Proiectoarele militare*

După ce, în primii câţiva ani petrecuţi la Câmpina, ieşirile familiilor noastre de basarabeni la iarbă verde, pe Muscel, şi în pădurile de pe dealurile Voilei, duminica şi de sărbători, mă încântaseră în zilele de vară, deodată n-a mai fost voie să urci pe Muscel. Sus pe deal a fost instalat un obiectiv militar: o baterie antiaeriană. Şi anume exact în acelaşi loc unde cu puţin timp în urmă, în timpul războiului — o ştiam din povestirile localnicilor —, funcţionase o baterie antiaeriană germană. Bateria germană avea misiunea să nimicească bombardierele americane venite să bombardeze Rafinăria, care alimenta cu carburanţi trupele Axei. Bateria românească era menită să nimicească tot avioane americane (sau poate anglo-americane), de astă dată suspectate că ar putea încerca să distrugă realizările regimului comunist; de exemplu Rafinăria, care între timp fusese reconstruită cu o remarcabilă promptitudine. Prezenţa noii baterii s-a făcut simţită în tot oraşul atunci când fasciculele de lumină ale proiectoarelor instalate acolo sus au început să brăzdeze noapte de noapte cerul întunecat al Câmpinei. Erau două sau trei — nu-mi mai amintesc exact. În nopţile senine fasciculele împungeau cerul negru, intersectându-se, aplecându-se până către orizont — stâlpi de lumină instabili, riscând să se prăbuşească cu avioane cu tot peste neliniştile oraşului.

Dar nu se întâmpla nimic. Nicio escadrilă americană nu venea să bombardeze din nou oraşul, niciun avion inamic nu se prindea în luminoasa pânză de păianjen ţesută de proiectoare. Încetul cu încetul dansul tăcut al razelor de lumină devenea joc nocturn de lumini, pe care începusem să-l aştept cu interes după căderea nopţii. Ieşeam pe terasă şi îmi îndreptam privirile spre miază-noapte, unde, deasupra acoperişurilor fabricilor, deasupra nesfârşitului parc de rezervoare goale şi abandonate de dincolo de liniile ferate, deasupra oraşului, se aprindeau reflectoarele tristei scene de dincoace de Cortina de Fier.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Sulurile de stofă*

Uneori colindam împreună cu mama magazinele de textile de Strada Principală, unde mama căuta materiale pentru lucrurile de îmbrăcat pe care le cosea singură la maşina noastră de cusut manuală, marca Singer, una din puţinele comori casnice aduse de acasă în Refugiu. Cele mai simple dintre lucrurile confecţionate de ea erau cearşafurile, pentru care nu avea altceva de făcut decât să înnoade două fâşii de pânză — pentru că de cele mai multe ori erau prea înguste — şi să le facă după aceea tiv pe margine. Mi-aduc aminte de cearşafurile din americă, o pânză insuportabil de aspră, mai mult gălbuie decât albă, cu fel de fel de scame rămase din fabricaţie în ţesătură, unele care pur şi simplu zgâriau; după câteva spălări însă, america se înălbea şi devenea ceva mai suportabilă la atingere. Iar cearşaful devenea familiar — culcuşul pentru noapte.

Fără să fie un talent într-ale croitoriei, mama se pricepea să coasă şi alte lucruri: chiloţi pentru tata şi pentru mine (desigur, nu din americă — ar fi fost imposibil de purtat), din aceia cu crac, de fotbalist. Dar şi rochii pentru ea, simple, fără pretenţii, şorţuleţul meu de clasa întâi, dintr-un material vechi, pepit, de care am fost foarte mândru deşi arăta ca o rochiţă — dar pe vremea aceea, când uniforma şcolară nu era obligatorie, toate şorţuleţele colegilor mei de clasa întâi arătau ca nişte rochiţe şi nu erau în toată clasa două la fel. Apoi mama se mai ocupa, sau, mai precis, avea să se ocupe peste ceva ani, şi de milieuri, iar câteva dintre ele a reuşit chiar să le vândă, la un preţ atât de scăzut încât roşea de ruşine când povestea despre asta.

Dar, independent de lucrarea de croitorie mai apropiată sau mai îndepărtată pe care o avea în vedere, atracţia ei de femeie între două vârste pentru textile de toate felurile trebuie să fi fost mai presus de utilitatea imediată a vizitării magazinelor. În timp ce pentru mine sulurile de materiale erau pură abstracţiune, iar incursiunile în magazine, împreună cu mama (sau, alteori, singur), erau, cred, opusul comuniunii cu natura — o iniţiere în lumea materialelor fabricate de om. La modul filozofic, cum spuneam. Priveam cu un oarecare dispreţ imprimeurile, mai ales pe cele de vară, cu flori viu colorate, stambele, barcheturile cu culori închise, pentru babe, taftalele ţipătoare, pentru ţoape, şi mă opream, în schimb, să admir ţesăturile rezistente de in, cu dungi cu culori pastelate, pentru şezlonguri sau pentru transperante (deşi n-aveam în casă nici şezlong, nici transperante, şi nicio perspectivă pentru viitorul apropiat), şi, bineînţeles, stofele de lână, gabardinele, distinsele camgarnuri, care se mai fabricau chiar şi atunci, sub regimul comunist care îi făcea egali pe toţi, şi pe care le găseam de obicei la capătul mai greu accesibil, dinspre vânzător, al tejghelei rezervate pentru stofe... Mă uitam cu admiraţie şi respect la marginea tivită cu roşu a sulurilor, la etichetele fabricii, brodate discret, de maşină. Stofele urmau să încapă pe mâna croitorilor, elita meşteşugarilor — etichetele le regăseai apoi, peste ani, ascunse în tiv atunci când hainele erau date la întors sau când li se schimba căptuşeala, şi interiorul acela al materialelor, ieşit la iveală pentru prima oară de la confecţionarea lor, ascundea deja un trecut... Mă fascina mirosul specific al acelor stofe, miros de fabrică — mirosul fabricilor neştiute unde acele materiale sufereau miracolul creaţiei... Vânzătorii de textile mi se păreau altfel decât ceilalţi vânzători, mai plini de importanţă, mai competenţi, mai siguri pe ei, uneori chiar prea siguri, încât pe unii ca mine îi intimidau. Nicio întrebare nu-i punea în dificultate, cunoşteau fără greş metrajul necesar pentru un anumit fel de îmbrăcăminte, de fapt pentru orice fel de îmbrăcăminte. Era de-ajuns să spui: — Vreau să-mi fac o pereche de pantaloni. Sau: — Aş vrea material pentru un pardesiu. — Pentru dumneavoastră? întreba vânzătorul cu o deferentă înclinare a trunchiului? Atunci vă trebuie... atâta.

Mda. Făceam cunoştinţă cu lumea. Continuam s-o fac.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Ajutoarele americane şi maşinuţa Marianei*

La şcoala primară, învăţătoare ne-a fost doamna Crăciun. Nu ştiu însă cum s-a întâmplat că în clasa a doua, timp de un an, a înlocuit-o doamna Grecu – o doamnă blajină, slabă şi infirmă — şchioapă de un picior. (Umbla zvonul printre colegi că în copilărie fusese lovită în picior de copita unui cal.) Doamna Grecu avea o fată cam de aceeaşi vârstă cu noi, dar pe care nimeni n-o văzuse la faţă. În schimb cu toţii ştiam de existenţa ei: Mariana.

A fost anul când la şcoală se distribuiseră ajutoarele americane pentru copii — tot felul de flecuşteţe: biluţe de sticlă, de mărimea unei cireşe, cu efluvii de culoare în miezul lor transparent — să te tot uiţi la ele, şi să le ţii în palmă; dar de fapt rostul lor era să le izbeşti de podeaua de mozaic a sălii celei mari, şi să le vezi cum sar cât colo — mai c-aş zice până-n tavan —, fără să se spargă, de parc-ar fi avut viaţă în ele; până la urmă tot se spărgeau, şi cu asta viaţa lor se termina, deveneau numai bune de aruncat; dar trecea ceva timp până în acel moment. Şi mai erau creioanele de ceară, mititele, câte cinci într-o cutiuţă de tinichea ca o tabacheră în miniatură, pe capacul căreia scria — aş da orice să-mi fi trecut prin cap s-o păstrez pe-a mea — ...scria ceva cu galben pe un fond gri închis; creioane de ceară, am zis; dar naiba ştie dacă era cu adevărat ceară; un lucru pot să spun: era inutil să le ascuţi (cu briceagul sau cu o lamă) pentru că se consumau al naibii de repede, şi vârful devenea bont şi rotunjit după doar două trăsături de creion. Lăsau în urma lor o dâră grasă pe hârtie, care nu se putea şterge cu nimic... Dar, în afară de biluţele de sticlă şi de creioanele de ceară, mai era cazanul cu untură de peşte americană, pe la care treceam, în recreaţia mare, unul câte unul, fiecare cu linguriţa lui, după ce stăteam la coadă, mai mult siliţi decât de bună voie; fiecare îşi primea porţia şi o înghiţea, cu strâmbătura de rigoare. Apoi, mai era cana de lapte, pe care de asemenea o primea fiecare, o dată de zi, tot cadou din partea americanilor; un lapte cu un gust nu prea grozav dar care mergea foarte bine cu felia de pâine cu magiun, gustarea noastră comună în acea vreme când aproape că nu exista gospodărie unde să nu se fiarbă toamna magiun de prune cât să se umple câteva borcane pentru la iarnă...

Dar s-a mai ivit la un moment dat, printre ajutoarele de la americani, un dar cu totul deosebit: o maşinuţă de toată frumuseţea, roşie şi strălucitoare, mare cât s-o cuprindă palmele alăturate ale unui copil de clasa a doua. Într-o zi doamna Grecu a pus o întrebare în clasă, în timp ce maşinuţa stătea la vedere, pe catedră:

— Şi cu maşinuţa ce facem? Cui i-o dăm?

Fără nicio ezitare s-a ridicat un singur glas din toată clasa: LU’ MARIANA!

Doamna Grecu a râs fericită, îmbrăţişându-ne pe toţi cu o privire recunoscătoare. N-am fost părtaş la momentul când maşinuţa i-a fost dată Marianei. Şi probabil că niciunul din colegii mei n-a fost. Sigur este un singur lucru: că jucăria a ajuns la Mariana... Ceea ce nu înţeleg nici până în ziua de azi este cum de toată clasa a fost atât de unanimă şi atât de promptă în a-i oferi Marianei maşinuţa americană, cu toate că mulţi dintre noi au jinduit-o fără doar şi poate. Căci, oricât de promptă ar fi fost reacţia clasei, au existat totuşi două sau trei momente de la întrebarea pusă de doamna Grecu şi răspunsul clasei, momente în care multora dintre noi le-a stat inima în loc aşteptându-se să-şi audă strigat numele. Cel puţin, inima mea ştiu că asta a aşteptat.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Murăturile mamei*

Mama le făcea ca nimeni altcineva, nu numai foarte gustoase, dar şi artistic, cu steluţe de morcov licărind portocaliu prin sticla borcanelor înalte, legate la gură cu celofan, în mijlocul verdelui-cenuşiu al ardeilor, gogonelelor şi al rămurelelor de ţelină... Exasperată de sărăcie, mama se plângea de fiecare dată că nu ştie ce să mai gătească. I-am spus că n-am nevoie de altceva decât de cartofi prăjiţi, cu murături, zi de zi. Şi timp de o săptămână ăsta a fost unicul fel de mâncare la masa mea de prânz — ce mi-aş fi putut dori mai mult? Salivez şi astăzi când îmi aduc aminte... Apoi a venit întoarcerea acasă după patru săptămâni petrecute la spital, cu scarlatină — patru săptămâni lungi cât o veşnicie. S-a întâmplat toamna târziu, poate chiar în preajma sărbătorilor, nu-mi amintesc exact. Ştiu doar că borcanele cu murături mă aşteptau, dar o bucată de timp n-aveam voie să mănânc sărat, aşa că am rezistat cu stoicism ispitei, în ciuda îmbierilor mamei, care nu era convinsă că o gogonea sau o jumătate de ardei umplut, de gust, poate să-mi facă rău.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Voluptăţi stranii*

Uneori, în reveriile mele dinainte de a adormi, mă vedeam păşind singur pe o potecă îngustă din pădure (sau din junglă). Astfel că la ivirea leului în faţa mea, aţintindu-mă cu ochii săi fosforescenţi, n-aveam nicio posibilitate să mă salvez fugind. Dar de fapt nici nu încercam să mă salvez. Resemnat, mă lăsam prins de leu — eram în gura leului, strâns între fălcile lui ca într-o îmbrăţişare: ucigaşă şi nu tocmai. Verbul a sfârteca nu exista pentru mine. Fălcile Regelui Animalelor îmi striveau trupul în întregul său. Senzaţia de strânsoare era aproape erotică — îmi zic eu astăzi.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Cărţile*

De-a lungul copilăriei mele, trăită într-o sărăcie nemărturisită mie însumi şi nici între noi, membrii micii noastre familii, aproape că n-am avut parte de cărţi. Nu mai vorbesc de cărţi cumpărate de la librărie, pentru care rareori îmi ieşea în cale norocul să capăt câţiva bănuţi. Şi totuşi am reuşit să încropesc până la urmă o mică „bibliotecă”, pe care am şi denumit-o cu un cuvânt care îmi suna frumos: Biblioteca Sinegoriei!... Probabil că, dacă bibliotecile (private) au un nume, numele acela este al posesorului lor. Pe atunci însă eu nu ştiam asta, aşa că nu mi s-a părut nepotrivit să-mi botez biblioteca cu un nume întâlnit într-una din lecturile mele. Şi cum acestea erau, în cea mai mare parte, urmând tendinţa vremii, din literatura sovietică, numele s-a nimerit să fie rusesc: Sinegorie. Sonoritatea lui, încântătoare pentru mine, a fost motivul pentru care l-am adoptat, şi nimic altceva. Drept care l-am caligrafiat, alături de numele meu, pe pagina cu titlul şi autorul a fiecăreia dintre cărţile care îmi aparţineau.

Cât despre administrarea cărţilor, în scurtă vreme am ajuns un adevărat expert: nu numai că mi-am inventariat cărţile, cu număr, autor, titlu şi aşa mai departe, neuitând să lipesc şi pe cotoarele cărţilor pătrăţele de hârtie albă cu numerele care le corespundeau în „registru”, dar am înfiinţat şi o rubrică a cărţilor împrumutate. Evident, câteva dintre acele cărţi nu le-am mai căpătat înapoi nici până în ziua de azi. Şi tare mă tem că „împrumutătorul” nu mai e de găsit.

Dintre toate cărţile care îmi cădeau în mână, cel mai mult le apreciam pe cele cu poze. Primul lucru pe care îl făceam cu o carte nouă era să o răsfoiesc în căutarea pozelor. N-o făceam cu prea multă meticulozitate. Doar frunzăream cartea trecându-mi cu o oarecare încetineală degetul gros peste muchiile filelor, aşa cum ai trece arcuşul peste corzile unei viori. Şi, bineînţeles, mă opream cu încântare la fiecare loc unde îmi ieşea în cale o poză. Nu reproducerile fotografice erau cele pe care le căutam, fiindcă oricum reproducerile fotografice erau pe vremea aceea de proastă calitate. Mă aşteptam şi mă bucuram să găsesc desene în peniţă, în genul desenelor lui Daumier, mai ales în cărţile lui Jules Verne.

Negăsind nicio poză, mă apucam de citit fără prea multe regrete. Se întâmpla însă la un moment dat, poate chiar după ore de lectură, ca, dând pagina, să observ, tresărind, pe pagina din dreapta o umbră răzbătând incert de pe revers prin hârtia nu îndeajuns de mată. Putea să nu fie altceva decât umbra rândurilor tipărite pe verso nu în dreptul rândurilor de pe faţa filei ci între acestea. Îmi dădeam silinţa să ghicesc — şi inima se pornea deja să-mi bată mai repede — dacă asta era explicaţia, sau nu cumva... Îmi încordam privirea încercând să desluşesc în acea umbră magică tiparul literelor sau, poate, trăsăturile apropiate una de cealaltă ale peniţei lui Daumier sau cine o fi fost... Şi deodată, cutezând să dau pagina, mi se deschidea în faţa ochilor poza până în acea clipă nedescoperită, în toată splendoarea ei!

Merita deci cu prisosinţă să nu fii prea meticulos atunci când frunzăreai cartea, în căutare de poze, înainte de a te cufunda în lectură.

Toate cărţile pe care le aveam erau nişte terfeloage fiindcă ai mei nu-şi puteau permite să-mi cumpere cărţi noi. Şi chiar dacă şi-ar fi putut permite, erau vremuri când n-ar fi găsit mare lucru de cumpărat în librării. Cu toate acestea, îmi iubeam nespus terfeloagele. Îmi amintesc de o carte cu povestiri pentru copii. Nu zic poveşti. Erau povestiri, dar cam ciudate. Una din ele se chema „Feerie”. Era vorba acolo de un copil care aude pentru prima oară cuvântul feerie şi, plin de curiozitate, o întreabă pe mama sa ce înseamnă. Nu-mi aduc aminte exact ce explicaţie i s-a dat. Nu cred că i-a fost uşor mamei sale să-l facă să înţeleagă sensul acelui cuvânt, bizar dacă stăm să ne gândim. Îmi amintesc doar că într-o seară părinţii îl lasă singur acasă, fiind invitaţi la o petrecere care urma să dureze toată noaptea. Dar chiar în clipa despărţirii copilul era deja bolnav, se pare de meningită, sau aşa ceva, fără ca ei să bănuiască ceva. O situaţie dramatică, aş putea zice. Scurtă vreme după plecarea părinţilor băiatul este cuprins de febră. Şi febra creşte şi creşte neîncetat. Lumea unui copil este, oricum, o plăsmuire, având prea puţin de-a face cu realitatea. Dar în dogoarea febrei, lumea acelui copil bolnav devine un carusel ameţitor de plăsmuiri înfierbântate. Capătă suflare şi vin în preajma sa rând pe rând, intrând în vorbă cu el, toate vechile sale jucării... Şi poate, la fel, vin la el şi vechii săi prieteni, nu-mi mai amintesc, cu toţii arătându-se ataşaţi de el cum n-ar fi putut bănui vreodată, doritori să-l încurajeze şi să-l distreze care mai de care. Şi totul devine o feerie. Copilului cu sufletul prea plin de frumuseţea neaşteptată a vieţii sale îi este dat să pătrundă miezul acelui cuvânt necunoscut. Feerie. O frumuseţe insuportabilă care sfârşeşte în comuniune cu nefiinţa...

Aveam totuşi o carte care nu intra în categoria terfeloage. Era Călătorie în Lumea Basmelor, pe care mi-o cumpărase verişoara mea, Valea, într-una din minunatele şi atât de rarele mele călătorii la Bucureşti. Era scrisă de o bunicuţă al cărei portret desenat în tuş, cu o privire niţel cam severă, pe un fundal negru (dar nu conta), te întâmpina încă de pe fila a doua: Selma Lagerlöf, o suedeză născută în comitatul Värmland. Era povestea unui băiat răsfăţat, pe nume Nils Holgersson, mai mare decât mine la vremea aceea,

„în vârstă de vreo paisprezece ani, înalt şi voinic, cu părul cânepiu. Mare lucru nu era de capul lui, îi plăcea mai mult să doarmă, sau să mănânce şi cea mai mare desfătare a lui era să facă pozne.”

Dar destinul acelui băiat era să străbată Suedia natală în zbor, călare pe Martin, gâscanul din gospodăria familiei, după ce un pitic, cu care se purtase urât, îl preface la rândul lui într-un prichindel de-o şchioapă. Şi tot destinul îl face să se întoarcă în final acasă la ai lui după o iniţiere anevoioasă în magia faptelor bune.

Iată, e primăvară, gâştele sălbatice se întorc din sud, din ţările calde, şi, după ce au trecut peste Marea Baltică, se îndreaptă spre Smygehuk, în drum către nord. Gâştele zburătoare încearcă să le ademenească pe cele domestice îndemnându-le să li se alăture, dar acestea preferă siguranţa şi îndestularea de casă. Numai tânărul gâscan Martin e cuprins de avântul de a le urma chemarea. Iar Nils, în încercarea-i disperată de a-l reţine, se agaţă de gâtul lui şi se pomeneşte, mititel cum devenise, înălţat în aer...

Împreună cu Nils am trăit aventura zborului şi am iubit Suedia, cu stâncile ei reci şi cu pădurile străluminate de umbra rară a mestecenilor...

„Atunci băiatul înţelese că pânza cea mare, cadrilată, peste care zbura, era câmpia provinciei Schonen, şi începu să înţeleagă de ce era aşa de peticită şi decolorată. Întâi recunoscu pătratele verzui: erau câmpurile de secară, semănate toamna trecută şi rămase verzi sub zăpadă. Cele galben-cenuşii erau miriştile unde crescuse grâul din vara trecută, cele cafenii erau lanuri de trifoi, iar cele negre — păşuni sau pârloage...”

Akka de Kebnekajse, gâsca-şefă, vulpoiul Smirre, marea petrecere a cocorilor de pe muntele Kulla, şi toate acele denumiri suedeze, cele mai multe dintre ele terminate în ...land, Öland, Smäland, Huskvarna, Värmland, unde se născuse Selma Lagerlöf, şi care — cum altfel? — era cea mai minunată dintre toate, au devenit pentru totdeauna parte din lumea mea. Suedia Selmei Lagerlöf era o plăsmuire a imaginaţiei mele.

„El află îndată că oamenii erau din Värmland şi că mergeam spre Norrland, să caute de lucru. Erau oameni veseli şi ştiau să povestească multe, căci lucraseră în diferite localităţi. Pe când discutau aşa de înflăcăraţi, unul din ei spuse întâmplător că umblase prin toate părţile Suediei, dar niciuna nu-i plăcuse atât de mult ca Nordmark-ul din Värmland-ul de vest, de unde era el.”

Apoi, după ceva ani, o altă călătorie prin ţări exotice, mediteraneene de astă dată, mi-a fermecat copilăria: Corabia feniciană. După ce a apărut în foileton în revista pentru copii Licurici, publicarea în volum a cărţii lui V. Ian — un autor de care nici n-auzisem; dar ce nu era pe-atunci nou pentru mine? — m-a delectat vreme de câteva luni. (Cartea avea să dispară în rugul stupid pe care l-am ridicat în curte, în semn de protest în ziua când sovieticii au invadat Cehoslovacia, în august 1968, fără să fac vreo diferenţă între cărţile care slujeau regimul sovietic şi cele care n-aveau nicio legătură cu el; furia mea era în devălmăşie.) Am găsit însă cartea, recent, pe Internet, în limba rusă, şi am putut să-mi reamintesc începutul:

„De dimineaţă, Am–Laili [Am, în feniciană înseamnă «mamă», iar Laili este un nume feminin], m-a sculat ca întotdeauna în zori. — «Trezeşte-te, Eli, mi-a şoptit ea la ureche, ai dormit destul. Stăpânul tău o să te dojenească dacă n-ajungi înaintea lui. Ţi-am făcut o fiertură de linte. Auzi ce plăcut clocoteşte?»”...

Dar cât de mult m-am identificat cu acel băiat fenician, pe care mi-l închipuiam de vârsta mea — şi probabil că aşa şi era —, în peregrinările lui prin antica Fenicie!... Eram bolnav de una din bolile molipsitoare ale copilăriei, când zăceam în pat dormitând şi, ca într-o feerie mai degrabă sumbră, îmi lăsam închipuirea în voia peregrinărilor lâncede prin lumi dispărute sau inexistente, precum antica Fenicie. În răstimpuri citeam din Corabia feniciană, apoi mă întorceam pe-o rână, întindeam mâna şi strecuram cartea sub pat, şi adormeam, urmând să reiau lectura odată cu următoarea revenire a lucidităţii somnoroase şi maladive...

Eu, atât de strângător, nu ştiu cum de am putut să pierd cele trei cărticele cu Toto: Toto la Polul Nord, Toto la vânătoare de lei şi Toto pe Lună. Un singur semn mi-a rămas de la cea din urmă: ştrengarul Toto ajuns pe Lună, surâzând triumfător, cu mâinile în şolduri, c-un picior pe partea vizibilă a Lunii şi cu celălalt pe partea invizibilă. Bineînţeles, Luna zâmbeşte şi ea, larg, încântată de-o asemenea întâlnire. Ăsta era desenul făcut de mine cu creioane colorate după coperta cărţii. În rest, numai desene — erau trei cărticele cu desene şi doar câteva rânduri scrise sub fiecare desen. Cheia era că Toto adormea, visa şi îl trezea cineva sau ceva care se potrivea de minune cu firul visului său. De exemplu, în Sahara, unde plecase la vânătoare, Toto trage cu puşca într-un leu, nu-l nimereşte, leul se apropie de el şi rage ameninţător. Hârr! Hârr! Hârr! — interjecţii — iată-le, negru pe alb, fiecare însoţind o linie, şi toate răsfirate ca un evantai ieşind din gura fioroasă a leului. În clipa aceea Toto se trezeşte şi îşi dă seama că răgetul leului era de fapt hârâitul radioului de lângă el, care între timp se dereglase... La Polul Nord, Toto se adăposteşte în finalul peripeţiilor sale într-un cort, pe care crivăţul năprasnic îl smulge cu furie de deasupra sa, şi Toto se trezeşte tremurând de frig fiindcă maică-sa îi ridicase plapuma dojenindu-l în acelaşi timp că doarme, ca un leneş, până la ore târzii.

E de-ajuns să-l revăd pe Toto pe Lună, în caietul meu de desen, şi îmi aduc aminte că mama n-a luat niciodată plapuma de pe mine când mi se întâmpla să lenevesc în pat dimineaţa. Dar nici lui Toto nu cred să-i fi fost rău.

Au fost însă şi cărţi nerecomandate, ca să zic aşa, pentru vârsta mea. De una îmi amintesc cu deosebire, poate pentru că eram deja măricel, de vreo treisprezece ani, cred, şi pentru că în ea exista o oarecare preocupare pentru sex, nu cine ştie ce, dar pentru mine era o noutate şi, oricum, sexul, misterul feminin, începuseră să mă preocupe. Cartea se numea Disperaţii şi era scrisă de un scriitor de care nu mai auzisem până atunci şi de care n-aveam să mai aud nici mai târziu: Dragomir şi nu ştiu mai cum... Nu sunt convins că cineva dintre ai mei chiar mi-ar fi interzis-o dacă i-ar fi cunoscut conţinutul. Cred mai degrabă că mama mi-ar fi atras atenţia, c-un zâmbet jenat, că nu-i pentru vârsta mea şi mi-ar fi reamintit încă o dată că ei i se întâmplase de câteva ori în viaţă să citească o aceeaşi carte de mai multe ori, la vârste diferite, şi că de fiecare dată o înţelesese altfel. Ceea ce ar fi avut poate, cel mult, darul să mă descurajeze, pe moment, să o citesc la vârsta aceea încă fragedă, atâta vreme cât o înţelegere cu totul diferită la o vârstă matură ar fi însemnat că lectura la vârsta mea de atunci nu era decât pierdere de vreme. Dar, cum spuneam, nimeni nu s-a sesizat că o bucată de timp am stat cu nasul în carte, absorbit de o lectură nepotrivită. În chip straniu, crâmpeie foarte limpezi mi-au rămas în amintire, fără să am nici acum o înţelegere clară a motivului pentru care am reţinut acele pasaje şi nu altele. De pildă, chiar la început o nefericită căzătură pe o coajă de banană, aruncată neglijent pe trotuar, soldată, evident, cu o fractură de picior, îi schimbă viaţa eroului principal (al cărui nume nu l-am reţinut) îndreptându-i paşii către Legiunea străină franceză (cu toată înlănţuirea ulterioară de evenimente pe care, după atâţia ani, nu mi le amintesc).

Apoi, în cuprinsul cărţii, o altă secvenţă care mi-a rămas în amintire este legată de şederea eroului într-o staţiune balneară, la mare — să fi fost Eforie? Să fi fost Balcic? — împreună cu soţia, pe care o suspecta că îl înşeală. De bună seamă, a înşela, în relaţia dintre un bărbat şi o femeie, era pentru mine, la vârsta aceea, ceva destul de greu de pătruns... La un moment dat, de la fereastra camerei sale de hotel, eroul o zăreşte pe soţia sa într-o barcă, departe în larg, împreună cu un bărbat, fără doar şi poate amantul, ale cărui trăsături nu reuşeşte să le distingă datorită depărtării... Vine apoi o altă secvenţă, în care soţia sa, în aceeaşi cameră de hotel, apare în faţa soţului, venind de la baie, cu sânii goi; ceea ce se pare că nu era tocmai obişnuit în relaţiile, probabil deteriorate, dintre cei doi. Şi eroul-narator se întreabă de ce o face. Sau de ce o face exact acum. Când era foarte limpede, chiar şi pentru băiatul de treisprezece ani care eram, că o face pentru a-l ameţi cu nurii ei. Împrospătaţi — chiar simţeam că aşa ceva e posibil — prin relaţia cu bărbatul acela străin, amantul... Am citit şi recitit de nu ştiu câte ori scena erotică cu sânii goi, care corespundea năzuinţelor mele cele mai înaripate...

A mai fost Albina Maia, de W. Bonsels, un autor devenit pentru mine, instantaneu, celebru, care îmi amintesc că m-a încântat atât de tare încât am scris pe ultima filă, entuziasmat la culme: „Mi-a plăcut f.f.f. mult! Cea mai frumoasă carte pe care am citit-o vreodată!!!”... Apoi am rătăcit cartea, la fel ca pe altele câteva... Iar când am reuşit să găsesc acum câţiva ani, la un fel de talcioc de cărţi din Piaţa Obor, un exemplar dintr-o ediţie mai nouă, bineînţeles că n-a mai avut farmecul celei vechi şi, spre ruşinea mea (totuşi) nici nu m-am mai învrednicit s-o recitesc. Măcar aşa, din curiozitate, ca să văd ce fel de lectură mă încântase atât de tare cu ani în urmă.

***

^* Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Sania cu elice*

Ideea am găsit-o într-o revistă pentru copii. Nu mai trebuia decât pusă în aplicare. Or, aplicarea unei idei era floare la ureche în comparaţie cu găsirea ideii în sine. Aşa că nu mai trebuia decât să facem rost de un motor electric pentru punerea în mişcare a săniei cu care urma să cutreierăm Câmpina în lung şi în lat, pe toate străzile, în timpul iernii. Mă şi gândeam: ce senzaţie! O sanie cu elice în Câmpina! Şi încă condusă de un copil!... Sigur, sania electrică nu putea fi una ordinară: cea pe care o văzusem în poză avea un profil super-aerodinamic, cu o carcasă la fel de super-aerodinamică a motorului electric, cocoţat pe un montant, în spatele săniei, la pupa. Dar toate acestea nu erau decât detalii... Motorul electric?... Ei bine, singur era mai greu să găsesc motorul electric potrivit, aşa că ne-am asociat doi: colegul şi prietenul meu Puiu Ghibănescu, care locuia peste drum, în colonia elitei fostei societăţi Steaua Română, şi cu mine. Ideea banilor era şi ea cu totul secundară... De unde aveam să procurăm motorul? Magazinele erau excluse pentru că acolo chiar se vindea pe bani. În plus, niciunul dintre noi nu cunoştea vreun magazin unde să se vândă motoare electrice. Soluţia era să căutăm din cunoştinţă în cunoştinţă... Cineva ne-a îndrumat către un tip care cică ar fi avut un motor electric de vânzare. Tipul, ceva mai mare decât noi, dar nu cu mult, a ieşit în poartă cu un motoraş care, dacă ar fi fost în stare bună, probabil că ar fi putut să pună în mişcare un ventilator, poate chiar măricel. Am luat motorul în mână, l-am cumpănit în palmă cu gravitate, ne-am uitat unul la celălalt şi am ajuns la concluzia că nu era ceea ce căutam... Tipul însă ne-a trimis la un alt tip, care sigur avea un motor electric de putere mult mai mare. Aşa că peste puţin timp, în faţa unei alte porţi, ne-am pomenit cu un motor destul de mare de astă dată, pe care tipul recomandat de celălalt îşi încorda oarecum muşchii să ni-l ţină în faţa ochilor. Şi nu că ni s-ar fi adresat zeflemitor dar a fost doar curios să ştie cum aveam de gând să-l alimentăm. Cu un acumulator de maşină? Să fim serioşi! Eu vi-l vând, dar motorul ăsta are nevoie de o baterie întreagă de acumulatori. Aveţi idee cât cântăreşte un acumulator? V-aţi gândit la ce greutate o s-ajungă sania aia pe care vreţi voi s-o construiţi? Şi să vă mai spun ceva: motorul ăsta merge cu curent alternativ. Aşa că aveţi nevoie şi de un invertor. — Ce-i aia? l-am întrebat. — O chestie care transformă curentul continuu în curent alternativ. Plus un transformator... Apoi cineva ne-a spus că n-avem nicio şansă cu motorul electric şi că ar fi bine să încercăm cu un motor de motoretă... Cum adică? Sania noastră care urma să lunece pe străzi în vuiet de elice de avion să se târâie acum — târ-târ-târ — c-un motor de motoretă?... Am mai încercat apoi pe la încă vreo câţiva tipi, dar niciunul n-a fost în stare să ne ajute să ne construim sania cu elice, cu profil super-aerodinamic...

Culmea e că prietenul meu a ajuns în cele din urmă inginer, şi, se pare, unul foarte bun. Pe atunci însă, când eram copii...

Încă o dată spun: copilăria nu are nicio legătură cu realitatea.

***

^* Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Comoara de hârţoage*

De când mă ştiu m-am despărţit greu de hârţoagele tipărite care îmi cădeau în mână, fie că erau ziare, cărţi, reviste, chiar şi foi de calendar care aveau tipărite pe verso texte, informaţii, care mi se părea că sunt utile (sau că aveau să fie utile cândva în viitor), afişe, orice. La un moment dat, la maturitate, colecţiile mele de reviste şi ziare ajunseseră să cântărească zeci de kilograme şi tot nu mă înduram să mă despart de ele. Doar mutările dintr-o locuinţă într-alta, la care s-au adăugat nedumeririle prietenilor care mă chestionau cu reproş cât am de gând să le mai car după mine de colo până colo, au sfârşit prin a-mi sădi în suflet îndoiala că toate acele hârţoage mi-ar putea fi vreodată de folos şi că deci merită să fie păstrate. A contat însă şi experienţa personală, care m-a făcut să-mi pun întrebarea: atâta vreme cât nu dispui de niciun sumar al tipăriturilor îngrămădite una peste alta, cum ai putea ajunge la un anumit text care, să zicem, te interesează? Ai de gând să iei la răsfoit toate acele vrafuri enorme de hârtie tipărită? Dar e absurd!... Apoi, m-a mai pus pe gânduri o carte a lui Nino Palumbo, Ziarul, despre un tip care toată viaţa colecţionează ziare (ca şi mine) încercând apoi, către sfârşitul vieţii — când îi devenise clar că nu se întrevedea nicio altă folosinţă —, să le doneze, împachetate, unei biblioteci, dar nicio bibliotecă nu se arată interesată să i le primească. Într-un spirit asemănător, o altă carte, pe care am citit-o relativ recent, Les jeunes filles, de Henry de Montherlant, povesteşte despre prezumtivul socru al eroului, Pierre Costa, care, fiind bolnav incurabil, îi încredinţează prezumtivului ginere colecţia sa de scrisori, în speranţa că acesta o va păstra şi, scriitor fiind, va fi dornic să valorifice pentru cărţile pe care le va scrie câte ceva din ideile pe scrisorile le conţin. Dar după moartea bătrânului, Pierre Costa, fără pic de curiozitate ori mustrare de conştiinţă, le aruncă la canal fără a deschide măcar una... Concluzia mea era una singură şi dureroasă: a colecţiona periodice, indiferent de ce fel, înseamnă a-ţi face speranţe deşarte şi a-ţi pierde vremea; nimeni n-are nevoie de colecţiile tale, nici chiar tu însuţi. Şi cu toate acestea, chiar şi astăzi caut (şi de multe ori chiar găsesc) pretexte de a păstra tot felul ziare şi reviste: unele pentru că ar fi, după gustul meu, aspectuoase, altele pentru că ar cuprinde articole de interes (de a căror existenţă n-am să uit, nu! în niciun caz! cât voi trăi!), altele pentru că sunt numere inaugurale şi aşa mai departe.

Dar pe când aveam înaintea mea ani fără număr, în copilărie, când firul vieţii pare nesfârşit, a colecţiona era una din preocupările mele cele mai captivante. Şi, de fapt, nu atât a colecţiona, cât mai ales a frunzări, a palpa din când în când colecţia pentru a-i simţi consistenţa şi a-i evalua şi reevalua periodic valoarea. Colecţia o păstram într-un cufăr destul de şubred căpătat de la vecinii noştri de curte, familia Peiu. Era de fapt un fel de valiză voluminoasă, cum trebuie să fi fost la modă prin anii ’20, dacă nu chiar şi mai demult, cu peretele lateral făcut dintr-o unică bucată de placaj, fasonată rotunjit la colţuri, lăcuită, de culoarea mierii. Cât despre fund şi capac, acestea erau improvizate din placaj ordinar... Acolo, în acel cufăr vechi îmi păstram colecţia de hârţoage. Comoara.

O dată la câteva luni, când din memorie mi se ştergea conţinutul exact al „comorii”, simţeam nevoia să dau capacul la o parte şi să scot la vedere tot ce se afla în cufăr. Îi spuneam mamei, pe nepusă masă: — Răscolesc!... Iar mama se lua cu mâinile de cap, fiindcă „răscolitul” presupunea împrăştierea hârţoagelor pe aproape jumătate din odaie. Şi deci dezordine. Dar mama se necăjea degeaba fiindcă, odată hârţoagele pune la loc în cufăr, vreo două ore mai târziu, să zicem, în odaie nu rămânea nicio urmă a „răscolitului”. Eram la rândul meu ordonat, ba chiar în exces.

Odată memoria împrospătată privind conţinutul „comorii” şi lucrurile puse înapoi în cufăr, conştiinţa mea era împăcată: le ştiam pe toate la locul lor şi puse la adăpost. În plus, trebuia să dau dovadă de îndemânare deoarece piesele „comorii” mele erau de dimensiuni diferite şi numeroase — de la un an la altul tot mai numeroase — astfel că trebuia să găsesc de fiecare dată aşezarea optimă — o chestiune de perspicacitate la urma urmei; în caz contrar lucrurile n-ar fi încăput în cufăr.

Dar iată o întrebare: de unde plăcerea răscolitului „comorii”?... Întâi şi-ntâi trebuie să fi fost vorba de pedanterie, a cărei vocaţie mi-am descoperit-o foarte de timpuriu (fără ca la început să-i cunosc numele). Dar pedantul suferă veşnic de obsesia că ordinea la care a ajuns nu e cea optimă şi atunci simte nevoie să experimenteze o variantă nouă. Care — constată ulterior pedantul — nu-i neapărat superioară celei anterioare. De fapt, ca s-o spunem pe-a dreaptă, pedantul e un leneş intelectual. El se agaţă de ordine, care ţine mai degrabă de suprafaţă decât de profunzime, fiindcă îi este lene să facă un efort susţinut de gândire. Pedantul este o dată în plus lipsit de profunzime, ca să nu zic superficial, fiindcă încearcă să suplinească prin ordine lipsa creativităţii. Răscolitul „comorii”, în cazul meu, asta era: un substitut al creaţiei, a cărei absenţă, la vremea aceea, începuse, într-o formă cvasi-inconştientă, să mă roadă. În definitiv, era — aş zice astăzi — o intertextualitate avant la lettre. Trecându-mi prin mână, repetat, toate acele hârţoage vechi, care erau totuşi texte, deveneau, cumva, fraudulos sau nu (ţinând cont de vârsta mea inocentă), ale mele. Orice nouă scotocire a „comorii” însemna, poate, o rescriere, de bună seamă îmbunătăţită, sau poate o recreare...

Şi astăzi, uneori, în perioadele de lipsă de inspiraţie, tânjind după creaţie, trec în revistă notaţii mai vechi şi mai noi, crochiuri, simple idei, ale căror punere în operă o amân până la revenirea inspiraţiei, adică sine die. Pentru sunt conştient că o bună parte din acele notaţii fie nu se pretează la a fi dezvoltate, fie e deja prea târziu — pot aprecia — să mai fie vreodată dezvoltate. Este un fel de variantă nouă a scotocirii prin „comoara” de idei.

***

^* Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Mărgărit, violonistul*

Îl cunoştea toată lumea din Câmpina dar mă întreb câţi ştiau amănunte din viaţa lui. Nici eu nu ştiam altceva decât că dădea lecţii de vioară. Îl vedeam când şi când, tot mai vârstnic cu fiecare nouă revedere, trecând agale pe la Zăcătoare sau pe strada Haşdeu, sus, în apropiere de gara Câmpiniţa, cărând după el vioara închisă într-un toc jerpelit. Purta, chiar şi pe vreme călduroasă, un costum la două rânduri, de culoare închisă, cu dunguliţe, curat şi proaspăt călcat. Iar la gât, nelipsita-i lavalieră bleumarin cu buline albe. Era ţigan şi de bună seamă nu se mândrea cu etnia sa fiindcă faţa îi era mereu dată cu pudră. O pudră vizibilă, care însă nu reuşea să-i acopere tenul întunecat. Rezultatul era mai degrabă grotesc. Nu mă îndoiesc însă că Mărgărit îşi asuma eşecul travestirii, consolându-se de bună seamă cu gândul că prin încercarea sa dădea cel puţin dovada bunăvoinţei sale de fi în rând cu lumea (bună).

Nu l-am auzit niciodată cântând. Unde să-l fi auzit? Mărgărit nu era un artist de scenă. El le dădea copiilor lecţii şi de aceea umbla toată ziua pe străzi, de la un elev în drum către altul. Nu mă îndoiesc însă că era un adevărat artist. Niciodată nu se grăbea şi niciodată nu l-am văzut încruntat. Îşi ţinea capul uşor înclinat într-o parte şi puţin plecat (cu smerenie). Un zâmbet împăcat şi un pic resemnat îi flutura vag pe buze de parcă ar fi dat un semn că nu vrea altceva decât să fie în relaţii bune cu toată lumea. Căci la ce altceva foloseşte arta, dacă nu la instaurarea armoniei cu lumea? E drept că pentru mulţi artişti mari creaţia — şi odată cu ea, viaţa — a fost chinuitoare. Dar Mărgărit n-a fost un mare artist. A fost doar un violonist de provincie, care, pe cât i-a stat în puteri, a încercat — şi poate a şi reuşit — să se ia în serios. Deşi nu-i exclus ca, în ciuda feţei sale blajine, să fi fost şi el, la fel ca marii artişti, frământat de întrebări fără răspuns.

***

^* Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Mingea de tenis*

Obsesia mea în vara aceea a fost norii. Era vara celui de-al doilea an de secetă care s-a abătut peste ţară îndată după război. Dimineţile începeau c-un cer de cristal dar spre amiază se iveau norişori puzderie. Îi urmăream pe cer, cu rugă în suflet, până după-amiaza târziu. Aşteptam ca într-o bună zi norii s-aducă în sfârşit ploaia. Dar norişorii se duceau, albi şi imaculaţi, cu frumuseţea lor cu tot, dincolo de zare, fără ca din ei să cadă un singur strop.

Spaima de ziua de mâine însă nu mi-amintesc să mă fi încercat. Şi nici să mă fi chinuit cu adevărat foamea. Lapte, mămăligă şi uneori fructe, cam astea erau alimentele de care aveam parte zi de zi. Gustul pâinii aproape că-l uitasem. Se vorbea de oameni morţi de foame prin ţară, dar pentru noi copiii erau poveşti îndepărtate. Poveşti înfricoşătoare, ce-i drept, dar poveşti.

O singură dată m-a înfiorat spaima zilelor de foamete. Tata, care era funcţionar public, pe timpul concediului a plecat să muncească la strânsul recoltei la Cehu Silvaniei, despre care auzisem că-i undeva departe, la sute de kilometri spre nord, în Transilvania. La întoarcere, peste două săptămâni, mama şi cu mine l-am întâmpinat la gară. M-a trecut un fior când l-am văzut coborând din vagon, numai piele şi os, c-un fel de crispare pe faţă, pe care zâmbetul nu reuşea să i-o ascundă. De felul lui tata avea tenul închis şi mai mereu era bronzat, dar de data asta faţa lui luase cumva culoarea pământului pe care muncise vreme de două săptămâni, departe de casă. Şi culoarea pământului, pe care niciodată n-o mai văzusem pe faţa lui, mi-a dat fiori. A coborât din tren aducând cu el un borcan mare, plin cu fulgi de sodă caustică. Avea să vândă soda ca să facem rost de ceva bani în plus. În rest, zilnic ieşeam în stradă să ne jucăm, chiar şi în lipsa tatei, ca şi cum vremurile ar fi fost aproape normale.

Într-o zi pe strada noastră s-a ivit un bătrân nevolnic. Gârbovit, se apropia încet pe trotuar, venind dinspre centru, târşindu-şi picioarele, de bună seamă sfârşit de nemâncare, c-un colţ de cămaşă scos din pantalonii peticiţi. Faţa întunecată şi scursă îi dezvelea albul ochilor şi făcea să-i atârne buza de jos care parcă sta să-i tremure de plâns.

Dar în mână ce ţinea? Dumnezeule mare, era o minge de tenis! O ţinea la vedere într-o mână noduroasă şi neagră ridicată cu puţinele-i puteri rămase.

— Un colţ de pâine pentru mingea asta, spunea cu glas tânguitor. Dau mingea asta pe-un colţ de pâine. Ia uite, e nou-nouţă. Doar un colţ de pâine, atâta cer pe ea.

Se oprise pe bordură şi ne arăta mingea nouă, copiilor, care îl priveam încremeniţi de pe celălalt trotuar. Mingea strălucea în mâna lui, nou-nouţă într-adevăr, albă, cu perişorii neatinşi de zgura terenului.

Emoţia mi s-a încleştat de gât. O comoară, asta era mingea de tenis din mâna bătrânului! În ultimii ani nici nu îndrăznisem să visez că aş putea vreodată să am propria minge de tenis. Şi acum mingea mea de vis plutea în plină stradă, la doi paşi, luminând în aerul verii şi al secetei. Doar să-ntind mâna şi s-o înhaţ. Un asemenea gând nu putea să nu-ţi ia minţile. E-adevărat că de săptămâni de zile nu mai zărisem pâine prin casă, dar era imposibil să nu se găsească prin vreun cotlon ascuns o bucăţică. Poate uitată. Poate mama cumpărase chiar în dimineaţa aceea o pâine fără ca eu să ştiu. Poate că vremurile grele se sfârşiseră peste noapte. Să pun mâna pe mingea de tenis nou-nouţă devenise fulgerător afacerea vieţii mele. M-am năpustit în curte, am alergat la mama şi i-am povestit totul dintr-o suflare.

Dar ce vedeam în ochii mamei? Disperare sau ură? Din visul meu de vară secetoasă mă trezeam într-un chin dulce-amar, c-o mână întinsă în gol. Mingea de tenis, albă, nou-nouţă, se destrăma sub degetele mele întinse.

— Un colţ de pâine? a zis mama. Şi tot nu mă dumiream dacă ceea ce vedeam în ochii ei era ură sau disperare. — Tu nu eşti zdravăn, copile? Un colţ de pâine ţi s-a năzărit? Du-te cu Dumnezeu şi lasă-mă-n pace! Auzi ce-i trece prin minte, un colţ de pâine!

Am ieşit în stradă. Bătrânul se îndepărta încet, abia târându-şi picioarele, pe sub castani. Îşi lăsase mâna în jos şi mingea de tenis era tot în mâna lui neagră şi noduroasă. Niciunul din tovarăşii mei de joacă nu se întorsese în stradă c-un colţ de pâine, să încheie afacerea vieţii lor.

***

^* Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat.
Publicat și în Origini, 9-10, 2001.
Tradus de asemenea, în lb. spaniolă, Empireuma, decembrie 2004
Publicat în antologia povestirii românești, traduse în spaniolă, La pelota de tenis, 2026

O-Mie-De-Ani*

Nimeni nu ştia cum îl cheamă, nimeni nu ştia ce treburi îl mânau. Mic de statură şi uşor gârbovit, trecea din când în când pe strada noastră, vara, de obicei pe la ora amiezii, destul de grăbit pentru vârsta lui. Dar cine ar fi putut să spună care îi era de fapt vârsta? Afară era cald dar el purta întotdeauna haine groase. Nu chiar zdrenţuite dar foarte-foarte sărăcăcioase. Uneori se îndrepta către centru, alteori către marginea oraşului. Spre casă oare? Nimeni nu ştia nici pe unde, nici dacă are o casă a lui.

Dacă nu-l striga nimeni, trecea fără să se uite nici în dreapta, nici în stânga. Îşi vedea de drum, grăbit. Dar copiii de pe stradă îl strigau de fiecare dată: O-Mie-De-Ani! O-Mie-De-Ani! Şi atunci bătrânul se oprea brusc şi se întorcea cu faţa spre cel care îl strigase: Să trăieşti! îi răspundea cu adâncă recunoştinţă. Bogdaproste, Dumnezeu să-ţi dea sănătate! Să trăieşti! Să trăieşti! Şi se înclina cu gesturi largi la fiecare două cuvinte. Dacă îl strigau mai mulţi, se oprea şi se întorcea către fiecare, poate nu chiar cu acelaşi potop de cuvinte de mulţumire cu care îi răspundea celui dintâi, dar oricum având cuvinte pentru fiecare în parte.

Nimeni nu striga după el în bătaie de joc, deşi unii se întâmpla să aibă în glas unele accente mai repezite. Bătrânul însă răspundea invariabil, cu aceeaşi recunoştinţă, ca şi cum „O-mie-de-ani” ar fi fost o urare de viaţă lungă, făcută lui din tot sufletul.

O dată, fiind singur pe stradă, am alergat şi eu după el. Am alergat până am ajuns foarte aproape în urma lui şi i-am strigat: O-Mie-De-Ani! Bătrânul s-a oprit în loc. La fel ca de fiecare dată, s-a întors cu faţa spre mine şi m-a privit drept în ochi. Să trăieşti! mi-a răspuns. Pentru prima oară eram atât de aproape de el. Avea ochi căprui şi strălucire în ochi. Ba chiar lumină. Să trăieşti! Să-ţi dea Dumnezeu sănătate şi să ai parte de viaţă lungă! Să trăieşti!

Am avut o strângere de inimă. Mi-amintesc că m-am simţit un pic ticălos şi nevrednic de urările lui: ele veneau din adâncul inimii lui bătrâne, neatinse de răutăţile lumii, în timp ce eu, strigând după el mânat doar de curiozitate, săvârşeam deja, poate, una din primele mele răutăţi.

***

^* Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat.
Publicat și în Origini, 9-10, 2001.

Amintiri fulgurante (I)*

În curtea casei noastre de la Chişinău, de pe strada Viilor numărul 44, au fost săpate tranşee, chiar printre pomi, în mica noastră livadă, pentru a ne adăposti în caz de bombardament. Nu le vom mai folosi însă, căci evacuarea noastră a fost deja stabilită. E chestiune de zile. Până şi eu, la cei doar cinci ani şi jumătate ai mei, am înţeles asta. E o zi mohorâtă. A plouat mult şi pământul proaspăt scos din tranşee a devenit aproape noroi. Am găsit pe undeva prin jur o cutie veche de conservă. O umplu cu pământ şi i-o arăt mamei.

— Vreau să-l luăm cu noi în Refugiu, îi spun.

Mama mă priveşte emoţionată şi ochii i se umplu de lacrimi.

●

Am doisprezece ani sau undeva pe-acolo şi am venit cu mama în vizită la rudele din Bucureşti. În tramvaiul 3, în timp ce trecem prin dreptul Mânăstirii Caşin, intru un vorbă cu un băiat cam de vârsta mea, grăsuliu, evident bucureştean, foarte sociabil şi foarte informat, aşa cum mi-i închipuiam pe majoritatea bucureştenilor. Vorbim despre cacofonii. — Unele cacofonii sunt inevitabile, îmi spune bucureşteanul, prietenul meu pe durata a câteva staţii. De pildă „biserica catolică”. Sau „Ion Luca Caragiale”. Sau „biserica Caşin”, că tot trecem pe lângă ea. Aici au făcut o şmecherie şi au reuşit să evite cacofonia: i-au spus „mânăstirea Caşin”. Dar nu-i cinstit... El continuă să peroreze despre cacofonii, iar eu n-am nicio opinie, doar îl aprob. Dar nu mă simt inconfortabil: isteţimea bucureştenilor e recunoscută. Şi o recunosc şi eu.

●

În dreptul Rafinăriei, de partea cealaltă a străzii, toate casele au fost rase de pe faţa pământului de bombardamentele americane. După îndepărtarea molozului, n-au mai rămas la vedere decât pragurile acoperite cu mozaic de la stradă. Pe tot acel câmp întins — o singură colibă improvizată şi ca vai de ea: potcovăria. De fiecare dată când trec prin dreptul potcovăriei, în drum spre şcoală, sau la întoarcere, în drum spre casă, sunt atent la sunetului fierului lovit de ciocan pe nicovală.

Ridic privirea spre cer şi văd sus deasupra potcovăriei o cioară cum se lasă în picaj şi prinde ceva din zbor — o nucă! Odată nuca prinsă-n cioc, pasărea încearcă să se înalţe iarăşi către cer. Pesemne însă că nuca e prea mare pentru ciocul ei, n-apucă să bată din aripi decât de câteva ori şi o scapă din nou. Şi din nou se repede în picaj s-o prindă. Stau şi urmăresc încântat, cu palma streaşină, acrobaţiile nesfârşite ale păsării... Se spune că ciorile trăiesc foarte mult, cel puţin cât oamenii. Dacă-i într-adevăr aşa, înseamnă că cioara aceea trăieşte şi astăzi. Undeva.

●

Ne întoarcem acasă într-o seară de iarnă, pe un ger cumplit, când zăpada scrâşneşte sub picioare. La doi paşi de casă, înainte să traversăm de pe un trotuar pe celălalt pe sub felinarul de deasupra străzii, un băiat sărman, cam de vârsta mea, trece pe lângă noi. Suntem trei şi el ne ocoleşte pe de departe, ajungând până-n bordură, deşi trotuarul nu-i chiar atât de îngust. E îmbrăcat subţire, c-un fes pe cap, de bună seamă jerpelit, cu mâinile vârâte adânc în buzunare şi cu umerii strânşi, chircit tot. În lumina chioară a străzii îi desluşesc, de fapt, mai mult silueta. Îi tai calea şi spun, hodoronc–tronc:

— Ia uite ce maimuţoi!

Tata, ca de obicei, aplică politica intervenţionismului minim, dar mama mă apostrofează cu reproş nereţinut:

— Ce-ai cu el! Ce ţi-a făcut?

N-aveam nimic cu biata mogâldeaţă rebegită de frig. Atât doar că acel băiat umbla singur pe o zi geroasă, era îmbrăcat ca vai de el şi în aparenţă nimeni nu-i purta de grijă. Nu puteam să scap prilejul de a marca, printr-o mitocănie, superioritatea condiţiei mele de copil aflat mijlocul familiei, ocrotit şi răsfăţat (totuşi) în ciuda sărăciei. Pe care totdeauna am refuzat să mi-o asum.

●

Zi ploioasă. Mă aflu în casa de la Chişinău, stau ghemuit pe pervazul ferestrei, între cele două perechi de canaturi, şi mă uit la zidul dosnic al casei învecinate, o casă cu etaj, de cărămidă netencuită. Parterul e acoperit cu viţă sălbatică, iar la etaj se văd din loc în loc scoabe de metal în formă de X (mi s-a explicat deja că folosesc la întărirea zidului). Pervazul e de-ajuns de lat pentru a-mi permite să mă închid între canaturile din exterior şi cele din interior, într-un spaţiu de sticlă, închis, unde mă simt în siguranţă. (10 mai 2009)

●

Încă n-am împlinit şase ani şi m-am nimerit să hoinăresc singur pe o stradă prăfuită din apropierea locuinţei de la Caracal, care te scoate afară din oraş, unde casele sunt la fel de răzleţe ca la ţară. Trec prin dreptul unui gard dărăpănat; observ o spărtură în gard şi, fără să stau prea mult pe gânduri, trec prin spărtură şi mă pomenesc într-un soi de şopron scund.

În semiîntunericul dinăuntru, singura fiinţă în afară de mine este un berbec, care mă priveşte ţintă. În două secunde berbecul mi-a şi aplicat o lovitură cu fruntea drept în stomac. Am căzut în fund, iar berbecul s-a dat înapoi doi paşi şi continuă să mă privească ţintă, suspicios. La rândul meu, îl privesc, mirat dar în acelaşi timp încrezător că aceea a fost singura corecţie pe care berbecul a înţeles să mi-o aplice. Mă ridic de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat şi ies în stradă prin aceeaşi spărtură.

Întâmplarea cu berbecul mi-a rămas întipărită ca una din puţinele amintiri în care mi-e drag de mine însumi, cel de odinioară. Poate că a fost singura dată în viaţă când am ieşit dintr-o confruntare fără ură şi părtinire. Pur şi simplu am înţeles, cu înţelepciunea mea de copil, că aceea era firea berbecului, care, la rândul lui lipsit de ură, îşi urma, firesc, instinctul. N-aveam nimic de împărţit cu el.

Din păcate, acea înţelepciune incipientă — dacă a existat cu adevărat — nu s-a dezvoltat; a urmat o altă cale. Calea adultului care nu înţelege să rămână cu nimic dator.

●

Sunt în clasa întâi, toţi avem tăbliţe de gresie, negre, care se pot sparge. Pe tăbliţe se scrie cu creta şi se şterge cu un burete. Suntem încă la faza de liniuţe şi beţişoare. Dar pe lângă asta doamna Botez ne pune uneori să desenăm floricele. Fiecare stă aplecat peste tăbliţa lui şi desenează. Eu profit de faptul că am cretă de diferite culori şi desenez floricele pe fiecare rând altfel şi cu altă culoare. Doamna trece încet pe culoar şi examinează din mers creaţiile fiecăruia. Când ajunge în dreptul meu se opreşte şi faţa i se luminează. — Tu singur ai făcut asta?! mă întreabă entuziasmată. Îmi ia tăbliţa cu floricele colorate şi, ţinând-o la vedere spre colegii mei, toată numai zâmbet, trece aplecată puţin din mijloc şi le-o arată rând pe rând tuturor: Ia uite!... Ia uite!... Colegii mei privesc tăbliţa, dar eu nu le văd feţele, nu ştiu dacă apreciază floricelele mele sau nu, fiindcă lumea întreagă, pentru mine, a devenit preţ câteva minute, un marş triumfal şi s-a colorat în roşu. Marşul triumfal a scufundat lumea în tăcere, iar roşul mă asurzeşte.

●

Fata proprietarilor locuinţei unde stăm cu chirie, Gabi Hoepfner, mai mare decât mine cu câţiva ani, elevă la Liceul de fete Iulia Hasdeu, mă ia la serbarea lor de sfârşit de an. Mă pomenesc în sala de spectacole a liceului, înaltă şi luminoasă, înconjurat de multă lume, foarte vorbăreaţă şi foarte bine dispusă. Urmează să înceapă o piesă de teatru jucată de elevi, pe o scenă improvizată. În sală se face linişte. Înainte de a începe piesa propriu-zisă, personajele se perindă prin faţa cortinei coborâte şi rostesc, fiecare, câte o replică din rolul său, aşa, pentru pregătirea spectatorului. Sunt şi băieţi printre actorii amatori, de bună seamă invitaţi de la celălalt liceu, cel de băieţi, Barbu Ştirbey. Cortina nu-i decât o pânză subţire, nu chiar transparentă, dar prin care mişcările dindărătul ei se pot întrezări cu destulă uşurinţă. Se vede cum după cortină se scapără un chibrit şi îndată după aceea trece prin faţa cortinei, pufăind ţanţoş din ţigară, un băiat care, fără doar şi poate, urmează să apară în piesă în chip de personaj plin de ifose. În sală se stârneşte rumoare, unii de lângă mine îşi dau coate şi toate privirile se îndreaptă spre profesorii care stau aşezaţi în rândul întâi, să li se vadă reacţia. Profesorii râd îngăduitori. Totul e OK!... OK se spune de multe ori şi în piesă fiindcă e vorba de militari americani, care, încartiruiţi în Europa Occidentală după Război, îşi dau aere şi se poartă cu localnicii ca nişte cuceritori. Un personaj — ofiţer american — apare de mai multe ori şezând într-un fotoliu, cu picioarele întinse, sprijinite de muchia mesei şi are un tic verbal: spune tot timpul „tâmpit şi imoral!”...

După circa zece ani am identificat piesa: Leul din piaţă de Ilia Ehrenburg.

●

Într-o seară, la Chişinău, ne întoarcem toţi trei dintr-o vizită la rude. Tata s-a binedispus şi începe să cânte. Dă din mână ca şi cum s-ar dirija pe sine însuşi şi totodată se cam clatină pe picioare. Pentru mine e ceva cu totul neobişnuit şi încep să plâng. Mama încearcă să mă liniştească: Nu-i nimic, zice, tata nu-i decât vesel... Ajungem la poartă. Poarta încuiată şi ai mei n-au cheia la ei. Tata escaladează cu chiu cu vai gardul de zid şi, ajuns de partea cealaltă, în curte, deschide poarta.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

În vizită în clasa întâi, cu Marcel Racoviţă*

Cezar Hoepfner, fratele domnului Alfons Hoepfner, cel care ne închiriase nouă locuinţa, se afla încă în deportare în Rusia, iar soţia sa româncă locuia undeva în alt oraş, aşa că corpul de casă care îi aparţinea lui, cel din mijloc, fusese închiriat familiei Racoviţă. Domnul Racoviţă era învăţător la Şcoala de Băieţi numărul 2 — un bărbat uscăţiv, mai degrabă scund, cu mustaţă şi înfăţişare austeră — prototipul învăţătorului de ţară. Iar şcoala unde preda el, deşi situată la doi paşi de centrul oraşului, între Liceul de Băieţi Barbu Ştirbey şi biserica Sfânta Treime, arăta şi ea ca o şcoală de ţară, micuţă, cu doar două săli de clasă, cu o curte îngustă, umbrită de brazii bisericii, astfel că părea veşnic umedă şi răcoroasă.

Băiatul domnului Racoviţă, Marcel, cu un an mai mare decât mine, era elev în clasa întâi la şcoala unde taică-său era învăţător, când eu încă nu începusem să merg la şcoală.

Într-o dimineaţă Marcel m-a luat cu el la lecţii şi am trăit o experienţă care m-a ameţit. M-am trezit deodată, fraudulos (spun astăzi), în lumea înaltă a şcolarilor, cărora le eram inferior în toate privinţele — mai scund, mai pipernicit, fără uniformă, neîndemânatic, fără nicio treabă şi fără niciun rost, abia îngăimând cele câteva cuvinte care îmi veneau în minte din vocabularul meu sărăcăcios de margine de oraş.

În clasă n-a intrat domnul Racoviţă, tatăl lui Marcel, ci o doamnă drăguţă şi zâmbitoare, căreia i-am fost numaidecât prezentat şi care, aplecându-se spre micimea mea neînsemnată m-a acceptat totuşi pe loc, şi chiar cu multă căldură, după care şi-a văzut de lecţie.

Am stat în bancă alături de prietenul meu, atât de copleşit de ceea ce mă înconjura încât auzeam ca prin vis ceea ce Doamna vorbea cu clasa şi îi vedeam pe toţi ca prin ceaţă... La un moment dat Doamna a pus o întrebare şi i-am văzut, uluit, pe băieţi, pe cei mai mulţi dintre ei, poate chiar toată clasa, ridicând mâna cu două degete în sus, c-un tremur de înfierbântare pe care nu mi l-am putut în niciun chip explica. Am privit în jurul meu îngrozit: oare asta trebuiau să facă toţi? Asta era regula? Şi, cu îndoială în suflet, mi-am luat inima-n dinţi şi am ridicat şi eu două degete. Doamna a făcut spre mine ochii mari, s-a aplecat surâzătoare şi drăguţă şi amuzată spre mine şi a spus:

— Cum, ştii şi tu?

Toţi ochii s-au întors spre mine şi mâna mea s-a retras ruşinată: făcusem o greşeală de neiertat.

Deocamdată atât. Următoarele greşeli aveam să le fac la şcoală începând din toamna aceluiaşi an.

Dar înainte de asta, Marcel Racoviţă a trebuit să plece din Câmpina. Tatăl său a fost mutat la o şcoală de la Vaslui, sau de la Tecuci, sau de undeva din alt oraş din Moldova, chiar în vara aceea... Camionul cu lucrurile lor strânse aştepta în faţa porţii, iar ei tustrei, domnul Racoviţă, doamna Racoviţă şi Marcel au ieşit din casă, domnul Racoviţă a încuiat uşa cu cheia şi cu toţii s-au îndreptat spre poartă. Şi atunci, trecând prin faţa casei noastre, unde un răzor de flori era împrejmuit cu nuieluşe arcuite înfipte în pământ, Marcel a izbucnit în plâns. Am ştiut în aceeaşi clipă de unde venea plânsul prietenului meu, care părăsea pentru totdeauna locul unde tocmai începuse şcoala. Marcel s-a oprit în dreptul meu, s-a întors spre mine fără a înceta să plângă, s-a apropiat de mine şi m-a îmbrăţişat, în timp ce eu, îmi amintesc şi acum, nu schiţasem niciun gest. Şi atunci mama lui, care apucase să treacă de casa noastră în drum spre poartă, s-a întors către Marcel şi i-a spus cu glas înveninat:

— Lasă-l în pace, nu vezi că stă ca o stană de piatră!

Marcel a pornit-o în urma părinţilor săi, cu capul în pământ, ascunzându-şi plânsul, şi dus a fost pentru totdeauna.

***

^* Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Despre colegii de şcoală*

În clasa întâi, Abagiu era primul în catalog... Dar nu, n-am să încep în ordine alfabetică...
   Ciudat este că îmi amintesc cu exactitate de prima zi de şcoală şi chiar de prima oră de şcoală. După ce a fost stabilit în ce bancă avea să stea fiecare, doamna a trebuit să lipsească din clasă câteva minute, aşa că ne-a spus: Să staţi cuminţi în bancă, cu mâinile la spate şi nu vă mişcaţi până nu mă-ntorc eu, ne-am înţeles? Şi a plecat. Îmi amintesc că am rămas aşezat în bancă — prima bancă de pe rândul dinspre ferestre —, am dus mâinile la spate şi am încremenit astfel, cu spinarea dreaptă şi ţeapănă, şi cu privirea aţintită drept înainte, atât de fixă că nu vedeam nimic înaintea ochilor. Pe colegul meu de bancă, în încremenirea mea disciplinată, nici nu pot să spun că îl vedeam la marginea câmpului vizual, mai degrabă îi doar simţeam prezenţa. Întoarcerea doamnei în clasă întârzia, aşa după câteva minute am simţit în jurul meu o uşoară foială. Colegul de bancă m-a întrebat:
   — Nu te-ai plictisit?
   Am scuturat energic din cap, negând cu hotărâre orice suspiciune că aş fi fost dispus să mă lepăd atât de uşor de rigorile disciplinei, şi abia dacă am îndrăznit să întorc spre el capul, pentru câteva secunde. Avea faţa rotundă, ochii înguşti ca două liniuţe, îl chema Apostol, locuia pe aceeaşi stradă cu mine şi alerga foarte repede, cel mai repede din clasă. Avea s-ajungă fotbalist în divizia B, la Poiana Câmpina.
   Ferestrele dădeau spre părculeţul din spatele primăriei, iar în colţul clădirii, într-o grădiniţă minusculă se afla, pe un soclu înalt, înconjurat de un lanţ greu de fier, bustul lui Nicolae Grigorescu — tot ce a mai rămas astăzi din Şcoala Elementară de Băieţi nr. 1 şi din tot ce o înconjura în toamna însorită a anului 1945... Îmi amintesc cât de ţanţoş răspundea Furtună Emil, cu sprâncenele lui groase şi unite între ele, la întrebarea pusă de Doamna, „Unde locuieşti?” „Pe strada Pictor Grigorescu!” Rostea cuvântul „pictor” cu atâta mândrie de parcă simplul fapt de a fi locuit pe o stradă numită Pictor Grigorescu îl situa mai presus de cei ce locuiau pe străzi purtând numele unor oameni ce practicaseră meserii mult mai puţin nobile sau nici măcar nu se ştia ce meserii practicaseră: cazul meu, spre exemplu, care locuiam pe strada I.C. Brătianu, despre care habar n-aveam ce fusese şi ce făcuse în viaţă...

   Asemenea lui Furtună, Topor Oprea rostea cu emfază numele străzii lui, Doctor Istrati, care nu era de fapt decât o nesfârşită scară, cu nenumărate paliere, ce cobora de la bulevard până aproape de Prahova. Când spunea doctor, în vocea lui desluşeai o undă de emoţie şi de mândrie, iar pe faţă i se aşternea subit morga solemnă a soldatului care prezintă onorul. Într-o zi ne aflam câţiva elevi, rămaşi după lecţii, repetând într-un mic cor dirijat de Doamna, într-un colţ al clasei. Topor Oprea stătea alături de mine. Deodată l-am văzut desprinzându-se de lângă mine şi căzând ca o scândură cu faţa în pământ. N-a fost decât un inexplicabil leşin, care nu s-a mai repetat niciodată. Foarte mulţi ani după acel incident Topor a fost unul din oamenii cei mai sănătoşi pe care i-am cunoscut. În ultima clasă de liceu avea să se distreze prinzând câte un muscoi, legându-i de picior o bucată de aţă şi lăsându-l să zboare astfel prin clasă în timp ce el râdea să plesnească, lovindu-se cu fruntea de pupitru. Avea să ajungă şi el doctor, stomatolog, un zdrahon de doctor, înalt de un metru 85 şi greu de 125 de kilograme. Avea să petreacă vreo doi ani la puşcărie pentru dispariţia dintr-un seif din cabinetul său, cu vinovăţia lui sau nu, a câteva grame de aur.

   Petru Gherman avea ochi luminoşi şi sprâncenele ridicate spre coada ochilor uşor migdalaţi, cu deschidere largă spre tâmple, semn de mândrie — o recunoştea chiar el. Şi chiar avea un motiv de mândrie, pe care nu-l ascundea: se născuse la Berna, unde părinţii lui adăstaseră într-un voiaj prin Europa. Şi încă un motiv de mândrie: numele de Petru, cu „u” la urmă, nicidecum „e”, să fie foarte clar! Foarte sigur pe el, mi-l amintesc suit pe o estradă ridicată în holul mare al şcolii, recitând în faţa mulţimii de copii şi de doamne învăţătoare, cu intonaţie şi cu gesturi dezinvolte, „Călin (file din poveste)”. „Un bondar rotund în pântec”, recita Petru Gherman trăind intens Povestea lui Călin şi, îndoindu-se un pic pe spate, creiona cu mâna prin aer linia rotundă a pântecului bondarului care, „somnoros pe nas ca popii glăsuieşte-ncet un cântec”. Avea să devină arhitect şi să realizeze coperta primei mele cărţi, „Un pahar de cinzano”, o copertă superbă, în tonalităţi de grena, degajând un aer sărbătoresc (coperta lui, nu şi textul meu, din păcate), pe care buza unui pahar (de cinzano) arunca o sclipire vizibilă, în timp ce conturul său se putea desluşi cu discreţie abia pornind de la acea sclipire.

   Pe Dioma Virgil Doamna obişnuia să-l cheme la catedră când se întâmpla să primească în clasă vizita vreunei prietene care n-avea nicio legătură cu lecţia sau cu şcoala, şi să-l pună să zică „zece”. Dioma pronunţa ”jece” şi ambele doamne hohoteau de râs, şi toată clasa împreună cu ele. Era descendentul unuia din marinarii de pe crucişătorul „Potiomkin”, care, în urma bine cunoscutei revolte din timpul revoluţiei ruse din 1905, se refugiaseră în portul Constanţa iar statul român acceptase să ofere oblăduire marinarilor revoltaţi. Dioma avea să devină pasionat de înot, fără însă să ajungă la vreo performanţă, iar mai târziu medic veterinar cu prea puţină vocaţie, la fel ca mulţi alţii în România.

   Aveam în clasă un coleg pe care îl chema Sicora, un tip înalt, slăbuţ, destul de distant şi mai degrabă şters. Singura lui calitate era numele care suna bine, suna exotic. Peste mulţi ani, aveam să aud acest nume pronunţat de un bărbat cam de vârsta mea, pe care îl vedeam din spate, aplecat la un ghişeu de la CEC, cu coatele sprijinite de pervaz, un bărbat în aparenţă prezentabil deşi îmbrăcat modest. Trebuie să fi fost el, nu putea exista în zonă altcineva cu un nume atât de exotic. I-am povestit după aceea unui prieten întâmplarea de la CEC, adăugând că ceva mă reţinuse să mă apropii şi să intru în vorbă cu el.
   — Bine ai făcut, mi-a spus prietenul, e un tip mizerabil, proxenetul propriilor sale fiice.

   Mai aveam în clasă un nume exotic, Lezza. Un băiat vesel şi simpatic, cu ochii veşnic mijiţi de râs, destul de oacheş, despre care toată lumea ştia că e italian, probabil — adaug astăzi — dintr-o familie de comunişti italieni cărora autorităţile Republicii Populare Române, în anii aceia de puternică ascensiune a stângii italiene, le oferea cu generozitate refugiu şi protecţie. Pe-atunci însă, nimic din detaliile vieţii de familie nu conta pentru noi, elevii de clasa întâi de la Şcoala Primară de Băieţi numărul 1. Avea să se repatrieze în scurtă vreme... Nu era singurul străin din şcoală. Îmi amintesc de alţi doi băieţi, Michel şi Alain, francezi, care nu-mi erau însă colegi de clasă, Michel fiind mai mare decât mine, iar Alain mai mic. Erau drăguţi amândoi şi atât de spălăţei încât, prin comparaţie, noi ceilalţi arătam cu toţii ca nişte sărăntoci (şi poate chiar eram), iar tatăl lor era un adevărat domn, mereu la costum, cu cravată şi cămaşă albă, şi mai ales c-un zâmbet binevoitor, un pic superior — mi se părea mie —, nu însă şi condamnabil fiindcă venea, şi în scurtă vreme avea să se şi întoarcă într-o lume fabuloasă, de dincolo de Cortina de Fier. Nu că am fi avut noi habar, la vremea aceea, de vreo cortină de fier, dar distanţa şi mai ales prăpastia care despărţea cele două lumi le simţeam cu toţii. Michel şi Alain veneau la şcoală cărând fiecare servieta sa nou-nouţă, de piele, doldora de cărţi şi de caiete, cu numele lor scris mare şi clar, cu creionul chimic, în interior, pe spatele clapei cu încuietoare. Spre deosebire de Lezza, nu prea vorbeau româneşte şi nici n-aveau s-apuce să înveţe căci aveau să plece curând în Franţa lor natală, de unde la noi nu venea decât, o dată pe an, la sfârşitul anului şcolar, vacanţa cu trenul din Franţa.

   Despre Dan Teodorescu am povestit deja — cel cu ciocnirea locomotivelor. Vorbea foarte tare graseiat, drept care, în clasa întâi, după Dioma Virgil, doamna l-a chemat şi pe el la catedră, în prezenţa prietenei sale care n-avea nicio legătură cu lecţia, nici cu şcoala, şi l-a pus să zică „rar”. Dan a pronunţat, candid, „rharh”, iar cele două doamne au avut un nou prilej să se prăpădească de râs. A fost, până la absolvirea liceului, printre cei mai buni din clasă la matematică, dacă nu chiar cel mai bun, şi cu toate acestea a preferat să studieze medicina, n-am nicio îndoială că din vocaţie. Caz rar, ca medic generalist, a fost devotat meseriei şi pacienţilor săi din circumscripţia sanitară Poiana Câmpina, unde pacienţii — am avut ocazia să mă conving singur — îl venerau ca pe un sfânt. Le-am văzut feţele, în timp ce-l însoţeam pe stradă, luminându-se la vederea lui, mulţi dintre ei dându-i bineţe cu o plecăciune adâncă. N-a fost el însă chiar sfânt (dar cine este?), printre altele pentru că s-a acomodat indecent de bine cu regimul comunist. S-a înscris în Partidul Comunist foarte de tânăr. Într-o zi, la ştrandul Astra, a ţinut să-mi arate carnetul de partid şi mi-a declarat că o făcuse din convingere, lucru pe care alţii, în situaţia lui, aşteptându-se să fie dezaprobaţi, îl treceau sub tăcere multă vreme după comiterea aderării, uneori chiar timp de ani de zile. Am avut cu Dan numeroase dispute pe tema mizeriilor regimului, căruia el îi vedea destule părţi bune. În ultima perioadă a dictaturii, când degradarea vieţii cotidiene ajunsese la apogeu, magazinele erau goale şi procurarea alimentelor de bază devenise o luptă epuizantă, i-am spus într-o zi:
   — Tu nu vezi că e foamete în ţară?
   Iar el mi-a replicat:
   — Ai văzut tu pe cinema murind de foame?
   Am încercat să-l înţeleg (pentru alţii n-am făcut un asemenea efort). Pentru el, ca medic de circumscripţie, existenţa cotidiană — şi chiar mai mult decât existenţa cotidiană, chiar mult mai mult decât strictul necesar — era asigurată prin recompensele primite de la pacienţi. Să nu fi văzut ce se-ntâmplă peste tot în jurul său era imposibil. Probabil însă că nu simţea nevoia să-şi exprime dezacordul (sau să şi-l reprime), având în compensaţie pentru frustrările altora, mulţumirea de sine pentru binele pe care putea să-l facă semenilor. Mi-a spus într-o zi că speranţa de viaţă a medicilor este mai mică decât a celor ce practică alte profesiuni. Medicul, mi-a spus el, vine zi de zi în contact cu suferinţa umană, preia de la fiecare bolnav o părticică din durerile lui, răul lor se transferă în el şi, tot acumulându-se, îl macină într-ascuns. În cazul lui, lucrurile s-au adeverit. A făcut infarct şi a murit în ultima zi a penultimului an al regimului comunist. La înmormântarea lui la cimitirul de pe strada Bobâlna, o grupă de soldaţi a tras în aer şapte salve de puşcă în onoarea sa... Cu ceva timp în urmă, vorbind cu el la telefon, îl tachinasem pe tema graseierii, spunându-i: — Sunt sigur că există un medicament pe care tu eviţi să-l prescrii. — Care? m-a întrebat Dan. — Propranololul, i-am spus. — Oho! a replicat el. Să fii tu sănătos — e unul din medicamentele pe care le prescriu foarte des!... Peste o lună după acel nefast 31 decembrie urma să împlinească cinzeci de ani. Pesemne însă că prea mult din răul bolnavilor trataţi de el se acumulase în trupul lui în aparenţă voinic şi sănătos...

   Radu Dimitriu era prin clasa a şaptea unul dintre cei mai înalţi şi mai vânjoşi elevi din clasă. La fel ca şi Virgil Dioma, era pasionat de înot. Şi deşi nici performanţele lui n-au depăşit faima locală (ceea ce nu era totuşi chiar neglijabil într-un orăşel cu trei ştranduri publice de toată frumuseţea la 16 mii de locuitori în primii ani de după război), se poate spune că avea stil. Îmi amintesc de o probă de 100 de metri bras, la ştrandul Astra, unde Radu Dimitriu a concurat, printre alţii, alături de Dan Teodorescu. Acesta din urmă, ambiţios din cale-afară, aproape că se zbătea înotând pe culoarul lui, dându-se de ceasul morţii să câştige, în timp ce mişcările lui Radu Dimitriu erau de trei ori mai lente dar tot de-atâtea ori mai eficace decât ale adversarului său. Nu mai ştiu cine a câştigat proba, cert e că diferenţa de timp dintre cei doi la sosire a fost nesemnificativă... Ei bine, în ciuda staturii sale impresionante în clasa a şaptea, la absolvirea liceului Radu Dimitriu rămăsese printre colegii mai degrabă scunzi, deşi, fireşte, îşi păstrase în bună parte alura atletică...
   Se întâmpla ceva straniu. Mă simţeam reconfortat să-i privesc pe ăştia, foştii mici giganţi asemenea lui Radu Dimitriu, de la aceeaşi înălţime a ochilor. Sentimentul de inferioritate dispărea, dar nu prin vreun merit al meu ci pentru că ei cedau, cumva benevol, ascendentul de odinioară, dobândind odată cu egalizarea înălţimilor experienţa celui ce ştie să piardă (deşi putea foarte bine să fie o simplă aparenţă).

   Numele de familie era Corniţă; pe cel de botez l-am uitat. Nu-mi aduc aminte să fi dat vreodată vreun semn că îl preocupă şi cartea; dar vioara era în mod cert vocaţia sa; deşi probabil că n-avea s-ajungă niciodată mai mult decât un lăutar singuratic, precum Mărgărit, sau instrumentist într-un taraf. Era ţigan şi locuia pe strada principală, nu departe de calea ferată Câmpina–Telega, într-o curte sordidă, unde nu ţi-ar fi trecut prin minte să intri vreodată, cu o cocioabă iţindu-se undeva prin fund, printre acareturi scunde şi aplecate într-o rână. Era un băiat slăbuţ, pipernicit şi care încă de la vârsta aceea fragedă umbla un pic cocârjat, nu din pricina vreunei metehne ci fiindcă, de bună seamă, aşa îi era felul. Uneori venea chiar şi la şcoală cu vioara după el, ţinută într-un toc jerpelit, nu ca să cânte pentru colegi (sau printre colegi) ci fiindcă îndată după şcoală urma să se ducă, probabil, să ia lecţii acasă la vreun maestru de-al lor. Nu-mi aduc aminte să se fi luat vreodată la harţă cu cineva. Şi totuşi trebuie că bruscase pe vreunul din cei mici, căci o dată, într-o recreaţie, petrecută ca de obicei în holul cel mare al şcolii, într-o hărmălaie tolerată de corpul didactic, am văzut un domn spilcuit plângându-i-se directorului de purtarea colegului Corniţă faţă de odrasla sa. Pe director îl chema Răvoianu (sau poate Revoianu) şi avea o figură de intelectual rasat, cu încheieturi fine şi trăsături fine, cu gesturi de o nervozitate reţinută, însoţite de un zâmbet afabil şi un pic forţat; aducea puţin — aş zice astăzi — cu David Niven; dar nu, e doar o iluzie... Ei bine, la plângerea acelui domn, directorul Răvoianu a reacţionat prompt: l-a chemat pe Corniţă, a răcnit la el şi, de faţă cu toată mulţimea aceea de elevi, i-a repezit cu toată puterea un picior la spate, aruncându-l cât colo. Îmi aduc aminte de piciorul lui mult ridicat în timp ce-i aplica lovitura, îndoit din genunchi, lăsând să i se vadă pantoful, cu ciorapul dezvelit sub manşeta pantalonului, ca şi de grimasa de silă pe care i-o provoca atingerea de Corniţă, chiar şi doar prin pantoful lui elegant, la fel de fin şi de îngust ca şi încheieturile sale.
   Era naţional-ţărănist directorul Răvoianu. La ceva vreme după incidentul cu Corniţă s-a zvonit în tot oraşul că fost arestat şi închis. Nu prea aveam eu habar la vremea aceea, în şcoala primară, ce înseamnă naţional-ţărănist, sau liberal, sau social-democrat. (Auzisem doar de comunişti.) Ceea ce am simţit însă la auzul ştirii privind arestarea directorului Răvoianu a fost că şi-a meritat soarta.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Spaimele existenţiale ale copilăriei*

Nesfârşirea timpului m-a aruncat de câteva ori, de-a lungul copilăriei, într-o stare vecină cu panica. Mi-aduc aminte că o dată mă strecurasem sub pat, unde, după obicei, petreceam câteva minute de „meditaţie” — poate ore, nu mai ştiu; timpul deformează totuşi dimensiunea aducerilor aminte. Când mi-am dat seama, în spaţiul acela îngust dintre duşumea şi scândurile de dedesubt ale patului, printre care vedeam arcurile şi praful de zegras, în timpul acela strâmt, care este al copilăriei, că, probabil — aproape sigur, ba chiar sigur de tot — spaţiul, în univers, n-are nicio limită, şi nici timpul, când am realizat pentru prima oară toate acestea, m-am cutremurat până în adâncul fiinţei. M-am zbătut să mă eliberez din spaţiul acela sufocant, m-am grăbit să ies în curte, în soare, în aerul călduţ de-afară, să reintru în cotidianul cel blând şi prietenos, unde asemenea gânduri nu tulbură pe nimeni... Şi totuşi ce avea să se aleagă de mine peste ani, peste mii de ani, peste milioane de ani, peste milioane de milioane de ani? Voi trăi? Cum voi trăi? Sub ce chip? Unde voi fi? În Rai? — unde totul trebuie să fi fost auriu, de aur, iarbă de aur, tufe de aur, copaci de aur cu frunze de aur, adică înspăimântător şi plictisitor de mult aur... Şi era oare gândul unei vieţi fără sfârşit cu ceva mai liniştitor decât al distrugerii totale şi definitive prin moarte?... De fapt, moartea nici nu aveam puterea s-o concep. Îmi amintesc de un vis, nici nu ştiu dacă să-l numesc sau nu coşmar. Mă aflam pe una din străduţele din centrul oraşului, printre magazine vechi, birturi coclite, la doi paşi de strada pescăriilor. Cred că eram mai mulţi copii în mijlocul străzii şi poate jucam leapşa, când deodată s-a răspândit cu iuţeală zvonul că unul dintre copii are o baghetă magică aducătoare de moarte. Nu-mi era cunoscut acel copil, după cum nu-mi erau cunoscuţi nici ceilalţi, din grupul cărora se presupunea că fac parte. Am şi văzut bagheta de care se temeau toţi — nu era decât un simplu beţigaş. N-am avut timp să mă feresc. Băiatul cu bagheta s-a întors spre mine, a zâmbit, bagheta m-a atins şi eu am căzut mort. Dar cum? Am căzut pe treptele unuia din acele mici magazine, cu faţa în sus, şi n-am mai avut puterea să mă mişc şi nici să deschid ochii. În jur se auzeam un zumzet nu mai ciudat decât zumzetul obişnuit citadin, iar prin pleoape răzbătea o lumină roşcată, ca atunci când stai cu pleoapele coborâte, în soare. Pentru mine asta era moartea, de care, deşi speriat, eram totuşi conştient. O stare de care să nu fii conştient era pe atunci de neconceput pentru copilul care eram. Dar mă tem că tot de neconceput a rămas şi astăzi.

***

^* Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat