Marocco sau Ziua Deşertului (13)*

Arhiva recentă

♠

Lângă laptopul lui Axinte Pascal, în dreapta, se mai afla un dosar, nu prea gros, de culoare verde, pe a cărui etichetă stătea scris: ARHIVA RECENTĂ. Redactorul-şef îşi lăsase pe el telefonul mobil, iar alături, tot pe dosar, o altă legătură de chei, una mai mică, probabil de la sertarul biroului şi poate şi de la alte sertare şi uşiţe de pe undeva din această încăpere. În colţul din dreapta-sus era aplicată destul de neglijent o ştampilă vineţiu-cenuşie: CONFIDENŢIAL. Iovan împinse într-o parte, cu dosul palmei, mobilul şi legătura de chei şi deschise dosarul. Deodată o alarmă se porni să urle cu furie în toată redacţia. Privirea lui Iovan sări în tavan speriată, dar nu găsi acolo nicio cameră video, niciun senzor din aceia care sesizau mişcări suspecte. Se gândi că ar putea încerca să facă alarma să tacă ieşind în sala cea mare şi căutând sirena, undeva pe sub muchea tavanului. Nu se ridică însă de pe scaun şi rămase să îndure vacarmul. Îi trecu apoi prin minte, mai mult aşa, ca un joc al minţii, că deschiderea dosarului confidenţial fusese cauza declanşării alarmei. Ce stupid! Deodată alarma tăcu de la sine, la fel de neaşteptat cum se declanşase. În sală şi în biroul lui Pascal reverberaţia sunetului strident ce izbise pereţii îşi prelungi vigilenţa vibrantă o secundă sau două înainte de a muri. Sunetul care tocmai încetase îi aminti de alarma declanşată la benzinăria unde dispăruseră în explozie Mara şi părinţii săi, pe care îi lăsase la masa aceea din colţ când se dusese la toaletă. Nimeni nu alergase în ajutorul lor şi la întoarcerea de la toaletă el însuşi se simţise total dezorientat, neştiind încotro să-şi deplaseze scaunul, căci pe locul unde stătuseră ei nu mai rămăsese decât un gol plin de praf luminos în mişcare lentă, deasupra căruia atârna, neagră, perdeaua sfâşiată... Dar alarma de aici?... Oare de ce fusese înclinat s-o lase să urle în voie? Doar fiindcă la orice alarmă amintirea sa îi spunea că cineva, o fiinţă omenească, cel puţin una, iese întotdeauna la iveală până la urmă, ca din pământ, şi aleargă să dea o mână de ajutor?... Privirea lui Iovan se adună din gol şi coborî pe prima filă a dosarului. Pentru moment însă nu reuşi să vadă nimic acolo. Nu putu să se concentreze. Telefonul mobil şi mai ales legătura de chei lăsate pe dosar sugerau că Pascal fugise în pripă din biroul său în clipa când simţise răul Perdelelor de Lumină năvălind aici în interior. Dacă nu s-ar fi întâmplat aşa, n-ar fi lăsat el la vedere un dosar confidenţial. Dar ce anume ar fi putut să fie confidenţial într-o agenţie publică de ştiri? Păcat — îşi spuse. Fuseseră prea multe de aflat, şi erau şi acum, când nu mai foloseau la nimic...

Aşadar, dosarul verde...

Prima foaie era o copie — cum şi scria deasupra titlului — după o scrisoare expediată organizaţiei neguvernamentale Academia Indezirabililor, în care se spunea: „Considerăm că interpretarea Dvs. privind riscurile Zonei Talbot XQ, pe care Pământul, în traiectoria sa, urmează să o străbată în viitorul apropiat, sunt mult exagerate. Agenţia Spaţială Europeană estimează că sunt de aşteptat unele perturbaţii ale câmpului magnetic terestru, preponderent în stratosferă, cu unele consecinţe — minore spre medii — asupra telecomunicaţiilor şi, eventual, asupra funcţionării unor aparate şi dispozitive de interes public şi privat, cum ar fi centralele telefonice. De asemenea, A.S.E. nu poate face nicio estimare sigură asupra datei când fenomenele amintite se vor produce. Previziunile A.S.E. sunt în cea mai mare parte în concordanţă cu cele ale N.A.S.A.” Uitându-se mai bine, Iovan observă că expeditorul nu era agenţia de ştiri LANS–Delta ci Ministerul de Externe, Biroul de Presă.

Iovan trecu la foaia următoare.

Acelaşi Birou de Presă al Ministerului de Externe se adresa de astă dată agenţiei de ştiri LANS–Delta, cu sugestia de a face tot posibilul pentru a contracara ieşirile publice ale unor organizaţii neguvernamentale sau persoane fizice neautorizate în legătură cu Zona Talbot XQ, pentru a se evita crearea de situaţii de panică şi a se menaja moralul cetăţenilor.

„Avansarea datei de 23 aprilie pentru începutul aşa-ziselor fenomene ultime este lipsită de orice temei ştiinţific”, se putea citi pe următoarea foaie din dosarul verde. „O acţiune pe care Secretariatul General al Guvernului o recomandă tuturor administraţiilor locale, în ipoteza că totuşi ştirea falsă despre fenomenele ultime capătă priză la public, este să profite de Duminica Floriilor şi să dea acesteia o amploare mai mare decât în anii trecuţi: serbări religioase, câmpeneşti, sărbători ale primăverii şi ale renaşterii naturii etc., astfel ca populaţia să fie angrenată în activităţi care să sugereze că autorităţile cunosc în detaliu situaţia şi nu consideră că ar exista vreun pericol pentru cineva în perioada imediat următoare. Aceasta însă, numai dacă în ajun sau în zilele imediat premergătoare se va constata că populaţia este cu adevărat preocupată de unele evenimente nedorite în viitorul apropiat. În caz contrar, recomandăm să nu se intervină, iar activităţile curente din ziua de duminică, 23 aprilie, să fie lăsate să se desfăşoare în mod firesc.”

Soarele dimineţii lumina din plin zidul casei, şi îl scoseseră afară, la aer curat, unde îl întâmpinaseră narcisele înflorite de la marginea aleii — asta îşi aminti Iovan: să fi fost Floriile sau prima zi de Paşti? Se zdruncinase destul de tare când roţile coborâseră de pe ultima treaptă şi poate de aceea îl luase cu leşin. Sau poate că iarăşi amplificase fără voie, prosteşte, acea zdruncinătură, transformând-o, în mintea sa, într-o cădere catastrofală de pe înălţimea care veşnic îl ameninţa, aşa cum îl ameninţau multe altele. Imaginaţia sa se complăcu în acea înlănţuire care uneori îl amuza post factum, şi îl făcu să retrăiască — a câta oară? — căderea de la etaj, care îi strângea stomacul, nici nu ştia dacă din teama că nimic nu-l mai putea scăpa de zdrobirea trupului, sau fiindcă simţea cu o acuitate halucinantă, vreme de secunde bune, puterea invincibilă a gravitaţiei. Erau senzaţiile lui familiare, adevărate crize, care uneori ameninţau să devină perpetue. Şi poate de aceea îşi amintea zidul însorit de acasă, şi chiar şi umbra caisului înflorit căzând pe acel zid, în acea zi care poate că era ziua de Florii sau prima zi de Paşti, dar nu îşi amintea unde era casa. Unde? Poftim de caută prin cartierele oraşului, pustiite, caişii înfloriţi — aşteaptă până la primăvara viitoare, fiindcă acum deja se trecuseră florile — şi vezi dacă poţi găsi casa copilăriei! Iar până atunci ai la dispoziţie oricare locuinţă să te găzduiască, oricare cameră de hotel, unde trebuie să te descurci singur, doar să te serveşti cu aşternuturi noi, să te convingi pentru prima oară că oficiile de pe la hoteluri găzduiesc rezerve nelimitate de aşternuturi de pat şi feţe de pernă, pături şi toate celelalte, doar să le iei, să te serveşti singur, după pofta inimii...

Orice bucurie era însă indecentă. Şi orişice satisfacţie, la fel...

Iovan se îndreptă de spate aplecându-se peste dosarul verde. Următoarea foaie.

Mesajul era adresat agenţiei de ştiri şi venea de la Secretariatul General al Guvernului. Potrivit Comisiei de Analiză a Academiei, activarea carbonului era o teorie nu numai falsă ci şi dăunătoare. „Organizaţiei neguvernamentale Protecţia Astrală, care pretinde că deţine informaţii în sensul de mai sus, emise de o comisie europeană de experţi, condusă de un anume dr. Aston McCauley, S.G.G. îi recomandă să consulte raportul detaliat al Comisiei de Analiză a Academiei, în care se demonstrează că aşa-zisul fenomen al activării carbonului din materia organică de origine animală este un nonsens. ONG-ul respectiv se face răspunzător de panica de care va fi cuprinsă populaţia dacă aşa-zişi experţi, susţinuţi de acea organizaţie şi de altele asemenea, vor continua să dezinformeze opinia publică. Posturilor de televiziune li se recomandă să evite emisiunile având ca subiect pretinsele fenomene ultime şi activarea carbonului.”

Mai erau file destule de citit în dosarul verde de pe masa redactorului-şef Axinte Pascal, dar Iovan simţi că deocamdată era de-ajuns cât citise. Poate avea să se întoarcă în scurtă vreme.

Putea să părăsească acum agenţia — s-o lase pustie, aşa cum o găsise la venire, doar cu poza Sabinei, stingheră, pe unul din birouri şi cu dosarul ARHIVA RECENTĂ, rămas deschis pe masa redactorului-şef. De un singur lucru putea să fie sigur: că nimeni n-avea să se atingă de niciun lucru din sălile agenţiei de ştiri. În privinţa asta putea să nu-şi facă nicio grijă. Dar...

Orice bucurie era lipsită de decenţă.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (12)*

Leşin

♥

În toată şcoala făcea vâlvă cazul unei actriţe celebre care murise tăindu-şi venele de la încheieturile mâinilor cu o lamă de ras. Făcuse asta în timp ce stătea întinsă în cada umplută cu apă, şi apa se înroşise puţin câte puţin. Rămânând în clasă în timpul recreaţiei, colegii se porniseră să discute despre caz, iar interesul lor cel mare era de ce făcuse actriţa acel gest. Dezamăgire în dragoste, presupuneau cei mai mulţi. Era clar că niciunul din ei nu ştia ce înseamnă de fapt asta, dezamăgire în dragoste. A-ţi lua viaţa era de bună seamă pentru ei un act abstract, vrednic să fie comentat în articole de ziar, şi nimic mai mult. Eu însă nu m-am gândit la cauze. Cauze puteau fi multe. M-am gândit la gestul în sine. Lama de ras secţionând fibre, vene şi cartilaje, gestul refăcut mintal o dată, de două ori, repetat, mi-a făcut stomacul să se strângă dureros şi inima să mi se oprească în piept de tot atâtea ori. N-am mai suportat. M-am trezit din leşin când doamna de biologie — Doamna Ştefan — mă plesnea destul de tare cu palma peste obraz şi în jur toate privirile erau aţintite asupra mea, ochi sticloşi, speriaţi şi străini — ochii colegilor pe care îi cunoşteam, teoretic, dar acum, revenindu-mi din leşin, le redescopeream feţele necunoscute. Până şi în pielea doamnei Ştefan m-am trezit punându-mă, fără să mi-o doresc desigur, chiar în acele clipe de ieşire din leşin, şi mi-am imaginat cum capul elevului ce eram, pe nume Alexandru, se clatină moale sub lovitura prietenoasă a palmei, sfârşind prin a se trezi. Dezorientat şi pierdut — eu eram acela.

Mai apoi doctorul Uzum, alertat de părinţi în legătură cu întâmplarea de la şcoală, îmi lipea de piept pastila stetoscopului şi, aplecat peste pat, asculta cu un interes viu, privind într-o parte, dar pe faţă cu acea încordare jucăuşă pe care i-o cunoşteam, găsind în sunetul pe care îl auzea confirmarea a ceea ce bănuise, că nu era nimic de speriat. Îmi asculta inima, care bătea bine — aşa spunea. Nu dorise altceva decât să se convingă că nu-i nimic cu inima mea. În ce împrejurări mi se făcuse rău? Asculta cu o atenţie binevoitoare detaliile mele, nu prea multe, căci nu îmi făcea nicio plăcere să-mi amintesc, şi dădea din cap, continuând să privească în jos şi într-o parte, satisfăcut că da, şi în privinţa asta era exact ceea ce bănuise. Pe lume se întâmplau multe — trebuia să iau totul aşa cum este, cu detaşare, şi să nu întunec şi mai mult faptele, torturându-mă cu ajutorul imaginaţiei.

Dar parcă puteam?

Nu, nu puteam. Şi nici nu eram convins că asta era conduita cea mai bună ce trebuia să mi-o impun.

Era timpul topirii zăpezilor...

Trebuia să fac eforturi să readuc la normal amploarea puhoaielor care îmi copleşeau închipuirea, acele puhoaie născute din zăpada topită pe dealuri, pe care parcă le auzeam luând proporţii geografice şi vuind adânc şi distrugător. Asta trebuia să fac: să le readuc la mărimea lor naturală şi la învolburarea lor superficială şi jucăuşă de pâraie sezoniere. Fiindcă nu trebuia să ajung din nou la leşin. Dar până să reuşesc să mă smulg, forţa ascunsă a apelor dezlănţuite mă făcea să mă cutremur până în străfunduri imaginându-mă în plin puhoi, luat de ape, fără nicio putinţă de scăpare...

Nu îmi era foarte clar cum o nouă identitate avea să mă ajute să mă vindec şi să pot merge iarăşi. Dar dacă doctorul Uzum spunea asta, însemna că se baza el pe ceva. Nu-i ceream însă amănunte de teamă să nu-l văd pus în încurcătură. Şi odată cu încurcătura lui, speranţele mele să se prăbuşească. Se putea însă la fel de bine ca noua identitate să fi fost, în ochii lui, doar una din condiţiile cerute. El spusese cu orice preţ. Ceea ce putea presupune un anumit sacrificiu din partea mea. Dar ce fel de sacrificiu? Apoi m-am gândit că doctorul avea în vedere nu numai starea sănătăţii mele ci şi detaliile istoriei familiei mele, care ar fi fost de dorit să nu ajungă la urechile mele, influenţându-mi negativ psihicul. Asta era părerea doctorului Uzum. Eu însă aveam în cap alte nelinişti. Dacă tata nu ar fi fost prins în timp ce încerca să treacă ilegal frontiera, poate că eu nici nu m-aş fi născut. Cine ştie ce altă familie şi-ar fi întemeiat el acolo unde avea de gând să se stabilească. Pentru tatăl meu, în vremurile tinereţii sale, desigur că întrebarea era cum ar fi putut supravieţui regimului opresiv din ţară, de care auzisem şi eu. Dar despre mine ce s-ar mai fi putut spune dacă el ar fi reuşit să treacă frontiera? Că eu n-aş fi fost eu? Dar cine aş fi fost atunci? Îmi dădeam seama că întrebarea nu avea niciun răspuns: în capul cui putea să se nască întrebarea? — în niciun caz în capul meu, de vreme ce eu n-aş mai fi fost eu...

Poate că îngrijorări de felul ăsta avea în vedere doctorul Uzum atunci când îmi sugera că o nouă identitate era de presupus să-mi prindă bine.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (11)*

„Lumea e frumoasă”

♠

Pe strada Maxim Broca, în lumina scăzută şi mătăsoasă a uneia din redacţiile agenţiei de ştiri LANS–Delta, unde intră, luminiţe verzi, minuscule, se iţeau la nivelul pardoselii, ici şi colo, pe la piciorul meselor, discrete şi retractile. Asta arăta că alimentatoarele laptopurilor de pe birouri încă se mai aflau sub tensiune. Dar toate ecranele erau stinse. Cum altfel? Era totuşi un miracol că lumea încă mai primea energie, după atâtea zile. Dacă înainte de Ziua Deşertului cineva l-ar fi întrebat cât timp crede că s-ar mai produce energie dacă toate sursele de pe faţa pământului ar fi brusc lăsate în părăsire, Iovan ar fi răspuns fără ezitare: o zi, cel mult două. Şi iată că totuşi era altfel. O mică cutremurare de satisfacţie îi încălzi, nepermis, pentru a doua oară, sufletul. Ar fi trebuit să-i urmeze, în clipa următoare, o recădere în angoasa prezentului. Şi totuşi asta nu se întâmplă. Se instala de fapt, pe furiş, starea de aşteptare... În liniştea vastei încăperi, un fâşâit discret sugera că undeva, pe conducte ascunse, instalaţia de aer condiţionat încă mai pompa înăuntru aer filtrat. Izolarea de exterior i se păru pentru moment singura soluţie posibilă, trecută, prezentă şi poate chiar viitoare. Iovan privi în jur. Căni cu desene fanteziste, pisicuţe, zaruri stilizate şi tot ce era cunoscut în lumea dominată de reţelele de socializare, alături de inscripţii hazlii, rămăseseră în părăsire pe birouri, lângă sticle de cola şi de apă minerală, unele cu dopul deşurubat, din care deja de multe zile nu se mai ridica nicio bulă de gaz; chiar şi cele care de obicei rămân destul timp lipite de pereţi, după o aşteptare prea lungă se hotărâseră să se desprindă în cele din urmă din locul lor şi să se aventureze în necunoscutul din afara sticlei. TE AŞTEPT SĂ TE FACI MARE scria la baza unei căni galbene, cu majuscule, sub poza unui cap de copil. LUMEA E FRUMOASĂ scria cu roşu pe o altă cană, rămasă la distanţă de două degete de tastatura unui laptop, înconjurată de hârtii şi de tăieturi de ziar. UNUI EVENIM... se putea citi într-o margine a unei coli imprimate. Iovan dădu la o parte colile de deasupra, scoţând la iveală un titlu care îl făcu să tresară: CONTROVERSE PE MARGIMEA UNUI EVENIMENT AŞTEPTAT. Academia indezirabililor stătea scris pe antetul acelei coli, iar mai jos, în dreapta, o dată: 19 aprilie. Sub titlu însă nu urma nimic. Foaia rămăsese goală. Evenimentul aşteptat nu mai venise. Sau, cel mai probabil, nu apucase să mai fie consemnat... În proximitatea acelui birou, un copiator mare cât un dulap rămăsese cu capacul ridicat, iar la piciorul lui zăceau împrăştiate cioburile unei căni care fusese cândva albastră şi cu interiorul alb. Probabil că fusese ceai în cana aceea, fiindcă asta fac — sau făceau —, de cele mai multe ori, redactorii într-o redacţie — atunci când nu beau cafea, beau ceai. De ce însă băutorul de ceai apucase cana în loc să fugă pur şi simplu, cu mâinile goale, asta lui Iovan nu-i fu limpede. Poate că aştepta, ţinând cana în mână, să iasă din aparat copia dorită. Să fi fost oare invadat de fierbinţeală, precum oamenii de la Herculaneum, surprinşi de erupţia Vezuviului în anul 79? Cu siguranţă, nu, fiindcă nimic n-a fost ars în Ziua Deşertului. Dacă fierbinţeală a simţit băutorul de ceai, aceea trebuie să fi fost una, cumva, interioară. Şi atunci, gestul lui reflex să fi fost acela de a-şi stinge cu ceai focul interior? Perdelele de lumină probabil că nu fuseseră văzute de nimeni în această sală fără ferestre şi cu aer condiţionat. Ce simţiseră oare oamenii de aici? Poate că şi aici, la fel ca în multe alte locuri, o spaimă difuză se răspândise cu iuţeala unei isterii colective, care îţi strângea pielea de pe braţe, dând impresia că un atac terorist era iminent. Sau poate mai mult decât un atac terorist. Dar nu urmase nicio explozie. Dacă explozie ar fi fost ceea ce urmase, pentru Iovan ar fi fost, poate, ceva recognoscibil. Mai trăise asta. Dar nu, ceea ce urmase trebuie să fi fost tăcerea finală... Curiozitatea îl făcu să ducă la nas cana pe care scria cu roşu VIAŢA E FRUMOASĂ. N-avea niciun miros: viaţa fusese frumoasă cândva, dar acum nu mai avea niciun iz. De pe marginea biroului îl privea, dintr-o fotografie înrămată, sprijinită oblic de un picior, o femeie tânără, blondă, cu un zâmbet deschis şi prietenos. Mă gândesc la tine. Chiar acum! Sabina, stătea scris cu albastru pe spatele fotografiei. Iovan puse fotografia la loc şi îşi apropie faţa de ea pentru a se uita fix, cu o privire scrutătoare, în ochii acelei tinere pe care o chema Sabina. Era ciudat că printre atâtea umbre anonime de jur împrejur, ei îi cunoştea numele — doar ei. Semăna cu Mara? Poate. În definitiv menirea femeilor era — fusese — să ocrotească, să dea sau să readucă încrederea. Aşa că nu era de mirare ca, într-un fel, să se asemene toate între ele. Deşi felul în care Mara insufla încredere era mai curând prin ideea că ea însăşi era prea gingaşă şi prea inocentă ca să i se întâmple ceva rău — ei şi celor la care ea ţinea foarte mult. Şi totuşi i se întâmplase. Înainte ca Perdelele de Lumină să măture faţa pământului...

Lumina în sala cea vastă scăzu pentru o secundă, apoi îşi reveni, dar parcă nu la intensitatea dinainte. Până la urmă tot aveau să se oprească turbinele centralelor electrice: cât puteau să mai funcţioneze fără intervenţie umană? În timpul nopţilor, foarte curând, bezna avea să se instaleze, definitiv, peste tot oraşul. După care tot ce avea să mai poată face era să recurgă la expediente. Din magazine îşi va putea procura un timp baterii, dar asta numai pentru lumină. Toate aparatele electrice aveau să rămână nemişcate şi reci. Singura sa sursă de hrană avea să rămână conservele. Care la rândul lor se vor epuiza într-o bună zi. După care ce-i mai rămânea de făcut? Înapoi la agricultură şi la vânătoare? Nici măcar vânătoare, fiindcă nu mai rămăsese nimic de vânat. Doar plante. El, iubitorul de carne, avea să devină sută la sută vegetarian. Asta, după ce ultima conservă de carne va ajunge la termenul de expirare. Era o cale pe care gândul său nu trebuia să se aventureze. Deocamdată. De la lumina mătăsoasă din sediul acestei agenţii de ştiri, de la lustrul de nou inepuizabil al tuturor obiectelor şi al pieselor de mobilier din jur, păstrând încă mirosul de fabrică, până la oprirea finală, părea a fi un salt prea dureros... Dar mai persista şi spiritul jurnaliştilor de la agenţia LANS–Delta. Erau — fuseseră —, de bună seamă, tineri cu toţii, dar, ca majoritatea tinerilor angajaţi la mari companii, dependenţi de şefii maturi, se uitau unii la alţii contrariaţi şi din când în când mototoleau câte o ştire şi o aruncau la coş, dezgustaţi de ceea ce erau nu de puţine ori puşi să facă. Iovan se simţi solidar cu spiritul lor. Până la urmă însă erau cu toţii prinşi într-un joc de-a ştirile. Şi aşa era şi afară, pe piaţa de consum a ştirilor: unele erau considerate importante, altele nu. Te situai într-o tabără sau într-alta, până la un moment dat când cineva dădea semnalul răsturnărilor şi rolurile se schimbau. Nimeni nu avea intuiţia momentului cu adevărat important, când se puteau remodela vieţi şi pecetlui destine. Sau când, dincolo de orice suferinţă, destine se diluau, pe un fundal general de indiferenţă şi de neimplicare, ca în înlănţuirile de secvenţe cinematografice, când secvenţa mai veche persistă cât persistă suprapunându-se cu cea nouă, până când dispare topindu-se în cea din urmă.

Acel păianjen dintre ferestre... Iovan îşi aminti cum deschisese canaturile interioare şi pulverizase insecticid. Nu îşi amintea ce insectă fusese ţinta sa, dar cert este că nu văzuse păianjenul care, într-un colţ, jos în stânga, prinsese în mica sa plasă o muscă şi tocmai încheia operaţia de înfăşurare. Când norul de insecticid îl atinsese, păianjenul se întrerupsese brusc din strădania sa, şi în clipa următoare îşi abandonase prada şi se retrăsese un pas în sus. Cuprins de panică şi de presimţiri — aşa îl văzuse Iovan în timp ce se gândea că ceea ce făcuse era ireparabil: nu mai putea salva păianjenul, orice ar fi făcut. Unii spuneau că arahnidele sunt fiinţe inferioare, lipsite practic de orice simţire. Şi probabil că aşa era. Dar pe păianjenul pe care norul de insecticid îl atinsese în colţul ferestrei ce îl făcuse să renunţe brusc la pradă? Ceva trebuie că simţise şi el — ceva poate la fel de ireparabil cum i se păruse şi lui Iovan. Stare în care prada nu mai prezenta nicio importanţă, fiindcă oricum se terminase totul...

Dar ecusoanele? Iovan se uită în jurul meselor, la piciorul scaunelor. Ecusoanele redactorilor erau de negăsit. Dispăruseră odată cu numele lor. Şi cu ei înşişi. În schimb numele redactorului-şef al secţiei Externe era imprimat pe o carte de vizită lipită pe uşa ce dădea în biroul său, despărţit de restul sălii prin pereţi de sticlă, inclusiv uşa: Adrian Pascal.

O legătură de chei se putea vedea atârnând în broască, pe dinăuntru. În aparenţă totul fusese la vedere în agenţia LANS–Delta. Se întrebă ce căuta totuşi legătura aceea de chei în broască: Adrian Pascal obişnuia să se încuie în biroul său? Părea o absurditate să te încui într-o încăpere cu pereţi în totalitate de sticlă. Probabil că totuşi rostul legăturii în acel loc era să nu uite s-o ia cu el la sfârşitul programului, când pleca acasă. Altă explicaţie Iovan nu găsi.

Ultimele zile se scurseseră fără să lase nicio urmă aici, în interiorul aseptic al biroului redactorului-şef. Două etajere identice, de un gri întunecat şi impersonal, care imita întrucâtva fibra lemnului, stăteau aşezate la perete, îndărătul mesei. Pe rafturi puteau fi văzute, într-o ordine aproape perfectă, bibliorafturi în culori vii, teancuri cu documente încopciate care nu mai aveau nicio valoare, dosare cu coperte transparente. O transparenţă perfect inutilă. O masă de şase persoane, cu scaune, în faţa biroului şefului, alcătuind împreună un T, invita la şedinţa de redacţie. Care se vedea că nu mai avusese loc în acea zi, căci masa te întâmpina goală, reflectând în luciul ei imaculat luminile din plafon, iar scaunele rămăseseră perfect aliniate de-o parte şi de cealaltă. În mijlocul mesei, într-o vază, câteva flori se uscaseră, căzute peste buza vazei şi înnegrite, după ce în vază nu mai rămăsese nicio picătură de apă... Pe biroul redactorului-şef se putea vedea, printre alte obiecte mărunte, laptopul său deschis, un pahar cu creioane şi pixuri, un telefon mobil, un teanc de coli şi un suport cu sertăraşe pentru documente... Ce fel de om fusese Pascal? se întrebă Iovan. Când trecea prin dreptul mesei subalternului său, cel cu fotografia de pe birou, îl întreba oare ce mai face Sabina? Sau poate că fata chiar îi era cunoscută. Poate că Sabina trecea când şi când pe la agenţie şi se interesa cum mai merg treburile. Sau poate că, dimpotrivă, trecând prin dreptul biroului subalternului său, Pascal nu făcea nicio aluzie la fotografie — poate că era un tip rezervat, sau chiar rigid. Cine ştie...

De multe zile Iovan nu mai auzise cum porneşte un laptop. Acum asista cum se trezeşte din hibernare cel al lui Adrian Pascal: fâşâitul ventilatorului crescând accelerat, apoi ecranul luminându-se. Redactorul-şef, dacă ar mai fi fost prin preajmă, n-ar fi avut de ce să se crispeze la gândul că un străin îi atinge tastatura laptopului. Pentru Iovan, calculatorul nu era, acum, decât un instrument care să-i deschidă câteva ferestre spre lume şi să-l ajute să-şi facă o idee asupra situaţiei pe Glob, să afle dacă Perdelele de Lumină măturaseră toată întinderea pământului, sau dacă mai exista, poate, speranţa să fi rămas zone neatinse. Pentru asta putea să recurgă la camerele web din reţeaua EarthCam, cu care era familiarizat. Se va conecta la câteva camere din diferite puncte de pe Glob, dacă mai funcţionau. După care avea să închidă calculatorul şi să plece înapoi pe străzile unde Iraţiunea reuşise să alunge tot ce înainte i se opusese şi îşi întinsese până în cele mai ascunse cotloane puterea-i adormită...

Iată, avea în faţa ochilor una din camerele web din New York: Times Square. Iovan nu călătorise niciodată în America. Fără să se simtă atras în mod deosebit, se gândi totuşi, în treacăt, că de acum încolo nu mai exista practic nicio şansă să viziteze vreodată Times Square... La intersecţia dintre bulevardul 7 şi strada 46, braţul roşu cu alb al unei automacarale rămăsese ridicat pentru cine ştie se operaţie care se amânase sine die. Iar intersecţia era blocată de nenumărate taxiuri galbene, aproape identice între ele, îngrămădite în jurul unei dubiţe albe, pe care stătea scris We Deliver For You. Dubiţa era răsucită ca şi cum s-ar fi pregătit să dea colţul spre strada 46, dar de fapt era eşuată într-o îngrămădeală de tomberoane împinse dincolo de bordură, pe carosabil, unul din ele răsturnat. Nimeni nu se vedea trecând pe stradă. Absolut nimeni. Luminiţele continuau să lunece de jos în sus pe uriaşul M de deasupra intrării într-un restaurant McDonalds. Clipeau în mişcare şi alte lumini de la alte reclame, iar în prim-plan flutura un drapel american. În rest, strada era pustie. Nimeni şi nimic nu trecea de-a lungul bulevardului 7 — nicio maşină, niciun trecător, şi nici dincolo de semafoarele care îşi schimbau necontenit culoarea din verde în roşu şi înapoi în verde, toate urmând un program strict, la secundă. Ar fi fost o simplă poză, nemişcată, dacă nu erau semafoarele active, luminile mişcătoare ale reclamelor şi vălurelele drapelului american.

Iovan rămase minute în şir cu ochii lipiţi de acel colţ de lume depărtat: semaforul schimbându-şi luminile, drapelul american fâlfâind fără nicio speranţă. Iarăşi şi iarăşi, mereu de la capăt.

Pe masa redactorului-şef, în dreapta tastaturii, rămăsese o ceşcuţă de cafea, cu zaţul uscat pe fund. Alături, un teanc de foi tipărite la imprimantă, pe care se putea presupune că Pascal le studiase, sau urma să le studieze. „Zilele trecute — citi Iovan — s-a decis elaborarea unui plan de evitare a plăţii taxelor utilizate de companii mari, precum Google sau Apple. Vom închide toate portiţele pe care legea le face accesibile. Dacă ceea ce fac companiile multinaţionale este legal dar rezultatul este păgubos pentru bugetul statelor, atunci trebuie să schimbăm regulile, a afirmat Brian McLaurent, director în cadrul OCDE.” Iovan întoarse foaia. Pe foaia următoare citi la întâmplare într-un text tipărit de asemenea la imprimantă: „Michael Langdon a comentat o informaţie apărută în Financial Times, publicaţie care cita un oficial de la Moscova, ce a declarat că ţara sa ar putea interveni pentru protecţia etnicilor ruşi din Finlanda.” Venea la rând o foaie cu un text scurt, purtând titlul Antoine de Saint Exupéry, în care se vorbea de aducerea la suprafaţă a rămăşiţelor scriitorului pilot, prăbuşit în largul coastelor Marsiliei, la 31 iulie 1944, în sfârşit identificate fără niciun dubiu după atâţia ani de la tragedie. Identificarea — se spunea în text — a fost posibilă în urma unor teste ADN, ale căror rezultate au fost comparate cu testul ADN al unui bărbat din Lyon, care a putut dovedi prin acte că este un strănepot al scriitorului... Lui Iovan toate acestea nu-i spuneau mare lucru şi cu greu reuşi să resuscite un interes mai vechi de-al său, din vremurile de dinainte de Ziua Deşertului.

Următoarea foaie îi atrase atenţia mai ales prin titlu şi zăbovi mai mult asupra ei. Informare despre ciumă. Iovan aruncă o privire neliniştită prin peretele de sticlă, către sala redactorilor, ca şi cum s-ar fi temut să nu apară vreunul din jurnalişti şi să-l prindă citind un document atât de absurd. Se vorbea de Moartea neagră, cum fusese numită pandemia de ciumă din Europa anului 1347 şi a următorilor. Pandemia ar fi pornit din şesurile semi-deşertice ale Asiei Centrale şi, urmând Drumul Mătăsii, ar fi ajuns în Crimeea în 1346... Documentul conţinea un subtitlu: Noi ipoteze privitoare la un posibil atac terorist în plin ev mediu. Atacul ar fi fost pus la cale de Islam şi ar fi vizat Creştinismul european. Câteva corăbii italiene ar fi navigat din Marea Neagră, în al cărei bazin ciuma era deja răspândită din 1346, ajungând în final în Sicilia. Fanatici ai Islamului ar fi strecurat cu bună ştiinţă în corăbiile italieneşti şobolani purtători ai germenilor ciumei, cu intenţia de a pedepsi Creştinătatea europeană pentru cruciadele anti-musulmane şi pentru întreaga ei atitudine ostilă. Şi a fost cât pe-aci să reuşească: se estimează că până la 200 de milioane de europeni ar fi murit de pe urma pandemiei din acei ani. Ipoteza terorismului se baza pe un text recent descoperit, în care se vorbea de Orhan Bey, sultanul Imperiului Otoman, care ar fi dat ordin ca la Scutari, într-o casă de pe ţărmul Bosforului, un medic de-al său să prăsească şobolani aduşi de pe undeva din China şi să-i aibă gata pregătiţi împotriva ghiaurilor, în caz de nevoie. Informarea venea de la Centrul de Presă al Ministerului Afacerilor Externe şi se încheia cu recomandarea să fie pusă la dispoziţia presei cu toate detaliile necesare, pentru o largă difuzare.

Era — fusese — ,într-adevăr, cu secole în urmă, încă o ameninţare la adresa lumii creştine, pe care lumea creştină o ignorase...

Pentru prima oară în acea zi Iovan simţi oboseala. Şi în acel loc care îi aparţinuse unui străin cu o poziţie privilegiată în secţia Ştiri Externe îşi puse ambele braţe pe masă şi îşi sprijini fruntea de antebraţ. Auzi ticăitul ceasului său cu secundar central, de care...

♣

... aproape că uitase în ultimele zile. Ce însemnătate mai avea ora? Ce însemnătate mai avea ziua din săptămână? Azi, spre exemplu, ce era? Joi? Vineri? Duminică dimineaţa era slujba la biserică şi se aprindeau lumânări. Era un joc mintal pe care Iovan îl practicase de atâtea ori: dacă un cuvânt sau un gând îi venea în minte, pe ce cale, prin ce înlănţuire sau asociere de cuvinte sau de gânduri a ajuns la el? Se aprindeau lumânări la biserică dar se aprindeau şi focurile de iarbă uscată, toamna, după ce mureau ierburile şi frunzele, şi se aprindeau vreascurile sub straturi de frunze umede, pentru a scoate cât mai mult fum. Căci fumul ajuta, şi ajutase dintotdeauna, la apărarea împotriva molimelor. Oamenii trebuiau să facă ceva pentru a se proteja. Cei bolnavi aveau în priviri flăcări, muribunde dar nu mai puţin nimicitoare cu puterea lor de a-i molipsi pe cei sănătoşi. Toţi erau convinşi de asta. Aşa că primul lucru pe care cei sănătoşi trebuiau să-l facă era să evite cu orice preţ privirile ciumaţilor. Prin acele priviri venea contaminarea. Dar dacă totuşi ciuma era pedeapsă de la Dumnezeu, oamenii trebuiau să arate că înţeleg să se pocăiască şi să încerce să-şi spele păcatele, să se purifice. Or, ce purifica mai bine decât focul? Din păcate însă, nimic nu putea rămâne viu acolo unde mistuia focul. De aceea încercau să-l înlocuiască cu fumul. Şi de aceea coloanele de fum se înălţau pe tot întinsul Europei bântuite, ascunzând vederii case, uliţe, oboare, crânguri, pieţe. Oamenii ieşeau ca nişte arătări înspăimântate din fum, hălăduiau prin târguri, şi la fel de înspăimântaţi dispăreau iarăşi în fum. Sau, în încercarea de a se adăposti, câte unul se găsea să coboare într-un subsol, unde trăgea nădejde să nu-l fi văzut nimeni intrând. Fiindcă dacă l-ar fi văzut, ar fi putut foarte lesne să-l ia drept ciumat şi să-i pecetluiască acolo mormântul bătându-i uşa şi ferestrele în cuie. Căci despre întrajutorare abia dacă mai putea fi vorba în acele zile de groază, când toţi cei sănătoşi fugeau de la primul semn de cei atinşi de boală, ajungând până acolo încât părinţii îşi părăseau copiii în agonie, doar să scape cu viaţă.

♠

Iată o altă cameră web, din America de Sud: São Paulo. Iovan şedea în continuare la masa din biroul redactorului-şef al secţiei Ştiri Externe, sub lumina puternică ce venea din plafon. Pe ecran i se deschise în faţa ochilor o perspectivă asupra celei mai importante artere din oraşul sud-american, bulevardului Paulista. Un fluviu de maşini care îşi oprise curgerea se întindea cât vedeai cu ochii. Ai fi zis că opriseră la semafor, şi urmau să se pună în mişcare dintr-o clipă într-alta. Iovan observă însă, privind mai atent, că aproape toate maşinile aveau — şi aici — uşile larg deschise. Oamenii încercaseră să scape cu viaţă când simţiseră că ceva rău începe să se scurgă din înălţimi şi se prăbuşeşte în tăcere rostogolindu-le viaţa. Nu, nu se clintea nimic în imaginea aceea, totuşi vie: peste fluviul de maşini, unde predomina albul, ici şi colo, prin spaţiile strâmte dintre clădirile înalte, cădea lumina albă a unei dimineţi sud-americane. O trecere de pietoni, în prim-plan, rămăsese neocupată de maşini, semn că în momentul acela toate erau oprite la roşul semaforului. Rămăseseră de bună seamă goale şi abandonate ore în şir, până când se aprinseseră, la căderea serii, luminile străzii, şi ele tot acolo erau, la fel ca şi acum, în clipa când Iovan le vedea pe ecran; apoi venise miezul nopţii, apoi orele târzii din noapte, geana zorilor... Se succedaseră zile şi nopţi... Vântul se juca acum nepăsător cu frunzele copacilor. Dacă îţi încordai auzul le puteai auzi foşnetul, ca o speranţă care s-a îndepărtat.

În Australia era noapte. Luminiţele de pe o esplanadă se oglindeau în mare, la Sidney. Niciuna nu se clintea din loc. Doar valurile legănau uşor reflexele luminilor de pe mal. Un far clipea rar şi constant undeva la un capăt de promontoriu, cu o lumină roşiatică.

Mai era ceva de văzut şi de cercetat pe întinsul Planetei?

Poate că nu. Dar inima se agăţa tremurând de orice detaliu, de orice zonă umbrită sau încă neexplorată, păstrându-şi o rezervă pentru cine ştie ce surpriză viitoare. Dincolo de pământurile şi de mările de unde camerele web transmiteau la cerere imagini în direct la orice oră din zi şi din noapte, poate că mai rămâneau alte pământuri şi alte mări pe care hărţile cartografilor chiţibuşari puteau să dezvăluie detalii nebănuite.

Iovan se pregătea să părăsească încăperea redacţiei Ştiri Externe a agenţiei de ştiri LANS–Delta.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (10)*

Neîncredere în mişcare

♠

În locul acela de pe bulevardul Magheru fusese pe vremuri un grilaj la marginea trotuarului, de care Iovan se împiedicase şi în cădere îşi scrântise glezna la scurt timp după sosirea în Bucureşti... Aici, la parterul blocului Aro, fusese cu mulţi ani în urmă un bufet expres, unde îţi spălai singur paharul de bere sau de limonadă, folosit de alt client şi lăsat pe masă. Îl apăsai cu gura în jos într-o scobitură rotundă, ca un piston găurit, cu arc dedesubt, care se lăsa în jos sub apăsare şi prin găurele ţâşneau mici jeturi de apă... Apoi se deschisese acolo un magazin de confecţii de lux, unde Iovan, ori de câte ori trecea prin dreptul lui, nu vedea niciun client înăuntru. Doi paşi mai încolo, pe strada Arthur Verona se afla biserica anglicană căreia, în anii regimului comunist, foarte puţini îi călcaseră pragul. Strada Arthur Verona, pe care de obicei stăteau parcate multe maşini, era acum blocată de altele care, nemaiapucând să iasă în bulevardul Magheru, rămăseseră în mijlocul străzii, cu uşile, la fel ca peste tot, lăsate larg deschise.

Nimeni nu venea dinspre biserica anglicană, nimeni dinspre Grădina Icoanei. Întreaga mulţime a locuitorilor din partea asta a oraşului se putea presupune că plecase la o mare întrunire populară, cine ştie unde. Nu se făcea însă auzit dintr-acolo, venind peste clădiri, nicio frântură de sunet. Doar vântul trecând prin împletitura de nuiele a Arcei lui Noe din faţa librăriei Cărtureşti, din care, alături de alte animale luate sub ocrotirea bătrânului Patriarh, se înălţa, lung, inocent şi neajutorat, gâtul girafei.

Cu inima strânsă, Iovan părăsi trotuarul şi ieşi în mijlocul bulevardului. La intersecţia cu strada George Enescu ai fi zis că maşinile aşteaptă şi acum la semafor, dacă n-ar fi fost portierele deschise la cele mai multe din ele. Stătu şi se uită prosteşte la semafor, urmărind schimbarea culorii de la roşu la verde şi apoi, de nenumărate ori, până la obsesie, succesiunea verde-roşu, roşu-verde. Una din ultimele maşini din şir o lovise pe cea de pe banda alăturată. Şi asta se întâmplase cu cine ştie câte zile în urmă. Nimerise portiera din faţă, de pe partea opusă şoferului. Portiera se îndoise în partea de jos, iar din deschizătura formată alunecase, se scursese, afară pe asfalt un obiect negru şi plat: covoraşul de cauciuc de pe podeaua automobilului. Fără doar şi poate în momentul acela, prin preajmă nu se mai aflase niciun agent de circulaţie. Covoraşul de cauciuc zăcea pe asfalt, doar cu un colţ îndoit, sus, de pragul uşii.

S-ar fi putut spune că se instaurase cu câteva zile în urmă indiferenţa cosmică, pe care toţi presimţeau că e gata să se întindă peste tot universul la cel mai mic semn de neîncredere în mişcare şi în schimbare. Neputinţa şi abandonul pecetluiseră lumea.

Într-un fel, era întocmai ca într-unul din visele lui Iovan, repetat obsesiv, când nimic nu se punea în mişcare şi nimic nu funcţiona, iar el se simţea frustrat de ineficienţa automobilului său, care nu mai răspundea la nicio comandă. Apăsa pedala acceleraţiei şi auzea undeva în interior motorul ambalându-se disperat, fără ca maşina să se clintească din loc. Era atât de copleşitoare şi de definitivă nemişcarea încât rămânea pe scaun paralizat, fără să-i treacă prin minte să se dea jos şi să încerce să împingă automobilul de la spate, doar-doar o reuşi să-l scoată din punctul mort.

Se trezea, dar starea de veghe nu-i aducea uşurarea aşteptată. Se întreba uneori dacă trezirea din vis era cu adevărat obligatorie. Nemişcarea putea să dureze la nesfârşit...

...întocmai ca acum.

Dincolo de intersecţia cu strada Arthur Verona era farmacia Magheru, pe vremuri una din cele mai căutate din Bucureşti. Uşa vopsită în verde rămăsese larg deschisă. Iovan nu trecuse niciodată dincolo de o tejghea, nu intrase în niciunul din oficiile acelea pe cât de dosnice pe atât de viu luminate, de unde le vedea pe farmaciste ieşind pentru a-i servi pe clienţii sosiţi la ghişeu. Acum nimic nu-l mai oprea s-o facă. Doar un sentiment de jenă, pe care însă îl putea învinge. Iovan se strecură pe lângă tejghea şi pătrunse prin cadrul unei uşi deschise într-o încăpere dominată de dulapuri compartimentate, cu foarte multe uşiţe. O somaţie tăioasă cum că accesul clienţilor era interzis în acest spaţiu ar fi putut veni oricând din partea unei voci învestite cu autoritate de pază în această farmacie; la fel ca în oricare alta; o nălucire greu de înlăturat.

În visele sale Iovan nu era niciodată cel ce fura ci cel ce era furat şi aproape întotdeauna era lipsit de orice posibilitate să se apere sau să riposteze. Cineva se ascundea după automatul pentru cărţi de joc şi, profitând de semnificaţiile multiple ale cărţilor, era pus pe jucat feste necuviincioase. Automatul arăta ca un turnuleţ de înălţimea unui stat de om, cu toate cărţile, începând de la as şi terminând cu regele, înşirate pe înălţime, ca o coloană cu toate cele patru culori, iar în dreptul fiecărei figuri era afişat preţul şi un buton cu care puteai să optezi. Pentru plata cărţii dorite aveai la dispoziţie fie o fantă pentru bancnote, fie una pentru monede. Iar semnificaţia cărţii cerute o primeai pe o notiţă împreună cu cartea de joc. Nenorocirea era că o mână ticăloasă putea oricând să apară dindărătul turnuleţului-automat şi să fie mai rapidă decât tine, deposedându-te cu neruşinare de cartea solicitată.

Iovan se întoarse în încăperea dinspre stradă. Unele medicamente nu se aflau în sertăraşe ci stăteau expuse direct pe rafturi de sticlă — cutiuţe şi flacoane ale căror denumiri îi erau în cea mai mare parte necunoscute. Oricare medicament, chiar şi cele mai binefăcătoare, nu se putea să nu-ţi afecteze ficatul — asta i-o spusese cândva o farmacistă în vârstă, care avea aerul că trecuse prin toate experienţele vieţii, învăţase câte ceva din fiecare şi găsise în final că precauţiile sunt îndeobşte inutile. Pentru Iovan asta era una din acele mărunte amintiri despre care te întrebai de ce s-au păstrat. Acum venea timpul să vezi cum poţi să te descurci într-o lume fără farmacişti şi fără medici. Îşi aminti cum doctorul Uzum se apleca peste el în timp ce stătea lungit în pat, nu înainte de a-şi lăsa gentuţa cu trusa medicală, undeva în apropiere, pe un colţ de masă, de care îşi amintea vag. Pe vremea aceea probabil că doctorul încă nu începuse să-i vorbească de o nouă identitate. Colţul acela de masă se lumina pentru o clipă ca un spot luminos pe rampa întunecată a amneziei sale, dar nu reuşea să cuprindă un spaţiu mai larg din încăperea unde se presupunea că doctorul Uzum se ocupa de el. O nouă identitate?...

Un gând consolator — care nu era neapărat o noutate în cugetul său — venea să se instaleze, aici în farmacie, cu mai multă pregnanţă decât altădată: ideea că printr-un act voluntar puteai oricând scăpa de corvoada zilelor dacă avea să se dovedească prea greu de îndurat. Toate sertăraşele tuturor dulapurilor din toate farmaciile îi stăteau la dispoziţie, la orice oră din zi şi din noapte. Ca şi cum cineva, o fiinţă fără identitate şi fără voinţă, dar atotputernică precum Dumnezeu, rătăcise pe undeva cheiţele de la sertăraşe, încât nimeni nu mai găsea nimic, nimeni din mulţimea acum plecată la întrunirea populară nu se putea apăra, la întoarcere, şi nici n-avea vreun motiv să se apere...

Oare la noapte aveau să se aprindă luminile pe străzi?

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Vânzătorul de artificii*

Visele de dimineaţă totdeauna ţi le aminteşti cel mai bine. Cum e cel pe care tocmai l-am visat.
   (Să-l scriu repede, până nu se risipeşte!)
   Trebuia să cumpăr nişte artificii pentru o neprecizată ocazie festivă. Vânzătorul avea undeva în stradă (sau poate nu în stradă ci pe un coridor, dar cu multă lume în jur) o măsuţă cu artificii de vânzare. Am ales unul singur dar mare, care costa 18 lei. Arăta ca un beţigaş, destul de gros, de un verde spălăcit. Aveam o mână ocupată şi de aceea am scos portmoneul, unde aveam o mulţime de monede strălucitoare, de diferite mărimi, pe care, cu mâna liberă, i le-am răsturnat pe o margine de masă, rugându-l să-şi aleagă singur monedele pentru plata cuvenită. În jurul măsuţei stăteau mulţi gură-cască. Vânzătorul apucase să-mi pregătească restul pentru cazul când i-aş fi plătit cu hârtii dar, văzând monedele, a băgat hârtiile la loc în buzunar. Avea un fecioraş pe lângă el, care a întins numaidecât mâna, să ajute la alegerea monedelor, alegându-le pe cele mai mici. Tatăl însă l-a oprit, spunându-i:
   — Lasă, tu nu te băga. (I-a fost teamă că fecioraşul îşi va opri câţiva bănuţi pentru el.)
   Am avut un moment de neatenţie, iar când m-am uitat din nou la masă, monedele rămase după reţinerea costului artificiului erau aliniate, la vedere pentru a le lua înapoi, iar cele pentru plată dispăruseră. Erau toate monede de mărime mijlocie şi m-am gândit că cele foarte mici nu se mai vedeau, ceea ce putea să însemne că totuşi acestea, cele pe care le atinsese copilul, fuseseră totuşi sustrase de acesta. Nu i-am reproşat totuşi nimic vânzătorului.
   Acum, că tranzacţia era încheiată, omul, ştiind că sunt scriitor, mi-a spus, cu o mină câte se poate de serioasă:
   — Atunci când scrieţi (sau poate a spus „povestiţi”) ceva, unde vreţi să ajungeţi?
   Deoarece întrebarea, neaşteptată, mi s-a părut de bun-simţ, am rămas pe gânduri câteva clipe ca să-i pot da un răspuns cât mai potrivit.
   — Când scrii (sau poate am spus „povesteşti”) ceva — dacă îţi reuşeşte; fiindcă dacă nu-ţi reuşeşte, n-am făcut nimica — deci dacă îţi reuşeşte, înseamnă c-a izbândit talentul. Nu se pune problema să ajungi undeva.
   Cuvântul „izbândit” l-am socotit unul cu greutate. După care m-am întors şi am plecat. În timp ce mă întorceam m-am întrebat dacă să-i spun sau nu un cuvânt de rămas-bun. Am hotărât însă că aşa, fără niciun rămas-bun, spusele mele sunt mai de efect, aşa că n-am mai adăugat nimic.
   Şi m-am trezit.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou
Publicat şi în Vatra, 7–8 2017

Marocco sau Ziua Deşertului (9)*

Mara

Oricât ar părea de neverosimil, pe la zece ani mi-a venit în minte un gând: într-o bună zi, când mi-o veni sorocul, mă voi însura şi eu, la fel ca toţi băieţii de-o seamă cu mine. Soţia mea — mă rog, viitoarea mea soţie — poate că abia acum a venit pe lume. Sau urmează să vină dintr-o clipă într-alta. Că doar e lucru ştiut: soţiile sunt totdeauna mai tinere decât soţii lor. Iar o diferenţă de zece ani era cât se poate de potrivită judecând după cuplurile din familia mea, inclusiv după părinţi.

Cu multe calităţi avea să fie binecuvântată viitoarea mea soţie, dar principala ei calitate avea să fie aceea de a arăta înţelegere şi de a mă accepta aşa cum sunt. Sau poate chiar, cine ştie, să fie înzestrată cu puteri magice, care să nu fie vizibile ci să iasă la iveală la momentul potrivit, tot aşa cum o zână face uz de beţişorul ei fermecat şi intervine când nici nu te aştepţi în destinul celor oropsiţi, schimbând cu o simplă vrajă răul în bine. Da, ştiam şi numele viitoarei mele soţii. Avea s-o cheme Mara. Ei bine, Mara avea să fie graţioasă, cu cârlionţi peste fruntea frumos arcuită, avea să fie veselă, cu ochi râzători şi foarte-foarte prietenoasă. Subţirică şi fragilă numai în aparenţă, bagheta ei fermecată nici nu stătea la vedere. Mara avea un alt fel de baghetă fermecată. Mara avea doar să mă aţintească cu privirea ei prietenoasă şi totodată intensă, avea să mă privească de aproape şi doar cu gândul avea să-mi insufle puteri nebănuite. Nu, ea n-avea să-mi spună Ridică-te şi umblă! Genul ăsta de cuvinte răsuflate nu îmi era pe plac. Eu n-aveam nevoie să mă ridic din scaun ca să fiu puternic. Fiindcă ea, Mara, avea să facă din scaunul meu pe rotile unul fermecat, care avea să mă poarte peste tot în lume, pe drumuri oricât de anevoioase şi oricât de lungi, învingând oricâte obstacole, cu o forţă care avea să stârnească uimire şi admiraţie. Iar celor în suferinţă, sau neputincioşi, sau neîncrezători, aveam la rândul meu să le aduc alinare, aveam să-i ajut să uite de năpastă şi de trecutul lor plin de umilinţe, redându-le încrederea în sine.

Dar despre asta nu discutasem şi nici n-aveam să discut vreodată cu mama sau cu vreunul din prietenii mei. Sau cu doctorul Uzum. Nu, nici cu el. Avea să rămână pentru totdeauna secretul meu. Unul din secretele mele.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (8)*

Ploaia

Chioşcul de ziare de la gura de metrou rămăsese deschis. O pală de vânt animă pentru o clipă sau două colţurile ziarelor împăturite în două, fixate cu cleme galbene de plastic pe panoul de placaj aşezat pe trotuar, lângă peretele chioşcului. Câteva nopţi ziarele şi le petrecuseră afară în stradă, se umeziseră şi apoi se uscaseră succesiv, de mai multe ori, aşa că acum nu mai arătau deloc proaspete. Deschise uşa laterală şi aruncă o privire înăuntru. Pe podea zăceau câteva teancuri voluminoase de ziare rămase nedespachetate, legate cu sfoară. Pe panou, ultimele ziare expuse purtau data de 23 aprilie. Adevărul anunţa pe prima pagină o investiţie în România, stabilită pentru a doua parte a anului, a companiei americane John Deere: care fabrică maşini agricole. Fotografia de sub titlu înfăţişa o maşină de semănat vopsită în binecunoscutele culori verde şi galben. Iovan desprinse ziarul de pe panou şi îl despături. O lumină vie îi trecu pe neaşteptate peste faţă, făcându-i inima să bată cu putere. Înălţându-şi iute privirea, apucă să vadă un geam mişcat de vânt, mutând o rază de soare dinspre faţa lui către un unghi mort la unul din etajele superioare ale blocului Leonida. Un timp rămase cu privirea pierdută către şirurile de ferestre de sus, aşteptând ca bătăile inimii să i se domolească. În ziar, un alt articol anunţa înlocuirea ministrului economiei începând de luni 24 aprilie — şi dădea două nume de care Iovan nu auzise. Nu era nicio ştire pe nicăieri despre ceea ce el numise în gând Ziua Deşertului, şi nici că ar fi existat temeri din partea autorităţilor, pentru viitorul apropiat, în această privinţă. Niciunul din ziarele expuse nu conţinea aşa ceva. Şi nicio ştire nu venea din lumea largă. Perdelele de lumină dănţuiseră oare în acea zi, sau în acele zile, peste întreg Pământul? Sau numai peste acest colţ de lume? Şi cât de adânc pătrunseseră prin cele mai ascunse cotloane construite de om, insinuându-se în profunzimea ţesuturilor şi arzând tot ce era viaţă animală?

Nimic nu mai împiedica pătrunderea în oricare clădire unde până acum câteva zile accesul era interzis. Iovan se sperie el însuşi de tresărirea de libertate neîngrădită pe care acest gând i-o aprinse într-un colţişor ascuns din adâncul cugetului. Il me dit des mots d’amour, Des mots des tous les jours — brusc îi cântă în minte, răsunător, un gând muzical pe care el se grăbi, cu ruşine, să-l înăbuşească, pentru a nu-i cuceri mai mult decât se cuvenea din spaţiul vital al fiinţei sale. Ruşine, Iovan! rosti cu glas tare, pentru prima oară în ultimele zile de când... Şi glasul îi sună straniu. Poate că undeva mai rămăseseră fiinţe omeneşti — oricine în locul lui ar fi făcut orice să afle. Poate că nişte americani, sau nişte ruşi, se aflau undeva în spaţiu, în misiune pe o staţie orbitală, şi acum vedeau cu îngrijorare cum în zona umbrită din noapte a Globului, nu se mai aprindea puzderia de luminiţe care le erau familiare, ci doar o mică parte din ele, cele care se aprindeau automat pe străzi la lăsarea întunericului. Şi nimeni nu le mai răspundea astronauţilor la apel. Se întrebau, poate, cum aveau să revină pe Pământ fără niciun ajutor din partea Centrului Spaţial de la sol. Dar poate că nu mai trăia nimeni nici în spaţiu, poate că perdelele de lumină uciseseră tot până la înălţimi galactice. Iovan se gândi la cerul negru, înstelat, ca şi cum ar fi fost o amintire din copilărie.

Când începu să plouă, apa se adună în băltoace, pe trotuar şi pe carosabil, printre maşini încremenite, şi inima i se strânse de dor când văzu, în lumina zilei, cercurile pe care le stârneau picăturile întretăindu-se şi, mai apoi, după ce ploaia stătu, aceleaşi băltoace, acum netulburate de picăturile ploii sau de vreo boare, oglindind cu fidelitate albul norilor şi petice de cer albastru. Amintirea unui miros familiar se înfiripă în sufletul său, acela al postavului ud de ploaie, al cuiva drag care se întorcea acasă fără umbrelă, sau pur şi simplu îl însoţea pe străzi şi făcea haz de mersul prin ploaie, fără umbrelă.

Trebuia, neapărat şi urgent, să caute agenţia de ştiri LANS–Delta de pe strada Maxim Boca. Trebuia să afle.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică

Marocco sau Ziua Deşertului (7)*

Călătorie pe Planeta Roşie

La una din puţinele mele cărţi ţineam mai mult decât la celelalte. Era Călătorie pe Planeta Roşie, o carte ilustrată, cu file foarte tari şi foarte lucioase şi care, din această cauză, nici nu se ferfeniţise, aşa cum se întâmplase cu altele. Atunci când nu jucam marocco, îmi petreceam ore întregi răsfoindu-o şi mai ales cufundându-mă în detaliile pozelor. Rezistam eroic cu ochii deschişi la acel adormitor galben-roşcat al necuprinsei întinderi marţiene, care era şi ea un deşert, la fel cum vedeam în închipuire Sahara. Numai că deşertul de pe Marte îl cunoşteam mult mai bine întrucât avea o istorie, aşa cum reieşea din Călătorie pe Planeta Roşie, şi o mulţime de repere stabile, pe care le treceam în revistă iarăşi şi iarăşi, fără să ostenesc. Era printre ele Muntele Olimp, a cărui înălţime, de douăzeci şi doi de kilometri, punea la grea încercare puterea mea de imaginaţie atunci când încercam în minte o comparaţie cu cele mai înalte piscuri ale Carpaţilor. De aproape zece ori mai înalt decât Negoiul? Sau Moldoveanul? De aproape trei ori mai înalt decât Everestul? Să tot urci, să tot urci, mereu cu gândul la un trecut când toate apele planetei s-au evaporat. Nu însă fără să lase urme... Să hoinăreşti pe funduri de mare, pe albii de fluvii secate, în lungul uriaşelor canioane de la sud de Ecuatorul marţian, cum erau Marineris sau Hebes, să vezi cum umbrele înserării coboară treptat în josul viroagelor suprapuse, aidoma crengilor unor arbori desfrunziţi şi uscaţi de milioane de ani, răsturnaţi cu coroanele în jos, răsfiraţi în evantai în golfuri mari cât continentele, pe fundul cărora dormitează mări alburii de piatră, brăzdate de valuri încremenite pentru totdeauna.

Scrutam avid deşertul acela roş-gălbui presărat cu pistrui mortali purtând amprenta uriaşei indiferenţe cu care pietre astrale izbiseră de-a lungul miliardelor de ani deşertul marţian, căzând fără nicio noimă din adâncul şi negrul cer intergalactic. Craterele! Miile de cratere răspândite pe toată faţa planetei, mai mari şi mai mici, distanţate între ele sau întretăiate, unele chiar aproape suprapuse. Un pustiu frământat şi nesfârşit, asta era planeta Marte. Iar de n-ar fi fost să fie chiar pustiu, nimeni de pe faţa lui n-ar fi avut nicio şansă să se salveze de la nimicire, fie că putea umbla pe propriile-i picioare, fie că nu. Făcând în gând un calcul sumar, ajungeam la concluzia că zece mii de ani, să zicem, ar fi putut să treacă între două căderi de asteroizi. Zece mii de ani, pe care nu era nimeni să-i aştepte cu nelinişte în suflet. Şi dacă nimeni nu-i aştepta, puteau să treacă incredibil de repede. Asta simţeam, în străfulgerări confuze şi neliniştitoare. Apoi mi se năzărea că oricum puteau să treacă repede zece mii de ani, de la o civilizaţie la alta, şi nimeni să nu îşi mai amintească de vreo catastrofă astrală din trecut, astfel ca ea să poată lovi din nou, în fiecare clipă, pe neaşteptate. Dacă Marte purta cu el pe orbită acele semne ale dezastrelor, nenumărate, de ce ar fi fost Pământul ferit? O dată la zece mii de ani? Sau poate mai des? Ceea ce mă îngrozea cu adevărat era că totul stătea sub zodia întâmplării. Nu mă gândeam la Dumnezeu. În imaginaţia mea, un colos lipsit de ochi, de simţuri, şi foarte probabil fără cap, dar dispunând de o putere colosală, tot numai piept, grumaz şi muşchi, n-avea, stând deasupra Lumii, nimic în vedere, niciun plan, niciun scop, atunci când punea în mişcare Biliardul Universului. Nimic nu mai conta, sănătatea mea, care mă preocupa atât de mult, cea mai mare parte a timpului, nu mai conta, era un mic amănunt faţă de tot ce se întâmplase de-a lungul mileniilor şi urma să se întâmple de acum încolo, în mileniile viitoare.

Cobora înserarea şi umbrele ei intrau plutind pe fereastră şi îmblânzeau tot ce mă înconjura.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică

Marocco sau Ziua Deşertului (6)*

Dorinţă de ură şi de răzbunare

Tocmai ieşise din cabina pentru persoane cu dizabilităţi a toaletei, trecu prin dreptul chiuvetelor şi se pregătea să treacă pragul uşii ce dădea în coridor, când explozia îi repezi tocul uşii în umăr şi podeaua îi fugi de sub roţi ca într-o sumbră presimţire împlinită. Aerul îi vibră în faţă, pe lângă urechi, surd şi indiferent, şi inima i se strânse în adânc. Ieşi în neştire pe coridor, întoarse tremurând spre uşa ce dădea în sala bufetului, unde trebuiau să fi fost Mara şi părinţii săi. Undeva deasupra uşii, în interior, o alarmă se pornise să urle şi în acelaşi timp lui Iovan i se năzări că aude şi mobilul său sunând de pe altă lume, undeva în adâncul buzunarului de la pantaloni. Trecu prin uşă în sala devastată de explozie, unde nimic nu mai rămăsese din colţul unde şezuseră ei. Nu mai era nici masa, nu mai erau nici scaunele, doar colţul tavanului, acum înclinat deasupra locului unde stătuseră la masă, ramele strâmbate ale ferestrelor, şi o zdreanţă de perdea atârnând grea de praf. Alarma continua să urle disperată deasupra capului. Nu se întâmpla nimic, nimeni nu alerga într-ajutor, nimeni nu venea să cerceteze dacă se mai putea face ceva. Telefonul continua să sune adânc în buzunar, iar când îl scoase şi îşi aruncă privirea pe ecran, văzu numele MARA şi nimic altceva, nicio altă lămurire, doar că Mara îl suna nu se ştie de unde, să-l liniştească, poate, că ei nu fuseseră acolo unde îi lăsase când plecase la toaletă. Cu tremur în suflet apăsă pe buton făcând apelul să înceteze, şi duse telefonul la ureche. Nu-l suna nimeni? Nimeni? Pe ecran se încăpăţâna să rămână numele MARA. Veneau doar sunete slabe, ca şi cum în locul de unde pornea apelul nişte buşteni trosneau în foc, iar peste ei, acolo, plutea neliniştea şi necunoscutul.

— Aţi pierdut pe cineva?

Pierdut?

Înălţă capul spre un străin care venise nu se ştie de unde. Era de neînţeles, dar omul dorea să ştie, şi insista.

— Soţia?

Era curios şi voia să afle.

La radio, tot drumul, până coborâseră la benzinărie, vorbiseră de terorism şi de atacatori sinucigaşi. Schimbai postul şi tot de atentate auzeai. Pentru sinucigaşi atacurile teroriste nu erau decât ură şi calcul.

Iovan se simţi pe sine aşezat pe locul din miezul exploziei ce venea într-o clipă. Cum era? O respiraţie uriaşă, mâniată din senin, o tuse fierbinte, din adâncul materiei.

Nu era decât calcul şi ură.

Venea un timp când li se îndeplinea tuturor dorinţa de ură şi de răzbunare. Şi pătimeau toţi.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică

Cerul și apa

(lui Luciano Maia)

Notaţii literare (XIV)

„Expresivitate” cu orice preţ

De dragul elaborării frazei — cu singurul scop de a deveni mai puţin accesibilă (i.e. mai elaborată, mai inteligentă!)... Iată un exemplu — chiar dacă nu dintr-o operă de ficţiune — din B.–H. Lévy (Barbaria cu chip uman): „Mă gândesc la acel fragment (...) unde el observă că, dacă revoluţia este imposibilă în Germania, este pentru că lipseşte acolo agentul istoric care ar ţine-o în braţe la botez (s. mea) (...)”!

Ficţiunea ca defulare

Sunt scriitor — să zicem —, dar ţine totodată de responsabilitatea mea civică să iau atitudine în chestiunile importante ale cetăţii. De pildă mă intrigă modul cum guvernanţii ascund de comunitate anumite ameninţări la adresa securităţii acesteia, cu (sau fără) implicarea unor personalităţi politice de notorietate. Îmi propun deci să scriu un eseu... Mă documentez, fac note, meditez, concep abordări diverse, dar nu mă pot hotărî să purced la scrierea eseului. De ce? Fie pentru că îmi scapă jocul complicat al argumentelor pro şi contra — jocul consecinţelor; fie respectivul fenomen social mi se pare nepotrivit a fi abordat de o manieră directă: disecându-l, e posibil să rănesc orgolii; ceea ce nu îmi doresc cu orice preţ. Iar în plan practic, risc să nu ajung la niciun rezultat.

Pe de altă parte, subiectul s-ar preta la o tratare literară. Oarecum depersonalizat, subiectul, tratat literar, mă scuteşte de povara soluţiilor şi îmi oferă satisfacţii estetice. Rămân — ca orice scriitor care se respectă — doar cu responsabilitatea întrebărilor; ceea ce e o povară mai uşor de suportat. Rezultatul? Opera împlinită, başca detensionarea „pulsiunilor” civice!

Alternativă: îmi aleg fenomenul social de la bun început doar ca fundal, abstract, şi îmi reamintesc că arta, în particular ficţiunea, este autonomă, nu are nevoie de adjuvantul implicării civice, dimpotrivă, civismul distorsionează mesajul estetic. Salahori civici să fie alţii!

Desfid pe oricine să se încumete să aleagă între cele două căi.

Recomandări neonorate

Mi se întâmplă — şi nu foarte rar —, atunci când am „recomandări” solide despre critici, să citesc comentarii literare despre opere de ficţiune pe care încă nu le-am citit, de regulă ale unor autori reputaţi. De cele mai multe ori, comentariile respective sunt de-ajuns de meşteşugit concepute, de-ajuns de inteligent scrutătoare, de-ajuns de spumoase uneori, pentru a-mi face o idee mai mult decât favorabilă despre scrierile comentate. Atât de favorabilă încât, odată acestea citite, să mi se întâmple să fiu (oarecum) dezamăgit. În compensaţie, rămân cu plăcerea comentariilor şi cu sentimentul reconfortant că abordarea nepărtinitoare, prietenoasă, entuziastă chiar, este oricând posibilă.

Test de talent literar

Tot aşa cum despre un pictor se spune că pentru a-ţi face o idee de talentul lui trebuie să vezi cum îi reuşeşte o mână, la fel şi despre un prozator poţi să judeci dacă are sau nu are talent după cum reuşeşte să scrie un dialog, de preferinţă realist.

Establishment literar

„Establishment-ul literar are mereu prejudecăţi, mai ales din curată ignoranţă. Nu se citesc, şi nici nu se comentează decât între ei, nu citesc decât ceea ce consideră ei că ar fi literatură prestigioasă, ceea ce recomandă vreun critic cunoscut pentru un motiv oarecare, sau ceea ce a fost comentat într-o revistă literară străină, mai ales franceză sau anglo-saxonă. Lumea academică nu o duce mai bine. De ce ar face efortul de a-şi îndeplini datoria şi să cerceteze, să exploreze autorii necanonici, dar care pot deveni canonici graţie calităţii lor nebănuite? Este mult mai uşor să te mai ocupi de cine este deja faimos, să scrii al 10000-lea eseu despre un scriitor premiat cu Nobel-ul, mai ales pentru că are ideologia politică pe placul unor academicieni suedezi.” [Mariano Martin Rodriguez, Interviu în Revista Societăţii Române de Science Fiction şi Fantasy, nr. 8, nov. 2013; http://www.srsff.ro/2012/02/exclusiv-cristian-tamas-interviu-cu-domnul-mariano-martin-rodriguez-spania/3/]

Un tablou de Rembrandt, sau Pisica?

Ca să vezi unde poţi ajunge dacă intri în amănunte!...

Giacometti cică ar fi zis că dintr-un incendiu, dacă ar avea de ales între a salva un tablou de Rembrandt şi o pisică, ar salva pisica. Sigur, se poate specula că Giacometti tindea să minimalizeze pictura în favoarea sculpturii, conştient fiind, probabil, că celebritatea i se datora mai ales sculpturilor sale filiforme, şi mai puţin desenelor şi gravurilor; iar sculpturile, fiind de bronz, ar fi avut toate şansele să scape nevătămate dintr-un incendiu.

Dincolo de asta însă, pot spune Aha, abia acuma pricep: salvăm pisica pentru că în flăcări pisica ar suferi. Pe când tabloul, nu.

Să înţelegem însă că dacă pisica ar pieri fără să sufere — căci se poate şi aşa —, atunci am putea reconsidera ideea de a salva tabloul de Rembrandt? Fără suferinţă pentru pisică, ce-ar însemna? Că prezumtivul salvator are la îndemână o injecţie letală, să zicem? Asta ar presupune însă că prezumtivul salvator n-are nicio cale de ieşire din încăperea cuprinsă de flăcări. (Căci altfel — nu-i aşa? — ar ieşi cu pisica în braţe pur şi simplu.) Caz în care, injecţia letală ar folosi-o negreşit pentru sine, căci, fără putinţă de a se salva el însuşi, principala sa grijă ar fi să se izbăvească de suferinţă pe sine întâi şi-ntâi.

Situaţia în care ar exista o fereastră prin care persoana în cauză ar putea arunca numai pisica, omul rămânând să se sacrifice, ar trebui exclusă, căci dacă ar exista o fereastră, omul ar folosi-o nu numai pentru salvarea pisicii, ci şi a lui însuşi. Sacrificiul ar fi real (şi lăudabil) doar dacă deschizătura ar fi îndeajuns de mică pentru ca omul să împingă pisica prin acea deschizătură (spre salvare), el urmând să piară în incendiu. Sau să evite suferinţa administrându-şi injecţia letală. Sacrificiul său ar fi lăudabil însă doar în aparenţă. Fiindcă dacă acea deschizătură mică ar exista, pisica ar găsi-o negreşit şi singură. Ceea ce înseamnă că persoana din încăpere n-ar mai fi un salvator.

Ce mai, lucrurile încep să se complice.

Ca să nu mai punem la socoteală ideea că Giacometti — sau cei care îl susţin —, ar avea în vedere raţiuni pentru salvarea din incendiu altele decât suferinţa pisicii.

Marocco sau Ziua Deşertului (5)*

O nouă identitate

Mă ocupam de ultimele beţişoare culcate pe masa goală şi unele configuraţii se întâmpla să fie greu de descâlcit, mai ales ceea ce numeam „Triunghiul final”, când trei beţişoare erau dependente unul de altul, de oriunde le-ai fi abordat. Încercam să mă sugestionez că nicio configuraţie nu e de nerezolvat. Mă concentram asupra unuia din cele trei beţişoare din „triunghi” şi eram convins că puterea voinţei mele îl poate face să leviteze dacă voinţa mea era de-ajuns de puternică şi dacă nimic nu mă perturba. Şi dacă aveam vederea suficient de bună pentru a desluşi cele mai mici detalii ale locului unde beţişoarele se atingeau între ele. Ca şi propriile mele degete, pe care le vedeam ca sub lupă, cu acele mici riduri ovale care devin vizibile cel mai bine la amprentă. Din care mi se părea că pot vedea efluviile voinţei unind, ca nişte microscopice fulgere, pielea degetului de lemnul beţişorului de marocco.

Singura mea grijă în clipele acelea era să nu intervină o perturbaţie, vreo terţă voinţă mai presus de voinţa mea, care să strice totul. La acuitatea vederii la care ajungeam prin concentrarea la maxim a atenţiei simţeam că pot percepe cele mai mici vibraţii, cum ar fi cele premergătoare cutremurului. Situaţie în care voinţa mea trebuia să liniştească toate tensiunile străine. Dar îmi stătea oare în putere?

Poate că nu era levitaţie, dar ridicarea unui beţişor în acea situaţie aproape disperată de încâlceală îmi producea un fior de satisfacţie. „Dacă vrei, poţi”, sigur că da, aveam, iată, confirmarea.

Beţişoarele de lemn un pic lăcuit aveau de fapt culoarea nisipului şi, adăugând la aceasta şi numele jocului, mă duceau cu gândul la nisipurile Africii, la Sahara cea nesfârşită, la care mă gândisem de atâtea ori, la poveştile cu oameni care îşi găsiseră acolo sfârşitul după ce străbătuseră zeci, poate sute de kilometri sub soarele nemilos, în căutarea unei oaze. Dar eu nu-mi puteam imagina suferinţele lor pricinuite de sete şi de căldura ucigătoare, de care n-aveai unde să te adăposteşti. Nu, gândul meu nu ajungea mai departe de duna de nisip cea mai apropiată, cu conturul ei uşor ondulat, cu clinul umbrit de sub creasta tăiată abrupt, sub razele piezişe ale soarelui abia răsărit, când răcoarea dimineţii poate da iluzia umezelii. Acolo imensitatea, necuprinderea întinderii galbene se putea însoţi cu sentimentul libertăţii totale, ăsta era modul meu de a percepe deşertul.

Să străbaţi cu piciorul un deşert ca Sahara, poate că la asta se referise doctorul Urmuz când îmi sugerase că ar trebui să fac orice efort, să plătesc orice preţ ca să redevin un om în rând cu toţi ceilalţi oameni.

— Să te gândeşti că începând de mâine dimineaţă totul va reintra în normal e cât se poate de benefic pentru viitorul tău. Spusese asta cu acea putere de convingere a lui, care pe mine unul aproape că mă determina să mă ridic în picioare şi să încerc. Şi dacă a doua zi dimineaţă nu se întâmpla nimic? Doctorul Urmuz parcă îmi ghicea gândul, şi spunea: — Nu-i nimic dacă a doua zi dimineaţă nu se-ntâmplă nimic. Încerci din nou. Îţi spui: Mâine dimineaţă am să redevin om în rând cu oamenii. Nu se-ntâmplă nici atunci? Nu-i nimic! Mai e şi mâine o zi. Important e să crezi şi să-ncerci mereu. Tu, Alexandru, trebuie să devii altul, înţelegi? Prin propria ta voinţă! După majorat ai dreptul să-ţi schimbi şi numele, ştiai asta? De ce să ţi-l schimbi? Fiindcă ai nevoie de o nouă identitate. Şi numele e parte a identităţii. Părinţii tăi n-au de ce să se supere. Trebuie să fie şi ei convinşi că merită să faci orice pentru o nouă identitate. Gândeşte-te ce nume ţi s-ar potrivi cel mai bine. Nu-i nicio grabă. Gândeşte-te. Şi când ai să-ţi găseşti un nume nou, să-mi spui şi mie. Chiar sunt curios. Dacă am să mai fiu în viaţă. Promiţi?

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu (un intermezzo) — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică

Marocco sau Ziua Deşertului (4)*

Zidari hipnotici

Pe trotuarul bulevardului Magheru, între intersecţia cu strada Maria Rosetti şi cinematograful Scala, ca peste tot de altfel, zăceau pe jos nenumărate obiecte de tot felul: serviete şi poşete, ceasuri cu brăţară de metal, o lesă de câine, cu zgarda în capăt, ca un şarpe anemic care, sătul de viaţă, alesese să se întindă pe trotuar şi să se lase uscat de razele soarelui. Câteva cărţi împrăştiate chiar în mijlocul trotuarului, de bună seamă abia cumpărate de o aceeaşi persoană la librăria Mihail Sadoveanu, care se afla în apropiere; vreo trei din ele zăceau cu faţa în jos, în timp ce pe una, căzută cu coperta în sus — Iovan se opri pentru o clipă şi o cercetă cu privirea —, scria: Haruki Murakami, laureat al premiului Nobel, Femeia cu cercei desperecheaţi. Se gândi la tânărul care trebuie să fi cumpărat acele cărţi şi trăi odată cu el panica perdelelor de lumină, care fluturaseră şi peste acest colţ de lume înainte să măture tot restul cu poalele lor devastatoare. Orice ai fi ţinut în clipele acelea în mână îşi pierdea brusc noima de a exista. Dar răul în sine, care te lipsea de viaţă, era imposibil de retrăit. Mai departe pe trotuar zăcea pleoştită o sacoşă albastră în care o sticlă de ulei se spărsese în cădere iar uleiul se prelinsese, devenit între timp negru, de-a curmezişul trotuarului, către stradă, unde rămăsese uitată, nu se ştie de ce, o măsuţă rotundă, veche şi uzată, cu trei picioare, chiar la bordură; cineva o cărase pesemne nu se ştie încotro, venind nu se ştie de unde, şi o lăsase acolo ca să-şi tragă sufletul, şi nu era deloc exclus ca acel cineva, poate un vârstnic, să se fi luptat cu ea s-o care târând după el un picior afectat de pareză în urma unui atac cerebral, întâmplat cu vreo doi-trei ani înainte. Chiar la intrarea în cinematograf rămăsese părăsită pe trotuar o sacoşă soioasă, pe un cadru cu două roţi, cu mâner înalt, încărcată cu un teanc de reclame pe care unul din amărâţii Bucureştiului urma să le distribuie strecurându-le în cutiile de scrisori, sau poate înmânându-le direct trecătorilor. Fasciculele erau perfect uscate, semn că de la Ziua Deşertului nu căzuse niciun strop de ploaie. Reclamele anunţau deschiderea unei expoziţii de ikebana, sâmbătă 29 aprilie, pe strada... Nu mai conta. Deşi, dacă expoziţia apucase să fie deschisă, nu era exclus să fi dăinuit până astăzi: o marcă de sensibilitate japoneză, şi în definitiv a întregii umanităţi, rămasă într-un fel sau altul pentru eternitate.

Şi un alt gând...

Poate că se organizase o întrunire uriaşă, o manifestaţie, şi cu toţii plecaseră într-acolo, undeva într-o altă parte a oraşului, poate nu tocmai îndepărtată, astfel că dacă îţi încordai auzul şi îţi îndreptai urechea spre cer, peste clădiri, puteai să auzi ecouri îndepărtate venind din mijlocul acelei mulţimi de oameni. Sau ceva din cuvântul celui ce li se adresa oamenilor la un microfon, undeva într-o margine de piaţă. Sau poate că locul acela de adunare a oamenilor nu era chiar în apropiere, astfel că nu putea să se audă nimic. Poate că era o adunare foarte importantă, care îi scosese din locuinţe cu mic, cu mare. Puteai să cercetezi cu privirea ferestrele clădirilor şi să observi dacă nu se întâmplase ca cineva să rămână totuşi acasă şi să arunce neliniştit o privire pe fereastră: să fie oare prea târziu să plece din casă chiar acuma? Să mai fie oare cineva pe străzi? Nu se arăta însă nimeni, de unde puteai să deduci că era atât de important ce urma să li se spună oamenilor adunaţi în acea parte a oraşului încât nimeni nu se îndurase să rămână acasă. Ultimele care se grăbiseră să iasă dintr-un apartament şi să alerge la lift fuseseră două femei, una tânără şi alta mai în vârstă, poate mamă şi fiică, sau nepoată şi mătuşă, cea tânără zorind-o pe cea mai în vârstă, Grăbeşte-te, mamă, întârziem! ...

Oricum, o nelinişte rămăsese în aer după toată acea mulţime care plecase, şi tremura în aer, melodios şi insinuant.

O utilitară a salubrităţii dăduse cu spatele la intrarea în garajul Ciclop şi încremenise astfel, barând trotuarul pe toată lăţimea sa, astfel că Iovan trebui să ocolească trecând pe carosabil. Dincolo de utilitară un pârâiaş de apă se scurgea gâlgâind pe rampa ce cobora de la etajul întâi al garajului, scurgându-se în rigolă. La venirea iernii avea să îngheţe, după ce frunzele arţarilor de pe bulevard aveau să se împrăştie, galbene şi roşii, ca în orice toamnă, peste tot, iar rigola avea să fie năpădită de iarbă din ce în ce mai sălbatică şi mai deasă, poate chiar de tufişuri, care însă n-aveau să ajungă niciodată să crească prea mari; deşi, cine ştie... Din mijlocul străzii, Iovan privi peste capotele nenumăratelor maşini încremenite pe toată lungimea bulevardului. Într-o bună zi zăpada avea să troienească toate acele capote, şi nimeni n-avea să fie nerăbdător s-o vadă topindu-se, aşa că nimeni n-avea să fie nici surprins când altă ninsoare, şi alte ninsori, aveau să se aştearnă, albe şi imaculate, peste bulevard, peste oraşul întreg. Răbdarea firii avea să fie nesfârşită, aşa cum fusese la începuturi. Iar când tencuiala de la etajele superioare ale garajului Ciclop, care şi aşa era şubredă şi instabilă, avea să înceapă să cadă, la primăvară, plescăind îmbibată de apă peste capota utilitarei intrate pe jumătate, cu spatele, către rampa ce ducea la etaj, dar şi de-a lungul trotuarului, asta avea să se întâmple deja în afara timpului. Meşteri zidari hipnotici n-ar mai fi mişcat un deget să dreagă ceva acolo sus deşi nu s-ar fi putut să nu-i doară inima văzând cărămida zidului ieşind la iveală încetul cu încetul de sub tencuiala căzută.

Odată, într-un film poliţist — îşi aminti Iovan — cadavrul unei femei fusese aruncat de un răufăcător într-un loc îndepărtat, la o margine de pădure, pentru a nu fi găsit vreodată de poliţie. Camera rămăsese fixată pe acel cadavru, focalizându-se asupra antebraţului femeii întins înainte, sub cap, şi, mai exact, asupra încheieturii mâinii, unde, dezgolită fiind, se putea vedea o brăţară, destul de largă pentru a sta înclinată, oblic pe încheietura ei, sprijinită de pământul acoperit cu iarbă. Dar în timp, printr-o înlănţuire cinematografică, iarba s-a uscat şi din antebraţ n-a mai rămas decât osul radius, care îi aparţinea celei ucise, şi micile carpiene, trecute prin brăţara femeii, rămasă în acelaşi loc, doar avusese destul loc acum să se încline şi mai mult, iar între timp iarba crescuse din nou, peste o primăvară, sau peste două, sau cine ştie peste câte.

Se dezgoliseră oase, se dezgoleau cărămizi... Şi zidarii hipnotici aşteptau în afara timpului...

Toate încărcăturile explozive erau consumate, de-acum distrugerile aveau să fie exclusiv opera timpului. Dacă vreo schelă ar mai fi rămas pe undeva înălţată pentru renovări, nimeni n-ar fi putut să adauge pe nicăieri vreun petic din tencuiala lipsă, ci dimpotrivă, doar răbdare să fi avut ca să vadă scândurile schelei prăbuşindu-se, anul ăsta una, la anul alta, şi tot aşa, la suflarea vântului şi sub lucrătura perfidă a putreziciunii. Toate batalioanele de zidari plecaseră la război. De unde niciunul n-avea să se mai întoarcă, şi asta se ştiuse dintotdeauna.

În dreptul hotelului Ambasador o maşină mare, neagră, de teren, rupsese un pomişor de la marginea trotuarului şi pătrunsese cu jumătate din caroserie în vitrina unui magazin de bijuterii, spărgând geamuri şi sfărâmând vitrinele dinăuntru. Iovan ocoli alte maşini care nimeriseră şi ele pe trotuar, desprinzându-se de şuvoiul celor încremenite în mijlocul străzii. În toiul liniştii, un geam se sparse subit la unul din etajele superioare ale hotelului, probabil trântit de curent, ca un eveniment neprevăzut. Cioburi căzură pe trotuar la câţiva paşi înaintea lui Iovan, nepericlitând nicio viaţă. Alt geam mişcat de vânt se auzi scârţâind undeva sus, probabil ceva mai încolo, la blocul Aro. Stând cu urechea încordată, Iovan auzi şuieratul vântului care venea de pe strada Maria Rosetti prelingându-se peste rotunjimea blocului Scala...

Iovan străbătu holul hotelului, trecând prin dreptul liniştii biroului recepţiei, urcă scara de marmură albă, care descria o curbă domoală, călcând peste banda de mochetă roşie, străbătu la etaj coridoare albe, cu lumină discretă, unde săgeţile indicatoare nu mai spuneau nimic. Uşa de sticlă către restaurant rămăsese larg deschisă. Trecu prin dreptul unei nişe dincolo de care se întrezărea ceva ce părea a fi bucătăria restaurantului. O draperie trasă pe jumătate peste nişă flutura alene în curent, simulând o brumă de animaţie.

În salon o masă lungă, menită a fi negreşit o masă festivă rămăsese aproape nefolosită. Apucaseră mulţi să se aşeze acolo, pe puţin douăzeci, într-o însufleţire din trecut, şi se putea observa că încă nu fuseseră serviţi: farfuriile rămăseseră goale; exceptând câteva uscăţele şi sărăţele ici şi colo, luate într-o doară din bolurile înşirate pe mijloc; în timp ce în fructiere strugurii se stafidiseră în zilele următoare, alături de mere cu coaja încreţită, din care putreziciunea muşcase adânc cu gingii fără dinţi, lucrând în tăcere zilele şi nopţile ce trecuseră, şi de banane cu coaja înnegrită, slinoasă şi plesnită peste pulpa scursă. Trebuie că cineva ocupase pentru moment locul din capul mesei, sau se pregătea să-l ocupe, într-o veselie peste care trecuseră de atunci prea multe ca să mai fi rămas vreo urmă de ea, şi nicăieri printre farfurii, tacâmuri şi fructiere nu rămăsese vreun carneţel sau vreun bileţel, cât de mic, în care să se poată găsi vreun indiciu cu privire la scopul întâlnirii şi la ce speraseră cei douăzeci şi mai bine de oameni să se întâmple în cursul festinului lor; şi, oricum, cu siguranţă că niciunuia din ei nu-i trecuse prin cap că n-o să mai ajungă nu numai acasă dar nici măcar afară în stradă, unde panica nici nu avusese destul timp să se instaleze: ceva nedefinit tremura venind deja, trăgând peste oraş, peste lume, perdele de lumină galbenă, unduind alene ca o auroră boreală mohorâtă sub un nor învolburat, negru precum cenuşa vulcanică. Şi dacă nimic devastator nu se scuturase pe-aici din norul acela, poate că se scuturase, cumva, în altă parte provocând un rău şi mai mare. Dar ce putea fi acel rău şi mai mare? O întunecare luminoasă absolut imposibilă, cum nu se mai întâmplase niciodată, şi era imposibilă chiar şi în Ziua Deşertului; doar că, deşi imposibilă, anihila tot ce până atunci mişcase şi chiar şi ce nu mişcase ci doar se încăpăţânase să vieţuiască într-o formă de viaţă modestă, latentă şi nevăzută. Secvenţele de timp sunt însă reversibile şi au fost totdeauna reversibile în imaginaţie atâta vreme cât a existat o minte curioasă şi dispusă să se aplece asupra evenimentelor, să le analizeze şi să le găsească o noimă, să le separe pe cele chiar importante de altele lipsite de importanţă.

Aşa că scaunele de la acea masă festivă fuseseră de bună seamă îmbrâncite intempestiv şi ajunseseră într-o mare dezordine, ca şi cum ocupanţii s-ar fi ridicat precipitat, toţi odată, sau cei mai mulţi dintre ei, şi ar fi încercat să părăsească salonul în mare grabă spre a se adăposti. La fel erau scaunele şi în micul salon următor, unele din ele răsturnate. În pragul bolţii dintre cele două saloane Iovan se împiedică de o tavă căzută pe jos şi cioburi de pahare sparte scrâşniră zgomotos sub piciorul său. Unul din paharele cu picior scăpase însă teafăr şi Iovan se aplecă şi îl culese de pe jos; ducându-l la nas, din interiorul cupei sui un miros vag de vin rămas după o petrecere aproape uitată. Tot felul de obiecte zăceau şi aici împrăştiate peste tot: verighete, legături de chei, monede, tabachere, ace de cravată, pudriere. Un colier întreg de perle zăcea la piciorul unei mese, încremenit în forma unui 8 deformat, ca scris de o mână descurajată ce nu-şi putuse stăpâni tremurul. Iovan se aplecă şi culese de pe jos un breloc cu multe chei, printre ele o cheie de contact. Brelocul înfăţişa o corăbioară. Corăbioara sau lănţişorul sau poate altceva îi zgândări amintirile, şi Iovan, băgând maşinal mâna în propriul său buzunar, dădu peste ceva rece şi metalic. Era o legătură de chei, legătura sa de chei, cele mai multe yale, dar şi un inel mai mic ataşat celui principal, în care erau prinse două chei mici, probabil de la nişte valize. Pe când cele mari trebuie să fi fost de acasă.

Acasă?...

Iovan rămase pe gânduri: unde oare era casa lui? În ce trecut îndepărtat se pierduse. Încercă să-şi amintească un loc familiar undeva pe la începuturile existenţei sale, o fereastră dând spre curte, pomi în floare, o cărare într-un colţ de lume cunoscut, o tricicletă de-a sa; sau vreuna din jucăriile dragi, aşa cum au toţi copiii; o tăbliţă cu un nume de stradă, prinsă sus pe un zid — poate vechi, poate nou; orice lucru care înconjoară cu blândeţe şi cu lumină o copilărie, un început. Dar nimic nu i se înfiripă în minte, nicio amintire. Nici cu şcoala sau cu drumul dintre casă şi şcoală. Poate doar...

Trebuia s-o ia pas cu pas, să reconstituie, să găsească indicii oricât de şterse. Avea să se gândească mai târziu, după ce aveau să se clarifice, poate, lucruri importante.

***

^*Al patrulea fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică

Marocco sau Ziua Deşertului (3)*

Pasienţe

Dacă ţinea cu orice preţ să găsească vreo treabă prin casă, mama o putea face oricând. Dar câteodată ea prefera să amâne totul, să se desprindă de treburile gospodăreşti şi să se dedea jocului de cărţi. Urma — ştiam deja — pasienţa. Mama întindea alene mâna după pachetul de cărţi, de pe masă dispărea orice lucru inutil, şi cam toate deveneau atunci inutile, tot ce nu ţinea de pasienţă şi tot ce nu ţinea de viitorul ei incert şi indiferent. Mâna ei era moale, pe masă faţa de masă devenea, fără niciun efort de voinţă, una de velur şi anume verde, consistentă şi adormitoare, încât mie mi se închideau ochii de somn. Cărţile deveneau şi ele moi atunci când le desfăşura, apăsându-le pe masă una câte una, cu o concentrare absentă, în rânduri unul sub altul, într-o ordine nu ştiută din trecut şi din experienţa ei, ci care parcă îi era şoptită de voci. Vedeam cărţile cum se îndoaie una câte una plesnind molcom faţa de masă cu un capăt. Erau îngălbenite, un pic lipicioase şi în orice caz bine cunoscute — bine cunoscute de ea dar şi de mine, care o urmăream pe jumătate adormit şi totuşi cu un interes abstract. Cărţile de pe rândul al doilea veneau să încalece doar un pic cărţile de pe rândul întâi. Şi tot aşa, urma rândul al treilea, al patrulea şi aşa mai departe. Puteam să deduc că se întâmplau mereu nepotriviri pe coloanele de cărţi, şi cărţile — unele din ele — trebuiau înlocuite. Nu ieşea. Iar uneori nepotrivirile erau atât de strigătoare la cer încât mama înlătura coloanele una câte una culegându-le printr-o împingere abilă în susul şirului, cu o singură mână, fermă dar nu mai puţin moale, astfel că totul trebuia reluat de la început. Ea nu se oţăra, avea răbdare şi un oarecare interes dar şi cuvenita detaşare — toate sentimentele ei de zi şi de noapte şi toate frustrările ei de viaţă trăită doar pe jumătate atrăgeau interesul meu cel mai viu, distrăgându-mă pentru moment de la marocco pentru a o urmări pe ea. Dintre cărţile de joc mă atrăgeau doar cele cu figuri — regele, dama şi valetul de toate cele patru culori, plus jokerul, care însă n-avea niciun rol în pasienţele mamei, astfel că, cu toată puterea lui aproape nelimitată în alte jocuri de cărţi, şi cu toată voioşia lui vicleană, de măscărici purtând căciuliţă cu clopoţei şi ţinând în mână cu un baston având într-un capăt un cap de alt măscărici aidoma lui însuşi dar mult mai mic, pe durata pasienţei rămânea abandonat într-o margine de masă, şi rânjetul lui sarcastic nu-i folosea la nimic. Nu era chemat să înlocuiască nimic şi nici să rezolve nepotrivirile. Mama purta un capot de casă, de un verde spălăcit, mai degrabă ponosit, dar nu-şi făcea o preocupare din asta cât timp făcea pasienţe. În acele momente mă dădea uitării, tăcea îndelung şi respira cu parcimonie, în timp ce pleoapele pe jumătate coborâte îi îndreptau toată atenţia spre masa unde cărţile se înşiruiau pe faţa de masă verde, de velur, amintind de atmosfera unui cazinou lălâi, pe jumătate adormit. Trebuia să se întâmple ceva, mama să ajungă cu pasienţa ei la un soi de saturaţie pentru ca, abia atunci, să revină la preocupările cotidiene legate de gospodărie şi de familie, iar într-un final să arate un minim interes pentru jocul meu de marocco, după ce, scăpat de magia pasienţei, mă întorceam la el.

***

^*Al treilea fragment (un intermezzo) din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate