Marocco sau Ziua Deşertului (39)*

Dragoni de cremene

♠

   În întunericul umed, cu iz de vietăţi certate cu lumina, stătea agăţat vitejeşte cu mâinile de lanţ şi cu picioarele împletite în jurul lanţului, sprijinite pe toarta găleţii. Şi acesta nu era decât începutul. Iovan îşi dădea acordul să fie coborât în adâncul fântânii, în miasme, dar punea o condiţie: multă precauţie; pentru început să fie lăsat doar un pic, ca să vadă dacă totul decurge fără incidente. Foarte mult depindea de cei de sus, care stăteau cu mâinile pe manivela tamburului pe care era înfăşurat lanţul, şi urechea atentă la semnalele venite dinspre cel coborât. Totdeauna când cineva era lăsat într-o fântână sau în oricare alt loc adânc, convenţia era aceeaşi: cel de jos scutură de lanţ dacă i se pare că s-a ivit vreun pericol, şi îndată e readus la suprafaţă; chiar şi în vis funcţiona o asemenea convenţie. Era destul de întuneric în puţ dar Iovan reuşea fără nicio dificultate să desluşească detaliile ghizdului: pietrele de râu, vechi, din care era construit. Şi pietrele acelea transmiteau o îngrijorare: aceea că nu erau bine fixate şi că oricând puteau să se desprindă din locul lor şi să i se prăvălească în cap. Deja ajunsese destul de jos şi era de pe-acuma sceptic în privinţa înţelegerii, cea cu scuturatul lanţului. O piatră zbură în cădere pe lângă capul său şi el îi simţi suflul avântat şi ucigaş. Observă că puţin deasupra lui nu o singură piatră ci o porţiune întinsă din ghizd se umflase precum tencuiala pătrunsă de umezeală şi stătea să se desprindă ameninţând cu o avalanşă de pietre. Iovan zgâlţâi lanţul cu toată puterea şi, precum bănuise, nimic nu se întâmplă: coborârea continua împotriva vrerii sale în scârţâitul lugubru al lanţului şi era tot mai întuneric, tot mai frig şi tot mai sufocant, aşa cum trebuie că era pe drumurile fără întoarcere. Nu mai avea aer.
   Se trezi lungit într-o hrubă întunecată şi strâmtă, cu un acoperiş necunoscut la o palmă deasupra sa, mai să-l strivească grinda de oţel. Se zbătu să iasă de acolo şi să respire, şi tavanul supermarketului se înălţă brusc la locul lui, dezvăluindu-i un spaţiu vast şi rarefiat, în care umbrele, unele mai întunecate decât altele, stăteau încremenite şi încordate. Ceva vuia în apropiere ca o sirenă lipsită de vlagă şi o durere necunoscută în ceafă îi aminti că visul îl ţinuse captiv într-un puţ, unde singura lumină ar fi putut să vină prin gura puţului, aflată foarte sus deasupra capului. Până la urmă lumina nu venise dintr-acolo. Nu venise de nicăieri şi nici nu putea veni de undeva, şi Iovan îşi reaminti de teama sa mai veche, că răul trebuia să-l ajungă odată şi odată în lumea de acum, vastă, amorfă şi indiferentă. Trebuia doar să ai o reprezentare cât mai clară a răului, să-ţi imaginezi cum anume te chinuia răul şi să încerci să-l alungi prin mijloace proprii, cel puţin pe cel interior. Fiindcă altminteri, al cui ajutor să-l ceară?...
   Iovan închise ochii şi lumea sa trecută...

♥

   ...se coloră din nou în culoarea chihlimbarului dominant în cabinetul doctorului Uzum într-o după-amiază târzie, când o rază de soare intra pieziş pe fereastra ce dădea în strada Berzei.
   Îl vizitam câteodată, împreună cu tata, când ne aduceau la el probleme de sănătate; şi nu erau puţine. Nu aveam de aşteptat căci niciodată nu erau pacienţi la rând în anticamera cabinetului său, eu eram singurul. Doctorul Uzum ne ieşea în întâmpinare, pe cât de corpolent pe atât de blajin, un pic adus de spate dar încă plin de vigoare. Treceam apoi în cabinetul-bibliotecă, unde nu rămâneam prea mult în scaunul pe rotile. Tata, ajutat de doctor, mă ridica şi împreună mă întindeau pe canapea. Pe lângă asta, doctorul Uzum ţinea ca şi altcineva din familie să audă sfaturile sale în caz că pacientul nu era de-ajuns de atent sau uita; cu atât mai mult când pacientul era un adolescent depăşit de situaţie. Îşi apropia apoi scaunul de canapeaua pe care rămâneam întins, în aşteptare. Degetele sale aveau o anumită delicateţe, o anumită moliciune, dar şi acea fermitate bătrânească uşor tremurată când îmi palpa burta sau îmi asculta cu stetoscopul sunetele venite din interior. Nu putea să nu mă încânte felul liniştit şi odihnitor în care decurgea conversaţia cu doctorul Uzum, ca şi întreaga lui prezenţă. El şi părinţii mei se cunoşteau încă din tinereţe. La capătul uneia din consultaţii, doctorul Uzum a trecut la calculator şi a clămpănit o vreme la tastatură, într-o tăcere preocupată. Apoi şi-a ridicat ochii de pe ecran şi s-a întors spre noi, adresându-ni-se cu acea voce domoală a unuia îndrituit să tragă concluzii în sânul familiei. — Uite, aici găsim tot ce trebuie să ştim despre boala lui Alexandru. Nu trebuie să ne facem griji, dar nici să aşteptăm cu mâinile în sân...
   Nu îmi era prea clar din ce resurse interioare izvora răbdarea lui nemărginită şi blândeţea glasului său.

♠

   Exista oare ceva staţionar în Univers?...
   Lui Iovan nu îi era clar dacă doar Pământul trecuse prin Zona Talbot XQ, sau mai multe planete, sau poate întregul Sistem Solar? Zona era ceva stabil în Univers? Ceva de durată? Sau doar rodul Hazardului: azi se înfiripă, mâine devastează tot ce-i de devastat, iar în final se disipează precum ceaţa în lumina soarelui, dimineaţa.
   Nu, în Univers nu există regrete...
   Iovan îşi aminti deodată cu bucurie de cartea sa ilustrată care îi aparţinuse demult, în copilărie, Călătorie pe Planeta Roşie. Şi se întrebă, aşa ca fapt divers, în ce loc de pe etajeră o păstrase. Se aflase oare printre cărţile aşezate în picioare, uşor aplecate spre stânga, pe raftul de jos, doar pe trei sferturi ocupat, sau deasupra teancului de hârtii şi cartoane aşezate culcat, împreună cu desenele din mape şi feluritele dosare în care îşi ţinea la păstrare însemnările?... Amintirea Călătoriei îl răscoli ca şi cum ar fi făcut parte dintr-un album de familie plin de pozele celor dragi. Pe atunci regretase enorm că Planeta Roşie nu era locuită de fiinţe raţionale asemănătoare oamenilor, de acei marţieni de care tot vorbeau cărţile de anticipaţie mai vechi. Astăzi însă simţea cu totul altfel. Slavă Domnului că nu era locuită. Dacă Perdelele de Lumină fluturaseră şi peste întinderile de nisip auriu de pe Marte, fără doar şi poate nu făcuseră niciun rău. Puterea nimicitoare a Perdelelor de Lumină se irosise în gol. Dragoni uriaşi de cremene, pe jumătate contopiţi cu apa de piatră de pe fundul canioanelor cu sau fără nume, rămăseseră inerţi, gata să se expună la fel de resemnaţi altor întâlniri cosmice peste alte milioane de ani. Găvanele ochilor lor, săpate de meteoriţi, priviseră moarte jocurile de lumini prin atmosfera rarefiată, iar fuioarele de fum ieşite cu milioane de ani înainte din nările lor îngheţate de mult se prefăcuseră în ninsoare de cenuşă.
   Pe Planeta Roşie Perdelele de Lumină dănţuiseră în zadar. Şi tot pentru că în Univers nu existau regrete. Şi nu exista îndurare...
   Doamna Ştefan ar fi avut de bună seamă o explicaţie pentru toate...
   Uneori, în timp ce îşi expunea lecţia, se apropia...

♥

   ...de banca mea şi zăbovea acolo minute bune, gest pe care îl apreciam mai mult chiar decât priceperea ei de a-şi expune lecţia rostind fraze scurte şi hotărâte, fără a bâjbâi vreodată în căutarea cuvintelor. Îi eram recunoscător pentru acel gest, pe care îl interpretam ca fiind unul mai mult de solidaritate decât de compasiune pentru suferinţa mea. Nu ştiu dacă îi vorbisem de Călătorie pe Planeta Roşie, dar ea îmi cunoştea pasiunea pentru corpurile cereşti.
   — Soarele, Sistemul Solar, noi toţi suntem parte din Calea Lactee... Doamna Ştefan stătea în picioare lângă banca mea, cu mâna ei fermă sprijinită de pupitru, şi se adresa tuturor din clasă. — Ne îndreptăm întreaga atenţie spre cele mai accesibile corpuri cereşti, planetele din Sistemul Solar. Învăţăm despre ele, le studiem caracteristicile, trimitem sonde spaţiale să le investigheze, le studiem relieful, compoziţia solului, atmosfera, câmpul magnetic, facem presupuneri despre trecutul lor. Fac parte din viaţa noastră. Ne delectăm cu poze luate de foarte aproape. Nu-i aşa, Alexandru?
   Mă simţeam puţin stânjenit de privirile colegilor întoarse spre mine dinspre toate colţurile clasei, fixându-mă cu o curiozitate reticentă.
   Doamna Ştefan îşi lua mâna de pe pupitrul meu, se depărta încet de bancă şi continua să vorbească.
   — Dar aştrii Căii Lactee? Suntem de multe ori prea obosiţi ca să ne mai simţim apropiaţi de acei aştri pe care în cea mai mare parte nici nu-i vedem vreodată. Şi totuşi, chiar dacă am descoperit-o târziu, suntem parte a Căii Lactee, aşa cum suntem parte a Sistemului Solar. Iar dacă plictiseala şi resemnarea ne fac să ne simţim străini de aştrii Căii Lactee, înseamnă că nu suntem apropiaţi sufleteşte nici de obiectele din jur. Fiindcă nu-i normal ca, de vreme ce suntem alcătuiţi din aceeaşi materie, nu materia comună să fie aceea care să ne facă să ne simţim parte a ceva, ci distanţa.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (38)*

În aşteptarea inexistenţei

♠

   Avea înaintea ochilor un câmp verde de pe întinderea căruia un vânticel se aduna gingaş şi îi sufla blând în faţă. O speranţă timidă îi tremură lui Iovan în suflet: că poate totuşi nu orice mişcare încetase pe faţa pământului. Să constate mişcarea poate că era doar o chestiune de concentrare a atenţiei, de care până acum nu fusese capabil. Iată, firele de iarbă ale câmpului tremurau în vânt. Se mişcau. Ploaia stătea să înceapă, aidoma tuturor ploilor din trecut. Iovan stătea nemişcat la margine şi privea. Muşuroaie de cârtiţe străpungeau verdele crud al ierbii. Pământul lor negru putea fi un semn că fuseseră ridicate abia cu puţin timp în urmă. Dar asta nu putea fi adevărat, îşi zise cu revoltă în suflet. Un zgomot înfundat în preajma sa se repeta într-un ritm cunoscut, iar ritmul acela devenea tot mai ameninţător pe măsură ce se înteţea. După atâtea certitudini nemiloase, anchilozate şi reci, o iluzie inconsistentă înfiripată din senin nici nu merita numele de speranţă. Uneori te uitai ţintă spre un loc unde te aşteptai să vezi ceva întâmplându-se şi îţi concentrai într-acolo întreaga putere a dorinţei. Ceva părea să se mişte abia vizibil în vârful unui muşuroi. Fărâme de pământ, minusculi bulgări se ridicau abia-abia şi recădeau deasupra a ceva ce părea să se opintească să iasă la vedere. Doamne! Iovan fu cât pe-aci să strige de bucurie. Dar nu se întâmplă altceva decât că el se trezi cu inima bubuindu-i în piept, recunoscând cu neplăcere acoperişul înalt şi rece al supermarketului deasupra sa, pe când în capăt, către intrarea îndepărtată, albeau, la fel de reci şi de sterile, zorile. Rămase întins pe pat, la fel cum obişnuia să facă înainte, acasă, când patul de sub el nu era străin, profitând de momentele de trezie transfigurate de magia somnului, pentru a-şi lăsa mintea să lucreze şi să nască noi realităţi efemere. În timp ce ritmul inimii revenea la normal, se gândi ca la ceva real, cu un fel de uşurare, la strădania cârtiţelor, la galeriile prin care ele reuşeau să pătrundă oriunde şi să se ferească de atâtea rele. Oriunde?... Întins pe o limbă de nisip, la soare, pe malul unui râu, Iovan contemplase cu ani în urmă, meditativ, faţa săltăreaţă a apei, când o vietate mică îi atrăsese atenţia. Trecea înot cu o vioiciune neaşteptată apa repede a râului. Se ridicase şi, apropiindu-se de mal, apucase s-o vadă în timp ce ieşea din apă şi încerca cu disperare să se facă nevăzută vârându-se în pământ printre rădăcini dezgolite. Era o cârtiţă. O lăsase în pace să-şi înceapă galeria chiar din locul acela, întrebându-se ce anume o fi nemulţumit-o pe cealaltă parte a râului de hotărâse să-l treacă înot... Se gândi acum, lâncezind pe patul din supermarket, în lumina lăptoasă a zorilor, că, la cât de răzbătătoare şi de precaute erau, vreo câteva cârtiţe puteau să se fi salvat totuşi pe undeva, prin locuri neştiute. Chiar dacă micii bulgări sfărâmicioşi din vârful muşuroiului negru păruseră că se mişcă doar în visul său.
   Dar reveriile de dimineaţă păleau treptat şi în cele din urmă se topeau în lumea reală.
   Lumea reală...
   Zilele continuau şi acum să se alinieze după un program încropit din nimic.
   Destul de des, Iovan se ducea să vadă manechinele de pe Calea Victoriei. Manechinele sale. Le găsea mereu în acelaşi loc, între magazinul de confecţii Letitzia şi strada Ion Câmpineanu, lăsate la voia hazardului, pe întinderea de asfalt... Nimeni nu prevăzuse — se gândea Iovan acum — nimeni nu prevăzuse adevărata putere a Hazardului. Venea la locul de întâlnire, nu cu regularitate, doar când i se făcea dor. Nu mai era, parcă... de la o vreme nu mai era, parcă, indecent să te bucuri. Aşa că Iovan se bucura să le găsească pe toate... să găsească toate manechinele în locurile unde le pusese scoţându-le afară din vitrina magazinului. Deja avea în spate un stagiu de suferinţă şi de disperare, aşa că îşi putea permite să se bucure un pic. Manechinele trecuseră şi ele printr-un stagiu de dezamăgire fiindcă nu îşi mai împlineau, deja de multă vreme, menirea... Aşezarea lor acolo în mijlocul străzii nu avea o logică anume, dar cel puţin locurile lor erau mereu aceleaşi. Dacă ţinea cu tot dinadinsul, Iovan putea să caute camera de hotel unde îşi petrecuse una din primele nopţi, a cărei fereastră dădea spre magazinul de confecţii Letitzia. Şi de acolo, de la înălţimea etajului, cu siguranţă le-ar fi văzut altfel, tot aşa cum structura unui tablou cu tuşe păstoase devine limpede abia când te depărtezi de perete şi îl vezi de la o oarecare distanţă. Manechinele împreună, toate câte erau, şase la număr, alcătuiau negreşit un desen sofisticat printre nenumăratele obiecte nemişcate care umpleau strada. Trebuie să fi fost ca şi cum...

♥

   ...ca şi cum... urmând instrucţiunile de pe pagina distractivă a revistei pentru copii, umpleai cu culoarea corespunzătoare toate figurile geometrice marcate cu un acelaşi număr... Erau puzderie de linii care se întretăiau în interiorul dreptunghiului-enigmă, într-un haos de figuri geometrice de forme dintre cele mai neregulate. Aplicând în interiorul tuturor acelor figuri culorile corespunzătoare numerelor, ieşea deodată la iveală desenul ascuns. Nici măcar nu aveam nevoie de prea multă răbdare.
   Sau era ca în revistele de croitorie de care se ocupa mama, croitoreasă amatoare dar nu mai puţin dedicată. Fie că mira pe cineva, fie că nu, pe mine mă atrăgeau şi revistele cu tipare ale mamei, tot aşa cum mă atrăgeau, ca simplu spectator, şi pasienţele ei. De bună seamă din motive de economie, suprapuneau pe o singură foaie, de obicei mai mare decât revista, foaie pliată şi adăugată la mijloc în chip de supliment, toate părţile componente ale obiectului de îmbrăcăminte propus cititoarelor — mâneci, guler, piepţi, spate, decupaje din fustă. La prima vedere, desenul rezultat era atât de complicat încât mi se părea o nebunie să încerci să extragi dintre toate celelalte, doar cu privirea, o piesă anume. Dar nu era prea greu să observ că diversele părţi ale obiectului vestimentar propus spre confecţionare amatoricească, aşa suprapuse cum erau, se puteau totuşi deosebi relativ uşor una de alta deoarece fiecare era desenată cu alt fel de linie: o linie punctată, o linie continuă groasă, o linie continuă subţire, o linie întreruptă; şi câte şi mai câte: toată imaginaţia umană fructificată din plin. Descâlcirea tiparelor suprapuse mi se părea întrucâtva asemănătoare cu extragerea din grămadă a beţişoarelor de marocco. Mama nu prea găsea asemănătoare cele două îndeletniciri, deşi într-un fel ambele erau un fel de jocuri. Căci în definitiv, de ce, dacă din nu motive de joacă, să-ţi fi bătut capul să-ţi confecţionezi singură îmbrăcămintea, când mult mai simplu era să o cumperi de gata sau, dacă îţi dădea mâna, să o comanzi la un atelier de croitorie? O şi vedeam parcă pe mama preferând cea de-a doua soluţie pentru că îmi imaginam că în orice croitoreasă ea găsea o ideală parteneră de conversaţie. Şi dacă nu recurgea la croitoreasă pentru îmbrăcămintea ei, era doar pentru că mama, pe de o parte era foarte puţin pretenţioasă cu tot ce îi era destinat ei, iar pe de altă parte părea să fie mai înclinată să se descurce singură în toate cele, mizând pe hazard mai mult decât oricare croitoreasă care are în sânge cultul muncii neobosite. Mama ar fi preferat cu ochii închişi un bilet de papagal, care, dezvăluindu-i ursita, să-i arate calea de urmat...
   Eu rămânea să îmi exersez perspicacitatea identificând tiparele acelea din revista pentru femei, care de fapt nu mă priveau în niciun fel, doar îmi puneau la încercare simţul observaţiei şi puterea de concentrare. Ceea ce îmi făcea oricând plăcere...

♠

   ...mai ales dacă era de găsit o semnificaţie în figura geometrică pe care o alcătuiau împreună manechinele de pe Calea Victoriei — dacă nu alta, măcar aceea că era mica sa contribuţie pentru ca lumea să pară mai puţin devastată decât era în realitate...
   Şi manechinele erau vii şi păreau că păstraseră chiar şi ceva din acea solidaritate care le unise atâta vreme cât se aflaseră toate împreună în vitrină; chiar dacă acum stăteau, deja de destul timp, răzleţite pe o bucată largă de stradă şi petrecuseră o iarnă şi un început de primăvară în mijlocul asfaltului de pe Calea Victoriei — un loc altădată atât de distins şi de înnobilat de istorie, acum urâţit de buruieni, uscate încă de la sfârşitul verii trecute.
   Aici era Rita.
   Iovan se uită lung şi avid la faţa ei şi îi văzu plin de emoţie privirea visătoare îndreptată undeva în depărtare, către hotelul Continental de dincolo de intersecţia cu strada Ion Câmpineanu, şi ochii uşor tulburaţi de fosta ei aură. Admirase de la început frumoasa fustă a Ritei, gri cu dungi verticale, de care îşi amintea că se distingeau la început mai mult prin textură decât prin culoare. De atunci însă ploile verii şi zăpezile iernii trecuseră peste ea; materialul se uscase în cele din urmă şi îşi pierduse strălucirea şi aspectul nou de altădată. Începuse să arate ca o fustă purtată, pe care o femeie o foloseşte atunci când iese la cumpărături. Rita nu ar fi avut de ce să se ruşineze cu asta. Cineva, o creatoare de modă pe care Iovan nu o cunoscuse niciodată, lansase modelul vestimentar cu speranţa, poate, să fie primit cu admiraţie, fără să-i treacă prin minte să-i dea manechinului un nume. Acum Rita nu dorea să vândă nimic şi, mai mult decât atât, avea aerul că se resemnează să nu mai vândă niciodată. Trebuie că fusta cu dungi era singura cu care fusese înzestrată, iar ei îi fusese de-ajuns una singură şi bună pentru a se mândri cu ea. Atunci, la începuturi... Ce se întâmpla cu manechinele după ce îşi jucau rolul? Ce se întâmplase cu ele înainte să primească un rol — prin rol înţelegându-se să poarte anumite piese vestimentare? Manechinele creau şi o anumită ambianţă menită să-l seducă pe privitor făcându-l să devină cumpărător. Căci una era să-şi prezinte în linişte creaţia îndărătul geamului vitrinei, alături de alte manechine, şi alta să apară un manechin singur pe palierul scării unui magazin de confecţii cu etaj, unde luminile şi umbrele se întâlneau într-un joc plin de mister şi lipsit de orice indulgenţă. Aşa se face că Rita nu avusese niciodată casa ei, căminul ei, deci nu avea după ce să tânjească, decât doar, poate, după acea vitrină a magazinului Letitzia, unde nu se ştie cât timp îşi petrecuse printre ai ei; adică împreună cu Cora, cu Victor, cu Oliver, cu Robert şi cu Ada, cea care acum se afla în cea mai avansată poziţie, în dreptul magazinului Emporio Armani, şi spre care, atâta vreme cât se aflase în vitrină, Rita, chiar de ar fi voit n-ar fi putut să întoarcă capul. Iovan ar fi trebuit să se obişnuiască încă de mult cu gândul că putea fi şi o altfel de existenţă. Să nu poţi întoarce capul spre ceva era una din resemnările acelei variante de existenţă. Şi nu doar să nu poţi întoarce capul, dar mai ales să nu regreţi că nu o poţi face. Tot din acel alt fel de existenţă cu care Iovan ar fi trebuit de mult să se obişnuiască era şi inexistenţa oricărui şifonier în preajmă fiindcă tot ce aveai se reducea la ce purtai. Rita purta — şi expunea — doar ceea ce îi dădea creatoarea de modă. Nu era nici grija ei ca o piesă să se asorteze cu restul vestimentaţiei, cu poşeta şi cu pantofii — cu alte poşete şi cu alţi pantofi ai manechinelor din vitrină; avea grijă creatoarea de modă. Rita era mulţumită fiindcă era sigură de gustul patroanei...
   Rita nu trebuia să se îngrijească nici ca vestimentaţia ei şi pantofii ei să se potrivească cu vârsta. Fiindcă Rita fusese dintotdeauna de aceeaşi vârstă. Iar îmbătrânirea nu avea să însemne niciodată altceva decât că ocrul carnaţiei ei rigide nu avea să fie văzut de nimeni albindu-se sub ploile şi zăpezile anotimpurilor viitoare.
   Iovan şedea într-un scaun cu rotile în faţa Ritei, se lăsase pe spate rezemându-se de spetează şi resimţea din plin oboseala tuturor acelor zile. Rita... Dacă privea pe alături, în depărtare vedea faţada luminată de soare a Bibliotecii Centrale Universitare peste o mare de capote ale maşinilor eşuate.
   Nici el nu se putea dezbăra de senzaţia că locul unde se afla, în mijlocul drumului, nu era cel mai potrivit pentru el. Şi nici pe Rita nu îi era foarte la îndemână să o vadă acolo, expusă tuturor pericolelor care veneau din trecut. Sirena ambulanţei gonind pe străzile Bucureştiului îi era încă vie în amintire. Fuseseră minunate vremurile când oamenii sufereau şi cineva încerca să le vină într-ajutor, cu sau fără succes; şi chiar şi cei delăsători îşi aveau viaţa lor şi farmecul lor, pe care prea puţini se arătau dispuşi să-l recunoască. Dacă traseele ambulanţelor fuseseră odinioară pentru el neinteresante şi pline de mister, atunci pline de mister rămăseseră pentru totdeauna. Dar, Doamne, neinteresante? Niciun sunet din câte îşi amintea Iovan nu fusese mai minunat pe vremurile acelea, decât sunetul sirenei ambulanţelor umplând spaţiul dintre clădiri înalte şi revărsându-se peste acoperişuri; mai ales în orele de noapte, când oameni nevăzuţi îl aşteptau în spaţii slab luminate unde se consuma minunata lor suferinţă, lăsându-se totodată pătrunşi de fiorii nesiguranţei, fie că traseul se oprea la uşa casei lor, fie că se îndepărta gonind către porţi care le rămâneau necunoscute şi unde îl aştepta inexistenţa.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Fantomă post-mortem*

   Ce rezolvare nesperată, ca după moarte să ajung fantomă, cum se-ntâmplă în ultimul joc care îl pasionează pe nepotul meu de unsprezece ani, Horia! Personajele ucise prin violenţă de către războinici bine intenţionaţi, se transformă in fantome, iar soarta le-o decide jucătorul-păpuşar... Nu-i mai bine decât moartea pur şi simplu? Să devii fantomă, fără însă a ajunge în custodia nimănui, nici în custodia lui Dumnezeu, nici în cea a lui Scaraoschi. Imponderabil, invizibil, intangibil şi flexibil ca un fir de fum, să dispui de tine însuţi, să te iţeşti pe la uşi, peste ape şi pe la hublouri, în noapte, să ai permisiunea să observi tot ce doreşti, după pofta inimii (dar mai ai oare inimă?), şi interdicţia de a intra în contact cu muritorii. Fantomă pe vecie, cum s-ar zice, cu memorie şi cu imaginaţie infinite, să străbaţi lumea în lung şi-n lat şi, dacă aşa îţi căşunează, s-o răstorni în oglindă, la deruta asfinţitului cu răsăritul. Fantomă în giulgiu înflorat şi capişon Anonymus, cu moţul aplecat de vânt, şi pusă pe şotii. Să spui azi Da, şi peste cinsprezece cuvinte să ridici din umeri — Ba... dacă mai există cuvinte. Să nu simţi nici înţepătura ghimpelui nici ciupitura oricui, să te familiarizezi în sfârşit cu glifa... dar să nu mai fie nevoie. Lumea nu te va crede inocent pentru simplul motiv că nu va şti de existenţa ta. Iar tu, fantomă, nu te vei mai încărca de energii negative fiindcă energiile nu mai fac nici rău nici bine. Fără parti-pris, să observi doar lucrurile până la sfârşitul timpului, echidistant între bine şi rău.
   Nu mă voi mai entuziasma pentru ţărmurile pline de flori roşii şi albe vizibile dinspre mare (când din vârful catargului obişnuiau să strige: Pământ! ) ci mă voi mulţumi cu ceţurile veşnice precum cele ale lunii noiembrie. Dar va merita, având în vedere că toate impresiile mele de o veşnicie nu le voi mai împărţi cu nimeni, de vreme ce orice contact îmi va fi interzis. Nu?

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

„Aparte”

Tot felul de cărticele de provenienţă obscură ajungeau din trecutul îndepărtat în „biblioteca” mea, deschisă tuturor înnoirilor, ba chiar înnoirilor cu orice preţ, inclusiv dintr-acelea care fuseseră tipărite ca rod al politicii de emancipare a poporului, pe care statul român o dusese în acea Belle-epoque românească de la sfârşit de secol al XIX-lea şi început de secol al XX-lea, când guvernul — sau poate regele — părea să fi mizat totul pe cultură. Cărticele dintr-o Bibliotecă pentru toţi de care nu avusesem cunoştinţă, replică avant la lettre a celei prezente, care tocmai îşi reluase apariţia în variantele roşu şi albastru, sau ale asociaţiei Albina, sau ale cine ştie căror alte asociaţii ale agricultorilor români. Nu ştiu cu cât succes mizase guvernul pe propăşirea culturală a poporului, dar cărticelele mărturiseau o deviză clară: ieftin, accesibil, util. Găseam în ele, frunzărindu-le, sfaturi pentru agricultori, de care mă autosugestionam că îmi prind bine sau că îmi vor prinde bine cândva; apoi poezii şi balade populare şi culte, poezii traduse de Nicolae Iorga din lirica romantismului german, însemnări din călătoriile arctice ale lui Fridtjof Nansen, al cărui nume nici nu ştiam să-l pronunţ, sau piese de teatru de Vasile Alecsandri. În acestea din urmă mi-a atras atenţia indicaţia scenică, destul de frecventă, pentru unele replici ale personajelor: Aparte. Scris între paranteze. Nu mai întâlnisem aşa ceva până atunci, dar nu mi-a fost greu să ghicesc ce vrea să spună: replica ce venea după aparte trebuia să nu fie auzită de partenerii de scenă, dar auzită de public. Nu că personajul vorbea singur; doar că avea gânduri pe care trebuia să le audă, cine? Negreşit, noi, publicul.

Marocco sau Ziua Deşertului (37)*

Pastilele viitorului

♥

   Unii spuneau că lumea viitorului se va hrăni cu pastile. E mult mai simplu, se spunea. Mai simplu şi mai rapid. Oamenii îşi vor putea cumpăra pastilele de culoarea preferată şi cu gustul preferat. Şi mai presus de orice, le va permite oamenilor să se concentreze asupra a ceea ce este cu adevărat important în viaţă: meditaţia, arta, creaţia... Nu se prea vehiculau în spaţiul public alte avantaje ale alimentaţiei cu pastile, decât doar scurtarea drastică a timpului dedicat meselor. Eu însă mă şi grăbeam să completez în gând şi vedeam în închipuire mulţimi de oameni cu un aer victorios rezolvând în câteva secunde problema mesei şi concentrându-se apoi pe cultivarea spiritului, pe creaţie şi aşa mai departe, exact aşa cum se spunea. Mult mai multe piese muzicale aveau să fie compuse, mult mai multe cărţi aveau să fie scrise, încât începeam să fiu dinainte îngrijorat că noi cititorii nu aveam să putem ţine pasul cu puzderia de cărţi care aveau să fie scrise, cu toată economia de timp rezultată din simplificarea la maxim a meselor... Dar chiar şi aşa cum era acum, fără concentrate de mâncare, stârnit de comentariile doamnei Ştefan în clasă, mă întrebam până când avea omenirea să tot acumuleze cărţi de toate felurile şi nume de scriitori care aveau să se tot adauge la numele cunoscute. Dacă cărţile de istorie îi interesau pe istorici şi nu era prea mare nenorocirea dacă nu le citea publicul larg, dacă — iarăşi — cărţile de filozofie îi interesau pe filozofi şi de asemenea nu era cine ştie ce pierdere dacă rămâneau necitite de cei mulţi, cum rămânea totuşi cu cărţile de beletristică? Acestea le erau destinate tuturor. Dacă la şcoală ni se dădeau o mulţime de lecturi obligatorii, cât aveau acestea să se înmulţească în generaţiile următoare? Şi nu era vorba numai de lecturile obligatorii. Pe lângă acestea, eu citeam o sumedenie de alte cărţi. Şi la fel ca mine trebuie că erau mulţi; poate chiar şi tata se număra printre cititorii pasionaţi, deşi eu vedeam mai mult pasiunea sa pentru şah. Deja existau sute de mii, milioane de cărţi — era imposibil să le citeşti, chiar şi pe cele considerate mai importante. Dacă numărul lor avea să crească neîngrădit odată cu generaţiile următoare, unde avea să se ajungă omenirea? Cărţile aveau să umple rafturile bibliotecilor şi aveau să zacă cu anii necitite. Cel puţin mă consolam cu gândul că rămâneau la dispoziţia publicului ani şi ani de zile, neclintite de pe rafturi, şi cu conţinutul neschimbat pentru totdeauna.
   Dar mama nu cred că îşi punea asemenea probleme...
   Pastile?
   Îşi ridica spre mine privirea apatică şi dădea din cap a neîncredere. — Nu ştiu ce să spun. Mă îndoiesc că mâncatul e chiar pierdere de vreme. Mă întreb ce se va alege de cafeaua mea. Şi ea o să se transforme într-o pastilă? N-aş prea muri de fericire pentru o asemenea perspectivă. Norocul meu este că sigur n-am să apuc eu lumea lor ahtiată de pastile.
   Dacă nu i-ar fi fost ameninţată cafeaua zilnică, problema hranei pentru ea aproape că nu exista. Nu că nu mânca — stătea la masă, la fel ca toată lumea, dar niciodată nu o văzusem mâncând cu poftă. Nu fusese niciodată pentru tata o companie entuziastă la masă. Îl servea când se întorcea de la slujbă, uneori îşi punea şi ei în farfurie un polonic de supă şi şedea alături de el în timp ce supa se răcea, şi mânca fără poftă, ca şi cum s-ar fi achitat de o obligaţie. Prin asta eu mă asemănam mamei. Nici mie nu îmi era niciodată foame. Mâncam cu aceeaşi tragere de inimă cu care pui în priză o baterie la încărcat. Doar conştient că trebuie s-o faci. Şi aşteptam vremurile când, ajungând om în rând cu toţi oamenii, netimorat de situaţia mea şi de viitor, aveam să mănânc şi eu cu poftă.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

În vestă reflectorizantă*

  Fetiţei i s-a spus: Uite, îl vezi pe domnu’ din faţa ta? La el să te duci.
  Fetiţa, de-o şchioapă, n-a stat nicio clipă în cumpănă, a întins numaidecât mânuţele şi a alergat fuguţa, cu mersul poticnit al copiilor care abia nu de mult au învăţat să meargă, poposind drept în braţele bărbatului din faţa ei.
   O, ce drăguţ! mi-am zis.
   Domnul în braţele căruia a ajuns fetiţa era primul-ministru. M-am întrebat cum se va purta un personaj de rangul lui cu un copil din popor. Căci asta era fetiţa: un omuleţ din popor. Primul-ministru semăna cu directorul unei importante companii de transporturi, recent demisionat. Îi ştiam şi numele, dar pentru moment nu avea nicio importanţă... Stătea în picioare îndărătul unei mese modeste, era înalt, cu alură sportivă, negricios, cam încruntat, prea încruntat pentru un personaj care de obicei îşi dă silinţa să se arate popular, şi purta nu se ştie de ce o vestă reflectorizantă, ca acelea cu care se îmbracă bicicliştii şi măturătorii. Îl însoţea o secretară, care se complăcea în anonimatul funcţiei ei.
   Ia să vedem, ce o să facă acuma primul-ministru? m-am întrebat. Primul-ministru a ridicat-o pe fetiţă în braţe, dar nu fără o ezitare, temându-se probabil că poponeţul i-ar putea fi umed. A dat să-şi miroasă mâna cu care îi atinsese poponeţul, un gest care mi s-a părut sub demnitatea unei persoane de un asemenea rang. Continuând să fie încruntat, primul-ministru şi-a schimbat brusc atitudinea şi s-a pornit s-o plesnească peste poponeţ; fără să afişeze o faţă plină de ură, ce-i drept, dar nu mai puţin încruntat.
   — Du-te şi spune-i să înceteze! mi s-a adresat de undeva din umbră o voce indignată de femeie.
   — Cine sunt eu să-i cer eu să-nceteze? am replicat. Doar e prim-ministru!
   Fetiţa stătea în braţele acelui bărbat negricios şi slab, înălţată mult deasupra mesei, şi îi suporta cu stoicism plesniturile.
   — Mi se pare incredibil că nu plânge! a spus aceeaşi voce indignată, de astă dată şuierându-mi de undeva din apropiere de ureche.
   Undeva lateral, într-o zonă pe care eu n-o vedeam, s-a auzit deschizându-se brusc o uşă. Primul-ministru a tresărit şi, încetând s-o lovească pe fetiţă, şi-a întors spre acea presupusă uşă privirea contrariată.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

Marocco sau Ziua Deşertului (36)*

Regele încolţit şi împăciuitor

♥    

   Nu ştiam cât era tata de priceput, dar vedeam că jocul de şah era pentru el o permanentă preocupare, aproape un stil de viaţă. Poate că pasiune e prea mult spus, fiindcă tata era un tip sobru şi reţinut şi deci nu se putea spune că îşi trădează prea uşor sentimentele. Când şedeam toţi trei la masă, deşi nu evita subiectele zilei, părea că îl interesează mai mult să le bifeze ca discutate în familie, pentru a se putea reîntoarce mai repede la jocul de şah drag lui. Uneori juca cu mine şi nu pot spune că nu îşi dădea silinţa să mă înveţe, dar ochii i se aprindeau abia atunci când rămânea singur în faţa tablei cu pătrate albe şi negre şi, cu cartea de şah alături, refăcea partide celebre. Îşi ducea mâna la bărbie şi se scărpina uşor când descoperea ceea ce trebuie să fi fost magistralele combinaţii ale marilor maeştri. Se întâmpla să şi comenteze, dar nu în detaliu, ci mai mult pentru sine, aşa, ca o filozofie a jocului de şah, să zicem... Regulile jocului sunt date o dată pentru totdeauna — observa el. Nu are niciun rost ca cineva să se apuce să le schimbe. O dată, pentru că de-a lungul atâtor sute de ani de când ştim că există jocul s-au dovedit cu prisosinţă a fi bune. Şi a doua oară, pentru că schimbându-le, ai avea altceva. Alt joc. Regulile jocului nu sunt legate de nimic material. E adevărat că pe undeva sunt scrise, dar asta nu înseamnă că dacă cineva ar arde cărţile care conţin regulile notate, acestea ar dispărea. Ele au fost consemnate tocmai pentru că există... Tata avea seriozitatea întipărită pe faţă şi privirea interioară îndreptată spre viitor; un viitor sigur... Oricâte s-ar schimba pe lume — spunea —, oricât de multe ar dispărea şi oricâte lucruri noi ar apărea, jocul de şah va rămâne mereu acelaşi. Jocul de şah e veşnic.
   Despre pasienţele mamei tata nu prea avea comentarii de făcut; pasiunea lui şi pasiunea mamei erau două lucruri complet diferite, doar că el nu recunoştea niciodată că se bazează pe şansă. Şi aş zice chiar că nici în viaţă nu se baza prea mult pe şansă. Unde cădeau ei de acord, mama şi cu tata, era jocul meu de marocco; ambii admiteau că acolo se întâlneau dexteritatea şi gândirea cu şansa. Şansa care răsfira la voia întâmplării mănunchiul de beţişoare strâns în pumn; nimic n-o împiedica să-şi facă jocul dacă mănunchiul era ţinut corect şi fără intenţia de a trişa. Iar mie în niciun caz nu îmi trecea prin cap să fiu incorect, fiindcă nu mi se părea că aş mai avea vreun merit să descâlcesc o grămadă de beţişoare pe care aş fi aranjat-o în folosul meu... De aceea tata se uita cu o anumită satisfacţie la mine când culegeam beţişoarele cu maximă atenţie. Se uita cu satisfacţie, dar tot cu gândul la marile combinaţii ale jocului de şah, care izvorau din gândirea pură...
   — Săritura calului, în lateral, cu cele două variante acceptate, ce poţi spera să iasă mai neaşteptat şi mai plin de fantezie din mintea omului? Mai ales că nu costă nimic, şi nici nu te pricopseşte cu nimic. E plăcerea pură...
   Săritura calului, tatălui meu îi provoca extazul.
   Oare nu este prea mare puterea reginei în comparaţie cu puterea mai mult decât limitată a pionului? mă întrebam. Practica de secole, cum observa tata, confirmase justa atribuire de puteri. Şi totuşi... Chiar şi regelui i se dădeau mult prea puţine puteri, faţă de rangul şi de rolul său... Dar tata era de părere că jocul în întregul lui era marcat de un anume echilibru. Dacă regina se înfăţişa pe câmpul de joc cu destulă agresivitate — şi nebunii de asemenea, dar numai pe diagonală — regelui i s-a dat privilegiul cumpătării: mişcări domoale, de numai un pătrat într-o parte sau într-alta — şi vorbirea domoală şi gravă, dacă ar fi fost înzestrat cu grai —, posibilitatea de a fi apărat prin rocadă dacă mintea jucătorului se mobiliza în a-l feri de atacuri; plus delicateţea şi modestia sa de rege, ca să nu mai vorbim de un anume soi de resemnare cu soarta, pe care o vădea mai ales în final de partidă; fiindcă regele niciodată nu moare luptându-se, ci încolţit, în defensivă, izolat şi părăsit de toate piesele — fie că au ieşit din luptă din laşitate sau din neinspiraţie, fie că s-au sacrificat cu curaj. Dar numai după ce şi-a jucat rolul de pacificator şi de neutralizator al patimilor stârnite de joc.
   Mă gândeam cum tata se întâlnea cu alţi jucători, şi el însuşi, prin firea lui, îşi dădea silinţa să calmeze pasiunile, şi cum propriile lui înfrângeri, atunci când se întâmplau, le înveşmânta într-un umor dulce-amărui, când în gând i se adresa regelui său ajuns în situaţia disperată de şah-mat — cu cuvinte ceremonioase şi pline de compasiune: Maiestate, mi-e teamă că nu mai aveţi de ales — va trebui să cedaţi tronul; şi poate chiar şi viaţa... L-am avertizat pe un coleg de clasă, Vinţu, într-o zi când ne-a făcut o vizită acasă, că ar face bine să nu se pună cu tata la şah; am vrut să îl scutesc — consideram eu — de umilinţa unei înfrângeri ca şi sigure, împiedicându-l să joace cu tata, dar el mi-a râs în nas, l-a provocat pe tata aproape fără ezitare la o partidă şi l-a învins cu destulă uşurinţă. M-am gândit atunci că nu totdeauna experienţa iese învingătoare ci, iată, uneori cutezanţa şi inspiraţia tinereţii. M-am gândit totodată la ce trebuie să fi simţit tata: oare să fi luat în serios de la bun început provocarea colegului meu, şi odată cu asta să fi trecut peste aroganţa sa greu disimulată, sau singurul lui gând a fost să nu se facă de râs în faţa fiului său? Aşa că până la urmă înfrângerea ce a însemnat oare pentru el?
   Regele încolţit şi împăciuitor...
   Prea multe şanse nu a avut tata să exerseze împăcarea cu înfrângerea.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

APEL

Mă poate ajuta vreun american cunoscător al limbii române şi cu înclinaţii literare, în revizuirea unui text în engleză (17 pagini), pentru a-l propune unei reviste literare americane?

La ce bun critica literară, acum?

Am primit din partea revistei Discobolul din Alba–Iulia invitaţia de a răspunde la întrebarea: „La ce bun critica literară, acum?”. Iată răspunsul pe care l-am trimis.

Critica literară — justiţie literară

   Ce aşteaptă scriitorul de la critica literară? Negreşit, aşteaptă să găsească o instanţă nepărtinitoare şi, desigur, competentă. Aşa ar glăsui, să zicem, teoria. Dacă ar fi însă să-i dăm crezare lui Jules Renard, criticul nu este altceva decât „un cititor care face nazuri”. Dacă s-ar limita să facă nazuri, încă n-ar fi mare lucru de condamnat: am putea să admitem, tot împreună cu Jules Renard, că nu contează „nicio teorie, niciun sistem. Cartea bună este cea care îmi place mie”. Altfel spus, criticul nu-i ţinut să dea socoteală nimănui atunci când aprobă sau când contestă o operă literară (sau, de preferinţă, un autor), tot aşa cum demnitarul nu răspunde în faţa legii pentru opiniile sale politice.
   În treacăt fie zis, nu toţi consimt că lucrurile sunt atât de simple: o carte îmi place sau nu-mi place, punct! Deşi, să ne amintim, acest gen de judecată s-a mai practicat, cu superbia de rigoare, şi în „centrele de putere” ale criticii literare româneşti de dată recentă... Printre cei care optează pentru nuanţare l-aş cita pe Mircea Martin, care consideră că „un critic ar trebui să înţeleagă şi ceea ce nu iubeşte, după cum ar trebui să se apropie cu iubire de ceea ce nu înţelege; să încerce să înţeleagă şi ceea ce la început n-a înţeles, să depăşească momentele de contrarietate sau de opacitate printr-un elan de simpatie penetrată.” (citat în Vatra, 12, 2010, de către Ion Pop: „Mircea Martin — între «identificări» şi «singurătăţi»”, pp. 38–42) Recomandare care, fireşte, presupune utilizarea — totuşi — a unei grile de „punctare” a autorului comentat, şi nu o simplă abordare „impresionistă”.
   Ceea ce vreau să spun în rândurile de mai sus este că subiectivitatea criticului — „nazurile” de care vorbea Jules Renard — este până la un punct, dacă nu acceptabilă, măcar scuzabilă: oameni suntem cu toţii şi-i omeneşte să ne lăsăm pradă patimilor şi simplificărilor. Ceea ce mi se pare mai greu de scuzat este intruziunea extraliterarului în judecăţile de valoare emise de critic: un scriitor cu vederi de dreapta se întâmplă să fie contestat cu suspectă lejeritate de către criticul de stânga (sau ataşat vechiului regim — şi sunt destui!). Dar de ce doar contestat? Ignorarea se dovedeşte a fi o armă mult mai eficace! Un scriitor omis dintr-un dicţionar al scriitorilor sau dintr-o istorie a literaturii recente este unul care anevoie îşi va mai reveni, nu-i aşa?... Sau: scriitorul X şi-a exprimat (cândva) aprecierea pentru confratele Y (caz ipotetic, desigur — şansele să se întâmple de-adevăratelea sunt minime), în timp ce criticul este un simpatizant al lui Z care îl detestă pe Y; deci X, care îl susţine pe Y, trebuie desfiinţat. Ş.a.m.d.
   Şi, cum în critica literară, spre deosebire de justiţie, sentinţele nu se soldează cu pierderea libertăţii ci doar cu ştirbirea reputaţiei literare, pasiunile circulă în lumea literară necenzurate şi călare doar pe-un dram de responsabilitate.
   Din perspectiva scriitorului deci, ar fi o ipocrizie să afirm că critica literară nu contează. Contează. Oho, şi încă cum!
   Din perspectiva cititorului, lucrurile ar trebui să fie mai simple, cel puţin cât priveşte critica de întâmpinare. Pentru că primul interes al cititorului „de rând”, care nu este interesat neapărat de fenomenul literar ci doar de lecturile sale în perspectivă, textul critic ar trebui să-i fie un ghid, dându-i în final un răspuns la întrebarea dacă cutare carte merită să fie citită sau nu. Iar ulterior lecturii — dar acesta e deja un pas important pe calea emancipării literare a cititorului — să vadă în ce măsură impresia pe care lectura i-a produs-o este în concordanţă cu impresia „oficială”. Dacă însă criticul literar se complace în a se limita la oficiul de prestator de servicii literare, aceasta este o altă chestiune, la care nu m-aş grăbi să dau un răspuns afirmativ. Nu de alta, dar textul critic este unul care deseori îl prinde pe criticul dotat, care sfârşeşte adesea prin a se deda „dezmăţului” stilistic, cu „aprindere” de la textul comentat, sau (mai degrabă) cu „autoaprindere”. Ambele situaţii fiind, trebuie s-o spunem, meritorii.
   Iar dacă cititorul „de rând” transcende nevoia de a fi doar ghidat în lecturile sale şi începe să se lase delectat de arta literară a criticului, e semn că este pe cale să-şi piardă calitatea de cititor de rând şi că îl paşte, mai devreme sau mai târziu, o carieră literară.
   Aşadar, oricum ai lua-o, critica literară cotează şi va conta întotdeauna. Cu adevărat.

Un număr de acrobaţie pe estradă*

   Un tânăr matur, i-aş putea zice. Un bărbat prezentabil, plăcut şi chiar bine îmbrăcat. Un sacou sport, de culoare deschisă, cravată la gât, tot de culoare deschisă, doar că altă nuanţă. Se află pe un fel de estradă, în faţa unui public care este în jurul meu, dar nu sunt preocupat să-l văd. Întreaga mea atenţie e îndreptată asupra bărbatului de pe estradă. A fost desigur, anterior (visului meu), o negociere între acel bărbat şi organizatorul/patronul spectacolului, care, la fel ca şi publicul, se află în afara câmpului meu vizual. Bărbatul de pe estradă trebuie să prezinte o acrobaţie, dar numai dacă primeşte suma pe care a pretins-o. Acrobaţia constă în căţărarea pe o frânghie, plus, probabil, alte exerciţii de forţă, acolo sus, după ce va fi ajuns în preajma unor bare, rulouri şi mai ştiu eu ce, agăţate sus, în apropierea tavanului sălii — dacă de o sală este vorba.
   Între timp a primit suma. În faţa publicului, numără câteva bancnote — mi-a scăpat dacă sunt trei sau patru sute. Suma se pare că este cea convenită, aşa că bărbatul în sacou de culoare deschisă recunoaşte cu onestitate şi pe faţă cu un zâmbet dezarmat că da, a fost plătit exact aşa cum pretinsese şi acum — asta e! — nu-i mai rămâne decât să execute, după ce strecoară banii în buzunar, numărul de acrobaţie. Că este îmbrăcat de stradă se pare că nu-i pentru el o piedică. Desigur, ar fi fost mai bine să poarte un costum de gimnastică adecvat, dar dacă aşa s-a nimerit...
   Se tărăgănează însă. Iată că pe estradă a apărut un bătrân scund şi slăbănog, care are ceva de spus. Bătrânul nu pare deloc fâstâcit. Are o barbă albă, rigidă şi cumva lipsită de grosime, plată, ca în filmele cu mujici ruşi şi ochii mijiţi în soare şi plini de zâmbet. De altfel şi îmbrăcămintea îi seamănă cu cea a unui mujic. Îi urmăresc barba în timp ce vorbeşte şi, în loc să iau seama la cuvintele sale, întreaga atenţie îmi este captată de acea barbă albă şi rigidă care tremură în ritmul vorbirii sale. Bătrânul parcă latră, atât de tare îi tremură barba, doar că de auzit nu se aude mai nimic.
   Bătrânul a dispărut de pe estradă şi iată-l din nou pe bărbatul plăcut de la început, care e gata să-şi înceapă numărul — un număr de circ. Numai că nu de o căţărare e vorba de astă dată ci de un număr constând în mânuirea mai multor săbii, de nu cumva e vorba şi de alte obiecte alungite acolo, în mănunchiul pe care îl ţine în mână, pregătindu-se să înceapă. E tot onest şi tot plăcut la vedere. Să vedem ce-o să facă...
   Oricum, slavă Domnului că n-a fost un coşmar.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou>
Publicat şi în Vatra, 7–8 2017

Marocco sau Ziua Deşertului (35)*

Armonie

♥

   Mama lăsa ţigara să fumege pe marginea scrumierei şi deodată devenea atentă la mâna ei stângă, pe care, ţinând-o nemişcată şi întoarsă cu dosul palmei spre ea, o privea cu atenţie.
   — Mi se pare că unghiile mele de la mâna stângă cresc mai repede decât cele de la mâna dreaptă, spunea cu o voce mai degrabă indiferentă. Continua să-şi privească mâna într-o tăcere care ascundea totuşi o oarecare nelinişte. Poate se aştepta ca eu să o întreb dacă e sigură, sau să-i cer să-mi arate mâna, spre a mă convinge, dar eu nu i-o ceream. Şi asta nu fiindcă n-aş fi fost curios, ci fiindcă eram sigur că nici în privinţa asta mama nu se putea înşela. Aşteptam doar să o aud spunând ce crede că dezvăluie acea curiozitate pe care tocmai o descoperise. Ea continua să tacă şi să-şi examineze mâna şi, fiindcă îi cunoşteam felul de a fi, ştiam că nu exclude unele urmări nefaste ale unghiilor ei care creşteau mai rapid la o mână în comparaţie cu cealaltă. Îmi venea în minte cuvântul nesăbuinţă. Nu ştiu de ce. Pentru Doamna profesoară Ştefan corpul omenesc era un model de armonie perfectă, controlată — adăuga dânsa — de puterea minţii. Spre deosebire de animale, la care armonia este înnăscută. Mă gândeam că poate totuşi mama nu observase corect, că nu unghiile de la mâna stângă erau cele care creşteau mai repede ci cele de la mâna dreaptă creşteau mai lent. Sau stagnau. Şi asta mă ducea cu gândul la un posibil dezechilibru mult mai grav decât putea să pară la prima vedere. Armonia de care vorbea Doamna Ştefan nu putea să fie perfectă decât atâta vreme cât sănătatea era la rândul ei perfectă. Şi uite aşa începeam să-mi fac griji pentru sănătatea mamei. Să nu îţi mai crească unghiile la o mână începea să mi se pară un semn cât se poate de serios că ceva nu merge cum trebuie în corpul ei.
   Mama şi recupera ţigara lăsată pe marginea scrumierei, după ce tot fumegase şi scrumul se tot lungise, trăgea din ea cu acel gest al ei de femeie versată, care nu-mi plăcea deloc, sufla fumul drept în sus, după care îşi întorcea privirea spre mine:
   — Alexandru, dar pe tine se pare că te afectează mai mult decât pe mine. Mai bine nu-ţi spuneam. Sau doar mi se pare?
   Da, de fapt îmi făceam griji pentru că eu vedeam armonia cumva altfel, afectându-ne întreaga familie.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (34)*

Zona Fastă

♠

   De ce ar fi fost Zona Talbot XQ singurul accident de pe traiectoria Pământului? Încă o dată nefericit, după ce Pământul suferise — câte extincţii? Trei? Patru? Cinci? Nimeni nu ştia exact. Dar milioane de ani se irosiseră după fiecare extincţie pentru ca viaţa s-o ia din nou de la capăt. Milioane de ani?...
   Aşa că oricând răul se putea repara. Era doar chestiune de timp.
   Iovan se gândi la o altă zonă, undeva în spaţiu, pe traiectoria Pământului, o zonă de astă dată fastă, pe care întâmplarea — iarăşi întâmplarea, căci nimic altceva cu adevărat important nu domina Universul —, să i-o aducă Pământului în cale şi să-i redea tot ce pierduse. Şi toate făpturile care dispăruseră ca un abur în noapte, fără să lase nicio urmă, să se reînchege la loc, ca într-un film dat înapoi, cum văzuse Iovan de atâtea ori în trecutul deja îndepărtat. În definitiv, substanţa, materia, după atâtea strădanii de a o pătrunde până la esenţă, rămânea ceva necunoscut.
   Cum se destramă şi cum se poate închega tot ce există...
   Putea fi şi asta o nouă aşteptare, o nouă zonă Talbot, care avea să rămână fără nume, căci nu mai era nimeni să-i dea unul. Dar ce mai conta numele? Doar să revină toate la locul lor şi să li se insufle viaţă. Şi oamenii, renăscuţi, să nu îşi mai amintească nimic, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-o letargie, dintr-o comă profundă, sau să li se pară, aşa, că au avut un coşmar, de care în zori să răsufle uşuraţi că nu a fost decât un vis urât... Doar că aici Iovan se gândi la mama lui, la tatăl lui şi la Mara, cărora nimeni, nicio nouă zonă Talbot, oricât de fastă, nu avea să le mai redea vreodată viaţa pe care o trăiseră, pentru că viaţa lor se risipise nu în Perdelele de Lumină din Ziua Deşertului, ci cu ceva timp înainte, din voinţa unora care nu se ştia ce fel de ordine îşi doriseră să instaureze pe pământ... Dar, dacă nu ei, părinţii şi Mara, atunci măcar restul... Toate celelalte puteau, cu puţin noroc, să redevină ce fuseseră înainte ca poalele sumbre ale Perdelelor de Lumină să fâlfâie leneş şi trist peste câmpiile şi oraşele pământului...
   Doar o chestiune de timp, poate.
   Lui Iovan i se făcu dor de locurile minunate de pe pământ pe care nu apucase să le viziteze. Iar acum acele locuri minunate nu mai existau, fiindcă nu mai rămăseseră din ele decât ziduri moarte şi nemişcare. Îşi imagină peisaje mediteraneene cu căsuţe colorate pe coastele stâncoase şi abrupte coborând spre mare, aşa cum le văzuse în imagini nemişcate şi altele mişcătoare. Îşi imagină mişcarea valurilor, egală şi prelungită, aceeaşi dintotdeauna, ca în marea primordială, nemaitrezind nicio însufleţire în vecinătatea lor, pe străduţele povârnite şi dincolo de obloanele închise, într-o moleşeală mult mai adâncă decât moleşeala zilelor de duminică după-amiază, când picior nu mai trecea prin uşile bisericilor rămase deschise pentru tot restul zilei spre întunericul inert dinăuntru. Îi fu dor lui Iovan chiar şi de moleşeala ploilor interminabile de iarnă, şi de moleşeala copilăriei sale, când mereu câte ceva venea să aducă câte o schimbare în succesiunea lină a zilelor sale, dar niciodată nu veneau din propria sa voinţă micile schimbări, ci întotdeauna din afară, la fel ca evenimentele ascunse care făceau ca pasienţele mamei sale să iasă ori nu. Totdeauna însă toate câte se întâmplau şi îi întunecau micile bucurii ale existenţei se dovedeau până la urmă a fi doar spaime trecătoare. Mama îi risipea gândurile negre... Mama care mai apoi avea să piară în explozie... Mama, cât avea ea gândurile de captive, se pricepea să-i risipească temerile. Cutia cu medicamente îşi făcea apariţia la momentul potrivit, dintr-o punguţă de hârtie veche şi îngălbenită o pastilă ieşea la iveală, ţinută la vedere între degetul ei arătător şi degetul gros, pentru a-i reaminti, astfel arătată, că era pastila miraculoasă care combătea febra şi făcea să dispară durerea din gât, şi drept dovadă, uite, pipiul ieşea colorat în portocaliu, deci pastila îşi făcea efectul încă înainte să vină dimineaţa. Mama arăta cu arătătorul spre tâmplă însoţindu-şi gestul de un zâmbet minimalizator, vrând prin asta să spună că acolo şi numai acolo sălăşluia răul constând într-un gând, într-o obsesie, îşi plesnea palmele una de alta de două-trei ori forfecându-le, sufla în palmele ridicate la vedere şi tot răul dispărea odată cu suflul ei.
   Iovan chiar se gândea la Zona Fastă. La o Zonă Fastă, cândva în viitor.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Invaziile inimii, invaziile literaturii anglo-saxone

Ceea ce m-a făcut să caut la librărie Invaziile inimii (The Heart Broke In) a lui James Meek a fost un interviu sclipitor al autorului de acum câteva luni, din Adevărul de weekend, plin de subtilităţi şi dezvăluiri biografice savuroase. Se vede însă treaba că de la teorie literară la practica scrisului e cale lungă. Nu ştiu dacă Invaziile inimii merită o analiză atentă. Dacă merită, negreşit nu sunt eu acela chemat să o facă.

Acţiunea e foarte bine ilustrată de desenul complicat de pe copertă, care exaltă confuzia dintre harta schematică a unui oraş pe ale cărui ipotetice străzi se intersectează contrapunctic destinele personajelor, şi un sistem sangvin, probabil al aceloraşi personaje sfâşiate de porniri nobile şi instincte primitive, ambele categorii fundamentate de autor doar parţial. Toată voinţa cititorului — care a avut răbdarea şi priceperea de a descâlci încurcatele iţe ale acţiunii — este de a se abţine să sară pagini pentru a afla cu anticipaţie cum s-a rezolvat cutare sau cutare situaţie complicată (și incitantă). Dacă Dougie, profitând de un moment de neatenţie, îi fură un sărut lui Bec, este ca în povestea cu arma atârnată în perete în actul întâi al unei piese, care e musai să fie folosită până la sfârşitul piesei. Deci de ce a sărutat-o Dougie pe Bec? Peste un număr de pagini — care e recomandabil să nu fie sărite — se dezvăluie misterul: pentru că Alex, fratele lui Dougie şi soţul lui Bec era steril (din p.d.v. sexual) şi cuplul risca să rămână fără copii. Iată însă că „arma de pe perete” se descarcă: Bec are un contact sexual (rapid) cu cumnatul, de pe urma căruia rămâne în sfârşit însărcinată. Bineînţeles că ar fi fost prea simplu ca lucrurile să rămână atât de simple. În realitate, Val, fostul iubit al lui Bec, pe care aceasta îl părăsise, este titularul unei fundaţii, un ong cum ar veni, Fundaţia Morală, o organizație cu reguli stricte și foarte virulentă, care se ocupă de darea în vileag a actelor de corupţie ale persoanelor publice din Regatul Unit al Marii Britanii. Val, din răzbunare, îl asaltează pe Ritchie, fratele lui Bec, pentru sex cu o minoră, iar Ritchie, căruia Bec îi mărturisise infidelitatea ei faţă de Alex, şi care infidelitate îl afectase teribil, se răzbună pe soră-sa turnând-o la Fundaţia Morală. Ş.a.m.d.

Incontestabil, dacă un asemenea roman ar fi produs în literatura română, ar fi un pas mic pentru ipoteticul autor, dar un pas uriaş pentru literatura română. Cum însă Invaziile inimii n-are nicio legătură cu literatura română, rămâne să bifăm traducerea reuşită de la editura Humanitas şi să adăugăm în raft încă un succes al literaturii anglo-saxone a circumstanțialului atât de prizat de public (și de juriile Nobel), alături de David Lodge, Jonathan Coe, eventual Saul Bellow, Michael Cunningham etc. etc.

Puzzle cu norii

Ce joacă plăcută să priveşti cerul!
Ce joc instructiv — puzzle cu norii,
Vezi? Acolo-i un dragon — cum, nu vezi?
Uite, un picior... creasta... coada
E-adevărat că se destramă: acum
   e-un taur — tre’ să te grăbeşti!
   alb, pufos şi lent pe câmpia cerului
   albastră...
Acum e-un chip de bătrân: mustaţa
   căzută, gura râzătoare şi aspră
Ce face, plânge? Sau dispare? Sau
   intră în sânul familiei?... Nu,
E-un continent acolo — Europa: Iberia şi
Regatul Unit al Marii Britanii, ambele
   deschise către Atlanticul albastru
   în lumina vântului înalt.
Vezi, Iberia o porneşte încet, se-ndoaie
   către Golful Biscaya: Grande
   y Felicísima Armada de norişori — asta-i!
Norişori pufoşi în soare: n-a fost
   nimic adevărat în Istorie
   Doar Captain Drake trimis
   de-a sa Stăpână, pe când Scandinavia
Stă încă neclintită, agăţată de Cercul Polar
Iar la sud Gibraltarul, ia uite, se deschide —
   cine-ar fi crezut
Spre Oceanul Atlantic — mereu Atlantic
Se deschide să treacă Santa Maria — vezi?
Ăsta-i jocul norilor, puzzle — toate
s-amestecă şi, gata, nu mai e nimic.

Marocco sau Ziua Deşertului (33)*

Lumea personajelor

♥

   Jocurile ei cu cărţile, pasienţele, îi stimulau mamei amintirile. În privinţa asta cred o înţelegeam foarte bine. Poate că o pasienţă se întâmpla să nu-i iasă, şi atunci mama rămânea cu privirea în gol. Sau poate că îngândurările ei nu aveau nicio legătură cu pasienţele. Oricum, cu sau fără pasienţe, îi veneau în minte tot felul de gânduri. Aşa a ajuns să-mi vorbească de o mătuşă de-a ei, de care eu nici nu auzisem. O chema Magdalena. Nu s-a măritat, n-a avut niciodată familia ei, povestea mama. Ea singură spunea despre ea că e urâtă şi nesuferită şi că oamenii n-o plac. Nu era genul care să se victimizeze. Era sinceră în aprecierile ei despre sine. Sunt sigură că se înşela, dar nimeni nu putea să-i scoată din cap părerea proastă pe care o avea despre ea însăşi. Ştii cum e, când tu însuţi te consideri antipatic, până la urmă chiar ajungi să fii. Ţie însă îmi aduc aminte că Magdalena îţi era simpatică. Uneori venea în vizită la noi, când erai tu mic. Nu îţi aminteşti de ea, nu? Şi doctorului Uzum îi era simpatică. S-a întâmplat de vreo două ori s-o întâlnească la noi în casă când l-am chemat să te vadă pe... sau, mă rog, când vreunul din noi avea nevoie de doctor. Apoi, în lipsa ei, am schimbat cu doctorul câteva păreri despre ea. Magdalena a avut ghinionul să se îmbolnăvească de tuberculoză osoasă. Unul din ele. A avut nenumărate, şi în privinţa asta nu exagera, te rog să mă crezi... Doctorul Uzum nu putea face mare lucru în ceea ce o privea, doar să-i dea câteva sfaturi despre clinicile unde ar fi fost cel mai bine să se trateze. În rest, nu putea să facă nimic. Şi până la urmă Magdalena s-a prăpădit, biata de ea. Atât a fost de modestă şi de umilă încât nici absenţa ei nu s-a prea simţit.
   Mama strângea cărţile de pe masă şi le punea pachet într-o margine, semn că n-avea să se mai atingă de ele, cel puţin următoarele câteva ore. Velurul rămânea verde, întins şi curat, doar cu beţişoarele mele de marocco într-o altă margine; nici eu nu mai aveam chef de joc.
   Magdalena a rămas în gândul meu, relua mama, încă mai vieţuieşte prin mine, ca să zic aşa. Chiar dacă asta n-o încălzeşte cu nimic. Doar că acum nu mai e nici urâtă, nici nesuferită, şi nici nu mai suferă. Asta, pentru că eu n-o consider astfel şi în gândul meu nu are de ce să mai sufere. A fost mătuşa mea, sora mamei, şi a avut ghinion în viaţă, asta e. Iar eu am trecut deja de patruzeci de ani — cât o să mai trăiesc? Odată cu mine, Magdalena o să moară definitiv. Nimeni n-o să-şi mai aducă aminte de ea. Poate doar tu să-ţi aminteşti cele spuse de mine, dar asta nu reprezintă mare lucru. Nici pentru tine, nici pentru memoria ei. Ea, figura ei, faptele ei, amintirile despre ea, sunt pe ducă, Alexandru. Abia dacă mi-au mai rămas cu ea o poză sau două. Copiii tăi, parcă văd, or să ridice poza dintr-un teanc cu nenumărate alte poze, or să-şi mijească ochii şi or să întrebe: Asta cine mai e?
   Ghicindu-mi gândul, mama îmi împingea scaunul la fereastră şi rămânea în spatele meu, privind şi ea pe fereastră. Vedeam livada, mică aşa cum era, cuprinsă între zidurile dosnice arhicunoscute, fără deschidere spre stradă, şi banca pe care o construise tata, unica bancă din livadă, pentru odihna sa — zicea el — în după-amiezile toride de vară. Lipsea o măsuţă în faţa băncii, pe care — tot el era cel care o spunea — spera s-o fac eu într-o bună zi, cu propriile mele puteri, spre bucuria tuturor din familie. Vedeam peste coroanele pomilor zidul dosnic al casei învecinate, cu etaj, pe întinderea căruia exista o singură ferestruică, sus în colțul din dreapta. Mă tot întrebasem de ce una singură? Şi în ce fel de încăpere era acea ferestruică: să fi fost o cămară acolo? Să fi fost o baie?
   Mama continua să stea îndărătul meu şi să privească pe fereastră, în livadă.
   — Uneori stau şi mă întreb — spunea ea — cu ce sunt mai prejos, cu ce sunt mai puţin reale personajele din întreaga literatură a lumii? Oare Robinson Crusoe chiar n-a existat decât în imaginaţia autorului? Nu vorbesc de oamenii vii care le-au servit scriitorilor de modele; am auzit că mai toţi au pornit de la persoane care au existat de-adevăratelea. Uite, D’Artagnan, sau Marele Gatsby, sau Anna Karenina. Fiecare a avut o viaţă, cea pe care le-a hărăzit-o scriitorul care le-a creat. Dar cu viaţa lor au umplut de-a lungul timpului viaţa atâtor milioane ce cititori. Bun, de-acord, poate că nu sunt decât nişte himere. Dar cu ce sunt ele mai himere decât atâtea şi atâtea umbre ale unor oameni care au trăit în trecut? Ba chiar mă gândesc că sunt mai puţin himere pentru că, iată, li se cunosc detaliile biografice, li se cunosc faptele, ba chiar şi trăsăturile feţei. Cu toţii ştim că Cyrano de Bergerac a avut nasul mare, că Don Quijote era înalt şi slab, purta cioc şi era cam ciudat. Dar trăsăturilor oamenilor din trecut? Himerelor care zac în cimitire — mă rog, ce a mai rămas din ele — nu li se mai ştie decât numele scris pe cruce. Iar după un număr de ani, nici măcar atât. Până şi numele le dispare pentru totdeauna... Apropo, ar trebui să mai trec pe la cimitir să văd ce se mai întâmplă cu mătuşă-mea Magdalena... Ar trebui, Alexandru, să trăim, cum să spun? împreună cu personajele. În aceeaşi lume. Să le cunoaştem mai bine, să ne obişnuim cu ele, iar alţii, cei care se pricep, scriitorii, ar trebui să adauge de la ei, să le completeze — trăsăturile de caracter, ba chiar şi pe cele fizice. Oamenii ar trebui să se întrebe cum s-ar comporta Don Quijote dacă ar fi în locul Căpitanului Nemo. Sau ce s-ar întâmpla cu D’Artagnan dacă ar trăi Revoluţia Franceză. Ar fi foarte interesant. Eu înţeleg că scriitorii sunt preocupaţi mai mult de probleme filozofice. Dar personajele care umplu întreaga noastră lume sunt la fel de importante...
   Începeam să o privesc pe mama cu alţi ochi şi să-mi promit că o să fiu mai interesat de pasienţele ei pe masa acoperită cu velur verde.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.