Vasile

Pe la mijlocul anilor ’70, s-a ivit într-o bună zi, nimeni nu ştia de unde, pe aleea înconjurată de pomi fructiferi pe care o străbăteam dimineaţa în drum către intrarea institutului unde lucram. Era un câine superb, de talia unui ciobănesc german dar negru lăţos, un fel de ciobănesc neaoş, fără pedigree, inteligent şi prietenos. În câteva zile avea să devină mascota tuturor colegilor, chiar şi a celor îndeobşte indiferenţi la animale. Avea o anumită demnitate canină: era prietenos, dar nu se gudura, nu cerşea mâncare, nu sărea cu labele pe tine când auzea foşnind o pungă din care ghicea numaidecât că urma sa iasă la iveală ceva pentru sufletul lui. Nu hăpăia mâncarea căpătată. Am încercat să impun un nume pe măsura ţinutei sale maiestuoase: Negru–Vodă. N-a prins, era prea pretenţios pentru un câine totuşi de pripas. Cineva i-a zis Vasile, şi aşa i-a rămas numele.

Timp de câţiva ani a fost răsfăţatul tuturor. Toată lumea îi aducea dimineaţa demâncare, deci, cum e şi firesc, Vasile nu ducea lipsă de nimic, nici de mâncare, nici de mângâieri. Îmi amintesc de o caserolă de plastic cu un rest de ciorbă de perişoare pe care i-am adus-o într-o dimineaţă. Caserola era destul de înaltă şi, spre hazul grupului de colegi care veneau la serviciu, pe alee, împreună cu mine, a apucat-o în poziţie perfect dreaptă şi a dus-o într-un loc ceva mai ferit unde să poată savura restul de ciorbă în linişte.

Colegii îşi aduceau din când în când odraslele să petreacă o zi întreagă în acel loc situat în afara oraşului, cu aer curat, verdeaţă, fructe, linişte. Câinele părea a şti să facă deosebirea între oamenii maturi şi copii. Pe aceştia din urmă îi lăsa să-l mângâie oricât de mult timp aveau chef, fără a da vreodată vreun semn de nerăbdare, amânându-şi, parcă, până şi treburile lui câineşti până ce copiii se vor fi plictisit de mângâiat. Faţă de copii, răbdarea şi înţelegerea câinelui nostru erau nelimitate.

Din când în când, Vasile dispărea din curtea institutului. Uneori lipsea câte o zi întreagă, ba chiar mai multe, ca orice câine independent care se respectă. O dată, spre sfârşit, a lipsit o lună întreagă. Am fost sigur că de data asta îl pierdusem pentru totdeauna pe bunul Vasile. Când, iată-l că apare într-o zi, vesel şi prietenos ca întotdeauna, doar niţel cam ciufulit şi cu fire de paie prin blana-i neagră şi încâlcită.

Apoi a lipsit o iarnă întreagă. S-a întors în primăvara lui 1979, dar ceva era în neregulă cu el. Prin curtea institutului, printre pomi, rămăseseră ultimele petice de zăpadă ale iernii ce trecuse. L-am văzut pe Vasile stând întins cu burta pe una din acele insuliţe de zăpadă cu crustă cenuşie. S-a presupus că mâncase din greşeală, pe undeva prin vecini, otravă pentru şobolani. De bună seamă burta îl ardea şi zăpada îi oferea un dram de alinare.

Când am plecat de la institut, Vasile zăcea pe una din insuliţele de zăpadă mai îndepărtate, la câţiva paşi de gard, cu spatele spre alee. De pe alee, l-am fluierat. Muribund, Vasile mi-a răspuns de acolo de departe fluturându-şi coada fără vlagă. De fapt era un răspuns dat oricui îi arăta un pic de atenţie.

A doua zi de dimineaţă, pe acelaşi petic de zăpadă, blana lui era toată acoperită de promoroacă. Îngrijitorul institutului l-a îngropat în marginea aceea de livadă care încă nu începuse să înmugurească.

La uşa catedralei

Cu inelul ruginit de fier
să baţi la uşa catedralei
Dinăuntru să nu-ţi răspundă nimeni
doar ecoul interior
Cu închipuirea văzului
să te topeşti
în culorile vitraliilor
roşu, verde
   albastru–turcoaz şi galben

Iar cu simţul tactil,
ei bine cu simţul tactil
să te prefiri, aburos,
în susul zidului,
volatil
   entre la Porte Saint Denis
   et le Boulevard des Italiens

Unduind mai sus de rozetă —
   Rozeta de los Caballeros.

Tot mai sus pe zid
şi mai adânc în istorie
Să-ţi alungi din inimă
asprimea sfinţilor vechi
Să-ţi răneşti mâna sufletului
pipăind fiecare piatră
şi fiecare secol incert
rămas încrustat în granit
   cu arama asfinţiturilor
   cu ploile lungi şi fanatice
   cu şfichiuitul vânturilor
   printre himere şi grifoni
   cu dimineţile execuţiilor publice
   Cu fumul maşinii cu aburi
Cu simţul mirosului să aspiri
acel iz de piatră dură
al începutului Lumii
   fasonate de meşterii pietrari
Şi atât.

Peştii*

După ce s-au întors de la pescuit, Mihai Lupu a avut ideea să se ducă amândoi să vadă un film. Auzi ce idee! „Şi cu peştii ce facem? — l-a întrebat Ducu — „intrăm cu ei?” Erau fiecare în mână cu câte o bocceluţă plină cu peştişori. Bocceluţă? De fapt era chiar batista, cu cele patru colţuri legate la un loc — batista cu care îi pescuiseră în Prahova, ţinând-o desfăcută în apă, ca pe o vârşă, în timp ce înaintau împotriva curentului... Dar la nedumerirea lui Ducu, Mihai Lupu a ridicat din umeri. A spus că n-aveau de ce să-şi facă griji, că peştii de apă curgătoare nu miros cine ştie ce, mai ales acum că sunt abia pescuiţi. Şi puiet pe deasupra...

Filmul începuse, dar n-avea importanţă. Au intrat în sală dând draperia la o parte şi au rămas lângă uşă, în beznă şi sub impresia zgomotelor infernale şi fără niciun sens de pe ecran. Nici n-au apucat ochii să i se obişnuiască cu întunericul că Ducu l-a auzit pe Mihai Lupu şoptindu-i la ureche: „Aşează-te şi tu pe undeva, că mă întorc imediat.” Şi a dispărut.

Cât a rămas în sală, după ce şi-a găsit un loc, Ducu a tot întors capul spre culoar aşteptându-se să-l vadă pe Mihai Lupu întorcându-se. Dar el n-a mai apărut.

Ducu a lăsat legăturica cu peşti jos la picioare şi şi-a înălţat privirea către ecran. Era un film cu război. O mitralieră se auzea trăgând fără încetare, cu furie, încă din clipa când păşise în sală — zgomotul acela infernal care i se păruse fără sens. Acum se putea vedea pe ecran o armată întreagă de soldaţi lungiţi pe burtă în poziţie de tragere, împrăştiaţi pe o câmpie întinsă cât vedeai cu ochii, pudrată cu zăpadă, toţi cu căşti pe cap. Încă nu putea să-şi dea seama de unde venea focul furibund al mitralierei. La un moment dat l-a văzut pe unul din soldaţi, în prim-plan, de bună seamă eroul filmului, schimbând câteva cuvinte cu camaradul întins alături. Doar două clipe şi-a lăsat Ducu privirea în jos către legăturica cu peşti, iar când şi-a ridicat-o din nou, camaradul de alături al eroului principal zăcea în aceeaşi poziţie, dar mort, cu casca străpunsă de un glonţ. Doar capul îi căzuse şi faţa i se înclinase inexpresivă într-o parte; poate doar cu o uşoară expresie de îngrijorare sau de uimire, încremenită pe figură... Mitraliera aceea, pe care continua să n-o vadă, trăgea de undeva cu atâta înverşunare încât nimeni dintre soldaţi nu putea să facă vreo mişcare fără să-l trăsnească moartea ţăcănitoare de foc. Din când în când se auzea strigătul unui comandant care le cerea să aştepte momentul potrivit pentru atac... Legăturica cu peşti abia se distingea, ca o pată întunecată în întunericul sălii, la piciorul lui Ducu. I se părea că o vede la o depărtare atât de mare, acolo într-o altă lume, în lumea subterană a rândurilor dintre scaune, în muţenia ei totală — departe de tot ce se petrecea în film. Îşi amintea de ei cât fuseseră de iuţi şi de vii, toţi acei peştişori care săgetau în toate direcţiile prin apa limpede şi puţin adâncă a Prahovei, încercând să scape cu viaţă... Pe ecran, trupuri de soldaţi recădeau la pământ rând pe rând, la cea mai mică încercare de a o porni înainte în asalt, şi rămâneau încremenite fără suflare. Casca de pe cap nu-i proteja în niciun fel de gloanţele prădătoare de viaţă... Îl înţelegea pe eroul filmului că nu se putea împăca cu o asemenea situaţie de neputinţă în faţa unui cuib de mitralieră. Dar nu bănuia ce gest disperat avea de gând să facă. Iar în clipa când şi-a dat seama, a rămas uluit şi revoltat. L-a văzut pe erou cum a reuşit să se târască printre camarazii săi, până la poalele colinei şi de acolo şi-a continuat drumul sacrificiului târându-se pe versant în sus, până în dreptul gurii de foc. Moment în care, lăsându-i pe toţi cu răsuflarea tăiată, s-a aruncat acoperind cu propriu-i trup focul mitralierei. Ducu i-a văzut mâinile încleştându-i-se de smocurile de iarbă uscată de deasupra gurii de foc, şi şi-a zis: o face pentru ca trupul său mort, sfârtecat de gloanţe să nu alunece pe povârniş în jos lăsând iarăşi descoperită acea gură de foc care le stătea în calea victoriei... Pentru câteva clipe s-a lăsat liniştea... Şi în sală la fel... Deasupra întinderii înzăpezite se înălţa un cer mohorât şi totul era mohorât în jur. Urma asaltul general asupra colinei, entuziasm şi urale... Alte umbre s-au perindat apoi pe ecran, în prim-plan sau în depărtare. Gestul de sacrificiu al eroului îl fascina şi îl revolta, dar în acelaşi timp îl scotea pe calea cea mai directă din lumea reală... Şi-a coborât din nou privirea către bocceluţa de la picioare şi, într-un fel care i-a dat fiori, a simţit că îl cuprinde ameţeala... Pata întunecată de pe podeaua murdară parcă n-a mai fost la fel de nemişcată ca înainte. Ceva dădea să iasă din ea... Pe ecran, eroul care se sacrificase, acum că focul ucigător încetase, era răsucit de camarazii săi cu faţa în sus, către cerul mohorât şi uniform. Pe mantaua sa cenuşie se puteau vedea în zona pieptului şi a stomacului o puzderie de mici pete mai întunecate la culoare, încă fumegânde: gloanţele care îi pătrunseseră în trup. Sângele nevăzut i se prelingea de bună seamă pe sub postavul uniformei îmbibându-i cămaşa. Ceea ce el nu mai putea să simtă... Ce ieşea oare — s-a întrebat Ducu cu sufletul la gură — din legăturica cu peşti ce zăcea în subterana scaunelor? Ceea ce s-a ivit acolo n-a fost un peşte. A fost un rac. Un rac pipernicit pe care l-a văzut târându-se cu cleştii îndreptaţi către piciorul său desculţ. A dat să-şi ridice piciorul, dar racul şi-a schimbat direcţia de înaintare făcând un ocol fără noimă. Ducu a încercat să-l împiedice cu piciorul, ferindu-se de cleşti, să se îndepărteze, dar racul se târa cu o încăpăţânare tenace. N-a reuşit să-l împiedice. Şi racul s-a făcut nevăzut pe sub şirul de scaune din faţa sa. Apoi a ieşit încă un rac, şi încă unu. Racii ieşeau unul după altul şi bocceluţa toată fremăta fără încetare. Dumnezeule! câţi urmau să mai iasă? Pe un scaun din faţă, cu vreo două sau trei rânduri înaintea sa, l-a văzut pe un spectator tresărind violent şi uitându-se în jos speriat. Încă puţin şi racii aveau să se răspândească prin toată sala provocând tresăriri şi strigăte.

S-a trezit când lumina era aprinsă şi spectatorii se ridicau şi ieşeau dintre rânduri.

A ridicat de jos legăturica cu peşti şi a ieşit în hol. Ochii i-au căzut pe un afiş de pe perete, pe care nu-l remarcase până atunci. Ceea ce îţi sărea în ochi acolo era o explozie violentă — numai zig-zaguri în roşu, galben şi alb pe un fond negru. O explozie care aproape că îi smulsese din cot mâna unui tânăr care făcuse imprudenţa să ridice de jos de pe trotuar un stilou pe care îl crezuse pierdut de cineva. Era de fapt un stilou capcană, cu încărcătură explozibilă, lăsat acolo de duşman anume ca să terorizeze populaţia civilă din spatele frontului. Din câte se pare era astfel fabricat încât să explodeze la cea mai mică încercare de a-l ridica. O bătrână se oprise lângă Ducu şi privea şi ea cu uimire afişul.

— Se mai întâmplă în ziua de azi lucruri din astea? La atâţia ani după război? Mi-amintesc de un afiş cam ca ăsta la moara din cartier de la mine, unde mă duceam o dată pe săptămână să macin o pungă cu porumb. Da’ asta, hăt cu ani în urmă!...

Ducu n-a mai stat s-o asculte pe bătrână. A ieşit în noaptea de afară. Trecuseră aproape cinci ore de când se întorsese de la râu cu legăturica plină cu peştişori.

Noaptea a avut un vis. Se făcea că maică-sa răsturnase batista cu peşti într-o cratiţă cu apă. Grămăjoara de peşti se vedea, prin apa limpede, ca o moviliţă întunecată pe fundul cratiţei. Ducu a privit intens acea grămăjoară nemişcată de peşti morţi aşteptându-se ca ceva să se întâmple. Şi-a ţinut respiraţia atât de mult încât a simţit că se sufocă. Ceva s-a mişcat acolo, într-o latură a grămăjoarei. S-a mişcat, apoi a ţâşnit desprinzându-se de grămăjoară. Un peştişor se întorsese la viaţă şi respira cu disperare săgetând înnebunit prin apă dintr-un perete la altul al vasului emailat.

Dimineaţa când s-a trezit, ochii i-au căzut pe un bol transparent, aşezat pe masă, unde înota liniştit un peştişor gri închis, aproape negru.

***

^*Din volumul de povestiri Manechine

Vârstnici trecând pe stradă*

M-am întors în micul oraş pe care aproape că l-am părăsit la scurt timp după absolvirea liceului, fără să fi încetat, în toţi aceşti ani, destui la număr, să trăiesc cu el în gând. Să fie un merit? De ce n-ar fi? Dacă m-am întors... ce pot să spun? A fost o întâmplare fericită. A dat Dumnezeu să-mi pot cumpăra un teren, undeva la margine, la poalele dealurilor, spre miază-noapte, şi să-mi construiesc, nu-i aşa? o căsuţă de turtă-dulce pentru mine şi familia mea... Cine crede că n-am să rup din ea câte o bucăţică la fiecare sfârşit de săptămână se-nşeală. Nu mai des, fiindcă trebuie să-mi ajungă pe... Câţi ani să zic? Păi nu cred că-i cazul să stau şi să mă frământ. Câţi mi-o da Dumnezeu. Am să rup câte o bucăţică şi am să-mi mijesc ochii peste dealuri, în ceasurile de răgaz şi aer clar, când dincolo de dealuri se văd munţii...

Iată-mă deci umblând fără nicio treabă pe străzi, destins, şi privirea agăţându-mi-se melancolic de chipurile vârstnicilor cu care mă intersectez pe trotuar... Unde, dacă nu pe străzile din centru? Şi iată-mă străduindu-mă să întineresc cu imaginaţia acele chipuri întâlnite în cale pentru a încerca să le recunosc şi să le regăsesc locul uitat din anii copilăriei şi ai adolescenţei. A! dar, să fie clar, nu mă uit decât la localnici. Numai la ei... Mă întreabă cineva de unde ştiu că sunt localnici?... Păi nu ştiu de unde. Pur şi simplu se vede. Au aerul lumii din care vin şi eu, şi pe care cu toţii am pierdut-o, dintr-un motiv sau altul... Încerc deci să le întineresc lor chipurile, fiindcă pe mine nu mă pot întineri. Nici cu gândul, când nu-mi văd chipul, şi cu atât mai puţin când mă uit în oglindă. Dar parcă asta contează?

La rândul meu, îi surprind pe trecătorii vârstnici fixându-mă cu privirea, preţ de câteva secunde, încercând, poate, să mă regăsească în memoria lor. Pe mine sau pe cel cu care mă confundă...

Dar cine-i oare scutit de confuzii în asemenea preumblări — cum să le zic? nostalgice?... Oare cu cine îl confund pe bătrânul care tocmai trece prin dreptul meu?... Nu? Nu-l confund?... Iată-l, a şi trecut, iar eu continui să mă întreb dacă nu cumva este una şi aceeaşi persoană cu tipul care obişnuia pe vremuri să poarte pe cap ceva ce aducea cu un chipiu de jocheu, cu cozoroc lung, alb cu negru (dar pentru culori n-aş putea băga mâna-n foc)... Intrând în clubul muncitoresc de pe Strada Principală, colţ cu bulevardul Ştefan Gheorghiu, după ce a străbătut din câţiva paşi sprinteni grădiniţa din faţa clădirii care a fost până nu de mult, după toate aparenţele, o casă privată... Ce pot să zic? Mă ataşasem de el? Cred că-i totuşi prea mult spus... Văd doar gesturi de-ale sale, care prind formă încropindu-se din apa întunecată a uitării. Asta îmi şi doresc, nu?... Îl văd agăţându-şi, c-un gest grăbit, şapca de jocheu în cuier. Frecându-şi mâinile cu satisfacţie ca unul care a ajuns în sfârşit la locul unde se bucură de toată aprecierea şi pe care îl merită. Încălzind atmosfera din jur prin simpla lui prezenţă. S-a transformat, intrând, din trecătorul anonim de pe stradă în campionul la ping–pong cunoscut tuturor celor ce frecventau, pe orice fel de vreme, cluburile muncitoreşti din oraş. Campionul? Mă rog, se poate spune şi aşa...

Întorc capul după el, dar la ce-mi foloseşte? Cineva din familie spunea că mersul se păstrează nealterat cu vârsta şi că după mers poţi recunoaşte o persoană cunoscută pe care n-ai mai întâlnit-o de mult. Bun, de acord, poate că se păstrează. Dar până când? Până la sfârşitul zilelor? Ei bine, asta să nu mi-o spună nimeni, că n-am s-o cred. La un moment dat se schimbă şi mersul, şi se schimbă şi vocea... Într-adevăr, mersul nu i-l recunosc. Nu mă mai uit în urmă dar, în chip ciudat, lucrurile parcă încep să se limpezească în mintea mea. Arheologia trecutului propriu — asta este expresia are îmi vine în minte şi care mă bucură. Se sapă în trecut şi se fac descoperiri... Aha, deci aşa... Avea un mers sprinten, săltăreţ... Sau... poate nu săltăreţ ci mai degrabă cu acea zvâcnitură a gambei caracteristică celor scunzi şi agili...

Ce s-a ales de tine, jucătorule de ping-pong? Nu ştiu cât de mare ţi-a fost talentul dar un lucru e sigur: n-am auzit despre tine să fi ajuns în marile campionate. Să fi fost Ieronim numele tău?... Ce să spun?... Sunt gata să admit că memoria îmi poate juca feste: n-o fi fost Ieronim. Deşi e un nume care cred că ţi s-ar fi potrivit... Dar meseria?... Mulţi ar fi pariat cu ochii închişi că meseria ta era ping-pongul. Deşi se vedea cu ochiul liber că la cluburi nu se câştigau bani. Iar ban era cuvântul care dispăruse ca prin farmec de pe buzele tuturor. Sigur, unul din ele...

Şi fiindcă tot veni vorba de cluburi, sau, mă rog, de toate aşezămintele acelea deschise de regim în folosul omului muncii, îmi vine în minte o poză dintr-un album despre frumuseţile Patriei, de-atunci de pe la mijlocul anilor ’50... Frumuseţile şi... dreptatea socială pe cale să se facă. Sau care se şi făcuse. Te pomeneşti! Dacă stau să mă gândesc, înfăptuise cred că ar fi cuvântul cel mai în ton cu vremurile de-atunci. Iată (în album) un interior din Cazinoul de la Sinaia, devenit casă de cultură, unde oameni de rând şed afundaţi în fotolii acoperite cu huse, fiecare cu câte o revistă sau un ziar în mână, în săli somptuoase unde altădată venea să joace la ruletă protipendada — mai ales bucureşteană. Ruletă. Dar cine ştie câte alte jocuri de noroc!... Nu par să se simtă, cei nou-veniţi, tocmai la largul lor în acele fotolii. Poate chiar au stat un pic crispaţi sub obiectivul aparatului de fotografiat. Dar asta li se poate trece cu vederea. Sau, cel puţin, pe mine unul nu mă deranja atunci când răsfoiam albumul. Mă încerca senzaţia jenantă că acea cufundare a lor în lectură era doar poză, că doar mimau cititul şi că de fapt nu se lipea de ei cu adevărat nimic din ceea ce vedeau în acele reviste. Azi, în schimb, nu pot să nu mă gândesc la Steaua fără nume şi la personaje precum Mona, pe care n-am să le mai văd niciodată, nici măcar în alte piese de teatru, coborând dezinvolte, în rochii albe de seară — dar fără bilet de tren —, la somaţia sfios-îmbăţoşată a unui conductor al CFR-ului, într-o gară de turtă-dulce precum Breaza. Venind de unde? Evident, dintr-un cazinou, transformat între timp în casă de cultură. Dar venind de fapt dintr-un alt timp...

Aşa că, jucătorule de ping–pong, faptul că frecventam cu toţii acele cluburi muncitoreşti, unde se juca şah şi ping–pong şi şuba, începuse să fie parte din viaţa noastră. Puteai să intri în oricare din acele cluburi oricând pofteai şi puteai să pleci tot oricând pofteai. Niciun portar nu stătea la uşă să-ţi ceară vreo legitimaţie. Puteai doar să dai o raită prin încăperi cu zugrăveli în culori ciudate — tente de verde stins, veşted, roz patinat — culori preferate de foştii proprietari... Iar tu, jucătorule de ping–pong erai nelipsit... Ce momente mi se succedă în minte?... Fereastra unei frizerii. Client aşezat pe scaun. Prosop alb pe umerii clientului. Foarfece clămpănind în jurul capului. O mână mânuind foarfecele cu dexteritate. Tu, purtătorul de chipiu de jocheu. Frizer. Surpriză totală... Dar care nu întunecă în niciun fel imaginea ta de as al ping-pongului...

Ţi-l aminteşti pe tipul ăla cu aspect de contabil? Un tip mult mai în vârstă decât cei mai mulţi dintre jucătorii de ping–pong. Îţi aminteşti cât se-ncingea de tare jucând, încât de cele mai multe ori se dezbrăca, indiferent de anotimp, până la maieu? Ţi-aminteşti cum juca? Era foarte bun pe draiv şi obişnuia să se posteze în colţul stâng al mesei, încovoiat peste masă şi expedia bombă după bombă, c-un soi de încrâncenare pe care, eu unul, n-o dezaprobam câtuşi de puţin. Da, apreciam ambiţia lui de om aflat la o vârstă apropiată de-a lui taică-meu. Probabil că nu se dumirea cum de i le parai, toate acele bombe. Calm şi cu metodă. Ba chiar şi c-un zâmbet amuzat în colţul gurii. Scoţându-i-le de la mare distanţă de masă. Şi îi ştiai punctul slab: reverul. Atunci când voiai să pui capăt seriei lui de bombe îi trimiteai o minge, sec, pe colţul drept şi cu asta contabilul era knock-out. Altfel însă, el era — el, da — un adversar pe măsura ta, nu crezi?... Meciurile dintre voi adunau în jurul mesei voastre toată suflarea din club... Sunt sigur că la frizerie, între doi clienţi, îţi aranjai mustaţa neagră în faţa oglinzii c-o margine de pieptene. Ca să fiu sincer, scena asta nici nu mai ştiu dacă am surprins-o cu adevărat aruncându-mi privirea pe vitrina frizeriei din centru unde lucrai. Sau mi-am închipuit doar că se întâmpla judecând după cât apăreai totdeauna de fercheş...

Apoi, cu timpul, cluburile s-au tot rărit. S-au închis unul câte unul. De ce? Habar n-am. S-au închis, şi cu asta basta... Iar tu, Ieronim, ai început să îmbătrâneşti. Nu-i aşa? Oare cât timp ţi-ai mai păstrat faima de jucător de ping–pong imbatabil după ce eu am părăsit oraşul? Aşa cum se întâmplă de obicei cu campionii, fie ei atestaţi sau nu, trebuie că s-au ivit jucători mai tineri, care, la fel ca şi tine la vremea ta, şi-au făcut ucenicia pe la cluburi înainte ca acestea să se închidă şi, perfecţionându-se neîncetat, au sfârşit prin a te bate. Sunt tare curios cum au evoluat lucrurile cu tine. (Dar vezi că n-am să am niciodată ocazia să-mi satisfac curiozitatea.) Te-ai recunoscut definitiv învins după ce ai pierdut primul meci de o manieră categorică? Te-ai bătut cu noii campioni încă o bucată de vreme până ce te-au dovedit? Ai încetat să frecventezi cluburile pentru a evita umilinţa înfrângerii? Şi, mai mult decât atât, mă roade întrebarea dacă ai fost conştient de ce ţi se întâmplă sau te-ai lăsat dus de val. Sau poate că viaţa ta s-a schimbat radical la un moment dat. Poate că ţi-ai întemeiat o familie, poate ţi s-au născut copiii şi renunţarea la ping–pong a venit de la sine?... Ai rămas oare frizer până la pensie, sau ţi-ai schimbat meseria? Acum, bătrân, arăţi altfel. (Dacă eşti cu adevărat tu jucătorul de ping–pong de odinioară. Ieronim.) Arăţi mai cizelat, mai aşezat, poate chiar puţin obosit... Ei, jucătorule de ping–pong, ce-aş putea să-ţi spun? Rămâi cu bine... Şi vezi cum te descurci până la capăt...

Iată apoi că trece un bătrân cu buze cărnoase, iar cea de jos îi cam atârnă. Nu, nu de pe urma unui atac cerebral. Sper. Dar aşa se-ntâmplă uneori cu vârsta: toate cele încep să cam atârne... Încerc, cu închipuirea, să ridic buza aceea la locul ei, dar în zadar: deşi fizionomia bătrânului îmi pare cunoscută, nu pot s-o aşez nicăieri. În definitiv, au trecut în copilăria mea atâtea figuri pe lângă mine, despre care n-am ştiut niciodată nimic sau aproape nimic, cu care n-am schimbat niciodată nicio vorbă, dar care s-au întipărit în memoria mea: trecători şi nimic mai mult. Trecători, biciclişti, căruţaşi... Deşi pe unii dintre ei, dacă i-aş întâlni astăzi pe stradă, ar trebui să-mi înving reţinerea şi să le spun: Prietene, tu vii din copilăria mea. Dar, cum e lesne de imaginat, n-o fac...

La o întretăiere de străzi două bătrâne slăbănoage tocmai se despart una de cealaltă. Figurile lor nu că nu-mi spun nimic, dar nu-şi găsesc nicăieri locul în memoria mea. Nici nu-mi dau seama ce mi-a atras atenţia la ele. Cea mai înaltă o prinde pe cealaltă de cot cu o mişcare unduioasă, iar mâna cealaltă şi-o flutură cu dezinvoltură pe la nasul prietenei sale în chip de rămas-bun. Spune: Ciao!... Mă gândesc: figurile lor nu-mi sunt cunoscute, dar ar trebui să-mi fie fiindcă îmi par a fi de o vârstă apropiată de a mea... Iat-o pe cea mai înaltă: deja s-a îndepărtat. Mersul şi l-ar dori sprinten, dar efortul ei de a părea astfel n-are alt efect decât acel clătinat sacadat specific vârstei. Mă întreb: e oare conştientă de mersul ei caraghios? Îmi vine acea întrebare în minte, iar în secunda următoare îi şi cer iertare în gând: de ce să mi se pară caraghios mersul tău, bătrână doamnă?... Ar trebui să-mi amintesc de tine? Să fi fost oare profesoară? Voi amândouă aţi fost profesoare?

Aş putea să mă întorc şi să-l abordez pe bărbatul cu buza căzută. Dacă-l mai găsesc. Totuşi de ce îmi părea cunoscută figura lui? Dar dacă e un fost fotbalist! Şi deodată o întrebare nouă îmi vine în minte: de ce oare memoria mea e atât de plină de sportivi? Hm? De ce?...

Iată un alt bătrân care trece pe lângă mine fără să-mi arunce nicio privire. Poartă pantaloni scurţi şi un fel de tricou cenuşiu, cam şleampăt, poate de pe vremea când cutreiera munţii. Merge târşindu-şi picioarele ca şi cum ar căra o povară, iar genunchii i se îndoaie puţin la fiecare pas. Constituţia odinioară atletică încă i se poate ghici sub decrepitudinea prezentă. Un gând mă înfioară: că îl recunosc în acel bătrân pe prietenul meu Sandi Petracec. Dar, vai, prietenul meu a plecat acum câţiva ani din această lume. Şi nici măcar nu mi-a dat de ştire. Dar dacă, totuşi, n-a fost decât un zvon?...

Ies în fiecare zi să mă plimb pe străzile din centru. Ora amiezii e ora mea preferată...

Îngândurat, fără să mă vadă — şi de fapt fără să vadă pe nimeni — iată că a trecut pe lângă mine Damian, fostul antrenor de înot. N-am niciun dubiu. Întorc capul după el. Imaginaţia mea n-a fost pusă la lucru câtuşi de puţin: Damian a îmbătrânit rămânând tânăr. Cel puţin ca aspect. S-a stafidit un pic, s-a cocârjat un pic, dar în rest, cine dintre cei ce l-au cunoscut odinioară nu i-ar recunoaşte silueta din anii lui de glorie?... Întorc încă o dată capul după el... A fost înotător de performanţă, dar asta nu explică totul. A dus, în aparenţă, o viaţă de ascet. Şi această idee de ascet inspiră încredere. Tuturor? Ce pot să spun? Poate mai degrabă doar celor doritori să îmbrăţişeze modelul unui om care a câştigat fiind în orice clipă gata să piardă — ei bine acest model le oferă un sprijin moral...

Ai fost totdeauna taciturn, Damian. Sau poate chiar ursuz uneori. Dar ai răspuns de fiecare dată cu amabilitate celor — puţini câţi or fi fost — care ţi s-au adresat cu vreo întrebare. Ai răspuns cu cuvinte puţine, cu strictul necesar, dar n-ai lăsat niciodată să se înţeleagă că, dând răspunsuri laconice, ai fi preferat să fii lăsat în pace. Nu ştiu ce de, mi-am dorit întotdeauna, chiar şi înainte de a-mi cumpăra terenul pe care mi-am construit căsuţa de turtă-dulce — mi-am dorit să te invit la un restaurant, unde să stăm de vorbă pe îndelete, aşezaţi la o măsuţă de două locuri, undeva la fereastră, unde figura ta bine cunoscută în oraş să fie mai ferită de priviri indiscrete...

Întorc pentru ultima oară capul după el. De ce n-am făcut-o? Ce pot să spun? Pur şi simplu nu mi-a venit...

Ghicesc că n-ai nicio înclinare spre confesiune, fostule campion Damian. Eşti singur, însingurat, sceptic, tras la faţă, mohorât. Şi te rog să mă crezi că mă doare să te văd astfel. În închiderea ta de astăzi descopăr propria mea închidere. Ei, fostule campion de nataţie, şi profesor de nataţie, sau, mă rog, antrenor — acum îmi amintesc, da — asta devenim cu toţii. Înstrăinaţi... Imagini: Arcul toboganului cel mare de la ştrand având capătul deasupra bazinului de înot: lansare direct în apă. În fundal, coroane de copaci cu frunze lucind, curate, în soare. Capete de copii care se hârjonesc în apă. Glasul tău întrebându-i pe acei copii dacă nu simt rece.¬ — Dacă simţiţi rece, ieşiţi imediat din bazin ca să nu răciţi. Ne-am înţeles, da?... Figura ta preocupată, gravă. Damian... Cum e să-ţi fi petrecut viaţa într-o seriozitate desăvârşită, vecină cu asceza? A meritat?...

Îmi amintesc ce stil de înot aveai. De mare campion. Cu respiraţia aceea sub val, pe care la tine o vedeam pentru prima oară, cu alunecarea aceea incredibilă pe suprafaţa apei, în aparenţă fără niciun efort, pe culoarul de lângă marginea bazinului...

Dar pe Mogoş ţi-l mai aminteşti? Cred că n-a fost elevul tău, dar n-am nicio îndoială că privirii tale de ascet nu i-a scăpat totuşi, poate dezaprobând-o, figura mediteraneană a lui Mogoş. Mediteraneană şi extravagantă. Fiindcă era şi el înotător şi îi plăcea la nebunie să-şi petreacă timpul la ştrandul Astra cât era vacanţa de lungă. Nu se ridica la înălţimea ta, nici pe departe, dar înota binişor. Şi mai ales arăta bine. Ei, da. Ce pot să spun? Constituţie atletică, umeri largi, şolduri înguste... Dar, ca un veritabil perfecţionist, nu se mulţumea niciodată cu ce primise în dar de la Dumnezeu. Preocupat până la manie de propriul său aspect, voia pesemne să atragă ca un magnet privirile tuturor femeilor de la ştrand, care întorceau capul după el în timp ce dădea ocol bazinului şi se îndrepta spre terenurile de tenis cu racheta în mână. Ţi-aduci aminte cum îşi sugea burta? Ha! era de-a dreptul amuzant! Nu că ar fi avut burtă, dar ţinea să apară şi mai tras ca prin inel decât era. Păşind cu mers elastic, cu toracele umflat, prin mulţimea în costume de baie, trecând din umbră în soare, îşi etala sub stern adâncitura artificială a cochetăriei masculine.

Nu l-am mai întâlnit. Habar n-am ce s-a ales de el. Dar în preumblările mele viitoare am să iau seama la toţi bătrânii ţanţoşi cu care mă voi intersecta pe străzile din centru. Şi cel ce îmi va părea a fi cel mai ţanţoş dintre toţi şi din ochii căruia voi capta luminiţa recunoaşterii chipului meu va fi cu siguranţă el, Mogoş. Deşi parcă presimt bucuria care mă va încerca întâlnind un Mogoş îmbătrânit, ridat şi complet debarasat de gomă. În definitiv, de ce să pun răul înainte, nu?

***

^* Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Ego şi Alter ego*

Îmi amintesc de Ion Schipor ocupând un pat în camera aceea cu tavanul foarte înalt din căminul studenţesc cel vechi — cameră de trecere, printre primele în care am locuit acolo... Apoi m-am mutat, aproape la fiecare semestru, în camere tot mai mici şi mai izolate de „restul lumii”; dar cu tavanul la fel de înalt, toate. Fiindcă, de! aveai tot mai multe drepturi de senior, ca să zic aşa, pe măsură ce treceai dintr-un an într-altul. Dar asta-i altă poveste...

Un pat din colţ, lipit de perete, la un pas de uşa cu două canaturi [1], era ocupat de Ion Schipor — o poziţie cumva în ton cu felul său de a fi. Se întorcea uneori din oraş, se aşeza pe marginea patului, aferat, alături lăsa servieta şi, ignorându-ne pe toţi, începea să scoată din servieta aceea fel de fel de hârtii — foi disparate sau fascicule prinse cu agrafe, ba chiar şi caiete de format registru, cu coperte ferfeniţite. Nu ştiam la data aceea când şi unde le scria, nici ce era scris în ele. Ion Schipor nu părea dispus să dezvăluie cuiva conţinutul acelor numeroase foi şi caiete. Câteodată, poziţia aceea aşezat pe marginea patului, îi devenea probabil după un timp incomodă. Şi atunci se trăgea mai sus, se rezema cu spinarea de perete, îşi ridica picioarele pe pătură şi îşi vedea în continuare de hârtii în poziţia aceea ghemuită, cu genunchii îndoiţi. Obişnuia să ia din foile disparate şi să le examineze cu atenţie rând pe rând, de la mică distanţă, ca şi cum ar fi fost miop [2], parcurgându-le cu privirea de sus în jos şi de jos în sus, aşa cum faci când încerci să descoperi defecte minuscule într-o ţesătură, să zicem. Putea să rămână cufundat ore întregi în acea lectură scrutătoare, fragmentată de o anume nervozitate când schimba între ele foile sau fasciculele. Şi nu considera necesar să dea explicaţii. Pe culoarul de trecere către dormitorul alăturat, un dormitor foarte mare, probabil cel mai mare din cămin, cu cel puţin douăzeci de paturi, se circula în draci. Cel puţin la unele ore: plecare la cursuri, sosire, la orele de cantină ş.a.m.d... De la un moment încolo, văzându-l atât de absorbit, colegii nici nu-i mai dădeau atenţie. Ăsta era Ion Schipor... Iar în lipsa lui, culcuşul unde el, ditamai găliganul, se ghemuia în vârful patului, în locul acela strâmt de la perete, sugera, cumva, o chilie monahală — chilia unui monah rebel, exhibiţionist, plin de ciudăţenii. Un ascet depravat.

Alteori însă venea fără servieta aceea doldora. Naiba ştie pe unde o lăsa — pesemne în acelaşi loc unde obişnuia să scrie. Şi atunci avea chef de vorbă. Se adresa oricui, n-avea preferinţe. Nici chiar cei care de regulă îl ascultau cu atenţie nu se numărau printre preferaţii lui în discuţii... Nu mai ştiu dacă asta s-a întâmplat încă de la venirea lui în cămin, dar la un moment dat a reieşit cumva că are darul să citească în palmă. Lucru pe care cei mai mulţi l-au acceptat tacit.

Se vedea pe faţa lui plăcerea de a citi în palma oricui se lăsa ghicit. Chiromanţie... Există anumite încordări în fiecare dintre noi — explica el — care se reflectă în liniile din palmă. Unele linii sunt înnăscute — spunea —, în timp ce altele pot fi modelate prin deplasarea încordărilor. Cum anume ai fi putut încerca să-ţi deplasezi încordările, asta Ion Schipor lăsa să se înţeleagă că ar fi greu să priceapă nişte tipi limitaţi ca noi şi, ca atare, nu se ostenea să dea explicaţii... [3]

— Alţii fac bani din asta! spunea. Am întâlnit o dată un tip, la Gambrinus, care umbla de la o masă la alta şi pretindea că ştie să ghicească în palmă. Contra cost, bineînţeles. [4] Şi spunea tâmpenii cât capul lui de mari. Dinadins l-am lăsat să-mi ghicească şi mie, prefăcându-mă că nu mă pricep... Nu, eu nu fac asemenea măgării. Eu nu iau bani. Dacă o fac, o fac din plăcere.

Şi când spunea asta, nu exagera cu nimic. Reticenţa unor colegi faţă de iscusinţa sa într-ale ghicitului nu-l descuraja defel ci dimpotrivă, îl incita. Era ahtiat să-şi demonstreze ştiinţa. Devenea insistent, îl auzeai cum aproape că începe să gâfâie [5], lupta să capete palma râvnită, aş putea spune. Argumentul său suprem era că n-avea să dezvăluie detalii stânjenitoare.

Dar ce detalii stânjenitoare? Dumnezeule! Păi ce putea fi mai stânjenitor decât propriul său caz? Toată lumea ştia că e homo. Sau, mai precis, toată lumea bănuia. Dar bănuielile erau al dracu’ de întemeiate. Era de-ajuns să observi cum îţi apucă nu doar mâna, răsucindu-ţi-o cu palma în sus, ci tot antebraţul, de la cot până la încheietură, cu ambele mâini, parcă nu cumva să-ţi scape, înfrângându-ţi împotrivirea, şi ţi-l trage spre el şi mâna-i mare şi acaparatoare lunecă palpând, palpând lacom pielea, muşchii, adâncul muşchilor, apropiindu-se de dosul palmei când împotrivirea îţi era deja înfrântă. Era ca un fel de magie. Dar care îţi şi întorcea stomacul pe dos. De aceea nu l-am lăsat să-mi citească în palmă decât o singură dată. Mi-a fost de-ajuns. În schimb nu l-am putut împiedica să-mi observe mâna de la distanţă.

— Eşti timid! îmi arunca rânjind. Ştii după ce se vede? După unghia de la degetul mic. Ia uite-te la ea. Mult prea mică faţă de celelalte unghii. Şi adăuga: — N-ai de ce să fii îngrijorat, am atâta discreţie să nu dau detalii despre viaţa ta sexuală.

Ha! Auzi cine vorbea de viaţa sexuală! El, homosexualul! El avea tupeul să vorbească de discreţie în legătură cu viaţa sexuală? Schipor ăsta... blondul presupus; fiindcă nimeni n-ar fi băgat mâna în foc că nu se oxigenează! [6] Ce era cu şuviţele alea mai decolorate din părul lui?... Toate detaliile aspectului său, toate detaliile vieţii sale — toate concurau în a zugrăvi un tablou complet diferit de portretul tipic al studentului anilor ’60. Mereu nemulţumit ba de una, ba de alta, cu umerii lui căzuţi, veşnicul revoltat împotriva tuturor şi a toate, adesea îmbufnat, mai mereu cu privirea îndreptată în jos, concentrat pe un câmp foarte îngust ca fasciculul unei lanterne, raza–privirii–spot–luminos, dar totodată atent să capteze toate opiniile din jur şi mai ales, cu un apetit maladiv, pe cele potrivnice lui. Pe care, mai devreme sau mai târziu, nu le lăsa fără replică. O replică acidă şi dezgustată, sau, după caz, vehementă...

În absenţa lui, un spirit malefic stătea tolănit pe patul acela din colţ — patul lui, încordat şi zgribulit; Spiritul Malefic te urmărea cu privirea; şi tăcea.

Pe Ion Schipor n-a îndrăznit nimeni să-l întrebe vreodată cum de se nimerise să fie cazat în alt loc decât împreună cu colegii lui de la Filozofie. Preferase să stea cu noi, studenţii politehnişti. Sau i se impusese. [7] Mai matur decât oricare dintre noi ceilalţi, părea marcat de experienţe de viaţă nefericite care îl făcuseră să fie precaut, aflat mai tot timpul într-un soi de alertă. Dar acele experienţe nefericite — de-or fi fost cu adevărat — îi dăduseră în acelaşi timp şi o anumită agresivitate; ce-i drept, moderată şi amară. Înalt şi musculos, dar nu prea adunat, blond–suspect, cum ziceam, avea mâini mari şi acaparatoare, parcă bătucite de munca câmpului, când în realitate el trebuie că niciodată nu pusese mâna pe vreo unealtă de lucrat pământul. Era intelectualul boem. Adică omul nepotrivit la locul nepotrivit şi la momentul nepotrivit. Ştiinţele exacte de care era înconjurat, ca să spun aşa, nu-l complexau nicidecum, dimpotrivă. Spunea [8]:

— Voi ar trebui să simţiţi bucurie în tot ce faceţi. A simţi bucurie e o chestiune de har. În locul vostru, eu asta aş încerca să simt. Întâlnim materialitatea la tot pasul, dar cum o privim? Ni se tot predă despre ea. Dar nimeni nu spune ce-ar trebui să spună. O s-ajungeţi cândva să fabricaţi [9] fel de fel de obiecte concrete. Or, eu stau şi vă observ... şi nu vă văd deloc pregătindu-vă sufleteşte pentru asta. Bucuria se exersează, nu întotdeauna vine de la sine. Fiecare obiect fabricat trebuie să fie plăcut vederii. Chiar şi atingerii — simţului pipăitului, atunci când se pretează! [10] Fiecare obiect fabricat trebuie luat şi ca un semn. De exemplu o cale ferată nu-i doar o construcţie constând în şine şi traverse. O cale ferată este o cale de comunicare. Un vagon–restaurant nu-i doar o incintă mobilă unde se serveşte masa. Trebuie să te amuze şi uşoara legănare a vagonului în mers, şi faptul că prin dreptul ferestrei se perindă o sumedenie de elemente naturale şi obiecte artificiale. [11]

Într-o zi am ajuns împreună cu Ion Schipor, nici eu nu ştiu cum, la restaurantul Tic–Tac de pe bulevardul 6 Martie, puţin mai jos de Casa Centrală a Armatei, numai noi doi la o măsuţă la care, nu peste mult timp a venit să se aşeze — s-a lipit — un tip la fel de dubios ca şi el. Făceam eforturi să mă acomodez cu ei şi toată povestea o luam ca pe o provocare. Era el, Ion Schipor, umanist dar şi eu îmi depăşeam condiţia umană lucrând asupra mea însumi cu scopul de a mă perfecţiona în relaţiile cu semenii, nu-i aşa? Tipul sosit la măsuţa noastră, pe nume Anatol Beldeanu [12], era hodorog de-a binelea — trebuie să fi avut pe puţin cinzeci de ani. Dar Ion Schipor îl trata de la egal la egal. Sau, mai exact, se tratau reciproc ca şi cum ar fi fost de-o vârstă... Anatol ăsta purta sacou şi pantaloni golf sub care avea traşi pe picior ciorapi de mătase. [13] Purta o bască întinsă cât o farfurie (întinsă), c-un lob lăsat într-o parte, precum pictorii deşi, din câte am înţeles, el nu era pictor. Iar când m-am uitat mai atent la buzele lui, am observat că erau date cu ruj. Nu foarte îngroşat. C-un pic de îngăduinţă, puteai să admiţi că erau buzele unui tip care se înfierbânta repede. Sau era tot timpul înfierbântat. Mă rog, să zicem mocnit. Şi totuşi era ruj, fără putinţă de tăgadă. Bineînţeles, homo amândoi. Când mi-am dat seama că Anatol ăla, cu înfăţişarea lui mai mult decât ciudată, era un vechi cunoscut de-al lui Ion Schipor, cu greu m-am abţinut să mă ridic de la masă şi să plec dracului.

Şi ce conversaţie mi-a fost dat s-aud între ei doi! Dumnezeule, o lume nebună! Anatol mai întâi şi-a aprins o ţigară, după care i s-a adresat lui Ion Schipor: „Vroiam să scriu despre o reclamă pentru o pastă de dinţi. O periuţă cu pasta întinsă pe ea. Adică să descriu o astfel de reclamă — să nu-ţi imaginezi c-am început să fac texte pentru o fabrică de pastă de dinţi! Era vorba de-o proză, înţelegi? Ei bine, cum ai numi tu pasta aia întinsă pe o periuţă de dinţi? Cum ai numi-o, ia să te văd?” „Habar n-am, a recunoscut Ion Schipor. Tu cum ai numit-o? Cârnăcior, sau cum?” Anatol a râs obosit. „Ani de zile m-am tot gândit cum să-i zic acelei paste întinse pe periuţă.” „A! deci e o chestie veche.” „Foarte veche, a recunoscut Anatol. Şi, la fel ca şi tine, alt cuvânt decât cârnăcior nu mi-a venit în minte până mai zilele trecute. Da’ cum să-i zici cârnăcior? E de-a dreptul indecent! Acum m-am gândit la două cuvinte posibile. Două! Viermişor şi fideluţă! Şi nu ştiu care se potriveşte mai bine. Iarăşi sunt în dilemă! E o adevărată pacoste.” „Păi depinde de context”, a spus Ion Schipor. „Dă-l în mă-sa de context, a încheiat Anatol. Las’ că mai vedem noi. Zi, mai bine, cum îţi merge piesa?”

Şi cu ocazia asta am aflat că Ion Schipor lucra la o piesă de teatru. Piesa mergea bine şi se apropia de final. Era pentru prima oară când colegul meu de cameră — filozoful — nu se ferea de mine. [14] Dar pe Anatol, mi-am dat seama numaidecât, nu-l prea interesa piesa lui Ion Schipor. L-am văzut deodată întinzând o mână către faţa lui [15], cu o expresie de tandreţe [16], după care mâna i s-a înălţat mai sus, către păr, mângâiu-i-l de vreo două ori, fără măcar a se preface că vrea să i-l netezească, sau ceva, ci pur şi simplu cu drag. Mi-am aruncat privirea în jur: nimeni nu părea să fi observat gestul. Ţigara lui Anatol fumega în mâna cealaltă. „De ce nu te faci blond de tot?” l-a întrebat privindu-l cu ochii umezi. Ion Schipor nu părea deloc impresionat de toată acea atenţie pe care i-o arăta fără pic de jenă Anatol. Nu-l respingea, dar nici nu răspundea afecţiunii celuilalt. „Nu pun mare preţ pe semnele exterioare”, a sunat răspunsul. La care Anatol a râs blajin şi neîncrezător. „Dar chiromanţia?” „Mâna e sufletul omului”, a spus Ion Schipor. Şi, ca de obicei, arăta multă siguranţă — şi o doză de înverşunare — în tot ce spunea. „Tot ce pot să spun este că eu sunt sincer. Spun ceea ce văd în palmă, nu inventez nimic.” „Dar ţi se-ntâmplă să ascunzi?” a întrebat Anatol. „Da, sunt la fel ca doctorul care descoperă o boală incurabilă. Mi se-ntâmplă să trec sub tăcere câte ceva atunci când acel ceva e sumbru.”

Chestia cu sinceritatea mi-amintesc că a provocat mai apoi o replică tăioasă din partea colegului nostru de cameră Constantin Topoloveanu. [17] Între acest Topoloveanu şi Ion Schipor se instalase încă de la primul lor contact o antipatie la prima vedere. Care mai târziu avea să se lase cu înjurături şi ameninţări din partea lui Topoloveanu, şi cu o respingere categorică şi plină de dezgust din partea lui Ion Schipor. Se ajunsese până acolo că în clipa când Topoloveanu intra în cameră în timp ce Ion Schipor tocmai perora despre deplasarea tensiunilor sau despre altele din subiectele lui preferate, amuţea pe loc şi eventual anunţa că avea să reia discuţia atunci când zona avea să se elibereze de factorii perturbatori. „Cititul în palmă, spunea el, necesită o atmosferă de încredere şi deplină onestitate. Ceea ce nu-i totdeauna posibil în acest cămin unde partea materialistă a lucrurilor ia uneori aspect de mitocănie crasă.” Bineînţeles că Topoloveanu ameninţa cu clarificarea lucrurilor şi cu o discuţie „acolo unde trebuie”. Iar înţelesul ameninţării era unul singur şi limpede pentru toată lumea. Doar Ion Schipor avea o reprezentare a valorilor umanităţii, despre care părea a fi convins, în ciuda tuturor neîncrederilor sale, că era imposibil să nu fie îmbrăţişată de toată suflarea — umanistă sau, în definitiv de ce nu, inginerească. Topoloveanu nu rezista prea mult la persistenţa stării conflictuale. Probabil intuia că lumea care îl înconjura nu-i prea ţinea, în sinea ei, partea. Aşa că de cele mai multe ori părăsea camera, cum altfel decât intempestiv? Ameninţările sale însă rămâneau prezente în aerul închis din camera de cămin. [18]

Ion Schipor ridica mâna şi ne arăta propria sa palmă stângă.

„Asta e linia vieţii”... Îşi plimba vârful arătătorului de la mâna cealaltă de-a lungul cutei din palma sa stângă. „Unii susţin că lungimea ei este un indiciu al lungimii vieţii. Reţineţi, nu este adevărat. În cazul meu, iată, ar însemna să trăiesc nouăzeci de ani. Sau pe-acolo. Ceea ce în mod sigur nu se va întâmpla. Fiindcă îmi cunosc limitele, îmi cunosc conflictele — aţi avut ocazia să asistaţi cu puţin timp în urmă la unul dintre ele... Şi, credeţi-mă, nu-i singurul. De aceea, eu când citesc în palmă am în vedere şi trăsături de caracter şi conjuncturi care pot să nu ţină nici măcar de persoana în sine ci de timpul în care trăieşte, a avut ghinionul să trăiască acea persoană. Sau, norocul! De ce nu? Iată, vedeţi aici o dublură. O linie a vieţii dubla, cum ar veni. Înseamnă asta că duc o viaţă dublă? Unii s-ar grăbi să afirme asta. Dar eu îi contrazic. Nu, o linie a vieţii dublă nu înseamnă o viaţă dublă. Înseamnă doar că mă bucur de protecţia unei persoane dragi din familie. Rămâne doar — adăuga el rânjind — să descopăr cine e acea persoană! Poate nu-i din familie! Deşi, fiind de alt sânge, n-ar trebui să conteze.”

Despre interesul lui Ion Schipor pentru piese de teatru eu unul mai auzisem în ziua când întâmplarea făcuse să ajungem împreună la restaurantul Tic–Tac de pe bulevardul 6 Martie. Dar atât şi nimic mai mult. Ion Schipor de fapt nu prea vorbea despre ideile sale, ci, iată, mai degrabă despre ce i se întâmplase cu un manuscris — asta îl rodea pe el şi, pentru a câta oară! îi stârnea revolta. Povestea de o piesă într-un act, cică. „M-am aşezat să mă cac, ca tot omul, pe scaun într-un closet public. Şi am început să răsfoiesc manuscrisul. La un moment dat, când a trebuit să mă şterg, l-am îndoit şi l-am strecurat pe după o ţeavă. După care, ieşind de acolo, pur şi simplu am uitat de el. M-am trezit în stradă, peste câteva ore, că nu mai am manuscrisul! Şi nu mi-era atât de manuscrisul în sine. Îl rescriu, în pizda mă-sii! Dar mi-era ciudă că a încăput pe mâna unui mitocan incult! Ce pricepe din el, mitocanul incult? Ce pricepe el dintr-un ego şi-un alter ego? Cu atât mai mult cu cât ca să realizezi că două dintre personaje sunt un ego şi alter ego-ul său trebuie să pătrunzi piesa în esenţa ei. Şi cum pizda mă-sii s-o pătrundă el mitocanul incult! Fiindcă cele două personaje au fiecare numele său şi, dacă eşti superficial, poţi să crezi că ele sunt distincte... Dar tocmai asta e, că nu sunt! Doar că asta n-o pricep decât cei c-un dram de minte! În final are loc, în semiîntuneric — într-un local, aşa mi-am imaginat eu situaţia —, o luptă între cele două personaje, unul dintre ele moare înjunghiat, iar celălalt iese din scenă. Este acolo o anumită ambiguitate. Voită, vă daţi seama. Încât rămâi cu o întrebare: care dintre cele două a fost ucis. Ego-ul? Sau alter ego-ul?”

Asta, dacă, bineînţeles, avea vreo importanţă.

Dar şederea lui Ion Schipor la cămin se apropia de sfârşit. [19] Nu ştiu dacă el îşi citise bine linia vieţii. „Aceste bare, să le spunem, iată, le vedeţi? îmi segmentează linia vieţii. Aşa m-am născut, ce pot să fac? Barele înseamnă obstacole şi trădări. Mai ales trădări judecând după configuraţia lor. Toţi avem parte de trădări. Dar se pare că destinul meu excelează în această privinţă. Ramurile ascendente înseamnă ocazii de ascensiune, de promovare, de prosperitate. Pe cele mai multe deja le-am ratat. Câte-or mai rămâne, numai Dumnezeu ştie. Fiindcă niciun semn anume nu poate fi pus în legătură cu un anume eveniment din viaţă. Iar faptul că linia vieţii a atât de adâncită mă pune în gardă asupra pornirilor mele impulsive. Poate chiar violente, spun cărţile. Iarăşi, zic, ce pot face? Sper să am puterea să mă abţin. Măcar în ultima clipă.”


[1] Şi chiar mă gândeam uneori: or fi fost două canaturi, da, dar unul dintre ele era veşnic blocat cu zăvorul de jos, de la podea; cu totul altfel decât prin casele aristocratice, pe care le văzusem mai ales în filmele englezeşti, unde fiecare personaj, fie el stăpânul, majordomul sau oricare dintre slujitori, ajuns înaintea uşii, deschide tacticos ambele canaturi dând acestui gest o atenţie specială, după care, odată trecut de prag, se întoarce la fel de tacticos şi închide cu aceeaşi grijă ambele canaturi. Aveam oare, ca să zic aşa, nostalgia deschiderii spirituale a uşii! Ei, dar şi asta-i tot altă poveste... înapoi
[2] Dar poate chiar era. înapoi
[3] Nu-mi aduc aminte să-l fi văzut vreodată pe Ion Schipor râzând. înapoi
[4] „De fapt era cerşetorie mascată!” înapoi
[5] Şi asta nu de efort, ci de dorinţă. înapoi
[6] Avea s-o mărturisească, indirect, în ziua când aveam să ajungem întâmplător la restaurantul Tic–Tac. înapoi
[7] Iar dacă i se impusese, cum,de ce şi de către cine? înapoi
[8] Şi asta suna ca un discurs. Un discurs plin de patimă. Ceea ce se vădea mai ales când spunea Bucuria se exersează! înapoi
[9] „Sau, mă rog, să supravegheaţi fabricarea.” înapoi
[10] Păi sigur! ce era să spună el! înapoi
[11] Oricine dintre noi putea să-şi dea seama că ceea ce spunea Ion Schipor nu era decât o înşiruire de vorbe goale. Fiindcă el îşi închipuia fără doar şi poate că un proiect de cale ferată e ceva nu mult diferit de o carte de versuri. Calculele de rezistenţă, optimizarea traseului, siguranţa călătorului, şi de fapt tot ce ţinea de miezul ingineriei, toate astea îi erau de bună seamă străine. Vorbe în vânt. înapoi
[12] Nu că mi s-ar fi prezentat, doamne fereşte! Pur şi simplu am aflat numele lui în mod indirect. înapoi
[13] Nu exagerez cu nimic! Şi asta, în plină vară. înapoi
[14] Scurtă vreme după aceea avea să înceteze să facă un secret din preocupările lui în materie de dramaturgie. Şi asta nu numai faţă de mine ci faţă de mai mulţi din cameră, dacă nu cumva şi faţă de colegi aflaţi doar în trecere pe-acolo. Adică asta ce să fi însemnat? Că îşi recăpătase încrederea în oameni? Greu de admis. Mai degrabă intrase într-o nouă fază când începuse să i se fâlfâie de tot şi de toate. înapoi
[15] Şi am încremenit. înapoi
[16] Greţoasă, evident. înapoi
[17] Scund şi vânos, iute şi neliniştit ca un dihor. Se lăuda că practicase luptele greco–romane şi ne invita deseori să-l admirăm făcând un tur de cap în vârful patului; pretindea că în concursurile la care participase fusese imbatabil în figura asta, că nimeni nu reuşise să-l facă vreodată tuş. N-avea decât să verifice cine poftea. înapoi
[18] Dar dacă eu eram dintre toţi singurul care rămânea cu această senzaţie? înapoi
[19] Într-o bună zi un miliţian şi-a făcut apariţia în cadrul uşii camerei noastre de la cămin, lătăreţ — mai c-ar fi fost nevoie să se deschidă pentru prima oară după mulţi ani ambele canaturi —, răsuflând greu de parcă abia i-ar fi ajuns aerul şi i-ar fi fost silă de aerul ăla pe care era nevoit să-l respire, aici, într-un loc atât de respingător, printre fandosiţii ăştia de studenţi, fără să-l intereseze niciun amănunt din jur ci doar să dea de un individ pe nume Schipor I. Ion. Ion Schipor s-a ridicat încet de pe pat, unde şezuse înconjurat de hârtii. O uniformă albastru-vineţie să intre în cămin la noi, Dumnezeule! Se întâmpla pentru prima oară. Ceva oribil, ceva monstruos! Miliţianul i-a cerut buletinul şi a întins mâna să-l primească imediat deşi vedea foarte bine că avea să dureze un timp până ce Ion Schipor avea să se dezmeticească, avea să scotocească prin sacoşele lui unde totul era vraişte, şi avea să dibuiască buletinul printre hârtii. Dar asta însemna mâna întinsă ferm a autorităţii şi a legii: autoritatea n-are timp de pierdut. Şi fiindcă Schipor a dat să protesteze şi a îndrăznit să întrebe de acuzaţia care i se aduce, faţa toată a miliţianului s-a lăţit instantaneu şi gâtul i s-a lăţit şi el în prelungirea feţei, cu vene cu tot şi i s-a învineţit, dar mai ales venele. Şi doar atâta n-a fost clar, dacă înjurătura care i-a ţâşnit pe gură în clipa următoare, porcoasă şi rea, îi stătuse în gât ziua întreagă, clocindu-se pe încetul, şi abia acum găsise prilejul să răbufnească, sau a răbufnit pur şi simplu, aşa, ca o invenţie de moment: — Pizda mă-tii de poponar nenorocit! Vrei să-ţi mai dau şi explicaţii! Probabil că Ion Schipor era întotdeauna atent la toate amănuntele de genul ăsta, bune de pus, cândva, în piesele lui de teatru cu ego şi alter ego; şi de aceea, de avea să se mai ivească vreodată prilejul, avea să întoarcă pe toate feţele toate acele amănunte. Dar miliţianul, nu, el era sigur că toate aveau să se sfârşească în doi timpi şi trei mişcări. — Şi după ce că eşti un căcat de poponar, le mai şi bagi ăstora gărgăuni în cap cu ghicitul tău nenorocit în palmă! Versat cum arăta, l-a înăbuşit pur şi simplu. — Fără figuri, ai înţeles? Sau vrei să te iau pe sus?

În clipa aceea pe uşă a intrat şi un al doilea miliţian cu o armă automată la umăr. Iar în spatele său s-a iţit mutrişoara agilului Constantin Topoloveanu. înapoi

***

^*Din volumul de povestiri Manechine

Sfinţii de pe ferestre şi câinele*

O mulţime agitată de oameni se adunase în stradă, pe o latură a liceului Grigore Alexandrescu, dincolo de gărduleţul de fier forjat care fusese refăcut de mântuială după bombardament. Cu ochi rătăciţi şi avizi căutau cu toţii pe ferestre semnele de care se tot vorbise în ultimele zile într-un cartier sau într-altul din oraş. Dar numai vreo câţiva păreau să şi vadă acele semne sau, mă rog, poate numai unele dintre ele. Mai agitat decât toţi ceilalţi din jur părea să fie un individ care, cu braţul întins în sus, arăta cu insistenţă către una din ferestrele de la etaj, cea din extremitate, dinspre casa scărilor. Iar alţii în jurul lui se dădeau de ceasul morţii să se apropie cât mai mult cu capul de braţul său pentru a putea urmări raza ce pleca din degetul său arătător şi se oprea — unde? unde? unde? Nimeni nu desluşea, şi individul nu se pricepea să explice, mulţumindu-se să-şi agite braţul întins — Uite, acolo! acolo! acolo! În timp ce din gură nu-i ieşeau decât cuvinte pline de indignare şi de speranţă. Vorbea de Arhanghelii Mihail şi Gavriil. Uite-le săbiile! zicea. Uite-le aripile şi uite-i şi cheile cu care o să ne deschidă în sfârşit porţile Raiului!... Toţi să străduiau din răsputeri să vadă săbiile şi cheile de la poarta Raiului dar n-aveau aerul să fi şi reuşit. Cu toate că erau cu toţii, se vedea bine, convinşi că aşteptaseră destul... În timp ce altcineva din apropiere vorbea de Sfântul Gheorghe. Nu ştiu dacă se vede suliţa, spunea privind ţintă spre acelaşi geam — sau poate arăta spre un altul învecinat —, dar se vede clar că o ţine în pumn! Suliţa! Ţine capătul suliţei în pumn. Adică mânerul, şi înfige suliţa în burta balaurului! Care n-o să mai mănânce oile Domnului şi nici pe Fata Împăratului! Ştim cu toţii cine-i Balaurul! Mulţimea se deplasa spre acel om îmbulzindu-se şi încerca să desluşească raza ce purcedea din arătătorul său şi se îndrepta spre ferestre — spre care fereastră oare? Pe geam se vedeau într-adevăr irizări de forme ciudate şi felurite. Ba pe un ochi de geam, ba pe altul. Putea la fel de bine să fie şi Fecioara Maria, de care se tot vorbise, mai abitir decât despre alte icoane, prin oraş şi prin alte oraşe şi orăşele din judeţ şi poate de prin toată ţara. Că se ivea tot mai des, ziceau, pe geamurile clădirilor publice — şcoli, sfaturi populare, teatre şi cinematografe... Cum de nu se ivise pe geamul niciunei clădiri private, atâtea câte or mai fi fost rămas?... Ba chiar lumea începuse să-şi aducă aminte şi de minunile de la Maglavit. Domnul nu mai dă semne prin gura lui Petrache Lupu şi atunci El a ales să se arate pe geamuri. Fiindcă prin geam vezi, dar iacătă că poţi să treci cu privirea şi dincolo de el. Unde vede numai cine are ochi de văzut! L-au izgonit de la şcoală, mâine-poimâne or să-L izgonească şi din biserici... Vedeţi, acolo?... Aia e aura Sfintei Fecioare! Nimbul Ei sfânt!...

Unde? unde? unde? se repezeau să întrebe voci gâtuite de emoţie de prin jur. Nu întrebaţi unde! Uitaţi-vă cu atenţie... Da, într-adevăr, parcă era conturul Fecioarei Maria, chiar şi Pruncul pe care îl ţinea Ea în braţe se vedea... Nu trebuie să vezi, trebuie să crezi! spunea cineva mai înţelept. Trebuie să vezi cu ochii minţii! Şi totuşi mulţimea vedea Pruncul... Da’ de ce e verde? întreba cineva. Nu pruncul e verde, mantia Fecioarei e verde, poate doar tivită cu verde, şi în rest roşie... Şi nici aia toată — doar mânecile, sau... una din mâneci... S-a ticăloşit poporul! se auzea o voce — resemnată dar răsunătoare. Deunăzi, în cartier la noi s-au apucat să hăituiască un câine — un biet câine, chipurile turbat, şi nu s-au lăsat până nu i-au ciuruit capul cu alice!... Nu-i de mirare că Domnul arată semne acolo unde nimeni nu le mai caută!

Mulţimea căuta cu nesaţ formele irizate de pe fiecare ochi de geam. Cuiva i se păruse că nu în locul către care se îndreptau braţele întinse apăruseră icoanele, ci taman în partea opusă a clădirii liceului. Maica Domnului! striga. Unde? unde? unde?... Acolo! striga omul din mulţime. Maica Domnului! O văd cum plânge! O văd cum îi curg lacrimile! Îi văd nimbul în jurul capului! Şi mantia îi e tot aurie! Totul e auriu!... Mulţimea izvodea un nou val către acea parte unde totul era auriu. Dar alţii vedeau iarăşi contururi verzi şi galbene şi portocalii — alte irizări pe ochiuri de geam. Valul îi purta pe oameni, chiar şi pe cei ce se încăpăţânau să vadă icoanele pe ferestrele de la etaj, înspre casa scărilor, dar nu se mai puteau împotrivi apăsării celorlalţi şi se pomeneau duşi de val. Câteva bătrâne se porniseră deja să ţipe ascuţit de spaimă că aveau să se prăbuşească şi mulţimea avea să le calce în picioare. Fără voie de bună seamă; dar totuşi să le calce. Mâini în mâneci negre fluturau pe deasupra capetelor într-o încercare disperată să-si păstreze cumpătul. Staţi, oameni buni! strigau voci de bărbaţi. Mânecile negre fluturau prin aer suflecate acum fără voie, lăsând să iasă la iveală braţe dezgolite până la cot sau chiar până mai jos, şi la fel de neputincioase. Dar în părţile unde presiunea mulţimii încă nu se făcea simţită continuau să se facă auzite voci entuziasmate de ceea ce vedeau pe ochiurile de geam. Uite, acolo în dreapta sus e năframa! Uite! Uite ochiul stâng al Fecioarei aplecat în jos către Prunc! Uite şi nasul Prea Cuvioasei!...

La un moment dat cineva dintr-o margine a strigat: Câinele! Mulţimea a încremenit pe loc şi toate capetele s-au întors brusc către acea parte: Care câine?... Fiindcă devenise limpede, nu se ştie cum, că nu pe geamuri urma să mai caute semne, ci altundeva. De ce tocmai un câine? a strigat cineva. Dar poporul pricepuse că acela care întrebase rămăsese cu mintea proţăpită în geamuri, de altfel singurul din toată mulţimea, şi că nici nu merita altceva decât ori să i se dea una peste bot, ori să fie lăsat în plata Domnului ca unul cu mintea dusă cu pluta.

La câţiva paşi depărtare, în plină stradă, un câine se zbătea de-adevăratelea în ghearele morţii. Mulţimea părăsise semnele de pe ochiurile de geam şi, mai întâi cei dinspre marginea de unde venise strigătul, apoi, rând pe rând, toţi ceilalţi îşi îndreptară atenţia către... Ce erau acelea? Semne de la Diavol? Ispita Diavolului? Poporul înconjura cu repeziciune locul unde se desfăşura supliciul animalului. Nimeni nu mai striga şi nimeni n-avea a mai interpreta sau desluşi cele văzute fiindcă totul era limpede ca lumina zilei: un câine se zbătea în chinurile morţii. Poate doar vreun copil ori doi să se fi întrebat: Da’ de ce se zbate? fiindcă celor adulţi şi vârstnici le era clar că ceea ce provoca zvârcolirile animalului era otrava. Câinele fusese otrăvit.

Poate că nu toţi aveau vedere bună spre locul supliciului dar iată că orice îmbulzeală încetase. Fiecare se mulţumea cu locul său, mulţimea era deasă şi cu toţii priveau în tăcere, poate doar deplasându-se un pic mai la dreapta sau mai la stânga, către locuri cu vedere mai bună, păstrând distanţa în jurul animalului atât de strict de parcă cineva le interzisese să se apropie prea mult. Era destul loc în jurul animalului să-şi desfăşoare agonia în voie.

Câinele otrăvit se zvârcolea la piciorul zidului scund care împrejmuia grădina publică din spatele primăriei — atât de scund încât unul mai ’năltuţ ar fi putut să se aşeze pe el. Dar se-nţelege de la sine că nimănui nu i-ar fi dat prin minte să se aşeze în clipe ca acelea... Spasmele morţii se consumau la plină vedere, în lumina zilei. Câteva secunde câinele zăcea căzut pe-o rână, cu trupul înţepenit, dar gâfâind sălbatic, cu labele din faţă întinse crispat drept înainte, de parcă s-ar fi ferit din toate puterile de ceva rău, rău de tot, pe care nimeni dintre oameni ci doar el, câinele, l-ar fi putut vedea. Apoi spatele i se încovoia brusc — încă un spasm —, dar labele din faţă îi rămâneau tot întinse, ca şi cum ar fi vrut cu disperare să atingă ceva ce l-ar fi tămăduit, dar nu reuşea. Respira sacadat şi pântecul îi era chinuitor de supt. Ochii săi ieşiţi din orbite vedeau moartea aplecându-se să-l atingă şi să-i ia ultima suflare. Dădea să fugă de ea, aşa pe-o rână cum zăcea dar picioarele nu-l ascultau. Veneau alte câteva clipe când se tăvălea în neputinţă, cu labele-i zvâcnind dezordonat, de parcă nu mai ştia de unde vine răul şi de cine sau de ce trebuia să se ferească. Apoi reuşea să se ridice împleticit şi dădea, parcă, să sară scundul zid al grădinii publice dar reuşea cu greu să-şi ridice botul îmbăloşit până la muchea zidului, şi niciun centimetru mai sus. Cum să treacă zidul? Şi totuşi, cu ultimele puteri, reuşea să-şi înalţe botul către cer şi pieptul i se proptea de zid, într-o sforţare care se dovedea a fi peste puterile lui.

Priviri sticloase din mulţime — zeci de priviri, sute de priviri — îl însoţeau în zbaterea sa, neputincioase. Dar privirile nu erau neputincioase ci avide, la fel ca ceva mai înainte când căutaseră pe ochiurile de geam semnele irizate ale mântuirii prin icoane trimise de Domnul într-ascuns. Dar acum nu mai căutau mântuire şi de fapt nimeni nu ştia ce mai căuta în timp ce stătea aici, în încremenire, făcând cerc în jurul animalului ce agoniza.

Câinele nu se mai opintea cu pieptul în zid de parcă ar fi ajuns să se îndoiască că dincolo de el îl aştepta mântuirea. Dădea semne că s-ar fi liniştit, că izbăvirea era de fapt aici, de această parte a scundului zid, unde privirile oamenilor îl străpungeau în tăcere. Şi totuşi nu era hotărât: aici sau dincolo? Fiindcă, iată, acum dorea din nou, parcă, să facă acel salt până dincolo. Încerca, dar se izbea cu trupul slab de zid şi rămânea sleit la piciorul lui, fără a se mai împotrivi. Poate că durerea atroce care îi ardea măruntaiele îl slobozea din ghearele ei fierbinţi... Te pomeneşti că deja răsufla cu mai slabă înteţire... Dar nu, saltul său peste gard rămăsese nedus până la capăt, capul dat pe spate, botul ridicându-i-se peste creasta zidului. Noi crampe îi chirceau pântecele şi tot botul şi spinarea, omoplaţii şi partea de sus a labelor îi erau ude de parcă abia ar fi ieşit din apă.

Dar iată că reuşea pentru prima oară să se ridice în patru labe. Labele i se împleticeau dar iată că reuşea totuşi, sleit de puteri, să facă câţiva paşi până la colţul zidului scund peste care încercase mai adineaori în agonia sa să sară, fără a reuşi. Dar acum se prefira doar de-a lungul lui, cu limba atârnându-i afară din gură, moale, bleagă, ca într-o zi de insuportabilă caniculă.

Cineva din mulţime părea să fie mai informat decât semenii săi şi strigă: I-au dat lapte! Şi într-adevăr, de după colţul zidului, pe măsură se mulţimea se dădea la o parte şi îi făcea loc câinelui să se îndepărteze, ieşea la iveală o sticlă goală cu urme proaspete de lapte şi chiar o mică băltoacă de lapte, atâta cât s-o fi scurs din sau de pe botul animalului, atunci când — şi dacă — cineva din mulţime sau străin de mulţime i l-ar fi dat sau ar fi încercat să i-l dea.

Câinele, slab şi epuizat, doar o umbră de făptură a Domnului, prinsese, avusese norocul să prindă ultimul fir de viaţă, şi trecea fără pic de recunoştinţă pe lângă sticla golită de lapte, care îi salvase viaţa. Şi se îndepărta pe străduţă fără nicio ţintă.

Mulţimea începea, încet-încet, să se împrăştie.

***

^*Din volumul de povestiri Visul văduvei.
Publicat şi în Euphorion, nr. 4, 2008

Miros de gaz*

Autobuzul, hodorogit şi murdar, trecea într-o dimineaţă mohorâtă pe o stradă dintr-un cartier sărac, care ducea în afara oraşului, către o comună învecinată.

La un moment dat şoferul a oprit brusc între staţii şi s-a ridicat de la locul său, vizibil iritat. A ieşit pe culoar şi, cu o mutră acră, adulmecând în aer, a început să cerceteze cu privirea în dreapta şi-n stânga, călători şi bagaje, îndreptându-se pas cu pas către fundul autobuzului.

— Miroase a butelie! a spus pe un ton răstit. Cine s-a urcat cu butelia să poftească afară imediat! S-aude? Nu-i voie cu butelie în autobuz!

Nu i-a răspuns nimeni. Înăuntru stăruia într-adevăr un miros destul de puternic de gaz lichefiat. Când a ajuns în fund, un bărbat într-o salopetă cenuşie, care şedea pe un scaun undeva pe la mijlocul autobuzului, s-a întors către el şi a spus:

— Nu-i nicio butelie, dom’le şofer. Hainele mele miros. Lucrez la staţia de încărcare gaz lichefiat. Am lucrat în schimbul trei. Salopeta mi s-a îmbibat cu gaz lichefiat, asta-i tot. Nu-i nicio butelie în autobuz!

În fundul culoarului, şoferul s-a oprit pentru câteva clipe din scotocit şi l-a privit neîncrezător pe bărbatul în salopetă cenuşie. Apoi a făcut cale întoarsă pe culoar cercetând cu şi mai multă atenţie, aplecat din mijloc, pe sub fiecare scaun, pe după fiecare sac peticit aşezat între scaune, neîncetând să adulmece în aer.

— Nu e, dom’le, nicio butelie, a spus din nou lucrătorul în salopetă cenuşie când şoferul a ajuns în dreptul lui. Uite-te şi dumneata! Hainele mele miros! Nu-i nicio butelie.

Şoferul l-a fixat cu privirea, preţ de o clipă sau două, la fel de neîncrezător, fără să scoată o vorbă, continuând apoi să cerceteze peste tot şi să adulmece aerul.

Ajuns la locul său, a aruncat o ultimă privire încruntată în urmă, către toţi călătorii şi s-a aşezat neîmpăcat la volan.

Autobuzul şi-a continuat cursa în dimineaţa mohorâtă, străbătând cartierul unde toţi locuitorii erau săraci, murdari şi obosiţi şi cei mai mulţi dintre ei lucrau în schimbul trei.

***

^*Din volumul de povestiri Femeia din metrou

Minciunile nevinovate ale copilăriei*

Aveam vreo opt–nouă ani şi locuiam cu chirie într-o căsuţă modestă prin spatele căreia, la foarte mică distanţă, treceau trenurile. De fapt, trenuri de călători treceau foarte puţine, cred că nu mai mult de patru pe zi. În schimb, cât era ziua de lungă — şi cât era noaptea de lungă — se făceau manevre cu cisternele rafinăriei Steaua Română. De pe urma acestor manevre pământul se îmbibase cu petrol, între şine şi în afara şinelor, era negru, firele de iarbă, atâtea câte mai puteau creşte, erau şi ele negre de petrol, şi, după gustul meu, totul mirosea frumos acolo.

Garniturile de cisterne treceau alene, greoaie, se schimbau macazuri, osiile scârţâiau şi scrâşneau, lucrătorii îşi strigau unul altuia, se auzeau din când în când tampoane lovindu-se între ele, iar locomotiva pufăia de colo până colo, tacticos, trăgând cisterne şi împingând cisterne şi mutându-le de pe o linie pe alta. Uneori locomotiva se nimerea să se oprească la câţiva paşi de zidul dosnic al casei noastre şi nu numai că îi auzeai foarte-foarte aproape pufăitul dar simţeai parcă presiunea enormă a aburului în întregul cazan. Dar eu aveam încredere în fabricanţii de locomotive şi în cei ce îngrijeau de ele, fiind sigur că nimic rău nu se putea întâmpla acolo în spatele casei, pe linie, cum spuneam noi copiii.

Aveam însă un prieten de aceeaşi vârstă cu mine, Dan Teodorescu, care într-o bună zi mi-a înnegurat gândurile. Mi-a spus:

— E o adevărată belea cu trenurile alea care trec pe-acolo chiar prin spatele casei tale! Ce zici, te-ai gândit vreodată ce se-ntâmplă dacă se ciocnesc între ele două locomotive? Ai auzit şi tu, se întâmplă tot felul de accidente, trenurile se mai şi ciocnesc. Ce te faci dacă se ciocnesc chiar în dreptul casei tale? Vin aşa, pe negândite una spre cealaltă, puf–puf–puf, puf–puf–puf, şi deodată, bum! se ciocnesc! Două mingi care se ciocnesc, ai văzut şi tu, sar care încotro! La fel şi locomotivele! Ce te faci dacă te trezeşti cu o locomotivă că vine şi îţi cade peste casă?

M-am uitat fix la el şi mărturisesc că m-a străbătut o undă de îngrijorare. N-a durat însă decât o clipă sau două. I-am răspuns:

— A, nu! N-are cum să se-ntâmple aşa ceva! Păi noi acolo în podul casei avem o instalaţie specială! Ceva aşa ca o rampă, ca un ghidaj, ştii! Cum se-apropie locomotiva prin aer, cum se lansează un drug de fier, ceva aşa, mare! Uriaş! Nici n-apucă locomotiva să se apropie în cădere, că — poc! a şi distrus-o! Încă din aer! Automat totul! Nu, n-are cum să cadă locomotiva peste casa noastră!

Spunând asta l-am privit ţintă şi nici n-am clipit. Ştiam prea bine că mint. Şi ştiam că şi el ştie prea bine că mint. Dar n-a făcut decât să mă privească, la rândul lui, ţintă, şi n-a scos o vorbă. Minţeam amândoi, dar era adevărat: locomotivele, ciocnindu-se, săreau ca mingile, iar eu aveam în podul casei o rampă de lansat rachete anti-locomotivă.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Sex*

„După semnificație și trup, juisare și fidelitate, fiecare dă ceea ce nu posedă pentru el însuși, dar de care el singur dispune totuși pentru celălalt.”

Jean–Luc Marion: Fenomenul erosului

„El spune: Natura a inventat plăcerea și dragostea doar pentru perpetuarea speciei. Suntem păcăliți, nu crezi? Ea spune: Simt plăcere și iubesc. De restul nu mi pasă. Accept să mă las păcălită.”

Kyle Jordan: Capcana

    .....................................................................................................................................................

„La tine cât durează de obicei?”
   „Vrei să ştii cum îţi planifici orgasmul?”
   „Durează mult?”
   „De ce vrei să ştii?”
   „Aşa... pur şi simplu.”
   „Depinde de partener.”
   „Doar de el depinde? De tine nu?”

   „Cu toate partenerele obişnuiai să stai de vorbă... aşa... în timp ce făceai dragoste?”
   „Cred că... da... Aproape cu toate. Sau... poate chiar cu toate. Într-un fel sau altul.”
   „Într-un fel sau altul?”
   „Da... Adică, ştii cum e... Nu cu orice femeie discuţi la fel... Fie că eşti cu ea în pat, fie în altă parte... Ştiu şi eu... Undeva pe o terasă...”
   „În funcţie de ce? de afinităţi?”
   „Sigur, de afinităţi... De subiecte...”
   „Da? Îţi alegi chiar şi subiectele?”
   „E un fel de a spune... Vorbeşti de una, de alta... Dar când faci sex, nu prea ai de ales... Ştii cum e.”
   „Nu, nu ştiu cum e. Spune-mi.”
   „De obicei discuţi despre sex...”
   „Sau despre erotism.”
   „Sau despre erotism. Mă rog, despre femei, despre bărbaţi, despre relaţii... Ceva în genul Greu se-nsoară bărbatul cu femeia despre care glumeşte... dar femeia se mărită adesea cu bărbatul de care-şi râde!”
   „Pe asta de unde ai mai scos-o?”
   „Ei, doar un exemplu... aşa, de prin cărţi!... Mă rog, se discută fel de fel de variante, cum s-ar zice. Însă până la urmă totul se reduce la sex. Dar... îmi place când râzi!”
   „Da?... Cum râd, sau când râd?”
   „Ambele. Îmi place cum râzi. Dar şi când râzi. Mă excită.”
   „Bănuiesc de ce.”
   „Cred că nu doar bănuieşti. Cred că ştii exact de ce.”
   „Da? Mă consideri o femeie cu experienţă?”
   „În orice caz, o femeie... dornică să... capete... mai multă experienţă.”
   „Serios?”
   „E ceva rău în asta?”

   „Nu ştiu... Mă mai gândesc.
   Dar... ai spus că-ţi place şi cum râd. Ei bine, cum râd?”
   „Cum râzi...? Din toată inima... Şi cu tot trupul. Tresalţi toată... Ai un râs molipsitor.”

   „Şi chiar se leagă?... Mă refer la conversaţie... mă rog, în timpul... actului sexual. Totul decurge chiar ca o într-o conversaţie, pur şi simplu?”
   „La noi doi nu ţi se pare că se leagă?”
   „Obişnuieşti să răspunzi prin întrebări?”
   „Deci cum ţi se pare?... Se leagă?”
   „Nu ştiu. Abia am început...

   Şi se discută lucruri interesante?”
   „În timpul actului sexual?... Depinde.”
   „Nu se discută banalităţi?”
   „Nu ştiu ce se discută. N-am decât experienţa mea.”
   „Şi din experienţa ta ce poţi să-mi spui? Nu ţi s-a-ntâmplat să discuţi banalităţi?”
   „Ba da. Dar mi s-a-ntâmplat să discut şi lucruri plăcute. Ţie nu ţi se pare plăcut... să discuţi în timp ce faci sex?”
   „Nu ştiu... Mi se pare neobişnuit.”
   „Cu ceilalţi parteneri n-ai stat de vorbă?”
   „Ba da, dar... nu aşa.”
   „Dar cum?”
   „Schimbam doar... câteva cuvinte. Niciodată n-am avut, propriu-zis, o conversaţie.”
   „Mă compari cu alţii?”
   „În niciun caz!”
   „Totuşi, ai remarcat un lucru: că e pentru prima oară când... ai o conversaţie... în timp ce faci sex.”
   „Ei da, asta e-adevărat.”
   „Deci involuntar ai făcut o comparaţie.”

   „Tu nu mă compari cu celelalte?”
   „Nu ştiu, nu-mi dau seama.”
   „Asta, fiindcă tot spui că de fiecare dată ai conversat.”
   „Ţi-am spus, nu cu toate femeile discuţi la fel.”
   „De ce depinde?... De I.Q.?... De nivelul de educaţie?”
   „Nu ştiu de ce depinde. Pur şi simplu se leagă, sau nu.”
   „Cu mine cum ţi se pare?”
   „Asta te-am întrebat şi eu.”

   „Vezi... Te cunosc încă prea puţin.”
   „Şi dacă m-ai cunoaşte mai bine?”
   „Aş şti că ţii să fie neapărat ordine în toate.”
   „Adică?”
   „Adică nu capăt răspuns până ce nu-ţi dau eu un răspuns!”
   „Ei, nu... nu ţin la genul ăsta de ordine.”
   „Dar ce fel de ordine îţi doreşti?”
   „Nu-mi doresc niciun fel de ordine...
   Uite, îţi răspund la ce m-ai întrebat...
   Ceea ce e altfel cu tine e că stăm de vorbă chiar de la prima întâlnire.”
   „Numai atât?”
   „Printre altele!”
   „Şi asta ce înseamnă? E bine sau e rău?”

   „Prima întâlnire ştii şi tu cum vine de obicei: ca o furtună... Te arunci în vâltoare. N-apuci să scoţi aproape nicio vorbă. Totul e o zbatere.”
   „Tocmai! Deci cu mine s-a-ntâmplat altfel.”
   „Să înţeleg că asta ţi-ai fi dorit? Ceva furtunos?”
   „Nu că mi-aş fi dorit... Dar încerc să găsesc o explicaţie.”
   „De ce e altfel cu tine?”
   „Da.”
   „Nu mai încerca.”
   „Să nu încerc? Să merg pe mâna ta?”
   „Şi mai e ceva care te pune pe gânduri.”
   „Da? îmi citeşti gândurile?”
   „Nu. Fac doar presupuneri.”
   „Bazat pe ce?”
   „Bazat pe indicii.”
   „Şi anume ce presupui?”
   „Cred că te gândeşti cam aşa: De multe ori bărbaţii dau greş la prima întâlnire...”
   „Poate că nu eşti genul care dă greş... Şi, oricum... nu eşti la prima întâlnire.”
   „Ba cu tine sunt la prima întâlnire. Pentru mine eşti o femeie nouă.”
   „Ei, da!... Ştiu că se-ntâmplă uneori cu voi bărbaţii. Să vă... pierdeţi şi la... prima întâlnire cu o femeie... nouă! Dar... se pare că nu-i cazul tău.”
   „Să nu fii prea sigură.”
   „Cu mine nu te-ai prea pierdut, oricum!”
   „Poate c-a fost o întâmplare.”
   „Nu cred!”
   „Poate c-am avut o intuiţie!”
   „Intuiţie că ce?”
   „Că noi doi ne potrivim perfect.”
   „Ţi se pare că ne potrivim perfect?”
   „Până acum n-am niciun motiv să mă îndoiesc.”
   „Te referi la sex?”
   „La ce altceva?...

   N-ai mai avut niciodată un partener cu care totul a mers şnur chiar de la prima întâlnire?”
   „Ba da, am avut. Dacă te referi strict la sex... Dar lucrurile sunt ceva mai complicate.”
   „Da? În ce fel?”
   „Dacă cu un bărbat lucrurile merg şnur în sex, nu-i deloc... sigur că merg la fel de bine şi... în plan sentimental.”
   „E-adevărat. Dacă ai o legătură de lungă durată.”
   „Lungă sau... mai scurtă...”

   „De când eşti căsătorită?”
   „Eşti convins că sunt?”
   „Păi... nu ştiu... Parcă totuşi te-am auzit vorbind de soţul tău la masă.”
   „Ai auzit bine.”
   „De cât timp?”
   „De... mult timp.”
   „Cât?”
   „Aproape douăzeci de ani.”
   „Oho! E ceva timp!
   Dacă-ţi face plăcere, poţi să-mi vorbeşti despre el.

   ...Am înţeles. Nu-ţi face plăcere.
   Bine că nu-i lumina aprinsă...

   Te gândeşti vreodată la tandreţea actului sexual?”
   „N-am ştiut că există o tandreţe a actului sexual.”
   „Nu există?”
   „N-am spus că nu există. Am spus doar că nu ştiu... În ce constă acea tandreţe? E altceva decât dragostea?”

   „Tu nu faci sex decât când eşti îndrăgostită?”
   „Eu, da.”
   „Şi atunci, noi... astăzi...?”
   „Cu tine fac o excepţie!”
   „Da? Oare de ce?... Curiozitate?”
   „Poate curiozitate.”
   „Râzi?
   „Nu râd... Dar dacă te excită, am să-mi dau silinţa!”

   „Sunt gata să-ţi răspund la întrebare.”
   „Care întrebare? Ce înseamnă tandreţea actului sexual?”
   „Nu. Dacă am ratat prima mea experienţă sexuală... Râzi din nou?”
   „Nu!... Ai ratat prima ta experienţă sexuală?”
   „Pe jumătate.”
   „Te consideri un bărbat emotiv?”
   „Poţi învăţa să-ţi controlezi emoţia... În timp.”
   „Dar la început ai fost?”
   „Da. Cred că la început... am fost.”
   „Şi ai avut parte de o femeie înţelegătoare... atunci, la prima experienţă sexuală... pe care ai ratat-o... pe jumătate?”
   „Tu ai fost înţelegătoare cu primul... bărbat care a fost neîndemânatic la întâlnirea cu tine?”
   „De ce eşti sigur că am trecut printr-o asemenea experienţă?”
   „Nu sunt sigur... Presupun.”

   „Se întâmplă destul de des, nu?”
   „Ce? Să ratezi prima întâlnire?

   N-am de unde să ştiu... Cărţile aşa spun.”

   „Ei bine... cred că am avut... înţelegere pentru el, cum se spune...”

   „Îmi povesteşti?”

   „Soţul meu era plecat din Bucureşti... Aşa că... pe el, pe iubitul meu l-am invitat acasă.”
   „Ziua sau noaptea?”
   „Ia te uită ce întrebare!...De ce ţi se pare important să ştii asta?”
   „Aşa... Sunt... avid de detalii.”

   „L-am invitat ziua. Soţul meu trebuia să se întoarcă în aceeaşi seară... Iar pe el l-am chemat dimineaţa...”
   „El, adică iubitul!”
   „Ai prefera să-i spun pe nume?”
   „Nu. Nu vreau nume... Deci?”

   „Ne-am dezbrăcat şi ne-am băgat în pat... Fără nimic furtunos, ştii... Eram amândoi emoţionaţi. Şi... am observat că nu se întâmplă nimic... A trecut ceva timp... Poate un sfert de oră... Poate mai mult... Ne-am tot sărutat şi ne-am tot mângâiat... Nu se întâmpla nimic... La un moment dat mi-a spus că ziua nu se simte la largul lui şi... că mă roagă să ne întâlnim într-o noapte...”
   „Şi ai acceptat.”
   „Ţi se pare că sunt capricioasă?

   Da, am acceptat. Mi-era... nu, nu milă... Mi-era... drag de el, cumva. Mă simţeam la fel de neajutorată ca şi el. I-am promis că am să-l chem în prima noapte când va fi posibil. Mi-am dat seama că ziua era stresant pentru el... Am încercat să mă pun în locul lui... Putea oricând să sune cineva la uşă. Şi el ştia asta. Putea să vină mama... sau sora mea... Sau chiar soţul meu!”
   „Erai la prima aventură?”
   „Ţii la cuvântul aventură?”
   „Nu. Dar cum să-i spun?”
   „În definitiv... poţi să-i spui şi-aşa.”
   „Dar el?”
   „Dacă era la prima aventură?... Nu ştiu... Cred că şi el era.”
   „Oricum, nici tu nu erai liniştită... Adică să ştii că oricând poate să sune cineva la uşă...”
   „Da, numai că pentru mine... Eu nu trebuia să am erecţie.”
   „Aha. Înţeleg.”
   „Ce înţelegi?”
   „Că voi femeile n-aveţi şi grija asta...

   Şi?... Mai departe?”

   „Deci... ce să-ţi spun?... Părea epuizat de... tensiune şi de disperare... S-a întors pe spate, cumva resemnat... Iar eu sufeream pentru el... La un moment dat m-am aplecat uşor peste el să-i mângâi faţa... M-am frecat uşor cu sânul de pieptul lui... aşa... fără... nicio intenţie... L-am simţit cum se încordează. Ceva s-a trezit în el, cred.
   M-a răsturnat pe spate şi, fără nicio ezitare... m-a pătruns.”

   „Şi restul... a decurs normal?”
   „Da. Normal.”
   „N-a durat puţin?”
   „Nu foarte puţin.”
   „Asta înseamnă că partenerul tău fusese doar emoţionat.”
   „Da. Doar emoţionat. La următoarele întâlniri ne-am descurcat foarte bine.”
   „Vezi cât contează micile gesturi?... Un sân frecat uşor de piept... şi totul se rezolvă.”
   „E-adevărat... Contează foarte mult... micile gesturi.”

   „Este exact imaginea pe care mi-am făcut-o despre tine încă de pe când stăteam şi te observam la masă. O femeie generoasă, mi-am spus... Sensibilă şi plină de tact.”
   „Da?... Şi care totuşi nu ezită să... Nu ezită să se culce cu un bărbat cu care... abia a făcut cunoştinţă.”

   „În fond, ce te nelinişteşte? Că faci sex cu un bărbat pe care îl cunoşti prea puţin... încă? Sau că faci sex fără dragoste?”
   „N-am spus că mă nelinişteşte.”
   „De ce te sfieşti? Experimentează!... Dacă n-ai mai făcut-o până acum, ai ocazia să vezi cum e. Dacă nu iese cum te-ai aşteptat, n-o mai repeţi. Conştiinţa n-o să te condamne pentru o singură încercare.”
   „Aşa crezi?”
   „Da, aşa cred.”
   „Şi dacă iese... cum... m-am aşteptat?”
   „Depinde de tine să decizi.”
   „Şi dacă n-am avut nicio aşteptare?”
   „Tot de tine depinde... Dar parcă nu-mi vine să cred că... poţi să n-ai nicio aşteptare.”

   „De tine nu depinde?... Ai vrea ca prima întâlnire să fie şi ultima?”
   „Nu ştiu dacă... şi cât depinde de mine...”

   „Ai mai făcut dragoste cu femei abia cunoscute, ca mine?”
   „Mi s-a mai întâmplat. O dată sau de două ori.”
   „Doar o dată sau de două ori?”
   „Da.”

   „Poate ai dreptate...”
   „În ce privinţă?”
   „Poate că... e mai bine... să nu ne mai întâlnim.”

   „Judecând după cât de uşor m-ai primit în tine aş zice că mă aşteptai... Da?”
   „Da... Să zicem.”
   „Aşa că s-ar putea spune că ne-am cunoscut cu ceva timp înainte.”
   „Înainte cu trei ore.”
   „Trei ore... Sau trei zile... Sau trei săptămâni. Timpul nu curge la fel pentru toţi.
   Şi apoi... avem deja amintiri comune.”
   „Da? Avem?”
   „Mi-amintesc cum m-am oferit să te duc până acasă... Mi-amintesc cum am intrat... Cum ai aprins lumina... Cum ai adus din frigider sucul de ananas...”
   „Mda... Avem amintiri comune...”
   „Ştiai exact unde e întrerupătorul din hol.”
   „Doar eram acasă la mine!”
   „Da, erai... Dar mi-a făcut totdeauna plăcere să văd că o femeie e familiarizată cu locuinţa ei... O femeie singură, sau...”
   „Dar eu nu sunt singură!”
   „Chiar nu eşti?...
   Apropo, unde e soţul tău?”
   „E plecat.”
   „Pentru mult timp?”
   „Destul ca să nu ne trezim cu el la uşă.

   Deci aşa ţi s-a părut... că te aşteptam.”
   „În privinţa asta n-am niciun dubiu.”

   „Trebuie să fiu sinceră, nu?”
   „De ce n-ai fi?”
   „Bine... Atunci am să-ţi spun... Eşti un bărbat care atrage atenţia... Ştiai asta, nu?”
   „Am să-ţi explic...”
   „Probabil... Îmi închipui că ai în palmares... Deşi emoţionat, cum spuneai la început... ai în spate destulă experienţă... Sau cum aş putea-o numi?... Cuceriri?”
   „Eşti emoţionată?”

   „N-am reuşit să ascund?”
   „Ar fi trebuit să ascunzi?...

   Mi-aduc aminte de o colegă mai în vârstă... Acum destul de mulţi ani... Eram foarte tânăr pe-atunci... Mă rog, să zicem încă la prima tinereţe... Ea cred că mai avea... destul de puţin până la pensie — colega de care îţi spuneam. Dar privindu-i faţa puteai să... recunoşti fără nicio dificultate... frumuseţea care fusese cândva... Avea şi genul acela de cochetărie târzie, ştii tu...”
   „Nu, nu ştiu. Spune-mi.”
   „Cochetăria aceea la care o să ajungi, poate, şi tu, cândva.”
   „Cândva?...”
   „Da, cândva...
   Nu zic că-i de condamnat, nu asta vreau să spun. Dimpotrivă, face bine. Să-ţi îngrijeşti tenul... cu atât mai atent cu cât ai mai mulţi ani... Să ţii regim alimentar... Să te autosugestionezi că eşti încă tânără... Şi să-i convingi şi pe alţii. O femeie trebuie să se menţină în formă... să-şi poarte respect până la capăt.”
   „Respect numeşti asta?”
   „Ştiu şi eu... Cum altfel?”
   „Mă rog... Bine, continuă-ţi ideea.”

   „Într-o zi... întâmplător, am rămas în birou numai eu cu ea. Mi-a spus: «Colegele noastre mai tinere de pe-aici vă consideră un bărbat bine. Dar să nu vă aşteptaţi — zice — să v-o spună vreodată direct... vreuna din ele. Nu-i cazul să mă întrebaţi de ce. Cred că ştiţi şi dumneavoastră.
   Eu în schimb, la vârsta mea, n-am niciun motiv să mă ascund. Aşa că pot să v-o spun fără niciun ocoliş — Sunteţi un bărbat atrăgător. Chiar foarte atrăgător!» A accentuat: foarte!... S-ar putea chiar să fi folosit cuvântul «frumos», nu sunt sigur... În rezumat, cam asta a spus.”

   „Mda... Destul de şocant, trebuie să recunosc... Neuzual, oricum...
   Colega aceea a ta a spus «un bărbat atrăgător»... Eu am spus «un bărbat care atrage atenţia»... Tot cam pe-acolo... Poate că şi eu pot să vorbesc fără ocoliş! Am acelaşi motiv.”
   „Nu, n-ai acelaşi motiv. Nu mai cocheta?”
   „Cochetez?”
   „Da. Cochetezi.”
   „Cu ce?”
   „Cu vârsta.”
   „Nu cochetez. Mă autosugestionez!”
   „Foarte bine faci.”
   „Nu-i aşa?”
   „Eşti o femeie încă tânără... Mă rog... un pic spre maturitate! Oricum, eşti încă departe de vârsta... autosugestionării!”

   „Mai vorbeşte-mi despre tandreţea... aia — cum i-ai spus? Tandreţea sexuală?”
   „Da, cam aşa.”
   „Chiar există o tandreţe sexuală?”
   „Tandreţea actului sexual... Aşa parcă i-am spus.”
   „Există aşa ceva?”
   „Văd că eşti foarte interesată de subiect.”
   „Da, sunt.”
   „De ce?”
   „Fiindcă de obicei... nu prea am parte de tandreţe.”
   „Nici în viaţa de fiecare zi?”
   „Nu, nu prea am parte...”
   „Păcat...

   Oamenii se schimbă în timp ce fac sex, n-ai observat?”
   „Mă străduiesc.”
   „Şi ce observi?”
   „De pildă că tu ai acuma... vocea schimbată?”
   „Da? Am vocea schimbată?”
   „Da... E altfel.”
   „Cum e vocea mea?”
   „Nu ştiu... Sună cu totul altfel decât când eram la masă.”
   „Cum, altfel?”
   „Aveai o voce foarte... fermă — aşa mi s-a părut... Degajai forţă... Aveai o anumită gestică... O anumită dezinvoltură...”
   „Forţă ai zis?”
   „Da, forţă.”
   „Pe care acum n-o mai am?”
   „Nu te mai alinta! O ai şi acum. Dar e altfel...”

   „Eram într-adevăr foarte bine dispus la masă. Poate tocmai fiindcă erai tu prezentă.”
   „Poate?”
   „Mmmm... Nu poate. Sigur!”
   „Gazdele nu erau de-ajuns ca să te simţi bine?”
   „Nu. Nici pe departe... Deşi au fost foarte drăguţe, trebuie să recunosc.”

   „Chiar erai sigur c-o s-ajungem împreună în pat?”
   „Începusem să fiu.”
   „Nu mai spune! Păream atât de accesibilă?”
   „Nici vorbă! Începusem să cred în predestinare!”
   „În predestinare? Sau în întâmplare?”
   „În ambele!”
   „Nu se poate!”
   „De ce nu se poate?”
   „Nu se poate să crezi în ambele în acelaşi timp.”
   „Era un talmeş-balmeş în capul meu!”
   „Şi continuă să fie?”

   „Nu. Când faci sex... capeţi... aşa... un anumit fel de certitudine.”
   „Mie nu mi se pare.”
   „Ţi se pare că suntem într-o situaţie incertă?

   Da?”
   „Poate te referi la voi bărbaţii... Poate că voi bărbaţii căpătaţi certitudine.”
   „Poate.”
   „Certitudine, sau siguranţă?”
   „Nu, nu siguranţă. Certitudine.”

   „Tot nu mi-ai spus ce înţelegi prin tandreţea actului sexual.”
   „Ai intuit-o chiar tu... când mi-ai vorbit de vocea mea schimbată.”
   „Asta înseamnă? O voce schimbată?”
   „Şi asta...”
   „Şi mai ce?”

   „În timpul actului sexual nu poţi s-ajungi la conflict.”
   „La conflict?”
   „Asta-i încă o certitudine.”
   „Dar de ce s-ajungi la conflict?”
   „Tocmai asta am spus, că nu poţi s-ajungi... Altfel, viaţa e plină de conflicte, nu?”
   „Probabil că da. Mai ales între voi bărbaţii.

   Şi altceva?”
   „Altceva, ce?”
   „Ce altceva mai presupune tandreţea sexuală?”

   „Păi... Eşti predispus la sinceritate...”
   „Altfel nu eşti predispus?”
   „Tu crezi că da?”
   „Nu ştiu... Probabil că nu.”
   „Îţi vin în minte tot felul de amintiri care aparent n-au nicio legătură cu sexul. Şi pe care altfel nu le-ai spune.”
   „Dacă n-au nicio legătură cu sexul, de ce crezi că-ţi vin în minte?”
   „Nu ştiu... Probabil că... îţi vine să scoţi la iveală ceva cât mai...”
   „Ascuns?”
   „Da. Ceva care să... vină cât mai din adânc.
   Nu mai râde! Tresalţi toată! De ce râzi?”
   „Probabil că adânc e un cuvânt des folosit în sex!”
   „Da, probabil...

   Mi-aduc aminte de o întâmplare din clasa întâi... Vrei să-ţi povestesc?”
   „Povesteşte-mi.”

   „Într-o zi a venit cineva în clasă la noi să vândă iconiţe... O femeie. Cred că era de la biserică, sau cam aşa ceva... Avea multe feluri de iconiţe de vânzare. Seturi întregi. Le ţinea într-o cutie. Parcă o văd şi acuma. A pus cutia pe prima bancă din mijloc şi toţi s-au înghesuit să vadă. Era chiar banca mea, aşa că toţi erau ciorchine în jurul meu şi al colegului meu de bancă... Fiecare alegea ce-şi dorea. Mi-aduc aminte că mă atrăgeau atât de multe încât mi-era greu să mă hotărăsc. Dar l-am auzit pe un coleg spunând «Eu vreau Cina cea de taină»! Doamne, dar cu câtă siguranţă a spus-o! De parcă pentru el nici n-ar fi existat altă alegere!... Nu auzisem niciodată până atunci de Cina cea de taină. Dar i-am spus femeii care vindea: Şi eu vreau la fel — Cina cea de taină.”

   „Mda... Ce te-a făcut să-ţi aminteşti de povestea asta cu iconiţele?”
   „Nu ştiu... Poate chiar tu?”
   „Da? De ce eu?”
   „Face parte din...”

   „Din ce?”
   „Nu ştiu. Am să mă gândesc.”
   „Şi eu.”
   „Da? Când?”
   „Poate... după.”
   „Asta-nseamnă că n-o să mai ai când să-mi spui la ce concluzie ai ajuns.”
   „Poate că...”

   „Poate că ce?”
   „Poate gazda ne invită la o... nouă petrecere... Şi o luăm de la început. Ca şi cum abia ne-am fi cunoscut...

   Nu spui nimic?”

   „Tu ştii să te prefaci?”
   „Tu, nu?”

   „Trăim într-o lume în care nu poţi să nu te prefaci.
   Avem o ocazie unică să nu ne prefacem.”

   „Aproape că m-ai convins.”

   „Mi-ai spus că la masă am fost convingător... parcă aşa ai spus, nu?”
   „Da. Aşa am spus.”
   „Că degajam forţă... Pe scurt, că te-am cucerit, ce mai!

   N-ai fost şi nu eşti deloc reţinută... Dacă n-ajungeam în pat nu mi-ai fi spus-o în veci! Recunoşti?”
   „Recunosc.”

   „Mi-amintesc că odată i-am spus unei femei, în timp ce făceam sex: «Sângele meu trece prin tine şi se întoarce înapoi în trupul meu»...”
   „O, da?”
   „A fost foarte impresionată.”
   „Trebuie să-ţi apreciez sinceritatea?”
   „M-aş bucura.”
   „Vrei să-ţi povestesc şi eu?”
   „Şi asta m-ar bucura.”
   „Ce fel de amintiri vrei să depănăm? De orice fel? Sau doar pe cele legate de sex?”
   „Ţi-am spus: în timp ce faci sex îţi vine să discuţi numai despre sex.”
   „Şi totuşi mi-ai povestit întâmplarea cu Cina cea de taină.”
   „E-adevărat... Cu tine e altfel.”
   „Deci se leagă!”
   „Ce?”
   „Conversaţia.”

   „Nu-i minunat? Ne-am cunoscut abia acum câteva ore... N-avem nicio pretenţie unul de la celălalt...”
   „Decât să ne provocăm plăcere!”
   „Da. N-avem niciun motiv să ne pretindem fidelitate. Nu?”
   „La ce ne-ar folosi?”
   „Nu-i aşa?... Asta îţi dă senzaţia de libertate totală.”
   „Rămâne de văzut.”
   „Nu suntem obligaţi să facem niciun compromis.”
   „La ce compromis te referi?”
   „Dacă am fi căsătoriţi... sau dacă ne-am propune să... ne căsătorim... ar trebui să ne ascundem unul altuia tot felul de lucruri, ştii cum e.”
   „Ce fel de lucruri?”
   „Ştiu şi eu... Că ai putea fi... sau că eşti atrasă şi de altcineva... De pildă să fii atrasă de tânărul acela de la masă... nepotul gazdei, parcă. Un tânăr foarte chipeş, nu?... N-ar trebui să-mi ascunzi că ai fost... sau că eşti atrasă de el.”
   „Dar n-am fost atrasă de el.”
   „Am dat doar un exemplu.”
   „Nici nu sunt sigură că ştiu de cine vorbeşti.”
   „...Putea să fie el... sau putea să fie oricare altul...”
   „Începe?”
   „Ce?”
   „Ştii tu!”
   „Nu încă. De ce mă-ntrebi?”
   „Ai scos un mic geamăt. Sau mi s-a părut?”
   „Nu, nu ţi s-a părut.”
   „Spune-mi de ce!”
   „Ştii bine de ce.”
   „Contracţiile?... Le-ai simţit?”
   „Nu era chiar aşa greu.”
   „Şi ţi-a plăcut? Eşti obişnuit?”
   „Ca orice bărbat.”
   „Toate femeile fac asta?”
   „Aproape toate.”

   „Şi dacă aş fi fost atrasă de tânărul de care vorbeai?”

   „Ideea era că n-ai fi avut niciun motiv să mi-o ascunzi.”
   „Eşti sigur că n-ai fi fost gelos?”
   „N-aş fi avut niciun motiv. Gelozia ştii când apare, nu?”
   „Nu, nu ştiu. Spune-mi tu!”

   „Apare numai atunci când cineva... îşi închipuie că celălalt are obligaţii faţă de el... Ah, continui să mă strângi... acolo!”
   „Vrei să încetez?”
   „Nu... Îmi place... prea mult!”
   „Vrei să ieşi puţin?”
   „Tu nu te-ai apropiat?”
   „M-ai cucerit cu conversaţia ta!”
   „Sau ţi-am distras atenţia.”
   „Se poate spune şi aşa.

   Şi dacă tu ai fi fost atras de o tânără superbă?”
   „La fel. Tu n-ai fi avut niciun motiv să fii geloasă... Iar eu n-aş fi avut niciun motiv să ţi-o ascund.”
   „Adică după ce ne despărţim, tu eşti liber să mergi s-o cauţi.”
   „Nu-mi propun asta.”
   „Dar dacă întâlneşti o... tânără superbă?”
   „Dacă o întâlnesc... Nu ştiu...”
   „Dar e posibil să... ai o aventură cu ea.”
   „De ce nu? Ne împiedică asta să ne bucurăm unul de altul?”

   „Trebuie să mă obişnuiesc cu gândul ăsta.

   Şi cum a primit partenera ta, cea de care îmi povesteai, observaţia că sângele tău circulă prin trupul ei?”
   „A fost foarte impresionată, ţi-am spus... A zis: «Asta n-a mai spus-o niciun bărbat femeii cu care a făcut dragoste.»”
   „Şi crezi că era adevărat?”
   „Nu ştiu... În ceea ce mă priveşte, era. Sunt mereu atent să nu mă repet.”
   „Adică să nu-i spui uneia ceea ce i-ai spus alteia?”
   „Exact.”
   „Ţii să fii de fiecare dată original?”
   „Nu neapărat... Nu cred că-i vorba de originalitate...”

   „Vrei să-mi explici?”
   „Încerc...
   În conversaţiile mele cu partenerele n-a fost numai aşa... un schimb de impresii... Ştii cum e: Eu simt asta... Tu simţi asta... Ah! sunt foarte aproape!... Ah! aşteaptă-mă!... Şi aşa mai departe.
   Deşi n-am dus lipsă de sex... sexul n-a fost niciodată pentru mine... ceva de rutină, înţelegi?...”
   „Dar ce-a fost?”
   „Nu ştiu... Sexul e ceva foarte serios.”

   „Chiar şi-atunci când e... ocazional?”
   „Chiar şi-atunci.”
   „Poate îmi explici. De ce e foarte serios?”

   „Când nu poţi glumi pe seama a ceva înseamnă că acel ceva e foarte-foarte serios.”
   „Nu poţi glumi pe seama sexului?”
   „Îmi vine să spun că nu.”
   „Unii glumesc chiar şi pe seama morţii.”

   „Ai dreptate, e-o prostie... Rămân la părerea că sexul e ceva foarte serios... Dar alta trebuie să fie explicaţia. Nu că nu poţi glumi pe seama lui. Am să mă mai gândesc.”
   „Indiferent cu cine îl faci, e serios?”
   „Da, indiferent.”
   „Poate că ai dreptate. Am să mă gândesc şi eu.”

   „Şi mai avem un atu... noi doi.”
   „Care?”
   „N-o să ajungem niciodată să ne plictisim unul de altul.”

   „Da... Deci... iată că mai avem un avantaj.”
   „O spui cu convingere?”
   „Da...”
   „Sinceritate totală?”
   „E-adevărat... N-o să apucăm să ne plictisim... Şi nici să ne cunoaştem.”
   „Crezi că e nevoie să ne cunoaştem mai bine?”

   „Se pare că nu avem de ales.”
   „Nu avem?”
   „Din câte am înţeles de la tine, nu avem. Ori cunoaştere, ori plictiseală!”

   „De ce e sexul foarte serios...”
   „Te pomeneşti că ai găsit explicaţia!”
   „Sexul ascunde în el... Sexul are o anumită... ambiguitate... Uneori am impresia că actul sexual are o latură dură...”
   „Mă surprinzi! Asta vrei? Să mă şochezi?”
   „Nu ţi s-a părut niciodată că are aparenţa unei lupte?”
   „Actul sexual?... N-am avut niciodată impresia asta! Tu simţi că te lupţi cu mine?”
   „Care pe care!”
   „La tine nu se... încordează nimic... acolo... când râzi.”
   „E şi-aşa destul de încordat...”
   „Da?”
   „Nu simţi?”
   „Ba da...
   Deci asta simţi, că te lupţi cu mine.”
   „Da... Nu... Ştii, atâta vreme cât doar... stăm de vorbă nu-i decât... un fel de ameninţare.”
   „Ameninţare?”
   „Ameninţare că o să urmeze o luptă.”
   „Dumnezeule, ce simţiri ciudate ai!”
   „Probabil că asta simt doar bărbaţii.”
   „N-ar trebui!”
   „...Deşi chiar o iubită de-a mea a spus...”
   „Ce? Că actul sexual e o luptă?”
   „Nu, n-a folosit cuvântul luptă. A spus că are în el ceva sălbatic.”
   „Chiar aşa a spus?”
   „Da.”
   „Şi tu eşti de acord?”
   „Mi s-a părut că era ceva adevărat în asta.”

   „Şi atunci cum rămâne cu tandreţea actului sexual?”
   „Da, e şi tandreţe...”
   „Ambele?”
   „Da, ambele.”
   „Cum rămâne cu conflictul care... nu apare în timpul actului sexual?”

   „Când eram doar un băiat de vreo zece ani am citit într-un roman... pe care cu siguranţă ai mei mi l-ar fi interzis dacă ar fi ştiut că o să încapă pe mâna mea... Era un roman de dragoste, cum se zice... Am reţinut acolo o frază care m-a şocat... cât eram eu de copil de doar zece ani... Cred că am reţinut-o exact: «Aşa i-e dat femeii, să fie iarba galopului bărbătesc.»”
   „Ai o imaginaţie prea... bogată.”
   „N-am inventat eu fraza, sunt sigur c-am reţinut-o exact.”
   „Vreau să spun că ţi se-aprinde prea uşor imaginaţia.”
   „Şi e rău asta?”

   „Încerc să-mi închipui cum e să fii băiat şi să fii torturat de chemări erotice.”
   „Iar eu încerc să-mi imaginez cum e să fii femeie şi să... ah!... încetează să...”
   „Ieşi puţin din mine dacă te-ai apropiat prea mult...

   Faci doar o pauză!... E mai bine aşa?

   Şi cum ai continuat discuţia cu iubita... cu femeia de care îmi povesteai? Cea cu circulaţia sângelui!”
   „Eram deja spre sfârşitul legăturii...”
   „Erai spre sfârşit, şi totuşi romantic...”
   „Nu cred că eram romantic.”
   „Vrei să rămâi în amintirea femeilor...”
   „E ceva rău în asta?”

   „Mmm... Depinde!... Depinde prin ce mijloace.”
   „Oricum, nu vreau să fiu romantic... Cred că ai intuit bine: îmi torturez imaginaţia cu... fantezii erotice... Mă rog, chemări cum le-ai zis tu... foarte inspirat...
   Nu... Acelei femei i-am răspuns că se spun, probabil, atât de multe lucruri în cuplurile care fac amor, că e greu de crezut că ceva rămâne nespus.”
   „Şi totuşi impresionează. Pe mine, de pildă, mă emoţionează ideea că sângele tău trece prin trupul meu. Chiar dacă ştiu că i-ai spus-o alteia!”
   „În momentul ăsta nu mai trece!

   Tu ai avut relaţii de durată?”
   „De ce mă-ntrebi?”
   „Aşa... Ţi-am spus că sunt lacom de detalii.”
   „Ăsta nu-i detaliu...

   Consideri că femeile sunt frivole? Sau... mă rog, multe dintre ele?”
   „Uneori mi se pare că aproape nu există femeie care să nu fie... dispusă să accepte o... experienţă erotică.”
   „Să o accepte sau să şi-o dorească?”
   „Poate îmi spui tu!”
   „N-am de unde să ştiu ce... sunt dispuse să accepte sau să-şi dorească femeile în general... Unele sunt într-adevăr dornice de... senzaţii tari. Şi se întâmplă să se şi laude cu asta, e-adevărat. Dar nu cred că toate.”
   „N-am spus că toate...”
   „Eu sunt frivolă, după părerea ta?”
   „Depinde ce înţelegi prin frivolă... Sunt sigur că eşti o femeie... profundă... Poţi să râzi! Nu mă mai exciţi.”
   „Am o anumită adâncime, nu?”
   „Ei da! ai o anumită adâncime!... Dar şi un dram de frivolitate.”
   „Da?”
   „Da. Printre altele, fiindcă îţi înşeli soţul. Cu mine. Şi probabil că l-ai înşelat şi cu alţii.”
   „Şi dacă ar fi aşa, m-ai condamna?”
   „N-aş fi eu persoana potrivită.”

   „Eu n-am să te întreb nimic despre soţia ta. Poate nici nu eşti căsătorit... Poate că eşti. Din discuţia de la masă n-a rezultat.”
   „Ai fost atentă la subiectul ăsta?”
   „Da. Ţi-am spus că eşti un bărbat care atrage atenţia.”
   „Te-ai gândit şi tu cum e în pat cu mine?

   Nu-mi răspunzi?”
   „Femeile n-au imaginaţie atât de bogată.”
   „Nu?”
   „Nu.”
   „Sigur?

   Cu soţul tău cum obişnuieşti s-o faci?”
   „Rar! Destul de rar.”
   „De ce? Nu mai sunteţi o atracţie unul pentru celălalt?”
   „Poate că e şi asta. Dar de un timp pe el îl preocupă mai ales cariera.”
   „Sau poate alte femei.”
   „Poate.”
   „Şi nu te contrariază?”
   „Nu. Cred că totuşi îl preocupă cariera în primul rând.”
   „N-am să te întreb cu ce se ocupă.”
   „Foarte bine faci.”
   „Dar cu alţii?”
   „Cu alţii, ce?”
   „Cu alţii cum obişnuieşti să faci sex?”
   „Depinde... Nu sunt prea înclinată să experimentez.”
   „Dar bărbaţii sunt. Aşa că, vrând–nevrând...”
   „Nu cred c-a mai rămas foarte mult de experimentat...”
   „O! da? Aşa crezi?”
   „Bărbaţii nu sunt chiar atât de diferiţi unul de altul pe cât le place lor să creadă.”
   „Odată o femeie care nu se arăta prea grăbită să trecem la sex mi-a spus: De ce vrei să ajungem mai repede în pat? Toate femeile sunt la fel!”
   „Deci cu toţii suntem la fel.”
   „Eu n-am fost de acord cu ea. Trebuie să fii lipsit de imaginaţie ca să le vezi pe toate la fel.”
   „Aşadar partenera aia a ta era lipsită de imaginaţie?”
   „N-aş zice... Era doar un mod oarecum elegant de a se eschiva.”
   „De la sex?”
   „Cred că voia să se convingă că merită să-şi înşele soţul cu mine.”
   „Şi a meritat.”
   „Se pare că da.”

   „Şi cu ea ai preferat să stai nemişcat?”
   „Cum adică?”
   „Aşa cum stai cu mine... În interiorul meu... şi nemişcat.”
   „În adâncul tău!”
   „Cu ea stăteai la fel?”
   „Da. La fel.”
   „Şi cu altele?”
   „Da. Şi cu altele.”
   „De ce îţi place aşa? Ca să prelungeşti plăcerea?”
   „Nu numai...”
   „Dar ce de?”

   „Mă concentrez asupra... Văd partea din trupul meu care se află în trupul partenerei...”
   „O vezi... aşa... cu ochii minţii?”
   „Da... Cam aşa...

   Ţie îţi place să te uiţi la filme porno?”
   „Asta ce mai e? E un test?”
   „Nu. Sunt pur şi simplu curios.”

   „Nu cred că am avut ocazia să văd vreun film porno.”
   „Absolut niciunul?”
   „Niciunul.”
   „Dar imagini porno?”
   „Dacă mă gândesc bine... cred că am văzut... fugitiv... câteva imagini cu sex.”

   „Am avut o prietenă cu care m-am pozat făcând sex.”
   „Dumnezeule! aţi făcut sex cu o a treia persoană de faţă?”
   „Nu. Am pus aparatul pe timer.”
   „Şi ea a acceptat?”
   „Nu numai că a acceptat. Dar iniţiativa a fost a ei.”
   „Prietena aia a ta era o... profesionistă?”
   „În sex, nu. Deloc. Dacă la asta te-ai gândit. Era juristă.”
   „Avocată?”
   „Nu. Judecătoare.”

   „În fond, n-ar trebui să fiu şocată, nu?”
   „Şi în realitate eşti?... De ce râzi?”
   „Mă străduiesc să nu fiu!... Asta să fie libertatea de care vorbeai?... A fost ca şi mine, o parteneră de-o noapte, sau...?”
   „Eşti hotărâtă să rămâi parteneră de-o noapte?”
   „Tu, nu?”
   „Fii liniştită, n-am să-ţi cer să ne fotografiem făcând sex.”
   „Mă gândesc la... jurista aia a ta... judecătoare, mă rog... Nu i-a fost teamă că o să se ajungă la... că vreuna din pozele alea o s-ajungă undeva... în public?”
   „Avea încredere în mine.”
   „Presupun că da... Totuşi, s-ar fi putut întâmpla să ajungă în public fără voia ta... Ştiu şi eu... să-ţi fie sustrase. Sau să le pierzi.”
   „S-ar fi putut, cine ştie. Cert e că nu i-a fost teamă... Sau... îi plăcea să rişte!

   O altă prietenă de-a mea...”
   „Se pare că ai avut destule.”
   „S-a întâmplat. Eu...”
   „Ştiu, tu nu ţi-ai dorit să faci cuceriri!”
   „Nu, n-am urmărit asta...

   Aşadar o prietenă de-a mea mi-a spus că n-a văzut niciodată un film porno. Şi nici vreo imagine porno.”
   „Şi ce-i cu asta? Ai îndoieli că a spus adevărul?”
   „Îndoieli n-am... Dar o dată am chemat-o să vedem împreună câteva poziţii de sex într-o revistă. Şi ea a refuzat.”
   „Poate că le cunoştea pe toate!”
   „Nu, nu era nicidecum o femeie, cum se spune, versată.”
   „Şi atunci de ce a refuzat?”
   „Te întreb la rândul meu pe tine.”
   „Vrei să ştii părerea unei femei?”
   „Da.”

   „Ce-aş putea să-ţi spun?... La femei, vizualul... în sex... joacă un rol mult mai mic decât la voi bărbaţii.”
   „Mi-a spus că ei nu-i place să experimenteze poziţii. Că... Ah!... iartă-mă!... am să ies din nou puţin.”
   „Putem să ne întoarcem pe o latură dacă vrei.

   Aşadar partenerei tale numărul nu ştiu cât nu-i plăcea să experimenteze poziţii.”
   „Spunea că dacă e să găsim o poziţie nouă, acea poziţie trebuie să vină de la sine.”
   „Şi nu eşti de acord?”
   „Să zicem că da. Numai că dacă ar fi acceptat să vină să ne uităm împreună în revista cu poziţii de sex, asta nu însemna că trebuia neapărat să ne alegem una din ele.”
   „Poate că se temea să nu fii influenţat... Mă rog, să nu fie compromisă... spontaneitatea... actului sexual.”

   „Mi-amintesc de un film în care eroul, un bărbat mai degrabă vârstnic — cred că era interpretat de Alec Guinness... descoperă la un moment dat că suferea de o boală incurabilă... Era internat într-o clinică şi doctorul care îl trata încerca să-i arate o radiografie de-a lui în care se puteau vedea... mă rog, semnele acelei boli — nu-mi amintesc numele ei... Era o boală nu numai incurabilă ci şi foarte rară... Ceva în genul sindromul lui Johnson, să zicem... Ei bine, eroul n-a dorit să vadă radiografia. Pur şi simplu n-a putut să-şi ridice privirea spre clişeul pe care doctorul i-l ţinea în lumină...
   În treacăt fie spus, cred că şi eu aş fi făcut la fel. Nu-i deloc plăcut să vezi semne de degradare în interiorul trupului tău...”

   „Te ascult.”

   „Cred că ceva asemănător se întâmplă şi cu femeile care refuză să se uite la imagini cu sex. Nu că ar vedea în ele ceva din propria lor degradare... posibilă. Ele pot să fie perfect virtuoase, dar...”
   „Sau poate că nu vor să vadă ceva din trecutul lor.”
   „A! o spui tu, o femeie!”
   „De ce nu? Orice e posibil.”
   „Eu am altă explicaţie.
   Chiar dacă trecutul acelei femei e ireproşabil... Femeile care apar în imaginile porno fac sex fără dragoste. Şi unei femei serioase tocmai asta nu-i place să i se arate: că se poate face şi sex fără dragoste. Sau mai exact că ea a fost tentată să facă sex fără dragoste... Că a fost tentată sau chiar că a făcut.”
   „Ca mine.”

   „Tu faci sex fără dragoste dar... cu tandreţe!”

   „Tu te uiţi la filme porno?”
   „Am văzut câteva.”
   „Multe?”
   „Destule.”
   „De ce te-ai uitat? Ce vroiai să vezi în ele?”
   „Ce vroiam să văd?...”

   „E prea greu să-mi răspunzi?”
   „Nu-i tocmai uşor.”
   „Nu cumva vroiai doar să te exciţi?”
   „N-aş spune... Nu exclud... Dar nu cred. Ce nevoie aş fi avut să mă excit, dacă n-am dus niciodată lipsă de sex?”
   „Bărbaţii se uită la filme porno doar când duc lipsă de sex?”
   „Nu. Cred că nu.”
   „Atunci de ce se uită?

   Nu ştii?... Vrei să-ţi răspund tot eu?”
   „Da. Răspunde-mi.”
   „Pentru că voi bărbaţii sunteţi mereu în căutare de ceva nou!”
   „Poate. E greu de răspuns...
   Eu am fost curios să văd... şi să aflu fel de fel de lucruri de-a lungul vieţii...”
   „Şi sexul e unul din ele?”
   „Da. Vreau să ştiu cum face lumea sex...”
   „Cum face lumea sex...”
   „Uneori mi se pare aproape neverosimil ca trupul unei femei să fie pătruns de... mădularul acela vânos... Trupul delicat al unei femei să fie... străpuns... şi ea nu numai să accepte... dar să se şi bucure! Să-i placă!”
   „Ţi se pare neverosimil să-i placă şi femeii?”
   „Ea face acelaşi joc ca şi bărbatul... Când eram copil, de fapt puber... şi abia aflasem câte ceva despre sex, nu ştiam că şi femeia are orgasm.”
   „Dar de orgasmul bărbatului aflaseşi?”
   „Nu ştiam nici de orgasmul bărbatului. Eram sigur doar de plăcerea pe care o simte bărbatul... fără să fiu sigur că şi femeia simte vreo plăcere. Era de-ajuns să mă observ pe mine însumi, să fiu atent la ce simt eu. Simţeam dorinţa... Nu ştiam ce se-ntâmplă până la capăt...
   Până într-o zi când am rămas singur acasă, dimineaţa...
   Mama, care era casnică, pleca după cumpărături, iar eu aveam şcoală după-amiaza... De o bucată de vreme începusem deja să-mi provoc plăceri... Mă rog, carnale, să zicem.
   Leneveam în pat, gol şi îmi provocam plăcere. Mă lipeam de aşternut şi de perne... îmi descopeream erecţia şi... mă mângâiam. Deşi nu auzisem încă de masturbare.”
   „Câţi ani aveai?”
   „Vreo paisprezece. Poate nici atât.
   De la o zi la alta îmi descopeream o plăcere tot mai mare. Nu ştiam că există un capăt unde plăcerea declanşează ceva. Şi la un moment dat acel ceva s-a declanşat...
   În toiul plăcerii am simţit cum ceva dă năvală afară din mine... acolo, în partea de jos... fără ca eu să mă pot împotrivi. Am sărit înspăimântat din pat şi am încercat să reţin cu mâinile... strângându-mi penisul... ieşirea a ceea ce mă temeam că îmi va goli tot pântecele. Aşa mi se părea. N-am reuşit, şi din mine a ţâşnit în zvâcnete un fel de... lichid alburiu.”
   „Era prima dată când vedeai sperma!”
   „Nici nu sunt sigur că ştiam măcar cum se numeşte. Am crezut că am comis ceva ireparabil cu trupul meu.”
   „Nimeni nu te pusese în temă? Nimeni nu stătuse de vorbă cu tine?”
   „Nu. Părinţii mei nu s-au ocupat deloc de educaţia mea sexuală. Probabil că şi ei, la rândul lor, se descurcaseră fără explicaţii...”
   „Şi nici cu alţii n-ai stat de vorbă?... Cu colegii, de pildă.”
   „Nu. N-am stat de vorbă cu nimeni.”
   „Oare de ce?”
   „Eram un băiat timid...”
   „Se spune că timiditatea ascunde o prea bună părere de sine!”
   „Se poate.”
   „Nu vroiai să te faci de râs... Să-ţi recunoşti neştiinţa.”
   „Probabil că e-adevărat... În general, oamenii... şi cei maturi... nu sunt prea înclinaţi să-şi recunoască neştiinţa. Aşa că nu mi se pare un păcat prea mare să nu fi pus... altora, la vârsta pubertăţii... întrebări despre sex. M-am descurcat singur până la urmă.”

   „Aşadar ce urmăreai în filmele porno?”

   „Chiar vrei să intru în amănunte?”
   „De ce nu? Mă interesează şi amănuntele... M-ai făcut curioasă. La ce te uitai? Le studiai expresia feţei?”
   „Urmăream şi expresia feţei.”
   „Şi mai ce?”

   „De exemplu... am observat că de cele mai multe ori partenerii rămân aceiaşi în cadrul unei serii de poze. Adică nu-mi amintesc să fi văzut o aceeaşi femeie făcând sex şi cu alţi bărbaţi.”
   „Da? Oare de ce?”
   „Probabil că industria porno se vrea diferită de prostituţie. Vrea să dea senzaţia de... ataşament faţă de... un anumit partener.”
   „Şi altceva ce-ai mai urmărit în pozele porno?”
   „Cel mai tare mă atrăgea pătrunderea penisului.”
   „De ce te atrăgea, din moment ce găseai că asta înseamnă, aşa, un fel de... pângărire a trupului femeii, dacă am înţeles eu bine?”
   „Ţi-am spus, eram curios în multe privinţe... Dacă pătrunderea penisului mă atrăgea, asta nu înseamnă că nu-mi provoca şi oroare.”
   „Chiar oroare?”
   „Poate că nu chiar oroare...
   De ce mă atrage ca un magnet...? De ce mă atrag scenele cu animale de pradă care vânează?... O gazelă vânată de o leoaică? De ce crezi că mă atrage? Crezi că nu simt compasiune pentru gazelă?”
   „Te atrag asemenea scene?”
   „Pe tine nu?... Când eram copil, seara în pat...”
   „Văd că se petreceau multe cu tine seara în pat, când erai copil!”
   „Da... Până să înceapă să predomine fantasmele erotice, aveam fel de fel de închipuiri... Îmi închipuiam uneori că sunt prins de un leu şi strivit în gura lui. Simţeam o voluptate să fiu strivit.”
   „Nu se poate!”
   „Ba da. Aşa simţeam.”
   „Şi cum îţi explici?”
   „N-am nicio explicaţie.”
   „Şi găseşti în voluptatea de... a fi strivit în gura unei fiare o... asemănare cu penetrarea unei femei?”

   „E... ceva... tulbure.”
   „N-am nicio îndoială că-i tulbure... Ai multe ciudăţenii... tulburi!

   Şi în afară de penisul pătrunzând, urmăreai şi expresia feţelor?”
   „Da. Eram atent la faţa femeii.”
   „Şi la a bărbatului, nu?”
   „În imaginile porno bărbatul nu prea apare. Vreau să spun, faţa lui. El n-are decât rol de mascul acolo. Ceea ce contează e penisul lui în erecţie.”
   „Şi femeia n-are doar rol de femelă?”
   „E! Aici e aici! Multe femei care apar în imaginile erotice au un aspect perfect normal. Ba chiar distins uneori!...”
   „Chiar distins?”
   „Poate că nu-i cuvântul cel mai potrivit... Dar arată bine, ce mai!
   Interesul meu, ca bărbat, se îndreaptă către ele... Ştii, există femei care, în timp ce fac sex — vorbesc de imaginile erotice... Există femei care arată pe faţă o mare plăcere...”
   „Există şi în viaţă! Dacă o arată, nu înseamnă că o şi simt!”
   „O spui tu, o femeie! Probabil că ştii tu ce spui... Dar în imaginile de care vorbeam, pe mine mă atrăgeau mai mult femeile pătrunse care exprimau un fel... suferinţă.”
   „Asta înseamnă că nu mimau.”
   „Mă rog... Pentru bani mimezi orice... Dar eu luam de bună expresia lor... Suferinţa aceea... ia-o între ghilimele... am întâlnit-o şi în viaţă...”
   „Da?”
   „Expresia aceea de suferinţă... mă tulbură... Nu-mi dă un răspuns... Dimpotrivă. Mă tot întreb: de ce sexul mi se pare o luptă între bărbat şi femeie?... Trupul acela al femeii care e, tot, numai moliciune... şi fragilitate... şi mlădiere — trupul acela... cu piele catifelată... se încumetă să... înfrunte forţa bărbatului... Parcă e o provocare pentru ea.”
   „Te obsedează sexul?”
   „...Îi place, asta înţeleg... Dar cum de nu-i e teamă?... De unde atâta curaj?”
   „Aşa ţi se pare? Că femeia are nevoie de curaj?”
   „Curaj, da... Aşa mi se pare... Slabă cum e — fizic vorbind — se expune... cu un curaj nebun.

   Vă invidiez pe voi femeile! Uneori.”
   „Da? De ce?”

   „Pe lângă ceea ce ţi-am spus... aveţi şi mai multă libertate.”
   „Zău? Aşa crezi?”

   „Mă gândeam la starurile porno...

   O femeie care face sex în faţa camerei nu trebuie să se teamă că are orgasm prea devreme. Dacă îl are, totul poate continua ca şi cum nu l-ar fi avut. Pe când bărbatul trebuie să evite mereu orgasmul... De el depinde să nu strice totul.”
   „Sunt bărbaţi experimentaţi, poţi să fii sigur.”
   „Oricum, e o grijă în plus. Pe când femeia e liberă.”

   „Nici nu te mai întreb. Sunt sigură că te obsedează!”
   „Sunt perioade în care... da, recunosc, mă obsedează.”
   „Ai face sex tot timpul? Sau cum?”
   „Nu, n-aş face sex tot timpul...”
   „Vezi în fiecare femeie o posibilă parteneră?”
   „Ei, nu chiar în fiecare!”
   „Mă rog, să zicem în fiecare femeie frumoasă!”
   „Într-un fel... parcă nu sunt numai eu implicat. Parcă simt că fiecare femeie — frumoasă! — ar fi dornică să se culce cu orice bărbat... Sexul pluteşte în aer, înţelegi?”
   „Nu, nu prea înţeleg.”
   „Încerc să-mi închipui cum se manifestă o femeie sau alta în orgasm...”
   „O! dar eşti obsedat binişor!”
   „Să nu-ţi închipui că asta mi se-ntâmplă tot timpul. Am perioade, ţi-am spus.”
   „Ţi-ai imaginat şi despre mine cum mă manifest în orgasm.”
   „De fapt nu ştiu nici acum.”
   „Dar atunci, la masă, ţi-ai imaginat?”
   „Nu. Ţi-am spus, cu tine mi-am dorit doar s-ajung în pat, să facem dragoste... cât e noaptea de lungă... şi să stăm de vorbă.”
   „Totdeauna eşti grăbit să ajungi în pat cu femeia pe care ţi-o doreşti?”
   „De fapt, să ajung în pat cu o femeie... aşa, doar din dorinţa de a face sex, mi s-a întâmplat foarte rar. O dată sau de două ori, ţi-am spus.”
   „Şi atunci cum ai ajuns la sex cu partenerele tale?”
   „Mai întâi m-am îndrăgostit.”
   „O, da? Şi tu la fel?”

   „Mi-amintesc de prima mea iubită... Eram virgin, iar ea nu ştiu cum era... Cert e că eu voiam s-o conving să facem dragoste, iar ea nu voia... Eu îi spuneam că ţin neapărat să fie ea prima mea femeie fiindcă simt că aş rămâne ataşat toată viaţa de prima mea femeie...”
   „Era din partea ta un mic şantaj!”
   „Poate... Ea îmi spunea: «Înţeleg că pentru un bărbat e foarte greu să se abţină de la o relaţie carnală şi de aceea sunt de acord să te duci la una din femeile alea care profesează sexul...»”
   „Chiar aşa spunea?”
   „Cam aşa. Zicea: «Mi-e foarte greu să-ţi spun asta, dar ştiu că pentru tine e şi mai grea abstinenţa. Caută una din acele femei şi eu n-am să mă supăr.» Eu insistam că trebuie neapărat să fie ea prima femeie fiindcă altfel aş rămâne ataşat de alta, şi nu vreau asta.”
   „Şi până la urmă?”
   „Până la urmă ne-am despărţit.”
   „Din cauza sexului?”
   „Se poate spune şi aşa.”
   „Fiindcă nu ţi-a cedat?”

   „Mi se pare ipocrit din partea unei femei implicate într-o relaţie amoroasă să refuze să facă sex.”
   „E aşa de important?”
   „De ce ar refuza să facă sex dacă şi-a dorit acea relaţie? Ba chiar, cum se-ntâmplă de cele mai multe ori, a provocat-o.”
   „Aşa se-ntâmplă de cele mai multe ori?”
   „În relaţiile tale nu tu ai avut iniţiativa?”
   „Nu ştiu... Nu cred... Cu noi doi cine a avut iniţiativa?”
   „Eu?”
   „Nu ştiu. N-ai fost tu?”
   „Ai spus că ai făcut o excepţie cu mine!”
   „Era vorba de altceva.”

   „Oricum... Pentru mine e foarte important.”
   „Ce e important? Să te descarci? Orgasmul?”
   „Nu, nu-i vorba de orgasm... E important să faci sex cu femeia iubită.”
   „Sau cu o femeie în general, nu?... Dacă e atrăgătoare!...
   Am fost ironică! ai sesizat?”
   „Sincer, ai rămas cu ceva de pe urma vreunui orgasm?”
   „Cum adică să rămân cu ceva?”
   „Vreau să spun... ai rămas cu vreo amintire puternică?”

   „Mă iei prea repede. Dă-mi timp să mi-aduc aminte.”
   „Dacă îţi trebuie timp să-ţi aduci aminte înseamnă că n-ai trăit nimic memorabil.”
   „N-aş spune asta.”
   „Atunci descrie-mi un orgasm.”
   „Tu poţi să descrii un orgasm?”

   „N-aş da niciun orgasm pe ceea ce simt acum cu tine...”
   „Da?... Vrei s-o încheiem fără orgasm?”
   „Nu.”
   „Vrei să am numai eu?”
   „Nu cred că se poate... Am plecat pe-un drum fără întoarcere.”

   „Ce-i cu tine?”

   „Ţi se pare că e ceva cu mine?”
   „Nu ştiu. Te frământă ceva.”
   „Aşa ţi se pare?”
   „Ai spus că vrei să stăm de vorbă în sinceritate totală.”
   „Da, aşa am spus.”
   „Şi-atunci?... Ai spus şi că sexul predispune la sinceritate.”

   „Îmi provoacă repulsie.”
   „Ce-ţi provoacă repulsie?”
   „Sperma.”
   „Sperma îţi provoacă repulsie?”
   „Da. Uneori.”
   „Uneori, când anume?... Când da, şi când nu?”

   „Mă obsedează acest fluid urât–mirositor care... trece dintr-un trup într-altul... Şi totdeauna în acelaşi sens.”
   „Urât–mirositor?”
   „Nu-i urât–mirositor?”
   „Pe mine nu mă deranjează. Dimpotrivă...
   E o noutate pentru tine?”
   „Nu. Nu-i o noutate.”
   „Şi-atunci?”

   „Ştii... Uneori mi se lipeşte privirea de chipul unei fetiţe... Sau îmi cad ochii pe o poză... Mă uit lung la ea... Are trei-patru ani... cinci... şase... Trăieşte în lumea ei... Şi nici prin cap nu-i trece c-o să primească... peste câţiva ani... în trupul ei... spermă.”
   „Nu te poţi uita la o fetiţă fără să ţi-o imaginezi... aşa cum o s-ajungă peste câţiva ani?”
   „Ba da. Doar uneori mi se-ntâmplă să mă gândesc la... ce ţi-am spus.”

   „Crezi că o femeie rămâne maculată de spermă?”

   „Nu ştiu... O dată i-am spus unei iubite... Eram încins tare... La limită... Mă apropiam de orgasm... I-am spus Pregăteşte-te să-mi primeşti darul... Şi ea era la fel de încinsă... Gâfâiam amândoi... Mi-a spus Îl aştept! Dă-mi-l! Dă-mi-l!

   Îţi vorbesc mereu de altele... Iartă-mă.”

   „Am început să mă obişnuiesc. Aşa ţi-e felul.

   Eşti sigur că şi alţi bărbaţi simt ca tine?”
   „Te referi la spermă?...
   Nu, nu sunt deloc sigur... Poate îmi spui tu... Dacă ai discutat cu alţii.”
   „Nu, n-am discutat... E prima dată când stau de vorbă cu adevărat în timp ce... fac dragoste. Cu alţii n-am schimbat decât câteva cuvinte, ţi-am spus.”
   „Ce fel de cuvinte?”
   „Cuvinte... Nu mi-amintesc exact. Vrei să ştii exact ce cuvinte?”
   „Nu ţin neapărat.”

   „Nu mi-amintesc ca vreun bărbat să-mi fi spus că sperma îi provoacă repulsie.”
   „Nu-i vorba de repulsie.”
   „Dar ce e?”
   „Nu ştiu... Un fel de... revoltă, să zicem.”

   „Poate că există o explicaţie pentru ceea ce simţi.”
   „Ce explicaţie?”
   „Ştiu şi eu... Voi bărbaţii sunteţi iscoditori!... Caută... O explicaţie... undeva în trecut.”
   „În trecutul cui?”
   „În trecutul tău.”
   „Şi dacă ar fi în trecutul tău?”
   „În al meu? Cum ar putea fi vorba de trecutul meu, când...”
   „M-am întrebat câtă spermă se colectează în... interiorul unei femei... aşa, către maturitate... cam pe la vârsta ta.”
   „Chiar îţi pui asemenea întrebări?”
   „Da. Când am câte o perioadă de obsesie.”
   „Acum eşti într-o asemenea perioadă?”
   „Credeam că nu... Dar... nici nu ştii când începe. Te trezeşti deodată în plină obsesie!”

   „Vreau să te întreb ceva... În afară de povestea aia cu prima ejaculare... te-ai masturbat vreodată?...

   „Cred că orice adolescent trece prin asta... Da, m-am masturbat de câteva ori când eram adolescent.”
   „Numai atunci?”
   „Cred că... numai atunci.”
   „Te-ai îndepărtat puţin de orgasm?”
   „Puţin, da, m-am îndepărtat.

   „Dacă ai făcut-o de multe ori, asta ar putea explica repulsia pe care ţi-o provoacă sperma.”
   „Da? Cum anume?”

   „Masturbându-te, ai văzut cum sperma, în loc să ajungă... la destinaţie... în trupul femeii, se iroseşte. Asta ţi-a creat o frustrare...

   Mă gândeam că la voi bărbaţii organul sexual e la vedere. Când vă masturbaţi vedeţi sperma ţâşnind. Îţi imaginai că penetrezi o femeie, atunci, în adolescenţă, când te masturbai?”
   „Da, mă gândeam la câte o colegă...”
   „Mereu aceeaşi?”
   „Era, de preferinţă, una la care mă gândeam.”

   „Deci... asta să fie explicaţia?... Masturbarea?”
   „Nu ştiu... Nu cred.”
   „Dar care?”
   „Ţii neapărat să găseşti o explicaţie?”
   „Nu... Nu ţin neapărat...”

   „Ai făcut vreodată sex sub cerul liber?”
   „Sub cerul liber?... Nu, nu cred. Nu-mi amintesc.”
   „Dacă nu ţi-aminteşti înseamnă că n-ai făcut.”
   „Asta înseamnă? Eşti aşa de categoric?

   Dar tu?... Ai făcut sex sub cerul liber?”

   „Da... S-a întâmplat o dată, pe plajă...”
   „O singură dată?”
   „Da... Eram cu o femeie pe care abia o cunoscusem...”
   „La fel ca şi mine!”
   „Nu chiar. Avusesem totuşi câteva întâlniri... Te implor, stai încă un pic nemişcată...

   Mă aflam cu ea pe plajă, într-un loc ceva mai... îndepărtat de lume...”
   „Îţi place să rişti?”

   „Nu ştiu ce să-ţi răspund... Cred că... uneori îmi place.

   Erau ierburi înalte şi tufe între noi şi ceilalţi... Dar chiar şi dacă n-ar fi fost... am impresia că tot nu ne-ar fi împiedicat... Da, dacă stau să mă gândesc, atunci mi-a... plăcut să risc.”
   „Probabil şi ei.”
   „Nu ştiu. Probabil.”
   „Era o nimfomană?”
   „Nu cred. Pur şi simplu eram amândoi ahtiaţi să facem sex...

   Am invidiat-o atunci pe partenera mea. Mă gândeam că există o... asimetrie între bărbat şi femeie... când fac sex. Bărbatul, stând deasupra... de obicei... Bărbatul are sub ochi... atunci când îşi mută privirea de la faţa partenerei — are sub ochi firele de nisip... şi în general pământul, iarba... Pe când ea are deasupra cerul... E o mare diferenţă...”
   „E o compensaţie, probabil.”
   „Compensaţie a ce?”
   „Femeia... maculată prin... spermă are, în schimb, privirea înălţată spre cerul... pur!”
   „Da, poate.”

   „Acum la ce te uiţi?”

   „Povesteşte-mi despre ultimul tău partener.”
   „Ce anume vrei să-ţi povestesc? Ce fel de om era? Sau cum făceam sex cu el?”
   „Cum făceai sex cu el.”
   „De ce vrei să ştii?”
   „E una din curiozităţile bărbaţilor.”
   „Bărbaţii au curiozităţi? Parcă spuneai că n-ai discutat amănunte... intime cu alţi bărbaţi?”
   „Nu, cu bărbaţii n-am discutat.”
   „Dar cu femeile, da?”
   „Nici cu femeile n-am prea discutat...
   Cum a fost ultimul tău partener?”
   „De ce foloseşti mereu cuvântul partener?”
   „Atunci... cum a fost ultimul tău iubit?”

   „A fost destul de atent cu mine.”
   „Atent?”
   „Da... Adică...”
   „Avea grijă să te aducă la orgasm?”
   „În general, a fost tandru... Şi într-adevăr, nu m-a prea lăsat fără orgasm.
   La ce te uiţi?”
   „La umbrele de pe perete... Crengi golaşe...”
   „S-a aprins lumina la o fereastră, vizavi...”

   „E vânt afară, vezi?... Se mişcă... umbrele crengilor...”

   „Îţi place să te uiţi cum se mişcă umbrele?”

   „Mi-aduc aminte de o pădurice tânără în partea de nord a oraşului... O pădure plină de lumină... Trunchiuri subţiri de fag, cu coaja netedă... Arbuşti... Aveam vreo opt-nouă ani când, în miez de vară, mergeam cu tata la scaldă. Şi treceam de fiecare dată prin pădurice.
   Într-o zi i-a venit o idee şi s-a oprit lângă un alun. Ne-am aşezat. L-am întrebat ce are de gând să facă dar n-a vrut să-mi spună. Urma să fie o surpriză! A scos briceagul şi a tăiat o nuia nu prea groasă, din care până la urmă n-a păstrat decât un retevei de vreo cinsprezece centimetri. Cu cât rămânea mai puţin din nuia pe măsură ce o ciuntea, cu atât ceea ce avea să iasă din mâinile lui căpăta mai multă importanţă. Şi mai mult mister.
   A rămas aşezat lângă alun şi s-a aplecat... Avea un fel al lui de a se concentra, ca nimeni altul... Mişcări precise şi domoale... Mă uitam la mâinile lui calme când s-a apucat să ciocănească delicat reteveiul aşezat pe o piatră. Îl lovea cu un băţ ceva mai gros, o mică măciucă. Răsucea reteveiul încet şi totodată îl mişca dinspre un capăt spre celălalt, în aşa fel ca loviturile acelea mărunte să cadă pe toată suprafaţa. Am înţeles la ce folosea toată acea pregătire a reteveiului abia atunci când a trecut la următoarea operaţie: coaja trebuia să se dezlipească de miez, iar miezul îndepărtat. Rămânea un tub gol pe dinăuntru, un tub de coajă de alun, cum nu-mi închipuisem niciodată că s-ar putea obţine...”
   „Şi nici atunci n-ai ghicit ce voia să facă tatăl tău?”
   „Începusem, parcă, să ghicesc... Aşadar miezul era îndepărtat. Dar nu chiar tot. A tăiat din el un dop cam de un centimetru sau poate doi, şi în acelaşi timp a practicat o tăietură fină în lungul dopului. Când a băgat-o înapoi în coajă, între dop şi învelişul de scoarţă a rămas un spaţiu, o fantă îngustă... Şi atunci m-am prins în sfârşit! Urma să fie un fluier. Simplu, nu? Prin acea fantă îngustă suflai. Dar pentru ca acel capăt de fluier să poată fi băgat în gură, tata l-a subţiat practicând o scobitură cu profil curbat, dedesubt, cum ar veni. Şi în final a mai scobit trei găurele la distanţe egale, pe care să le astupi cu degetele...
   Ai practicat vreodată felaţia?”

   „Mă iei prin surprindere! Vrei să ştii chiar tot?”
   „Ai practicat-o?”

   „Ai un ton un pic cam imperativ. E ruşinos să practici felaţia?”
   „N-am spus că-i ruşinos. Doar te-am întrebat dacă ai practicat-o.”

   „Şi dacă ţi-aş răspunde că da?”
   „Sinceritate totală!”

   „Da... Mi s-a-ntâmplat.”
   „Ţi s-a-ntâmplat, sau ai practicat-o cu regularitate?”
   „Mă simt... interogată.”
   „Te rog să nu te simţi. Ai practicat-o cu regularitate, sau nu?”
   „Nu, nu cu regularitate.”
   „De ce-ai făcut-o?”
   „Pentru că... Nu, nu vreau să-ţi mai răspund.”
   „De ce?”
   „Pentru că... nu mai ai vocea aceea catifelată.”
   „Dar degajez forţă?”

   „Da.”
   „Ai practicat-o până la capăt?”
   „Cum adică până la capăt?”
   „Ştii bine ce vreau să spun.”
   „Nu, nu ştiu.”

   „Până la... ejaculare?”

   „Nu cred că are importanţă.”
   „Ba are.”

   „De ce are?... Tot vechea ta pasiune pentru amănunte?”
   „Să zicem că da.”

   „Cuplurile fac asta frecvent... Spuneai că nimic nu ne împiedică să ne bucurăm unul de altul... tocmai pentru că nu ne interesează trecutul.”
   „N-am spus că nu mă interesează trecutul.”
   „Pe mine chiar nu mă interesează trecutul tău.”
   „Spuneai că n-avem niciun fel de obligaţii unul faţă de celălalt.”
   „E-adevărat. Nu pot să te oblig să-mi răspunzi. Pot doar să te rog.”

   „Partenerele tale nu practicau felaţia?”
   „Ba da. Unele din ele.”
   „Până la... capăt?”
   „Da.”
   „Şi atunci de ce sunt eu de condamnat că am făcut-o?”
   „Deci ai făcut-o până la capăt?”

   „Da... Mi s-a-ntâmplat.

   Te atrag umbrele de pe perete?

   E ciudat că oamenii stau treji până atât de târziu... Nu?... La fel ca şi noi... Numai că noi nu stăm cu lumina aprinsă...

   Spuneai că nu-i nevoie să ne cunoaştem mai bine... Oare chiar nu-i nevoie?...

   Totuşi, vrând–nevrând ne cunoaştem mai bine... Nu crezi?

   Până la urmă ai să mă vezi şi în orgasm. Nu?

   Sau nu vrei să am orgasm?

   Nu pot să am orgasm dacă nu mă pătrunzi iarăşi.

   Sau nu mai poţi să ai erecţie... Te-am dezamăgit?

   Mi-aduc aminte de o întâmplare din liceu... Eram în clasa a zecea... Fuseserăm cu şcoala într-o excursie lungă-lungă... undeva prin vestul ţării... La un moment dat, la întoarcere, trenul s-a oprit în plin câmp, noaptea. Se întâmplase ceva pe calea ferată, dar nimeni nu ştia ce... Foarte mulţi dintre colegii mei coborâseră din vagoane. Îi auzeam cum sporovăiau şi chicoteau pe lângă trenul oprit, de-a lungul terasamentului...
   Dacă mai eşti interesat de amănunte, pot să-ţi spun că era o noapte caldă şi senină... N-am coborât din vagon... Eram prudentă de felul meu!... Dar poate că şi prudenţa se combate... în timp!... Nu râzi?... Sau poate nu mai vrei să-ţi povestesc?”
   „Ba da. Povesteşte-mi.”

   „N-am coborât decât două trepte pe scara vagonului. Am rămas cu o mână agăţată de bară. Mă uitam după colegii mei, dar la un moment dat mi-am înălţat privirea spre cer. Care era plin de stele. Şi atunci deodată s-a întâmplat ceva cu totul neaşteptat. Cineva m-a sărutat pe gură...
   Cred că ai dreptate — nu mi-a rămas în amintire niciun orgasm anume... deşi s-a întâmplat să am orgasme... tu cred că le-ai spune devastatoare... Aşa, parcă, obişnuiţi să le numiţi voi bărbaţii... Eu nu m-am simţit niciodată devastată.
   Cel care m-a sărutat atunci pe scara vagonului a fost profesorul de sport. M-a tras în sus spre el până să apuc să mă dezmeticesc şi m-a sărutat lung şi apăsat. I-am simţit sărutul ca pe o... ventuză umedă. Nu m-am simţit revoltată. Poate nici chiar dezgustată. Doar surprinsă şi... uşor dezamăgită. Era pentru prima oară când mă săruta un bărbat. Dar... ce să-ţi spun... Norocul meu a fost că mai târziu nu mi-am mai amintit de el. Şi oricum, întâmplarea nu i-am povestit-o nimănui. Tu eşti primul...
   Ăsta a fost norocul meu. Nu mi s-a făcut silă de bărbaţi. Şi nici să le primesc sperma... în adâncul meu. Ştii cum e...”

***

^*Din volumul de povestiri Visul văduvei