Un unchi bogat în America*

În sărăcia în care trăiam şi nu ne puteam în niciun chip desprinde de ea, mă revoltam uneori şi îi spuneam mamei: Cum, cu atâtea neamuri de-ale noastre răspândite prin toată lumea, să n-avem noi un unchi bogat în America? Ia gândeşte-te bine! Nu se poate să n-avem! Nişte neamuri, chiar şi mai îndepărtate, nu pot să cred că nu-şi aminteşte nimeni de vreun unchi, ceva, acolo în America... Nu-ţi mai face iluzii, îmi răspundea mama, n-avem nicio rudă în America, nici mai apropiată, nici mai îndepărtată. E bine să-ţi iei gândul de la aşa ceva. Nu te mai aştepta să-ţi pice cine ştie ce pleaşcă. N-avem pe nimeni bogat nici în America, nici altundeva în lume.

Ce să spun... Da, poate că într-adevăr n-avea niciun rost să mă agăţ de speranţe deşarte.

Dar puteau să se ivească şi alte speranţe. Reale. Legate, poate, de colecţia mea de mărci poştale? De cea prezentă, nu, nici vorbă! Dar de cea pe care puteam s-o adun în viitor, cine ştie!... Deocamdată n-aveam decât nişte vechituri, pe care, eram conştient, un colecţionar adevărat le-ar fi aruncat la gunoi fără nicio ezitare. Aflasem că mărcile poştale nu trebuie să fie deloc deteriorate; nici măcar lipiciul de pe verso nu trebuia să fie atins. De aceea colecţionarii manipulau mărcile cu penseta şi le examinau cu lupa... Dar alte mărci, mai valoroase, se admitea, se pare, să aibă mici defecte; care nu le anulau valoarea ci doar le-o micşorau. În timp ce eu n-aveam decât vreo două sau trei mărci neuzate, şi acelea de uz curent, practic fără nicio valoare... Apoi, pe lângă colecţia propriu-zisă, cumpărasem de la oficiul poştal fel de fel de broşuri pentru copii, care te învăţau câte ceva despre filatelie. Una din broşuri conţinea, pe lângă sfaturi, mai o anecdotă, mai o caricatură. Îmi amintesc, bunăoară, de un desen, strecurat printre sfaturi filatelice, care înfăţişa trei băieţei, dintre care doi discutau despre cel de-l treilea; acesta din urmă stătea de-o parte, cu mâinile la spate şi nasul pe sus, într-o poză marţială, conştient de faptul că are de ce să fie invidiat: „Toto ale o malcă din Maltinica!”, vorbeau între ei ceilalţi doi, plini de admiraţie... Iar eu mă gândeam: nu o marcă din Martinica ci măcar un cap de zimbru din Principatele Unite, secolul al XIX-lea, să am în colecţia mea, căci auzisem despre capul de zimbru că are o valoare imensă. Puteam să caut în podul casei corespondenţă veche — deşi nu era podul nostru —, în speranţa de a găsi un cap de zimbru scăpat neobservat de cineva care nu se interesa de filatelie; sau se interesa fără să intre în detalii; aşa cum se povestea într-una din broşurile cumpărate de la oficiul poştal: un tip care toată viaţa achiziţionase mărci poştale cu nemiluita şi le aruncase pur şi simplu într-un sac, fără a le sorta cât de cât, fără măcar a-şi bucura ochii cu frumuseţea lor; iar după moartea neglijentului colecţionar sacul său cu mărci aruncate de-a valma fusese evaluat la milioane de dolari; în timp ce tipul cu pricina trăise toată viaţa în sărăcie... Dar în podul casei nu erau decât scule. Am scotocit apoi şi fânarul grajdului Armatei de alături, unde pe soldaţi nu-i interesa altceva decât fânul pentru cai. Aşa că mie nu mi-au dat nicio atenţie când m-au văzut urcându-mă în şură şi cotrobăind printre hârtiile pe care le-am întâlnit acolo zăcând împrăştiate într-un colţ. Nu, nu era corespondenţă; nici veche, nici nouă. Am găsit doar câteva fotografii — surprinzător pentru un asemenea ungher uitat de lume — de foarte bună calitate, cu nişte africani vânoşi, pe jumătate dezbrăcaţi, cu cercei în urechi, stând în picioare pe malul unui râu, fotografiaţi din spate, cu părul lor scurt şi încâlcit, cârlionţat mărunt. Într-o parte se vedea un capăt din liziera unei păduri ecuatoriale. Un bărbat negru stătea cu mâinile la spate, muşchiulos, cu bazinul îngust şi umerii largi, iar lângă el o femeie cu şolduri generoase şi cărnuri tari, ambii privind plictisiţi spre râu. Asta era tot ce-am găsit.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Taxonomie literară dâmboviţeană: ...zeciştiiSau: Ca la noi, la nimeni

Incontestabil, lumea literară manifestă o mare apetenţă pentru clasificări literare, curente literare, tendinţe literare. Aproape fiecare nou-venit în creaţia literară, de îndată ce i se caută niţel în coarne, simte nevoia să lanseze un „manifest” de „rupere cu trecutul detestabil” şi de „întemeiere a unui nou început”. Simte nevoia să scuture din temelii, să dărâme, să demoleze, să creeze noi sensibilităţi, noi expresivităţi, noi paradigme. Mi se pare întrutotul firesc... Iar atunci când n-o fac creatorii, intră pe fir criticii (deşi de cele mai multe ori nu stau ei să piardă vremea aşteptând vreun semn de acalmie în rândul creatorilor) şi clasifică în dreapta şi-n stânga, triază, deconstruiesc, reconstruiesc, sintetizează, resintetizează, modernizează, postmodernizează şi livrează spre consum grupări, curente, mişcări, cercuri, şcoli. Mi se pare la fel de firesc şi asta... Pe măsură ce trece timpul, fervoarea taxonomică se intensifică, tot aşa cum şi în viaţă, pe măsură ce îmbătrâneşti, anii, lunile, săptămânile, zilele se succed tot mai ameţitor... Avem, în Europa şi în lume, simbolişti, simplişti, simultanişti, orfişti, N.R.F.-işti, imagişti, expresionişti, neo-expresionişti, chiar şi incoerenţi, primitivişti, patafizicieni, paroxişti, futurişti, decadentişti (să mă opresc, nu?)... Imaginaţia e nelimitată.

Numai literele româneşti suferă de un inexplicabil blocaj de inventivitate. Noi avem doar şaizecişti, optzecişti, douămiişti. Deocamdată. Deceniul şi orientarea. (Oniriştii ar trebui să se revolte: au fost complet daţi uitării.) Magia numerelor (mari) domină de departe.

Abia câteva luni ne mai despart, iată, de intrarea în scena literară românească a douămiizeceiştilor, care îi vor kick-out-a pe douămiişti (care, la rândul lor, la vremea respectivă, i-au kick-out-at pe optzecişti). Cam complicată denumirea „generaţiei” ce va să vină, nu? (Şi încă tot e bine că nu apar „generaţii” şi la mijloc de deceniu!)...

Să fiu sincer? Va trebui să simplificăm. Cum? Le vom zice zeceişti? Urmând peste încă un deceniu douăzeciştii? În definitiv, de ce nu? Complicaţia se va ivi abia la începutul deceniului şapte, când, după buna tradiţie a criticii literare româneşti, vor intra în joc şaizeciştii. Dar, pentru Dumnezeu! care şaizecişti? Că denumirea e deja rezervată pentru cei din secolul douăzeci. Spre a evita confuzia ne vom întoarce la denumirea completă, de douămiişaizecişti? Nu ştiu ce să spun...

