicateţe, o anumită moliciune, dar şi acea fermitate bătrânească uşor tremurată când îmi palpa burta sau îmi asculta cu stetoscopul sunetele venite din interior. Nu putea să nu mă încânte felul liniştit şi odihnitor în care decurgea conversaţia cu doctorul Uzum, ca şi întreaga lui prezenţă. El şi părinţii mei se cunoşteau încă din tinereţe. La capătul uneia din consultaţii, doctorul Uzum a trecut la calculator şi a clămpănit o vreme la tastatură, într-o tăcere preocupată. Apoi şi-a ridicat ochii de pe ecran şi s-a întors spre noi, adresându-ni-se cu acea voce domoală a unuia îndrituit să tragă concluzii în sânul familiei. — Uite, aici găsim tot ce trebuie să ştim despre boala lui Alexandru. Nu trebuie să ne facem griji, dar nici să aşteptăm cu mâinile în sân...
   Nu îmi era prea clar din ce resurse interioare izvora răbdarea lui nemărginită şi blândeţea glasului său.

♠

   Exista oare ceva staţionar în Univers?...
   Lui Iovan nu îi era clar dacă doar Pământul trecuse prin Zona Talbot XQ, sau mai multe planete, sau poate întregul Sistem Solar? Zona era ceva stabil în Univers? Ceva de durată? Sau doar rodul Hazardului: azi se înfiripă, mâine devastează tot ce-i de devastat, iar în final se disipează precum ceaţa în lumina soarelui, dimineaţa.
   Nu, în Univers nu există regrete...
   Iovan îşi aminti deodată cu bucurie de cartea sa ilustrată care îi aparţinuse demult, în copilărie, Călătorie pe Planeta Roşie. Şi se întrebă, aşa ca fapt divers, în ce loc de pe etajeră o păstrase. Se aflase oare printre cărţile aşezate în picioare, uşor aplecate spre stânga, pe raftul de jos, doar pe trei sferturi ocupat, sau deasupra teancului de hârtii şi cartoane aşezate culcat, împreună cu desenele din mape şi feluritele dosare în care îşi ţinea la păstrare însemnările?... Amintirea Călătoriei îl răscoli ca şi cum ar fi făcut parte dintr-un album de familie plin de pozele celor dragi. Pe atunci regretase enorm că Planeta Roşie nu era locuită de fiinţe raţionale asemănătoare oamenilor, de acei marţieni de care tot vorbeau cărţile de anticipaţie mai vechi. Astăzi însă simţea cu totul altfel. Slavă Domnului că nu era locuită. Dacă Perdelele de Lumină fluturaseră şi peste întinderile de nisip auriu de pe Marte, fără doar şi poate nu făcuseră niciun rău. Puterea nimicitoare a Perdelelor de Lumină se irosise în gol. Dragoni uriaşi de cremene, pe jumătate contopiţi cu apa de piatră de pe fundul canioanelor cu sau fără nume, rămăseseră inerţi, gata să se expună la fel de resemnaţi altor întâlniri cosmice peste alte milioane de ani. Găvanele ochilor lor, săpate de meteoriţi, priviseră moarte jocurile de lumini prin atmosfera rarefiată, iar fuioarele de fum ieşite cu milioane de ani înainte din nările lor îngheţate de mult se prefăcuseră în ninsoare de cenuşă.
   Pe Planeta Roşie Perdelele de Lumină dănţuiseră în zadar. Şi tot pentru că în Univers nu existau regrete. Şi nu exista îndurare...
   Doamna Ştefan ar fi avut de bună seamă o explicaţie pentru toate...
   Uneori, în timp ce îşi expunea lecţia, se apropia...

♥

   ...de banca mea şi zăbovea acolo minute bune, gest pe care îl apreciam mai mult chiar decât priceperea ei de a-şi expune lecţia rostind fraze scurte şi hotărâte, fără a bâjbâi vreodată în căutarea cuvintelor. Îi eram recunoscător pentru acel gest, pe care îl interpretam ca fiind unul mai mult de solidaritate decât de compasiune pentru suferinţa mea. Nu ştiu dacă îi vorbisem de Călătorie pe Planeta Roşie, dar ea îmi cunoştea pasiunea pentru corpurile cereşti.
   — Soarele, Sistemul Solar, noi toţi suntem parte din Calea Lactee... Doamna Ştefan stătea în picioare lângă banca mea, cu mâna ei fermă sprijinită de pupitru, şi se adresa tuturor din clasă. — Ne îndreptăm întreaga atenţie spre cele mai accesibile corpuri cereşti, planetele din Sistemul Solar. Învăţăm despre ele, le studiem caracteristicile, trimitem sonde spaţiale să le investigheze, le studiem relieful, compoziţia solului, atmosfera, câmpul magnetic, facem presupuneri despre trecutul lor. Fac parte din viaţa noastră. Ne delectăm cu poze luate de foarte aproape. Nu-i aşa, Alexandru?
   Mă simţeam puţin stânjenit de privirile colegilor întoarse spre mine dinspre toate colţurile clasei, fixându-mă cu o curiozitate reticentă.
   Doamna Ştefan îşi lua mâna de pe pupitrul meu, se depărta încet de bancă şi continua să vorbească.
   — Dar aştrii Căii Lactee? Suntem de multe ori prea obosiţi ca să ne mai simţim apropiaţi de acei aştri pe care în cea mai mare parte nici nu-i vedem vreodată. Şi totuşi, chiar dacă am descoperit-o târziu, suntem parte a Căii Lactee, aşa cum suntem parte a Sistemului Solar. Iar dacă plictiseala şi resemnarea ne fac să ne simţim străini de aştrii Căii Lactee, înseamnă că nu suntem apropiaţi sufleteşte nici de obiectele din jur. Fiindcă nu-i normal ca, de vreme ce suntem alcătuiţi din aceeaşi materie, nu materia comună să fie aceea care să ne facă să ne simţim parte a ceva, ci distanţa.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (38)*

În aşteptarea inexistenţei

♠

   Avea înaintea ochilor un câmp verde de pe întinderea căruia un vânticel se aduna gingaş şi îi sufla blând în faţă. O speranţă timidă îi tremură lui Iovan în suflet: că poate totuşi nu orice mişcare încetase pe faţa pământului. Să constate mişcarea poate că era doar o chestiune de concentrare a atenţiei, de care până acum nu fusese capabil. Iată, firele de iarbă ale câmpului tremurau în vânt. Se mişcau. Ploaia stătea să înceapă, aidoma tuturor ploilor din trecut. Iovan stătea nemişcat la margine şi privea. Muşuroaie de cârtiţe străpungeau verdele crud al ierbii. Pământul lor negru putea fi un semn că fuseseră ridicate abia cu puţin timp în urmă. Dar asta nu putea fi adevărat, îşi zise cu revoltă în suflet. Un zgomot înfundat în preajma sa se repeta într-un ritm cunoscut, iar ritmul acela devenea tot mai ameninţător pe măsură ce se înteţea. După atâtea certitudini nemiloase, anchilozate şi reci, o iluzie inconsistentă înfiripată din senin nici nu merita numele de speranţă. Uneori te uitai ţintă spre un loc unde te aşteptai să vezi ceva întâmplându-se şi îţi concentrai într-acolo întreaga putere a dorinţei. Ceva părea să se mişte abia vizibil în vârful unui muşuroi. Fărâme de pământ, minusculi bulgări se ridicau abia-abia şi recădeau deasupra a ceva ce părea să se opintească să iasă la vedere. Doamne! Iovan fu cât pe-aci să strige de bucurie. Dar nu se întâmplă altceva decât că el se trezi cu inima bubuindu-i în piept, recunoscând cu neplăcere acoperişul înalt şi rece al supermarketului deasupra sa, pe când în capăt, către intrarea îndepărtată, albeau, la fel de reci şi de sterile, zorile. Rămase întins pe pat, la fel cum obişnuia să facă înainte, acasă, când patul de sub el nu era străin, profitând de momentele de trezie transfigurate de magia somnului, pentru a-şi lăsa mintea să lucreze şi să nască noi realităţi efemere. În timp ce ritmul inimii revenea la normal, se gândi ca la ceva real, cu un fel de uşurare, la strădania cârtiţelor, la galeriile prin care ele reuşeau să pătrundă oriunde şi să se ferească de atâtea rele. Oriunde?... Întins pe o limbă de nisip, la soare, pe malul unui râu, Iovan contemplase cu ani în urmă, meditativ, faţa săltăreaţă a apei, când o vietate mică îi atrăsese atenţia. Trecea înot cu o vioiciune neaşteptată apa repede a râului. Se ridicase şi, apropiindu-se de mal, apucase s-o vadă în timp ce ieşea din apă şi încerca cu disperare să se facă nevăzută vârându-se în pământ printre rădăcini dezgolite. Era o cârtiţă. O lăsase în pace să-şi înceapă galeria chiar din locul acela, întrebându-se ce anume o fi nemulţumit-o pe cealaltă parte a râului de hotărâse să-l treacă înot... Se gândi acum, lâncezind pe patul din supermarket, în lumina lăptoasă a zorilor, că, la cât de răzbătătoare şi de precaute erau, vreo câteva cârtiţe puteau să se fi salvat totuşi pe undeva, prin locuri neştiute. Chiar dacă micii bulgări sfărâmicioşi din vârful muşuroiului negru păruseră că se mişcă doar în visul său.
   Dar reveriile de dimineaţă păleau treptat şi în cele din urmă se topeau în lumea reală.
   Lumea reală...
   Zilele continuau şi acum să se alinieze după un program încropit din nimic.
   Destul de des, Iovan se ducea să vadă manechinele de pe Calea Victoriei. Manechinele sale. Le găsea mereu în acelaşi loc, între magazinul de confecţii Letitzia şi strada Ion Câmpineanu, lăsate la voia hazardului, pe întinderea de asfalt... Nimeni nu prevăzuse — se gândea Iovan acum — nimeni nu prevăzuse adevărata putere a Hazardului. Venea la locul de întâlnire, nu cu regularitate, doar când i se făcea dor. Nu mai era, parcă... de la o vreme nu mai era, parcă, indecent să te bucuri. Aşa că Iovan se bucura să le găsească pe toate... să găsească toate manechinele în locurile unde le pusese scoţându-le afară din vitrina magazinului. Deja avea în spate un stagiu de suferinţă şi de disperare, aşa că îşi putea permite să se bucure un pic. Manechinele trecuseră şi ele printr-un stagiu de dezamăgire fiindcă nu îşi mai împlineau, deja de multă vreme, menirea... Aşezarea lor acolo în mijlocul străzii nu avea o logică anume, dar cel puţin locurile lor erau mereu aceleaşi. Dacă ţinea cu tot dinadinsul, Iovan putea să caute camera de hotel unde îşi petrecuse una din primele nopţi, a cărei fereastră dădea spre magazinul de confecţii Letitzia. Şi de acolo, de la înălţimea etajului, cu siguranţă le-ar fi văzut altfel, tot aşa cum structura unui tablou cu tuşe păstoase devine limpede abia când te depărtezi de perete şi îl vezi de la o oarecare distanţă. Manechinele împreună, toate câte erau, şase la număr, alcătuiau negreşit un desen sofisticat printre nenumăratele obiecte nemişcate care umpleau strada. Trebuie să fi fost ca şi cum...

♥

   ...ca şi cum... urmând instrucţiunile de pe pagina distractivă a revistei pentru copii, umpleai cu culoarea corespunzătoare toate figurile geometrice marcate cu un acelaşi număr... Erau puzderie de linii care se întretăiau în interiorul dreptunghiului-enigmă, într-un haos de figuri geometrice de forme dintre cele mai neregulate. Aplicând în interiorul tuturor acelor figuri culorile corespunzătoare numerelor, ieşea deodată la iveală desenul ascuns. Nici măcar nu aveam nevoie de prea multă răbdare.
   Sau era ca în revistele de croitorie de care se ocupa mama, croitoreasă amatoare dar nu mai puţin dedicată. Fie că mira pe cineva, fie că nu, pe mine mă atrăgeau şi revistele cu tipare ale mamei, tot aşa cum mă atrăgeau, ca simplu spectator, şi pasienţele ei. De bună seamă din motive de economie, suprapuneau pe o singură foaie, de obicei mai mare decât revista, foaie pliată şi adăugată la mijloc în chip de supliment, toate părţile componente ale obiectului de îmbrăcăminte propus cititoarelor — mâneci, guler, piepţi, spate, decupaje din fustă. La prima vedere, desenul rezultat era atât de complicat încât mi se părea o nebunie să încerci să extragi dintre toate celelalte, doar cu privirea, o piesă anume. Dar nu era prea greu să observ că diversele părţi ale obiectului vestimentar propus spre confecţionare amatoricească, aşa suprapuse cum erau, se puteau totuşi deosebi relativ uşor una de alta deoarece fiecare era desenată cu alt fel de linie: o linie punctată, o linie continuă groasă, o linie continuă subţire, o linie întreruptă; şi câte şi mai câte: toată imaginaţia umană fructificată din plin. Descâlcirea tiparelor suprapuse mi se părea întrucâtva asemănătoare cu extragerea din grămadă a beţişoarelor de marocco. Mama nu prea găsea asemănătoare cele două îndeletniciri, deşi într-un fel ambele erau un fel de jocuri. Căci în definitiv, de ce, dacă din nu motive de joacă, să-ţi fi bătut capul să-ţi confecţionezi singură îmbrăcămintea, când mult mai simplu era să o cumperi de gata sau, dacă îţi dădea mâna, să o comanzi la un atelier de croitorie? O şi vedeam parcă pe mama preferând cea de-a doua soluţie pentru că îmi imaginam că în orice croitoreasă ea găsea o ideală parteneră de conversaţie. Şi dacă nu recurgea la croitoreasă pentru îmbrăcămintea ei, era doar pentru că mama, pe de o parte era foarte puţin pretenţioasă cu tot ce îi era destinat ei, iar pe de altă parte părea să fie mai înclinată să se descurce singură în toate cele, mizând pe hazard mai mult decât oricare croitoreasă care are în sânge cultul muncii neobosite. Mama ar fi preferat cu ochii închişi un bilet de papagal, care, dezvăluindu-i ursita, să-i arate calea de urmat...
   Eu rămânea să îmi exersez perspicacitatea identificând tiparele acelea din revista pentru femei, care de fapt nu mă priveau în niciun fel, doar îmi puneau la încercare simţul observaţiei şi puterea de concentrare. Ceea ce îmi făcea oricând plăcere...

♠

   ...mai ales dacă era de găsit o semnificaţie în figura geometrică pe care o alcătuiau împreună manechinele de pe Calea Victoriei — dacă nu alta, măcar aceea că era mica sa contribuţie pentru ca lumea să pară mai puţin devastată decât era în realitate...
   Şi manechinele erau vii şi păreau că păstraseră chiar şi ceva din acea solidaritate care le unise atâta vreme cât se aflaseră toate împreună în vitrină; chiar dacă acum stăteau, deja de destul timp, răzleţite pe o bucată largă de stradă şi petrecuseră o iarnă şi un început de primăvară în mijlocul asfaltului de pe Calea Victoriei — un loc altădată atât de distins şi de înnobilat de istorie, acum urâţit de buruieni, uscate încă de la sfârşitul verii trecute.
   Aici era Rita.
   Iovan se uită lung şi avid la faţa ei şi îi văzu plin de emoţie privirea visătoare îndreptată undeva în depărtare, către hotelul Continental de dincolo de intersecţia cu strada Ion Câmpineanu, şi ochii uşor tulburaţi de fosta ei aură. Admirase de la început frumoasa fustă a Ritei, gri cu dungi verticale, de care îşi amintea că se distingeau la început mai mult prin textură decât prin culoare. De atunci însă ploile verii şi zăpezile iernii trecuseră peste ea; materialul se uscase în cele din urmă şi îşi pierduse strălucirea şi aspectul nou de altădată. Începuse să arate ca o fustă purtată, pe care o femeie o foloseşte atunci când iese la cumpărături. Rita nu ar fi avut de ce să se ruşineze cu asta. Cineva, o creatoare de modă pe care Iovan nu o cunoscuse niciodată, lansase modelul vestimentar cu speranţa, poate, să fie primit cu admiraţie, fără să-i treacă prin minte să-i dea manechinului un nume. Acum Rita nu dorea să vândă nimic şi, mai mult decât atât, avea aerul că se resemnează să nu mai vândă niciodată. Trebuie că fusta cu dungi era singura cu care fusese înzestrată, iar ei îi fusese de-ajuns una singură şi bună pentru a se mândri cu ea. Atunci, la începuturi... Ce se întâmpla cu manechinele după ce îşi jucau rolul? Ce se întâmplase cu ele înainte să primească un rol — prin rol înţelegându-se să poarte anumite piese vestimentare? Manechinele creau şi o anumită ambianţă menită să-l seducă pe privitor făcându-l să devină cumpărător. Căci una era să-şi prezinte în linişte creaţia îndărătul geamului vitrinei, alături de alte manechine, şi alta să apară un manechin singur pe palierul scării unui magazin de confecţii cu etaj, unde luminile şi umbrele se întâlneau într-un joc plin de mister şi lipsit de orice indulgenţă. Aşa se face că Rita nu avusese niciodată casa ei, căminul ei, deci nu avea după ce să tânjească, decât doar, poate, după acea vitrină a magazinului Letitzia, unde nu se ştie cât timp îşi petrecuse printre ai ei; adică împreună cu Cora, cu Victor, cu Oliver, cu Robert şi cu Ada, cea care acum se afla în cea mai avansată poziţie, în dreptul magazinului Emporio Armani, şi spre care, atâta vreme cât se aflase în vitrină, Rita, chiar de ar fi voit n-ar fi putut să întoarcă capul. Iovan ar fi trebuit să se obişnuiască încă de mult cu gândul că putea fi şi o altfel de existenţă. Să nu poţi întoarce capul spre ceva era una din resemnările acelei variante de existenţă. Şi nu doar să nu poţi întoarce capul, dar mai ales să nu regreţi că nu o poţi face. Tot din acel alt fel de existenţă cu care Iovan ar fi trebuit de mult să se obişnuiască era şi inexistenţa oricărui şifonier în preajmă fiindcă tot ce aveai se reducea la ce purtai. Rita purta — şi expunea — doar ceea ce îi dădea creatoarea de modă. Nu era nici grija ei ca o piesă să se asorteze cu restul vestimentaţiei, cu poşeta şi cu pantofii — cu alte poşete şi cu alţi pantofi ai manechinelor din vitrină; avea grijă creatoarea de modă. Rita era mulţumită fiindcă era sigură de gustul patroanei...
   Rita nu trebuia să se îngrijească nici ca vestimentaţia ei şi pantofii ei să se potrivească cu vârsta. Fiindcă Rita fusese dintotdeauna de aceeaşi vârstă. Iar îmbătrânirea nu avea să însemne niciodată altceva decât că ocrul carnaţiei ei rigide nu avea să fie văzut de nimeni albindu-se sub ploile şi zăpezile anotimpurilor viitoare.
   Iovan şedea într-un scaun cu rotile în faţa Ritei, se lăsase pe spate rezemându-se de spetează şi resimţea din plin oboseala tuturor acelor zile. Rita... Dacă privea pe alături, în depărtare vedea faţada luminată de soare a Bibliotecii Centrale Universitare peste o mare de capote ale maşinilor eşuate.
   Nici el nu se putea dezbăra de senzaţia că locul unde se afla, în mijlocul drumului, nu era cel mai potrivit pentru el. Şi nici pe Rita nu îi era foarte la îndemână să o vadă acolo, expusă tuturor pericolelor care veneau din trecut. Sirena ambulanţei gonind pe străzile Bucureştiului îi era încă vie în amintire. Fuseseră minunate vremurile când oamenii sufereau şi cineva încerca să le vină într-ajutor, cu sau fără succes; şi chiar şi cei delăsători îşi aveau viaţa lor şi farmecul lor, pe care prea puţini se arătau dispuşi să-l recunoască. Dacă traseele ambulanţelor fuseseră odinioară pentru el neinteresante şi pline de mister, atunci pline de mister rămăseseră pentru totdeauna. Dar, Doamne, neinteresante? Niciun sunet din câte îşi amintea Iovan nu fusese mai minunat pe vremurile acelea, decât sunetul sirenei ambulanţelor umplând spaţiul dintre clădiri înalte şi revărsându-se peste acoperişuri; mai ales în orele de noapte, când oameni nevăzuţi îl aşteptau în spaţii slab luminate unde se consuma minunata lor suferinţă, lăsându-se totodată pătrunşi de fiorii nesiguranţei, fie că traseul se oprea la uşa casei lor, fie că se îndepărta gonind către porţi care le rămâneau necunoscute şi unde îl aştepta inexistenţa.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.