A! Am o idee! De ce să ne cramponăm de decenii? Mai bine s-o luăm pe lunile anului. Le vom spune unora ianuarişti, următorilor februarişti, ş.a.m.d. Şi în felul ăsta, vom reduce totul la 12 curente literare mari şi late. Căci ianuarişti vor putea fi şi cei din secolul douăzeci, şi cei din secolul douăzeci şi unu, şi cei din secolul douăzeci şi doi, şi de-a lungul tuturor secolelor, de-a pururea şi-n vecii vecilor, amin.

De ce doar 12 categorii/curente? Păi pentru că nu se poate ca ianuariştii din 2010 să nu aibă ceva în comun cu ianuariştii din 2009; sau cu ianuariştii din 2011. Şi, la fel, februariştii şi aşa mai departe. Aşa ceva nu se poate! Ar putea cineva să conteste că în fiecare an Pământul trece prin dreptul aceloraşi aştri în luna ianuarie, şi în dreptul aceloraşi aştri (dar alţii!) în luna februarie, şi în luna martie, şi tot aşa? Dacă aştrii influenţează personalităţi şi caractere şi toate celelalte, nu se poate să nu influenţeze şi orientări şi stiluri literare. Aşa ceva este exclus! Eu susţin că este cu neputinţă ca taxonomia mensuală să nu funcţioneze.

Unii vor obiecta, poate: Păi dacă e vorba de aştri, de ce să nu ne folosim de zodii? Sunt tot 12. Şi, în plus, am evita, ajungând la capătul listei, şi confuzia cu decembriştii. Denumire care, se ştie, e deja consacrată ofiţerilor revoluţionari ruşi de la începutul secolului ai XIX-lea. Recurgând la zodii, am avea scriitori vărsători, scriitori peşti, scriitori berbeci... Ei, mă rog, unii s-ar putea simţi ofensaţi: cum adică scriitori peşti? Cum adică scriitori berbeci? Sau scriitori fecioare? (Când parte din aceştia ar putea revendica tocmai virilitatea lor; eventual cea literară.) Sau scriitori balanţe?... Nicio problemă, remediem imediat. Le vom spune scriitori peştişti, scriitori berbecişti, scriitori balanţişti, scriitori feciorişti ş.a.m.d. No offence, nu-i aşa? Şi ar fi şi mai multă rigoare în comparaţie cu clasificarea pe luni, pentru că influenţele aştrilor se departajează — nu-i aşa? — pe perioade care nu coincid cu lunile calendaristice.

Dar ce-ar fi să reducem şi mai mult curentele literare (româneşti)? La şapte! Şapte curente mari şi late: lunişti, marţişti, miercurişti, joişti, vinerişti, sâmbetişti (atenţie, aici ar fi o mică problemă: numele e deja rezervat! dar... mergem mai departe), duminicişti. În fond şi la urma urmei, cel mai mare critic al literelor româneşti din toate timpurile a redus romanul la trei categorii mari şi late. (Mari şi late... Abuzez de această expresie, îmi dau seama, şi cer iertare, dar se potriveşte al naibii de bine!) Deci, ne amintim, romanele se încadrează, după criticul mai sus amintit, în trei categorii mari şi late: romanul doric, romanul ionic şi romanul corintic... Aşadar, clasificarea pe zilele săptămânii n-ar fi nicidecum complet arbitrară. Sau, în orice caz, nu mai arbitrară decât actuala clasificare pe decenii (mă rog cu unele decenii lipsă: şaptezeciştii încă n-am auzit până acuma să fi fost atestaţi; dar poate că urmează). De ce? Pentru că zilele săptămânii n-au fost botezate la întâmplare. Ce spun astrologii despre cei născuţi miercurea, spre exemplu? Cică ar fi persoane dominate de planeta Mercur, de unde rezultă că se vor adapta uşor oricărei situaţii. Că sunt foarte ingenioşi şi deştepţi; că au darul de a fi convingători şi intuitivi. Că le sunt favorabile culorile alb şi verde. Că au succes în acţiunile începute miercurea şi, în sfârşit, că numărul lor norocos este numărul zilei de naştere... N-am să mai înşir aici caracteristicile unui lunist sau ale unui marţist (ş.a.m.d.) — sper că am fost suficient de convingător cu însuşirile mercuriştilor. Ce vreau să spun cu asta? Că este limpede că un individ, în particular un literat, poartă amprenta zilei din săptămână în care s-a născut, întocmai cum o poartă pe cea a zodiei.

Dar e vorba de ziua naşterii? Sau de ziua debutului literar? Deşi debutul literar e foarte important, propunerea mea este ca clasificarea să se facă totuşi după ziua naşterii. De ce? Pentru că altfel s-ar crea o distorsiune: de obicei redacţiile nu lucrează în weekend, aşa că ar fi prea puţini sâmbetişti şi duminicişti în comparaţie cu celelalte categorii. (Asta, în timp ce repartizarea naşterilor pe cele şapte zile ale săptămânii nu văd niciun motiv să fie neuniformă.) Deşi, după unele opinii, nici lunea salariatul (în speţă redactorul/editorul) nu se prea omoară cu lucrul şi s-ar putea să „debuteze” mai puţini... Dar, ce să spun... Haideţi mai întâi să încercăm şi după aceea om mai vedea.

Acum suntem integraţi în Europa. Nu se poate să rămânem de căruţă taman în domeniul taxonomiei literare. Deşi Europa ne presează doar în economie, în justiţie, în politica monetară...

Haideţi să dăm dovadă de iniţiativă exact acolo unde nu suntem presaţi.

Refugiu în Vechiul Regat (I)*

Vechiul Regat este numele dat teritoriilor deţinute de Regatul României înainte de 1918, adică teritoriul format din Moldova (fără Bucovina şi Basarabia), Muntenia, Oltenia şi Dobrogea. Locuitorii acestor ţinuturi sunt numiţi regăţeni.
Pe de altă parte, ce să-ţi doreşti mai mult decât să te poţi refugia într-un Vechi Regat, care nu mai există?

Poate ar vrea cineva să mă-ntrebe ce îmi amintesc din ziua plecării din Chişinău. Ei bine, îmi amintesc gara. Doar gara, într-o zi mohorâtă, şi vagonul în care ne-am îmbarcat. Trenul de vagoane de marfă tras la peron — şi pe el mi-l amintesc. Nu-i destul pentru un băiat de cinci ani şi jumătate?... Sunt sigur că ai mei şi-ar fi dorit un vagon închis ca să fie feriţi ei dar mai ales odrasla lor de frig şi de ploi. Pesemne însă c-au avut ghinion, fiindcă li s-a repartizat un loc într-un vagon-platformă, unde şi-au urcat calabalâcul împreună cu alte câteva familii de refugiaţi. A fost, sunt convins, ghinionul lor, dar, cu siguranţă, şansa mea. Căci ce poţi vedea, în timpul călătoriei, dintr-un vagon de marfă închis? Nimic. Mai nimic. Pe când aşa, călătorind timp de o săptămână sub cerul liber, o lume nebănuită şi minunat de neliniştitoare s-a deschis în jurul meu. Chiar de n-ar fi fost oamenii, chiar de n-ar fi fost gările, desele opriri, nesfârşitele staţionări şi prioritatea garniturilor cu răniţi venite dinspre front, pe care toţi o acceptau cu o resemnată înţelepciune, chiar dacă n-ar fi fost toate acestea şi încă multe altele, tot ar fi rămas ploile de primăvară, de care ai mei mă adăposteau sub pături... Mă trezeam din somn, şi în faţa ochilor mei larg deschişi dar nedumeriţi se întindea o câmpie necunoscută... Adormeam în adierile vântului de primăvară... Deschideam ochii din nou şi, între trezie şi vis, o altă câmpie se desfăşura acum, lin, până hăt-departe, la aurora zorilor, înverzită şi umedă... Cei mai mulţi din refugiaţi încă mai dormeau după zarva obositoare din ajun; doar o pereche de ochi observam că mă privesc cu simpatie şi dintr-acolo venea întrebarea câţi ani am, iar eu îi răspundeam ceea ce fusesem învăţat să răspund: cinci ani şi jumătate... Ochii râzători continuau să mă privească dintr-un alt culcuş. Cu toţii, bătrâni şi copii, aveam câte un culcuş printre baloturi, pe sub pături trase peste cap... Era toată acea lume nebănuită, de care vorbeam.

Îmi amintesc şi de balotul uriaş în formă de ruladă de jambon, în miezul căruia ai mei puseseră, învelită într-o saltea, maşina de cusut Singer, şi tremurau de grija ei...

Cer mohorât, umezeală, ceaţă, învălmăşeala înfrigurată din gara Chişinăului — asta îmi amintesc... Apoi frigul din primele zile ale lungii călătorii... Într-una din gări tata mi-a dat să iau o gură de rachiu, aşa, ca să mă-ncălzesc un pic; mi-a întins o ploscuţă de sticlă groasă, de culoare albastru-închis. Refugiaţii din jur m-au privit iarăşi cu simpatie şi l-au încurajat pe tata: Daţi-i, daţi-i să bea o gură, îi face bine. O căldură neobişnuită şi plăcută mi-a coborât în stomac şi tata a râs amuzat...

O locomotivă distrusă în război zăcea trasă pe o linie laterală, încremenită, fără niciun pufăit, fără niciun firicel de fum, fără niciun norişor de aburi...

„Uite, acolo e Dunărea”, mi s-a spus. Ne aflam la Galaţi şi trenul staţiona printre alte trenuri, toate cu refugiaţi. Mi-am ridicat privirea după mâna întinsă şi am văzut înălţându-se foarte aproape de noi un mal argilos, aproape vertical; şi parcă auzeam, dincolo de el, şopotitul apei, umplând până la buză acea albie ridicată şi curgând impetuos şi masiv la vale. Nu mă puteam dumiri: cum adică, acolo sus e Dunărea? Şi noi suntem mai jos decât ea? M-am simţit neliniştit: malul de argilă părea fragil şi mi se părea de mirare că putea rezista acelui puhoi imens de apă; Dunărea putea să se reverse în orice clipă. Am dorit din tot sufletul ca trenul să plece mai repede.

„Hai, a spus mama, du-te cu băiatul la o cofetărie şi ia-i o cană de cafea cu lapte caldă. N-a mai pus de atâtea zile nimic cald în gură. Hai, duceţi-vă, eu rămân aici de pază.” Trenul stătea mai mult timp în gară, aşa că ne-am dus, tata şi cu mine, prin soare, străbătând o piaţă plină de oameni care mergeau care încotro, şi am intrat într-o cofetărie, unde nu numai cafeaua cu lapte era caldă ci toată cofetăria era caldă şi avea culoarea cafelei cu lapte...

Tata era foarte umblăreţ şi, în fiecare gară, mizând pe o staţionare de mai lungă durată, cobora din vagon şi o pornea haihui, căutând ba una, ba alta. Iar mama trăia necontenit disperarea să nu plece trenul fără el şi noi să ne trezim cine ştie pe unde singuri, fără niciun sprijin, prin locurile neumblate ale Vechiului Regat. Şi cu toată teama ei şi cu toate neîncetatele reproşuri pe care i le adresa, odată când pleca de lângă noi, şi a doua oară când se întorcea şi încerca să dea explicaţii, cu toate astea tot s-a întâmplat ca într-o gară trenul să plece fără tata. Şi în locul gol lăsat de el a venit spaima nebună şi mi s-a aşezat în suflet: oare îl pierdusem pentru totdeauna?...

Dar nu, la gara următoare ne-am pomenit cu el arătându-ne două feţe: o faţă veselă, că, iată, totul s-a sfârşit cu bine şi suntem iarăşi împreună, şi o altă faţă, indignată, că ăştia cu trenurile lor n-au niciun dumnezeu şi niciodată nu poţi să te bazezi pe ei. Cele două feţe ale tatei treceau succesiv dintr-una într-alta — un joc care avea să-i rămână propriu în toţi anii grei care au urmat.

Începea Refugiul de-o viaţă în Vechiul Regat.

***

^*Fragment din romanul autobiografic cu acelaşi titlu: începutul

Poarta liceului*

Am trecut pe lângă intrarea liceului — una din ele. Poarta de fier forjat autentic, adăpostită în adâncul unui portal impresionant, cu un basorelief înfăţişând, de o parte şi de cealaltă, doi arbori, mai degrabă filiformi, crescând fiecare dintr-un ghiveci, care îşi unesc tulpinile în vârful bolţii, e proaspăt renovată. Se poate vedea lacul negru, pe care praful străzii aproape că n-a apucat încă să se depună. Clanţa e nouă şi luceşte galben ca aurul pe acel fundal negru. Totul e practic şi solid. Într-un fel, alama e un metal mai nobil decât aurul.

***

^*Din volumul de povestiri Femeia din metrou

Grajdul Armatei*

Nu ştiu dacă Armata mai avea cavalerie, dar cu siguranţă încă mai avea cai, atunci, prin ’50. În fundul curţii învecinate, unde mai târziu avea să se mute familia Moldoveanu, exista un grajd părăsit. Armata l-a rechiziţionat, l-a renovat şi a adus cai. Şi uite-aşa ne-am pomenit peste noapte c-un grajd al Armatei alături de casa noastră. Se înălţa impunător, la doi paşi de casă, cu o şură pentru fân deasupra, înaltă cât un etaj, astfel că întreaga noastră casă, cu curticica de păsări cu tot, şi cu ieşirea spre linii, stătea, modestă, în umbra peretelui de scândură al grajdului.

Era de la sine înţeles că mult timp nu puteam să stau de-o parte şi să privesc cu jind peste gard, la acel minunat loc cu cai şi cu soldaţi în uniformă kaki, dar în rest cu aspect câtuşi de puţin cazon. Aşa că într-o bună zi am slăbit două uluci din gard, le-am dat la o parte şi iată-mă, din acel moment, timp de o vară întreagă, oaspetele nelipsit al soldaţilor-îngrijitori-de-cai. Îmi petreceam acolo, zilnic, ore întregi, încât când mă întorceam în casă mama strâmba din nas că hainele mele luaseră miros de grajd. Pentru mine însă nu exista nicăieri în împrejurimi şi nici în tot oraşul miros mai plăcut şi nici atracţie mai mare decât grajdul acela al Armatei...

Nu cred c-au fost vreodată înăuntru mai mult de patru cai, deşi ar fi încăput în el, cu siguranţă, cel puţin încă pe-atâţia. De ei îngrijeau doi soldaţi, care acolo dormeau, acolo mâncau, acolo îşi duceau traiul.

Cel de care m-am ataşat cel mai tare încă de la început a fost Ciufudean, un ardelean înalt, blond, blajin, cu ochi albaştri. Nu fuma, şi pentru că era nefumător, căpăta de la Armată câte trei bomboane pe zi în locul celor trei ţigări pe care le-ar fi căpătat dacă ar fi fost fumător. Dar Ciufudean nu sugea bomboanele primite; le aduna într-un borcan ca să le ducă celor de-acasă după liberare. Borcanul era mare, de un kilogram, şi aproape se umpluse cu drobsuri de toate culorile. Ciufudean mai avea doar câteva săptămâni până la liberare şi număra zilele rămase până atunci, ştergând în fiecare dimineaţă câte o liniuţă trasă cu creta pe un răboj prins de unul din stâlpi. El nu mai putea de nerăbdare să le vadă pe toate şterse, iar eu priveam cu inima strânsă fiecare linie ştearsă, care mă apropia de momentul despărţirii de el, undeva prin toamnă, din câte îmi făcusem socoteala, după ce avea să înceapă şcoala.

...Dar vacanţele erau lungi pe-atunci.

Nimic nu mă împiedica să mă bucur de fiece zi petrecută în grajd, împreună cu Ciufudean, cu colegul său şi cu caii. Când ajungeam la ei strecurându-mă prin spărtura din gard, dimineaţa nu prea devreme, caii erau deja ţesălaţi, ferchezuiţi, hrăniţi, şi inspecţia trecută cu bine. Colonelul, cică, scotea din buzunar o batistă albă, o trecea uite-aşa, apăsând-o cu palma, peste grumazul cailor, şi pe batistă nu trebuia să rămână nici urmă de negreală. Altminteri, era jale. Nu-mi amintesc însă de vreo muştruluială pe care s-o fi primit soldaţii de la severul colonel, de unde deduc că îşi făceau treaba cu conştiinciozitate. Caii erau scoşi zilnic la păscut pe izlazuri de care eu n-avea cunoştinţă, uneori erau duşi la spălat în Doftana; între grajd şi o magazioară de zid din apropiere (cu uşa încuiată cu lacăt) creştea şi se tot înălţa, cu fiecare zi, o moviliţă de bălegar care degaja căldură; caii erau hrăniţi cu fân atunci când nu-i scoteau la păscut, iar din când în când aveau loc evenimente de tot soiul; de pildă, iapa şargă Roza trebuia unsă cu o alifie antiinflamatoare pe un loc vizibil de pe crupă, care arăta urât în urma unei lovituri de copită, primită de la armăsarul nu ştiu care; locul chiar arăta rău, umflat şi înnegrit, şi iapa trebuia priponită cu o funie legată sus de o grindă, care s-o împiedice să se trântească pe ciment pe partea unde avea umflătura; şi se vedea foarte bine că umflătura o durea, ochii îngroziţi îi ieşeau din orbite, mai că nu necheza de durere, biata de ea. Iar Ciufudean se purta cu Roza ca un flăcău tandru cu iubita sa în suferinţă... Apoi unul din cai observaseră ei că nu urinase toată ziua, iar remediul era să fie fugărit pe străzi. Drept care unul din soldaţi îl încăleca pe deşelate, ieşea cu el în stradă şi Dumnezeu ştie pe unde îl călărea... Apoi o iapă gestantă lepăda un mânz, iar la întrebare mea Unde-i mânzul, Ciufudean răspundea:

— Nu cred că vrei să-l vezi.

— Ba da, spuneam eu, unde e?

Şi atunci mă ducea la moviliţa de bălegar, îndepărta cu furca ultimul strat aruncat de dimineaţă şi ieşea la iveală un trupşor roz de mânz, aproape fără păr, măricel totuşi, dar cumva plat, fără grosime, ca un decupaj dintr-o coală de hârtie, pe care eu îl priveam lung, fără să-mi facă silă, dar nici plăcere. În timp ce Ciufudean mă iscodea cu privirea studiindu-mi reacţia. Nu vedea, desigur, la mine nimic care să-l alarmeze, că m-ar lua cu ameţeală sau mai ştiu eu ce. Lăsa să cadă la loc stratul de bălegar ridicat pentru câteva momente şi cu asta evenimentul devenea trecut.

O dată m-au întrebat dacă nu vreau să-ncerc să călăresc. Nu mult, doar aşa, un pic, prin curte, până la poartă şi înapoi. Păi, sigur, nu puteam să refuz deşi, sincer, mi-era cam teamă. Sus pe spinarea calului, pe deşelate, mi s-a părut că trebuie să-mi răşchirez din cale-afară picioarele, atât de neaşteptat de lată era spinarea lui, cu toate că, privindu-l de jos, n-aş fi zis. Dar la primii paşi de trap, am început să alunec dintr-o parte într-alta, încât Ciufudean a trebuit să mă ţină de braţ ca să nu cad. Aşa i la trap, m a consolat el, zgâlţâie. Când alergi în galop e mult mai bine.

Asta, fireşte, n am mai apucat s o verific: de atunci nici că m am mai urcat pe cal.

Într-o zi Ciufudean mi-a amărât sufletul; dar nu fiindcă el n-ar fi ştiut să se poarte cu unul ca mine, ci fiindcă — asta o spus astăzi — îmi era practic imposibil să mă dezbar de tiparele în care îi încadram pe oamenii din jurul meu, şi sufletul meu era excesiv de sensibil la reproşurile venite din partea celor faţă de care nutream o simpatie înrudită cu iubirea. Aveam în mână o nuia şi, stând în despărţitura lui Olt, un cal din cale-afară de blând, îi mângâiam (ziceam eu) de la distanţă picioarele din spate, deasupra copitelor.

— Măi băiete, m-a certat Ciufudean, ce faci acolo? Ţi s-a urât cu binele? Păi oricât ar fi calul de blând, chiar de se culcă la pământ ca să-l încaleci, şi tot zvârle din picioare dacă i le atingi aşa, pe la spate, cum faci tu.

Mi se păruse că percep în glasul lui o nestăpânire, o nervozitate, ceea ce era o noutate în relaţia dintre noi doi. Oricare altul să fi spus asta, şi poate oricât de nervos, n-aş fi pus la inimă. Dar de la Ciufudean aşteptam numai zâmbete şi vorbă mieroasă, nicio jignire, niciun reproş. Dar el îmi voise binele. Aşa că, plin de ciudă mai mult la adresa mea însumi, mi-aş fi dorit să nu fi intrat cu nuiaua în despărţitura lui Olt, să nu-i fi atins picioarele de la spate cu ea, să nu fi intrat în grajd astăzi, ziua de astăzi să nu fi existat.

Ciufudean a plecat până la urmă, toamna, aşa cum socotisem. Şi cerul, pentru mine, s-a acoperit de nori. Au fost multe zile înnorate. Am tot sperat, zile în şir, să se întoarcă, să fi uitat ceva, borcanul cu drobsuri sau altceva dintre lucrurile lui, ceva ce nu ţinea, la fel ca toţi ceilalţi soldaţi, în lada de lemn cu încuietoare şi lacăt, un lucru care să-l fi ţinut la capul patului sau oriunde altundeva. Dar Ciufudean nu-şi uitase nimic... M-am tot uitat după toţi soldaţii care treceau pe stradă... Pe unul din ei l-am văzut de la spate: statura lui Ciufudean, părul blond ieşind de sub bonetă, mersul lui, tot aerul lui... Am alergat după el, l-am prins din urmă, am trecut pe trotuarul celălalt ca să-l privesc fără să mă vadă, dar nu era Ciufudean...

Apoi a venit în locul lui un alt soldat, îl chema Roşca şi era din Brăila.

— Chiar din Brăila? l-am întrebat, ştiind care era obiceiul oamenilor de la ţară: dacă nu le cereai precizări te lăsau să crezi că provin dintr-un oraş, de preferinţă mare. Dar nu, Roşca nu era chiar din Brăila ci dintr-un sat apropiat.

Era exact opusul lui Ciufudean. Nu că ar fi fost repezit şi plin de năbădăi — nu, era şi el un flăcău cu bun-simţ, dar nestăpânit la vorbă, la fel ca toţi regăţenii, cu o lucire de şiretenie în ochi. Nu ierta nimic, nu lăsa nimic să treacă de la el. Într-o zi i-am arătat ierbarul făcut peste vară. Învăţasem la botanică despre licheni şi anume că unii dintre ei cresc pe ramuri de brad. Personal, nu văzusem niciodată în pădure licheni crescând pe ramuri de brad, dar dacă aşa scria în manualul de botanică însemna că asta era realitatea. Drept care, pe o rămurică de brad am lipit cu pelicanol un mic smoc de licheni dându-mi silinţa să nu se vadă locul lipiturii. Roşca a privit pagina de ierbar şi a rânjit:

— Chestia asta ai lipit-o tu.

— Nu, n-am lipit-o, zău!

— Mă, nu-l păcăleşti tu pe Roşca!

Am insistat, am persistat în minciuna mea dar a fost imposibil să-l conving că lichenii crescuseră de la sine.

În rest, Roşca era priceput nu numai la cai ci şi la împletituri din răchită. La Doftana, jos în vale, dăduse peste un loc unde creşteau multe tufe de răchită şi când se ducea acolo cu caii se întorcea la grajd aducând cu el legături întregi de ramuri, pe care apoi le lăsa să se învechească, în coajă, pe o băncuţă de lângă poarta grajdului, înainte să se apuce să împletească. Toţi puştii de prin vecini veneau la grajd şi plecau de-acolo cu câte un coş de pâine împletit din răchită. Asta făcea Roşca: coşuri de pâine. Roşca dădea din coşurile împletite de el peste gard, vecinilor; am căpătat şi eu unul, bineînţeles.

Coşul a rămas pe masa părinţilor mei încă vreo trei decenii şi mai bine, cât au trăit.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Pământul de sub vârful bastonului*

Într-o zi pe când stăteam pe băncuţa din curte, tata mi-a spus o snoavă... E ciudat că n-am mai uitat-o după atâtea decenii, cu toate că nu era nimic deosebit în ea. Era vorba de doi tipi — povestea tata. Unul îi spune celuilalt: — Uite, mă, ce-am observat. Uneori mă plimb pe alee, mă opresc şi mă reazem în baston. Observ că în urma bastonului rămâne gaură în pământ. Unde crezi că se duce pământul ăla din gaură?... Celălalt ridică din umeri şi se uită tâmp la amicul său... — Habar n-am, zice... — Tu, se-ntoarce tata către mine, tu unde crezi că se duce pământul din gaură?... Am stat şi am chibzuit. Auzisem nu de mult nişte discuţii cum că în pământ ar fi tot felul de goluri, mai mari sau mai mici, cum ar fi cele rămase de pe urma extragerii ţiţeiului. Drept care, contrariat că nu-mi pusesem înainte, din proprie iniţiativă, această problemă, i-am răspuns tatei, cu titlul de încercarea numărul unu: — Păi, cred că se duce în golurile din pământ. Deşi mi se părea chiar şi mie neverosimil ca apăsarea vârfului bastonului să se transmită până la adâncimi atât de mari.

Încercarea numărul doi n-a mai avut loc.

N-am uitat nici până azi expresia de pe faţa tatei, un pic amuzată, un pic jenată, un pic decepţionată — din fiecare câte puţin. Apoi a dat uşor din cap a resemnare, s-a uitat într-o parte şi n-a spus decât

— Mda...

Am avut încă din acea clipă bănuiala că spusesem o prostie. Dar mai mult decât asta, mi-a rămas întipărit în minte gândul că tata n-a dorit să-l contrazică pe fiul lui; dar nici nu i-a picat bine să constate că era cam nătâng.

La fel de bine însă, poate s-o fi gândit: Ei, las’ că are destul timp să-i vină mintea la cap.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Viaţa dublă a lui Pichineaţă*

A început să ne viziteze acum câteva luni la casa de vacanţă. La început reticent cu noi oamenii, acum se lasă mângâiat, ba chiar cere să fie mângâiat. Face uz de toate tertipurile. Îţi iese în cale, se răstoarnă pe-o rână, după care se rostogoleşte pe spate, cu toate cele patru labe în sus, priveşte insistent ridicându-şi capul, să vadă dacă tertipul lui prinde, toarce şi abia aşteaptă să înhaţe cu lăbuţele mâna care se întinde spre el să-i mângâie blăniţa albă de pe burtă sau subţiorile călduţe. Noi ştim însă că nu-i prudent să-i laşi mâna fiindcă n-a prea învăţat să-şi ţină ghearele în perniţe şi te poţi alege c-o zgârietură dacă nu-ţi retragi iute mâna.

Îi place să intre în casă, pe care o cutreieră scotocind şi mirosind fiecare colţişor, se freacă drăgăstos şi prefăcut de picioarele noastre, de încălţările lăsate lângă uşă, de picioarele mesei, de orice lucru însufleţit sau neînsufleţit care îi iese în cale. Şi toarce întruna.

A fost de-ajuns un minut de nesupraveghere şi l-am găsit tolănit în vârful patului, pe cearşaf, între cele două perne. Ei, nici chiar aşa! L-am dat afară cu indignare.

Are afară la uşă două străchioare, una mereu reumplută cu friskies, pentru hrănire nonstop, cealaltă cu apă. Sau cu lapte. Mănâncă pe săturate, apoi se îndepărtează câţiva paşi de casă şi se întinde pe-o rână la soare, în iarba mătăsoasă. Plecăm la cumpărături, când ne întoarcem motanul e tot acolo; doarme; apoi plecăm într-o mică excursie, ne întoarcem; el doarme în continuare în acelaşi loc. Când, în sfârşit, după câteva ore bune de somn, catadicseşte să se scoale, în urma lui rămâne o gropiţă de iarbă turtită.

De obicei, noaptea motanul pleacă. În noaptea de Înviere însă, iată-l, la întoarcerea noastră acasă, că se înfiripează, pe la trei dimineaţa, alb, din întunericul din fundul curţii. Păşeşte, ridicându-şi sus fiecare lăbuţă, prin iarba încă necosită, înaltă, şi vine în lumina felinarului de sub streaşină. Străchioara lui de mâncare e goală, nu e el singurul client, aşa că i se cere îngăduinţă, i se umple străchioara cu friskies, motanul mănâncă cu poftă şi nu ne mai dă nicio atenţie... Într-altă zi, la ora culcării, se porneşte să miaune jos la fereastră de îţi sfâşie inima. Miaună cu jale în glas privindu-ne rugător cu ochii-i oblici. Nu vrea mâncare — sau nu numai mâncare —, vrea să i se dea drumul în casă, vrea să fie iubit, vrea să fie mângâiat. Dintre toate, are parte doar de iubire.

L-am botezat Pichi, apoi i-am zis Pichineaţă. Deşi ştim prea bine că n-a venit la noi de pe câmp ci din casa unui vecin, o casă mare şi de bună seamă îmbelşugată, unde are fără doar şi poate un nume. Pisicilor însă se vede treaba că nu le e de-ajuns o casă mare şi îmbelşugată. Vor schimbare, mereu schimbare — asta e concluzia pe care o trag. În casa aceea probabil că nu s-a prea bucurat de mângâieri; dovadă, teama lui de om la prima noastră întâlnire. A avut însă înainte de noi o altă existenţă şi de bună seamă continuă s-o aibă şi acum. În paralel. La noi e Pichineaţă, dincolo, la adevăraţii stăpâni (dar au oare pisicile vreodată, cu adevărat, stăpâni?), nu ştim cine e.

Pichineaţă are o existenţă dublă; ceea ce nu-i provoacă mustrări de conştiinţă. El e motan şi nu are de dat socoteală nimănui pentru existenţa sa dublă. Dar măcar să nu i se şteargă din memorie existenţa lui de dincolo atunci când vine la noi, şi nici existenţa de la noi atunci când se întoarce în casa cea mare şi îmbelşugată. Altfel, n-ar putea savura deliciile unei existenţe duble.

***

^*Din volumul de povestiri Femeia din metrou

Durerile mamei*

Pe mama o durea des stomacul şi o vedem mereu umplându-şi o linguriţă cu bicarbonat şi înghiţind cu un pahar de apă. Alteori, când stătea rezemată de perne sau culcată, îşi masa încet stomacul cu vârfurile degetelor de la mâna dreaptă, o mişcare abia vizibilă, în timp ce palma ei stătea practic nemişcată în dreptul stomacului şi doar degetele i se mişcau uşor în cerc.

Dar avea şi dese dureri de cap. La fel ca majoritatea femeilor, nu se plângea însă niciodată. Sau, mai bine zis, ascundea atât cât se putea ascunde. Lua în schimb, destul de des, antinevralgice. Foarte rar i s-a întâmplat să abandoneze totuşi, din pricina durerii de cap, orice activitate şi să se refugieze în pat, cu o compresă cu apă rece ţinută apăsat pe frunte. De câteva ori m-am oferit să-i schimb compresa şi ea a acceptat dar cu o oarecare stânjeneală, obişnuită fiind, pesemne, să fie ea cea care să le poarte de grijă altora... Apoi a fost o vreme când durerile de cap i s-au înteţit şi au devenit încă şi mai dese, deplasându-se, cumva, spre ceafă. Tocmai auzisem de encefalită, aşa că, în închipuirea mea, i-am pus neîntârziat diagnosticul: encefalită. Îmi amintesc că umblam pe străzi cu spaima în suflet şi c-un nod în stomac, neîncetând să mă gândesc la soarta ei: mama are encefalită şi o să moară.

Apoi, începând de pe la vârsta de patruzeci şi cinci de ani, a început să sufere de hipertensiune arterială. Hipertensiunea nu durea, dar mama avea o problemă (şi eu odată cu ea): neglija să ţină regim şi nu voia să se ducă la doctor. Până într-o zi, când — mi-a povestit după ceva timp — şi-a pierdut cunoştinţa în timp ce se afla singură acasă, şi a căzut în pragul uşii dintre cele două camere. Abia asta a alarmat-o şi o decis-o în sfârşit să se ducă la doctor... Căderea însă a obsedat-o, se pare, o bucată de vreme. Din spusele ei, puţin îi lipsise să se lovească, în cădere, cu tâmpla de clanţă. La următoarea noastră revedere, m-a fixat c-o privire în care scepticismul îi răzbătea prin zâmbet şi mi-a spus:

— Dacă m-aş fi lovit la tâmplă, aş fi fost moartă acuma. Ce-ai fi zis dacă mama ta ar fi murit lovindu-se la tâmplă?

Ce-aş fi putut să-i răspund? Am ridicat din umeri. Ca să fiu sincer, n-am prea apreciat gestul ei de a pune la încercare iubirea fiului. Orice aş fi răspuns ar fi sunat în gura mea la fel de ipocrit fiindcă n-aş fi putut, răspunzându-i, să alung gândul că dădeam răspunsul care se cuvenea, pe care ea se aştepta să-l audă.

La fel se întâmplase şi altă dată, cu câţiva ani înainte, când, întorcându-se acasă pe linii, mama observase în ultimul moment o locomotivă care se apropia şi reuşise să se ferească din calea ei.

— Ce-ai fi zis, m-a întrebat apoi, dacă mama ta ar fi murit călcată de tren?

Păi da, ce să spun, Anna Karenina fără voie...

Poate că, după numeroasele noastre dispute, avea motive să se îndoiască de iubirea fiului ei. Cine ştie.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Accidentul de pe Strada Principală*

Eram în clasa a doua, când s-a întâmplat: unul din colegii noştri de clasa întâi a căzut victimă unui accident de maşină chiar la doi paşi de şcoală, în faţa primăriei. Nu-l văzusem niciodată, nu-i cunoşteam numele, nici ceilalţi din clasă n-auziseră de el, şi iată că deodată ne-a înfiorat existenţa cu moartea lui neaşteptată. Într-un freamăt neliniştit am fost cu toţii scoşi afară din clase, aliniaţi cu sumbră înfrigurare într-un careu, în curte, cu feţe de înmormântare şi cu spaima nerostită în suflet că fiecăruia i se poate întâmpla. Şi MIE mi se poate întâmpla. Ăsta era lucrul cel mai îngrozitor... Directorul a ieşit în faţa noastră şi, c-o figură severă şi preocupată, ne-a cerut să fim atenţi cu maşinile, să ne uităm de zece ori în stânga şi-n dreapta înainte de a traversa Strada Principală şi oricare altă stradă, chiar dacă ni se pare că nu se vede nicio maşină apropiindu-se, şi să nu traversăm strada în fugă ca să nu-i derutăm pe şoferi şi s-avem timp noi înşine să... Bla–bla–bla... Tot ceea ce ni se spusese de o sută de ori înainte... Dar de astă dată Moartea ieşise pe Strada Principală şi izbise cu roţile... Directorul a plecat, a intrat în şcoală, fiindcă mai mult n-avea ce să facă, iar noi am stricat alinierea dar n-am mai zbughit-o la joacă ca altă dată, umbra Morţii a rămas întinsă deasupra curţii întunecând soarele de toamnă, am vorbit între noi în şoaptă, au început zvonurile — Bă, a avut ghinion! că maşina a frânat exact când nu trebuia, şi a rămas oprită c-o roată chiar pe el... Că dacă nu rămânea, poate scăpa cu viaţă...

N-am ştiut niciodată numele colegului nostru mai mic care a murit în accidentul de maşină de pe Strada Principală. Şi dacă i l-aş fi ştiut mă întreb ce s-ar fi schimbat.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Briciul tatei*

Pentru bărbierit tata folosea briciul. Înainte de a începe să se radă parcurgea un întreg ritual: cel al ascuţirii briciului. Pentru asta avea la dispoziţie o bucată dintr-un vechi centiron militar, perforat la un capăt şi legat cu o bucată de sfoară cu un ochi, pe care o agăţa de un cui bătut în tocul uşii şi îndoit. Se aşeza pe un taburet, apuca bucata de centiron de capătul liber şi, metodic, fără grabă, începea să treacă lama briciului peste bucata de centiron, plesnind-o uşor, cu mişcări de pendul — plici–plici, plici–plici —, răsucind lama de pe-o parte pe cealaltă. Totdeauna m-am minunat cum de putea să folosească tata un instrument atât de înspăimântător, cu nimic mai puţin fioros decât un tigru — asta era comparaţia care îmi venea în minte. Şi mă mira de asemenea stăpânirea mâinii sale, pe care n-o tenta niciodată, aşa cum îmi închipuiam că mi s-ar fi putut întâmpla mie dacă aş fi fost în locul lui, să comită un gest sinucigaş. De ce să comiţi un gest sinucigaş? Pur şi simplu pentru că acesta era posibil. (De unde am dedus că rezervele mele de stăpânire de sine erau mult reduse faţă de ale lui.)

A renunţat la bărbieritul cu briciul abia pe la vârsta de şaptezeci de ani, după ce, auzindu-l plângându-se că mâna i-a devenit mai puţin sigură şi că a început să se taie mult mai des, i-am cumpărat un aparat de ras.

Când se rădea cu briciul trebuia, fireşte, să se concentreze foarte tare. Ceea ce nu-l împiedica totuşi să fredoneze deseori, în scurtele pauze dintre două trăsături de brici, Dunărea albastră. Era valsul lui preferat. Obrajii i se umflau ritmic când imita orchestra — pom–pom–pom–pom, pom–pom, pom–pom; încheia secvenţa şi îşi vedea de bărbierit. Şi aşa mai departe... Iar după ce termina cu rasul îşi dădea pe faţă cu apă de colonie plesnindu-şi obrajii. Iar când mă săruta, proaspăt ras fiind, avea obrazul fin, călduţ şi plăcut mirositor. Îmi amintesc cum venea să ne ureze, mamei şi mie, sărbători fericite de Paşti şi de Crăciun. Deşi nu era credincios, se apleca peste patul meu dimineaţa devreme, când eram abia trezit din somn, mă săruta şi îmi spunea Hristos a înviat. Iar eu, care de copil devenisem ateu, nu catadicseam să trec peste necredinţa mea şi să-i răspund cu bunăvoinţă. Nu înţelegeam la vremea aceea (şi nici mai târziu nu sunt sigur c-am înţeles) că în legătură cu acele sărbători, şi nu numai cu ele, nu era vorba neapărat de credinţă în Dumnezeu ci pur şi simplu de o alternativă la răutatea cotidiană întâlnită la tot pasul, pe care el probabil că o resimţea cu mult mai multă acuitate decât copilul care eram, cufundat, ca orice copil, în lumea lui de plăsmuiri. Aşa că adaptarea la un ritual creştin, doar cu câteva ocazii pe ani, foarte puţine la număr, tata trebuie să o fi resimţit ca pe o revenire în rând cu oamenii; căci cei mulţi sunt — îţi trece prin minte uneori — prea mulţi ca să poată greşi cu toţii. (Nu-i cazul meu, fireşte!)

Foarte timpuriu faţă de ceilalţi colegi de şcoală, am început şi eu să mă rad. S-a întâmplat pentru prima oară în vacanţa dintre clasele a noua şi a zecea. Era deja mult timp de când începuse să-mi crească puf negru deasupra buzei, mai ales deasupra colţurilor gurii, şi perciuni care tindeau să-mi invadeze obrazul, încă de pe la vârsta de doisprezece ani. Ceea ce mă necăjise nespus vreme de câţiva ani... Cel care m-a bărbierit pentru prima oară a fost tata. A făcut-o cu briciul lui cel fioros ca un tigru — încă un motiv să-i apreciez stăpânirea de sine; căci o dovedea, iată, chiar şi atunci când apropia acel instrument ucigaş de faţa altuia, în speţă a odorului său... A fost o mare uşurare să pot să nu mă mai înfăţişez altora cu acel puf blestemat, care în ultima vreme nici nu mai era de fapt simplu puf: fire din ce în ce mai groase începuseră să-mi crească la o vârstă când majoritatea colegilor mei erau încă imberbi şi curaţi la faţă.

Îmi amintesc de frizeri — pe care îi consideram printre oamenii cei mai neciopliţi cu care eram nevoit să am de-a face — cum îmi atrăgeau deseori atenţia, când mă duceam să mă tund, asupra tuleielor mele negre. Unii mă întrebau cu ironie în glas: Ce avem aici, un tuns, sau şi un ras? Un altul, aplecându-se să privească de foarte aproape obrazul meu care încă nu fusese atins de vreun instrument de ras, mi-a spus, sarcastic: Te-ai ras cu un brici bont pesemne, că uite, văd aicea unele fire mai lungi şi altele mai scurte. (Realitatea era că încercasem să-mi tai singur, folosindu-mă de foarfece, firele de păr de sub perciuni care ieşeau mai mult în evidenţă.) Un alt frizer, mai puţin mitocan decât ceilalţi confraţi ai săi, mi-a dat un sfat prietenesc: Dacă vrei să-ţi laşi mustaţă, să nu ţi-o razi niciodată. Fiindcă aia e mustaţa cea mai frumoasă, care n-a fost niciodată rasă. M-ai înţeles?

Au fost, poate, toate acele mitocănii luate laolaltă, prima mea lecţie de intruziune în viaţa privată a unei persoane, chiar dacă acea persoană nu era pe-atunci decât un adolescent.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Proiectoarele militare*

După ce, în primii câţiva ani petrecuţi la Câmpina, ieşirile familiilor noastre de basarabeni la iarbă verde, pe Muscel, şi în pădurile de pe dealurile Voilei, duminica şi de sărbători, mă încântaseră în zilele de vară, deodată n-a mai fost voie să urci pe Muscel. Sus pe deal a fost instalat un obiectiv militar: o baterie antiaeriană. Şi anume exact în acelaşi loc unde cu puţin timp în urmă, în timpul războiului — o ştiam din povestirile localnicilor —, funcţionase o baterie antiaeriană germană. Bateria germană avea misiunea să nimicească bombardierele americane venite să bombardeze Rafinăria, care alimenta cu carburanţi trupele Axei. Bateria românească era menită să nimicească tot avioane americane (sau poate anglo-americane), de astă dată suspectate că ar putea încerca să distrugă realizările regimului comunist; de exemplu Rafinăria, care între timp fusese reconstruită cu o remarcabilă promptitudine. Prezenţa noii baterii s-a făcut simţită în tot oraşul atunci când fasciculele de lumină ale proiectoarelor instalate acolo sus au început să brăzdeze noapte de noapte cerul întunecat al Câmpinei. Erau două sau trei — nu-mi mai amintesc exact. În nopţile senine fasciculele împungeau cerul negru, intersectându-se, aplecându-se până către orizont — stâlpi de lumină instabili, riscând să se prăbuşească cu avioane cu tot peste neliniştile oraşului.

Dar nu se întâmpla nimic. Nicio escadrilă americană nu venea să bombardeze din nou oraşul, niciun avion inamic nu se prindea în luminoasa pânză de păianjen ţesută de proiectoare. Încetul cu încetul dansul tăcut al razelor de lumină devenea joc nocturn de lumini, pe care începusem să-l aştept cu interes după căderea nopţii. Ieşeam pe terasă şi îmi îndreptam privirile spre miază-noapte, unde, deasupra acoperişurilor fabricilor, deasupra nesfârşitului parc de rezervoare goale şi abandonate de dincolo de liniile ferate, deasupra oraşului, se aprindeau reflectoarele tristei scene de dincoace de Cortina de Fier.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Sulurile de stofă*

Uneori colindam împreună cu mama magazinele de textile de Strada Principală, unde mama căuta materiale pentru lucrurile de îmbrăcat pe care le cosea singură la maşina noastră de cusut manuală, marca Singer, una din puţinele comori casnice aduse de acasă în Refugiu. Cele mai simple dintre lucrurile confecţionate de ea erau cearşafurile, pentru care nu avea altceva de făcut decât să înnoade două fâşii de pânză — pentru că de cele mai multe ori erau prea înguste — şi să le facă după aceea tiv pe margine. Mi-aduc aminte de cearşafurile din americă, o pânză insuportabil de aspră, mai mult gălbuie decât albă, cu fel de fel de scame rămase din fabricaţie în ţesătură, unele care pur şi simplu zgâriau; după câteva spălări însă, america se înălbea şi devenea ceva mai suportabilă la atingere. Iar cearşaful devenea familiar — culcuşul pentru noapte.

Fără să fie un talent într-ale croitoriei, mama se pricepea să coasă şi alte lucruri: chiloţi pentru tata şi pentru mine (desigur, nu din americă — ar fi fost imposibil de purtat), din aceia cu crac, de fotbalist. Dar şi rochii pentru ea, simple, fără pretenţii, şorţuleţul meu de clasa întâi, dintr-un material vechi, pepit, de care am fost foarte mândru deşi arăta ca o rochiţă — dar pe vremea aceea, când uniforma şcolară nu era obligatorie, toate şorţuleţele colegilor mei de clasa întâi arătau ca nişte rochiţe şi nu erau în toată clasa două la fel. Apoi mama se mai ocupa, sau, mai precis, avea să se ocupe peste ceva ani, şi de milieuri, iar câteva dintre ele a reuşit chiar să le vândă, la un preţ atât de scăzut încât roşea de ruşine când povestea despre asta.

Dar, independent de lucrarea de croitorie mai apropiată sau mai îndepărtată pe care o avea în vedere, atracţia ei de femeie între două vârste pentru textile de toate felurile trebuie să fi fost mai presus de utilitatea imediată a vizitării magazinelor. În timp ce pentru mine sulurile de materiale erau pură abstracţiune, iar incursiunile în magazine, împreună cu mama (sau, alteori, singur), erau, cred, opusul comuniunii cu natura — o iniţiere în lumea materialelor fabricate de om. La modul filozofic, cum spuneam. Priveam cu un oarecare dispreţ imprimeurile, mai ales pe cele de vară, cu flori viu colorate, stambele, barcheturile cu culori închise, pentru babe, taftalele ţipătoare, pentru ţoape, şi mă opream, în schimb, să admir ţesăturile rezistente de in, cu dungi cu culori pastelate, pentru şezlonguri sau pentru transperante (deşi n-aveam în casă nici şezlong, nici transperante, şi nicio perspectivă pentru viitorul apropiat), şi, bineînţeles, stofele de lână, gabardinele, distinsele camgarnuri, care se mai fabricau chiar şi atunci, sub regimul comunist care îi făcea egali pe toţi, şi pe care le găseam de obicei la capătul mai greu accesibil, dinspre vânzător, al tejghelei rezervate pentru stofe... Mă uitam cu admiraţie şi respect la marginea tivită cu roşu a sulurilor, la etichetele fabricii, brodate discret, de maşină. Stofele urmau să încapă pe mâna croitorilor, elita meşteşugarilor — etichetele le regăseai apoi, peste ani, ascunse în tiv atunci când hainele erau date la întors sau când li se schimba căptuşeala, şi interiorul acela al materialelor, ieşit la iveală pentru prima oară de la confecţionarea lor, ascundea deja un trecut... Mă fascina mirosul specific al acelor stofe, miros de fabrică — mirosul fabricilor neştiute unde acele materiale sufereau miracolul creaţiei... Vânzătorii de textile mi se păreau altfel decât ceilalţi vânzători, mai plini de importanţă, mai competenţi, mai siguri pe ei, uneori chiar prea siguri, încât pe unii ca mine îi intimidau. Nicio întrebare nu-i punea în dificultate, cunoşteau fără greş metrajul necesar pentru un anumit fel de îmbrăcăminte, de fapt pentru orice fel de îmbrăcăminte. Era de-ajuns să spui: — Vreau să-mi fac o pereche de pantaloni. Sau: — Aş vrea material pentru un pardesiu. — Pentru dumneavoastră? întreba vânzătorul cu o deferentă înclinare a trunchiului? Atunci vă trebuie... atâta.

Mda. Făceam cunoştinţă cu lumea. Continuam s-o fac.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Ajutoarele americane şi maşinuţa Marianei*

La şcoala primară, învăţătoare ne-a fost doamna Crăciun. Nu ştiu însă cum s-a întâmplat că în clasa a doua, timp de un an, a înlocuit-o doamna Grecu – o doamnă blajină, slabă şi infirmă — şchioapă de un picior. (Umbla zvonul printre colegi că în copilărie fusese lovită în picior de copita unui cal.) Doamna Grecu avea o fată cam de aceeaşi vârstă cu noi, dar pe care nimeni n-o văzuse la faţă. În schimb cu toţii ştiam de existenţa ei: Mariana.

A fost anul când la şcoală se distribuiseră ajutoarele americane pentru copii — tot felul de flecuşteţe: biluţe de sticlă, de mărimea unei cireşe, cu efluvii de culoare în miezul lor transparent — să te tot uiţi la ele, şi să le ţii în palmă; dar de fapt rostul lor era să le izbeşti de podeaua de mozaic a sălii celei mari, şi să le vezi cum sar cât colo — mai c-aş zice până-n tavan —, fără să se spargă, de parc-ar fi avut viaţă în ele; până la urmă tot se spărgeau, şi cu asta viaţa lor se termina, deveneau numai bune de aruncat; dar trecea ceva timp până în acel moment. Şi mai erau creioanele de ceară, mititele, câte cinci într-o cutiuţă de tinichea ca o tabacheră în miniatură, pe capacul căreia scria — aş da orice să-mi fi trecut prin cap s-o păstrez pe-a mea — ...scria ceva cu galben pe un fond gri închis; creioane de ceară, am zis; dar naiba ştie dacă era cu adevărat ceară; un lucru pot să spun: era inutil să le ascuţi (cu briceagul sau cu o lamă) pentru că se consumau al naibii de repede, şi vârful devenea bont şi rotunjit după doar două trăsături de creion. Lăsau în urma lor o dâră grasă pe hârtie, care nu se putea şterge cu nimic... Dar, în afară de biluţele de sticlă şi de creioanele de ceară, mai era cazanul cu untură de peşte americană, pe la care treceam, în recreaţia mare, unul câte unul, fiecare cu linguriţa lui, după ce stăteam la coadă, mai mult siliţi decât de bună voie; fiecare îşi primea porţia şi o înghiţea, cu strâmbătura de rigoare. Apoi, mai era cana de lapte, pe care de asemenea o primea fiecare, o dată de zi, tot cadou din partea americanilor; un lapte cu un gust nu prea grozav dar care mergea foarte bine cu felia de pâine cu magiun, gustarea noastră comună în acea vreme când aproape că nu exista gospodărie unde să nu se fiarbă toamna magiun de prune cât să se umple câteva borcane pentru la iarnă...

Dar s-a mai ivit la un moment dat, printre ajutoarele de la americani, un dar cu totul deosebit: o maşinuţă de toată frumuseţea, roşie şi strălucitoare, mare cât s-o cuprindă palmele alăturate ale unui copil de clasa a doua. Într-o zi doamna Grecu a pus o întrebare în clasă, în timp ce maşinuţa stătea la vedere, pe catedră:

— Şi cu maşinuţa ce facem? Cui i-o dăm?

Fără nicio ezitare s-a ridicat un singur glas din toată clasa: LU’ MARIANA!

Doamna Grecu a râs fericită, îmbrăţişându-ne pe toţi cu o privire recunoscătoare. N-am fost părtaş la momentul când maşinuţa i-a fost dată Marianei. Şi probabil că niciunul din colegii mei n-a fost. Sigur este un singur lucru: că jucăria a ajuns la Mariana... Ceea ce nu înţeleg nici până în ziua de azi este cum de toată clasa a fost atât de unanimă şi atât de promptă în a-i oferi Marianei maşinuţa americană, cu toate că mulţi dintre noi au jinduit-o fără doar şi poate. Căci, oricât de promptă ar fi fost reacţia clasei, au existat totuşi două sau trei momente de la întrebarea pusă de doamna Grecu şi răspunsul clasei, momente în care multora dintre noi le-a stat inima în loc aşteptându-se să-şi audă strigat numele. Cel puţin, inima mea ştiu că asta a aşteptat.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Murăturile mamei*

Mama le făcea ca nimeni altcineva, nu numai foarte gustoase, dar şi artistic, cu steluţe de morcov licărind portocaliu prin sticla borcanelor înalte, legate la gură cu celofan, în mijlocul verdelui-cenuşiu al ardeilor, gogonelelor şi al rămurelelor de ţelină... Exasperată de sărăcie, mama se plângea de fiecare dată că nu ştie ce să mai gătească. I-am spus că n-am nevoie de altceva decât de cartofi prăjiţi, cu murături, zi de zi. Şi timp de o săptămână ăsta a fost unicul fel de mâncare la masa mea de prânz — ce mi-aş fi putut dori mai mult? Salivez şi astăzi când îmi aduc aminte... Apoi a venit întoarcerea acasă după patru săptămâni petrecute la spital, cu scarlatină — patru săptămâni lungi cât o veşnicie. S-a întâmplat toamna târziu, poate chiar în preajma sărbătorilor, nu-mi amintesc exact. Ştiu doar că borcanele cu murături mă aşteptau, dar o bucată de timp n-aveam voie să mănânc sărat, aşa că am rezistat cu stoicism ispitei, în ciuda îmbierilor mamei, care nu era convinsă că o gogonea sau o jumătate de ardei umplut, de gust, poate să-mi facă rău.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Voluptăţi stranii*

Uneori, în reveriile mele dinainte de a adormi, mă vedeam păşind singur pe o potecă îngustă din pădure (sau din junglă). Astfel că la ivirea leului în faţa mea, aţintindu-mă cu ochii săi fosforescenţi, n-aveam nicio posibilitate să mă salvez fugind. Dar de fapt nici nu încercam să mă salvez. Resemnat, mă lăsam prins de leu — eram în gura leului, strâns între fălcile lui ca într-o îmbrăţişare: ucigaşă şi nu tocmai. Verbul a sfârteca nu exista pentru mine. Fălcile Regelui Animalelor îmi striveau trupul în întregul său. Senzaţia de strânsoare era aproape erotică — îmi zic eu astăzi.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat