Marocco sau Ziua Deşertului (41)*

Soluţia de rezervă

♠

   Polii magnetici trebuie să se fi deplasat iarăşi, sau să fi fost în curs de deplasare. A câta oară în istoria tumultoasă a pământului? specia umană nefiind până acum prezentă la vreuna din ele... Iovan ar fi trebuit să simtă — şi oricine ar fi simţit în locul lui — atracţia necompensată. Dezechilibrul, pe care câmpul magnetic îl crea pretutindeni pe faţa pământului.
   Dezechilibrul, sigur că da...
   Repercutat în dezorientarea fluturilor de noapte zburând să întâlnească lumina înşelătoare şi să piară. Se asemăna pe undeva — în stranietate — cu extazul tatălui său stârnit de săritura stranie a calului pe tabla de joc. Atracţia gravitaţională spre străfunduri incerte, ca pe clinul fără de sfârşit al unui deal, când nu te poţi împotrivi coborârii despre care nu ştii — şi nimeni nu ştie — cât va dura şi unde se află firul văii către care te trage.
   De fapt, oamenii poate că nu fuseseră atenţi cât timp... cât timp avuseseră timp la dispoziţie să observe şi să tragă învăţăminte. Dezechilibrul însă era tot mai prezent. Ţiuitul urechilor şi ameţeala erau simptome care ar fi trebuit să trezească bănuieli că ceva s-a dereglat şi au început să prevaleze aparenţele. Oamenii nu aveau obiceiul să se întrebe unul pe altul, iar cei ce deja deveniseră conştienţi se jenau să vorbească, de teamă să nu treacă drept panicarzi sau obsedaţi. Mergeai ce mergeai pe strada pustie, şi strada părea să se încline şi să se tot încline. Te aşteptai ca tencuiala să înceapă să se desprindă...
   Tencuiala...
   Să se desprindă şi să cadă bucăţi de pe clădirile înalte. Împrejurimea se învârtea cu tine, în genunchi simţeai slăbiciunea, şi ochii îţi fugeau instantaneu în căutare de puncte de sprijin. Dar nimic nu părea să mai fie stabil. Doar aparenţe. Nu trebuia să-ţi mai imaginezi că într-o zi anume totul se va răsturna cu susul în jos. Lumea se îndrepta pas cu pas spre dezechilibre. Prin natura lucrurilor Iovan avea de a face tot mai des cu alunecările spre pierderea echilibrului. Avea momente când i se părea că reconstituirea mintală a tot ce existase cândva era doar o chestiune de exerciţiu şi de voinţă. Şi de iscusinţă, neîndoios. Nu degeaba mama lui îşi petrecuse atâta vreme la masa acoperită cu velur verde, făcând pasienţe.
   Verdele...
   Dar avea verdele vreo legătură cu semnificaţia combinaţiilor de cărţi? Mama aşteptase ceva de la acele pasienţe, sau doar se lăsase în voia Hazardului? Presimţind, aşteptase să vadă cum se schimbă ordinea lucrurilor. Şi cine pe cine influenţează. Sperase să se întâmple o minune cu fiul ei. Sperase să-l vadă sosind într-o bună zi acasă pe picioarele lui, zâmbindu-i vesel încă din uşă, şi ea la rândul ei să-l întâmpine zâmbindu-i vesel şi, îmbrăţişându-se, să tragă amândoi concluzia de atâta timp aşteptată: că tot răul a rămas undeva în urmă şi de-acum încolo îi aştepta o viaţă lipsită de neprevăzut... Mama era izolată în lumea ei, şi Iovan de asemenea, într-o altă lume. Fiecare cu lumea lui. Mama era ca de obicei aeriană, căci dacă ar fi fost implicată, ar fi ajuns să afle că toată lumea era preocupată de distorsiunile câmpului magnetic al pământului, că toată lumea era cu ochii pe afişajele aparatelor de măsură, urmărind cu sufletul la gură tremurul cifrelor verzui care în fiecare zi afişau o nouă tendinţă: erau stâlpişorii aceia de pe străzi, pe care erau montate aparatele de măsură...
   Iovan îi căută cu privirea în timp ce trecea pe stradă.
   Magnetometrele aveau capacul acela pe care trebuia să îl ridici pentru a vedea afişajul. Mulţi o făceau pe vremuri în timp ce treceau pe stradă, dar era greu să judeci după feţele impenetrabile dacă erau speriaţi de ceea ce vedeau, sau nu le păsa. Incertitudinea se instala ca un preambul al indiferenţei. Stâlpişorii erau vopsiţi în gri, iar capacele aparatelor în verde. Rostul lor era să nu lase praful străzii să se aşeze pe sticlă, sau poate că lumina soarelui ar fi viciat indicaţiile... Dar capacul pe care Iovan îl ridică arăta ceva cu totul anapoda.
   Nu mai erau aparatele de care îşi aducea aminte: sub capac se dovedi a fi o gaură întunecată, în adâncul căreia ceva albicios îi aminti vag şi în acelaşi timp dureros de lumea de odinioară: era un coş de gunoi. De fapt asta era. Şi regretă nespus că până atunci nu luase în seamă ceea ce oamenii lăsau în urma lor — acele vestigii ale vieţii cotidiene, resturile vieţii lor lipsite de glorie dar — abia acum îşi dădea seama — cu nimic mai prejos de vestigiile istoriei. De fapt nu era prea clar de ce oamenii se arătau fermecaţi de istoria veche, de istorii mai vechi, ba chiar de începuturile istoriei, şi nimeni nu era... sau prea puţini erau interesaţi de cele întâmplate ieri sau alaltăieri, sau săptămâna trecută... Acum iată că trecuseră zile multe la număr, cu siguranţă luni de zile...
   Luni de zile?... Lui Iovan încă nu-i venise ideea să cerceteze coşurile de gunoi fixate de stâlpi; căci ceea ce ar fi putut găsi acolo, negreşit i-ar fi dat un indiciu despre preocupările oamenilor în ajunul Zilei Deşertului. Ar fi fost ca şi cum ar fi citit ziarul, cu toate ştirile mărunte ale zilelor trecute şi ale zilei în curs. Erau multe resturi acolo, în coşul de gunoi — se zăreau albicioase sau îngălbenite, deformate de ploile căzute în lunile trecute. Le văzu pe toate grămadă pe trotuar după ce desprinse coşul din colierul metalic care îmbrăţişa stâlpul şi îl răsturnă cu gura în jos la piciorul stâlpului. Unele rămăşiţe trebuie să fi fost chiar din dimineaţa de atunci, înainte să se întâmple, în timp ce altele veneau pesemne din zilele precedente. Îi veniră în minte gesturile mărunte ale trecătorilor trecând grăbiţi prin dreptul coşului de gunoi, dimineaţa devreme, apropiindu-se de staţia de autobuz care se afla câţiva paşi mai încolo. Pentru ei coşul de gunoi era recipientul care îi ajuta să se descotorosească de flecuşteţele inutile care li se iveau în mână în timp ce se grăbeau spre serviciu. Altfel, nu-i dădeau nicio atenţie. Nici lui Iovan nu îi dădeau nicio atenţie pe stradă şi era totuşi o mare bucurie să vezi că nimeni nu găsea nimic neobişnuit să întâlnească în drum spre serviciu un om şezând într-un scaun pe rotile, care nu avea nimic de făcut, decât să privească în jur, nemişcat în mijlocul trotuarului, când magazinele încă nu se deschiseseră toate, iar geana zorilor încă nu începuse să decoloreze cerul întunecat de deasupra oraşului...
   ...Iovan se lăsă în genunchi lângă grămăjoara de gunoaie risipite pe trotuar, la piciorul stâlpului. Nu era prea mare. Nu apucaseră să se strângă prea multe resturi în ziua aceea...
   ...Era acolo un peticuţ de hârtie pătrat, străpuns în mijloc şi ghemotocit, murdar un pic în jurul rupturii de pastă albastră de la un pix care probabil cursese în buzunar. Dând la o parte resturile, dădu de o etichetă colantă lipită pe celofanul rămas de la un pacheţel de curmale, marca Yokin, de care Iovan nu auzise niciodată. Dar câte nu rămăseseră nedescoperite! Mai erau câteva şerveţele simple, care nu se putea ghici la ce fuseseră folosite. Şi multe alte resturi, printre care şi o coajă neagră şi rigidizată, de formă neregulată, care poate fusese cândva o coajă de portocală — greu de ghicit. Iovan le luă în căuşul palmelor, atâtea câte se nimerită şi îşi apropie faţa de ele. Ceva printre toate acelea îi mirosi a garoafă veştedă, un miros pe care dintotdeauna îl detestase, asociindu-l cu ceremoniile de înmormântare la care se întâmplase să ia parte încă din copilărie. Mama îl ferise, atât cât putuse, de mirosurile care îl deprimau, ca şi de imaginile apăsătoare, dar prea mult nu putuse totuşi să facă pentru el.
   ...La înmormântarea Doamnei Ştefan, un coleg îi împinsese scaunul pe rotile în mijlocul convoiului mortuar, pe stradă, şi el le simţise solidaritatea şi în acelaşi timp compasiunea pentru profesoara dusă, în urma căreia mergeau. Mirosul de garoafe îl întorsese pe dos în timp ce asistase la începutul slujbei, în capelă, lăsat singur, în scaunul său, în dreapta uşii deschise... Îl duru propria sa reticenţă din trecut faţă de cei ce mureau, când morţii înşişi, se izolau, cel puţin atâta vreme cât mai rămâneau, în chip de cadavre, la vedere — se izolau, sau poate erau izolaţi, într-o lume în interiorul căreia era periculos şi de rău augur să pui până şi un singur picior. Îl duru reticenţa sa de atunci şi îşi dori să nu fi existat acea cortină nemiloasă între cei vii şi cei morţi, ţesută din superstiţii şi din idei preconcepute, şi din rea-credinţă, dar nu mai puţin înfricoşătoare. N-ar fi trebuit să-i fie frică niciodată, şi participarea sa la ceremoniile de înmormântare să fi fost mai detaşată şi mai plină de seninătate dacă s-ar fi putut, şi nimeni să nu fi considerat că morţii pleacă de pe această lume stăpâniţi de invidie pentru cei rămaşi.
   ...Doamna Ştefan le lăsase, la lecţiile ei, tot ce avusese mai bun în ea, şi chiar dacă acum, moartă fiind, zâmbetul i se ştersese de pe faţă, rămăsese cumva solidară cu ei... Pentru toţi, lumea în care trăiau trebuie să fi fost una în care fiecare să dorească să se izoleze la un moment dat, după pofta inimii care înceta să bată; o lume curată — aşa o văzuse Iovan — precum deşerturile de pe planeta Marte, cu văile lor largi cât mările de pe Terra, peste care soarele se ridica în fiecare zi scoţând din întuneric nesfârşitele nisipuri turcoaz-aurii, a căror răceală nocturnă se putea confunda cu umezeala nopţii. Într-un asemenea peisaj nu putea exista nostalgia vieţii pierdute fiindcă viaţa pierdută trebuie să fi fost la fel de plină de farmec ca şi viaţa vie, şi de indistinctă de ea. Puteai să-i ceri cuiva iertare că l-ai lăsat să aştepte nu cinzeci de ani, ca în acea piesă, ci un mileniu, sau două, sau oricâte milenii, şi acolo, în mijlocul nisipurilor unde răcoarea se confunda cu umezeala, nu se mai schimba nimic; ziua marţiană era foarte apropiată ca lungime de ziua terestră — în zori turcoazul nopţii devenea auriul roz-portocaliu al dimineţii. Ar fi fost totul ca o încununare a duhului blândeţii, dacă n-ar fi fost timpul. Căci pe acele meleaguri siderale nicicând nu dictase violenţa, nicicând nu zăngăniseră armele şi nu izbucnise furia exploziilor. Şi nici timpul nu anulase de fapt duhul blândeţii ci doar îi întinsese înainte capcana plictiselii. Când aveai înaintea ta veşnicia nisipurilor, îmbătrânirea şi aşteptarea nu mai contau...

♠

   Coşurile de gunoi, pe străzi, erau vopsite în verde, şi Iovan până acum nici nu le observase culoarea. Mai nimic nu rămăsese în ele? Mai nimic? Pe Calea Victoriei, unde atât de mult îl aşteptaseră dragele manechine, desprinse coşul de pe trotuarul unde stătea de atâta vreme Robert, cel cu sacoul lui perfect, prins cândva la spate cu cleme.
   Potrivire perfectă...
   Acolo desprinse coşul de gunoi vopsit în verde, încă nou şi acum, după atâtea luni, fără a mai socoti şi lunile sau anii dinainte, şi îl răsturnă acolo, la marginea trotuarului, lângă bordură, unde crescuse un pomişor pipernicit, de un soi incert. Vântul nu sufla astăzi, şi în grămăjoara de resturi învechite şi udate de ploi care nu mai avuseseră de ce să fie nimicitoare după acea zi, recunoscu aceleaşi semne ale trecutului. Păhărele de plastic, din care oamenii băuseră cafea şi cenuşă... nu, poate nu cenuşă, poate cenuşa se adăugase în ultimul timp deşi nu se mai arsese nimic, şi prin atmosfera lipsită de păsări călătoreau seminţe înaripate cărora le era totuna pe ce palmă de pământ sălbăticit aveau să aterizeze; şi mai erau în acea grămăjoară şerveţele vechi, ca peste tot, vechi de tot, şi chiar şi un ceas de mână, care de bună seamă stătuse şi devenise nefolositor înainte să vină ora; nu mai arăta nimic ceasul de mână, decât că energia se epuizase de mult, iar timpul dintre două evenimente luate la întâmplare devenise inutil de lung, şi ieşise până şi de sub tutela Hazardului.
   Îşi aminti cum îi făcuseră silă oamenii, unii dintre ei — câţiva —, şi se mustră cu amărăciune: cum de putuse să aibă asemenea sentimente, când ei meritau, toţi, dacă nu altceva, măcar înţelegerea sa. Toţi. Fiindcă toţi se părea acum că nu se putea să nu fi avut şi ceva pentru care să merite, dacă nu altceva, măcar compasiunea din perspectiva Hazardului. În sfârşit, lumea ajunsese aşa cum ar fi trebuit să fie dintotdeauna: fără răutăţi, fără trădări, fără crime; nimeni nu mai putea face niciun rău, nimeni nu mai avea de suferit de pe urma răului; deşi, aşa cum regulile jocului de şah, după spusele tatălui său, erau veşnice şi neschimbate, la fel şi regulile binelui şi ale răului nu puteau fi anulate. Şi binele, şi răul erau independente de prezenţa oamenilor, atât doar că erau acum ascunse...
   Iovan îşi aminti că după atacul terorist, întorcându-se de la înmormântarea alor săi, căutase cutia de şah, o golise de piese, şi aruncase piesele... Astăzi îi era imposibil să mai înţeleagă raţiunea gestului său; atât doar că piesele, se gândi, trebuie că ajunseseră undeva; fără a fi indestructibile precum regulile jocului, erau totuşi făcute să dăinuie; şi ele trebuie că zăceau undeva, îngropate sub mormane şi dealuri de alte resturi descompuse de ani de zile, o pastă solidificată, undeva prin groapa de gunoi a oraşului; însă piesele trebuie să îşi fi păstrat chiar şi acolo forma; nu putea să fi existat nicio eroare, şi piesele să fi ajuns prin vreun joc al Hazardului, într-una din cutiile de gunoi ale oraşului; nu, pentru că pe vremuri coşurile de gunoi îşi tot schimbaseră aspectul — Iovan îşi amintea de o vreme când coşurile fuseseră portocalii, apoi galbele; aşa se schimbau lucrurile în timp, în particular coşurile de gunoi, care astăzi îl atrăgeau atât de irezistibil. Nu, piesele de şah care îi aparţinuseră tatălui său nu puteau să se găsească în niciunul din coşurile verzi ale vremii de azi.
   Şi un al doilea coş de gunoi, verde, pe aceeaşi parte a străzii... pe Calea Victoriei. Şi îl răsturnă la piciorul stâlpului.
   Erau acolo lucruri mult mai mărunte, mult mai lipsite de importanţă, şi mai ales anonime. Resturile din cutiile de gunoi nu erau legate de nimeni şi nu îşi dezvăluiau identitatea, nu aveau vreo identitate, şi părea greu de crezut că avuseseră vreodată vreuna. Erau acolo hârtii şi hârtiuţe şifonate, contorsionate sau pleoştite, peste care se lipise parcă un strat foarte fin de nisip; atât doar că nisipul era cenuşiu şi se potrivea cu culoarea zilelor care veniseră şi trecuseră de o vreme încoace, de atunci. Le ocroti pe toate cuprinzându-le cu palmele unite una de cealaltă şi mângâindu-le, aşa cum îşi imaginase pe vremuri, privind-o pe mama sa în timp ce juca, că se mângâie globul de cristal, în care ea şi cele aidoma ei vedeau ceva. Nu era nimic deosebit de văzut acum, doar de mângâiat cu căldura sufletului. Un păhărel de plastic şi din acest coş, poate de la iaurt — marca imprimată, lui Iovan nu-i spunea nimic, decât doar îi aminti că iaurtul se putea mânca pe stradă în acele timpuri; ceea ce te îndemna să cauţi şi micuţa linguriţă de plastic care ţi se vindea odată cu păhărelul de iaurt. Iovan depistă şi linguriţa în interiorul grămăjoarei de resturi: mică, albă, pe care se lipise acea peliculă de nisip cenuşiu. Cu o grijă infinită o apropie de nas: mirosea... mirosea doar a timp scurs şi nicidecum a întrebuinţare; din păcate, nu a întrebuinţare. Iovan o băgă în gură şi îşi evocă aroma timpului. Dar era aroma sa interioară. Fiindcă linguriţa nu avea alt miros decât al nisipului purtat prin aer şi al vântului care îl cărase de pe o stradă pe alta, şi peste încă una, şi peste alte câteva, dar, una peste alta, nu era nici măcar mirosul trecutului, ci un miros cenuşiu, din afara timpului.

♠

   Dar manechinele... Vai, cum au ajuns manechinele!
   Cora era prima pe care o zări, în mijlocul străzii. Căzuse pe spate şi stătea cu un braţ puţin ridicat, ca şi cum ar fi vrut să atragă atenţia că se află într-o situaţie dificilă. Privirea-i senină înălţată către cer contrazicea însă gestul braţului. Sus, în înaltul cerului, nori albi şi pufoşi pluteau într-o largă desfăşurare de-a curmezişul Căii Victoriei, trecând peste blocuri. Aşa se explica de bună seamă zâmbetul senin de pe buzele Corei şi detaşarea ei aparentă de lume... Tot restul rămânea confuz şi de neînţeles, dar contradicţia din atitudinea ei nu o puteai înţelege decât de aproape; de foarte aproape. Iovan se lăsă în genunchi, lângă rochia ei cândva roşie corai, cu genunchii pe căptuşeala pardesiului ei, acum descheiat şi răsfirat peste asfalt, una cu asfaltul, pardesiul pe care îşi amintea că îl admirase când o scosese pe Cora din vitrina magazinului Letitzia. Trecuseră ploi şi zăpezi peste acel pardesiu, şi peste rochia ei, cândva superbă şi ea; se aşternuse acel nisip fin, cenuşiu, mirosind a anotimpuri amestecate, pătrunsese în îmbrăcămintea ei şi se lipise de pielea ei rigidă şi rece de manechin; degetele lui Iovan lăsară urme pe faţa Corei, trei dâre ca de la o palmă neaşteptată şi nemeritată pe frumosul ei obraz, care parcă ar fi putut s-o trimită înapoi în vitrină dacă n-ar fi fost prea târziu; nisipul atemporal se aşternuse până şi pe irisurile albastre, tulburându-i sticla ochilor. Cora nu clipi, îndură cu stoicism gestul lui Iovan de a-şi trece un deget peste ochii ei, lăsând sticla limpezită să privească din nou cerul şi să-şi recapete încrederea în viitor; nu şi solidaritatea cu celelalte manechine. Iovan regretă că le scosese din vitrină. Acolo ar fi putut dura cine ştie câţi ani, continuând să privească în stradă şi nemirându-se că strada, odinioară animată de maşini, s-a cufundat de ceva timp în linişte şi că ierburi înalte şi degenerate au răsărit peste tot, alături de pomişori de un soi nedefinit şi la fel de degeneraţi. Atunci când le scosese din vitrină, manechinele animaseră strada, o umpluseră de larma vocilor lor interioare, a fostelor voci. Dar strada le învinsese până la urmă, impunându-se prin spaţiul lor vast şi sofisticat din interbelic. La rândul ei, fusese înfrântă de succesiunea anotimpurilor; fosta solidaritate a manechinelor devenise solidaritatea şi mai ales contopirea anotimpurilor.
   O ridică pe Cora în picioare şi îi scutură de nisip mantoul devenit cenuşiu. Acum privea din nou spre hotelul Continental şi spre faţada retro a hotelului Novotel. Nu îşi mai aducea aminte de Rita, în dreapta ei, puţin în urmă, în dreptul magazinului Letitzia; nici de Victor nu îşi mai aducea aminte, deşi îl avea drept în faţă — Victor care, în pofida locului unde se aflau cu toţii, nu avea nicio intenţie să se solidarizeze cu bărbaţii care se veseleau în interbelic plimbându-se sub soare, pe Calea Victoriei; dungile crem şi vernil ale cămăşii sale deveniseră şi ele cenuşii şi un pomişor incert îi răsărise chiar în faţă, în intersecţia cu strada Ion Câmpineanu. Era bărbat şi privirea sa fermă, de bărbat pasionat de competiţii de orice fel, nu avea de suferit de pe urma peliculei de nisip cenuşiu de pe ochii săi, care pe colegele sale femei-manechin le lipsea de candoarea sticlei transparente. Nu, lui îi accentua aerul de statuie, pe care de altfel probabil că şi-l dorise dintotdeauna. Nu ar fi refuzat nici o pereche de ochelari de soare dacă i s-ar fi oferit, sau şi-ar fi cumpărat unii dacă ar fi fost să aleagă el; lui Oliver şi lui Robert le-ar fi stat la fel de bine ochelarii de soare pe ochi şi le-ar fi accentuat dârzenia de pe faţă. Dârzenia şi inflexibilitatea. Era mai înalt decât Iovan — dar şi ceilalţi erau mai înalţi decât el, chiar şi Cora, şi Rita —, iar în iarna care trecuse, zăpada trebuie să i se fi aşezat pe umeri şi pe cap, iar picioarele trebuie să-i fi fost cufundate în zăpadă până la genunchi. La vremea dezgheţului, zăpada de pe umeri trebuie că i se topise udându-i abundent cămaşa. Lui Iovan zăpada nu-i stătuse pe umeri, nici iarna trecută, nici în vreuna din iernile dinainte; dar asta nu era un motiv pentru a nu se simţi solidar cu Victor. Mâna sa era indisponibilă, subordonată pozei de bărbat decis să meargă până la capăt, dar umărul său, oricât ar fi fost de dur şi de proeminent, se oferea. Se agăţă deci de umărul lui şi se înclină spre el, ah, se înclină spre el, şi se sprijini cu fruntea de umărul său tare şi rece. După cât era de semeţ şi de inflexibil, nările ar fi trebuit să-i freamăte, dar nu se întâmpla asta fiindcă nu avea propriu-zis nări ci doar nişte adâncituri care nu pătrundeau în profunzimea corpului şi de fapt Victor nu avea nicio profunzime. Dar amândoi apucaseră zilele acelea, când lumea se vedea minunată prin vitrină, din oricare parte ai fi privit. Doamne, minunată se vedea lumea în acele zile!
   Iovan îi dădu ocol lui Victor, nedesprinzându-şi privirea de faţa lui şi urcă pe trotuarul din faţa magazinului Emporio Armani, unde o lăsase odată cu toate celelalte manechine pe Ada. Vitrina era spartă; Iovan nu reuşi să-şi aducă aminte dacă aşa fusese şi ultima dată când venise să-şi vadă manechinele. Sfântu, bătrânul hoinar din cartierul său, cu siguranţă nu mai trecuse pe aici în toate acele luni din urmă; fiindcă dacă ar fi trecut, negreşit ar fi lăsat un semn. Iovan se aplecă să cerceteze podeaua vitrinei ca să vadă dacă intemperiile lăsaseră acolo urme: vreo folie aşternută pe jos, răsucită de arşiţa soarelui sau pete uscate de la zăpada şi de la ploile care ar fi pătruns în interior în absenţa sticlei. Podeaua vitrinei era intactă, iar Sfântu nu lăsase acolo, în vitrina spartă sau pe undeva pe alături, niciunul din flecuşteţele pe care le căra mereu în spinare de colo până colo.
   Cam ce fel de urme ale trecerii sale ar fi putut să lase Sfântu? Iovan se gândi pentru prima oară la el ca la un om care nu reprezenta o simplă trecere pe stradă, o figură exotică, aşa cum şi-o amintea din copilărie, ci ca la un om care avea — avusese — o viaţă de trăit; totdeauna venea de fapt de undeva şi se ducea undeva; cu siguranţă avea şi el o casă, sau măcar o cocioabă, tot aşa cum şi el — el şi ai lui — avuseseră o casă care la un moment dat i se ştersese din memorie şi apoi, după multă vreme, o regăsise, sau o reinventase. Poate că merita să-i ia cumva urma lui Sfântu, căci pe aici, pe Calea Victoriei, între biserica Kretzulescu şi strada Ion Câmpineanu, i se păruse, atunci când se trezise brusc în camera de hotel goală, că trece traseul său. Poate că în afară de el însuşi, Sfântu era singurul care supravieţuise Perdelelor de Lumină. Numai că nu era de găsit.
   Aici se afla la fundul straturilor, la cel mai de jos nivel peste care viitorul avea să aştearnă rând pe rând noi şi noi straturi. Din pomişori şi din buruienile crescute peste tot şi din frunzele aduse de vânt de la mari distanţe avea să se alcătuiască noul strat de humus. Apoi, altfel decât în istoria naturii, aveau să se adauge sfărâmăturile de tencuială căzute de pe zidurile înalte şi, cu siguranţă, mai devreme sau mai târziu, şi zidurile însele, după ce cutremurele aveau să le prăbuşească.
   Mai devreme sau mai târziu? Iovan simţea că de acum înainte nu mai exista nici mai devreme, nici mai târziu. Misterul timpului, cel care îl obsedase de-a lungul anilor copilăriei şi chiar şi anii de mai târziu, înainte să ajungă la rutina gândirii pragmatice şi a asimilării noilor impresii, începea abia acum să se elucideze. Dacă există ceva pe lume care are o şansă să se întâmple, lasă timpul să curgă şi se va întâmpla negreşit.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (40)*

Clipele pierdute. Imaginile pierdute

♠

   Prima conservă de carne pe care o luase de pe raft i se păruse uşoară, suspect de uşoară; mâna ţinând conserva luată de pe raft ezitase surprinsă o clipă sau două înainte de a duce mişcarea până la capăt. Nu fusese totuşi chiar o surpriză — se aşteptase să nu mai găsească mare lucru înăuntru. Logica spunea că da, în ceva trebuia să se fi transformat conţinutul acelor cutii de tinichea după activarea hidrocarbonului. Un gaz, un fum, ceva, orice. Dar nu, înăuntru nu mai rămăsese chiar nimic. Iar dacă într-adevăr, aplecându-şi faţa spre prima conservă pe care o deschisese, lui Iovan i se păruse că miroase a fum, nu era deloc sigur că mirosul acela era real sau doar amintirea mirosului care trebuia să se fi ridicat din acea gelatină negru-verzuie pe care o observase în primele zile în farfuriile de pe unele mese din restaurante.
   Catarame de la curele zăceau pe jos şi aici în supermarket, la piciorul rafturilor, alături de alte vestigii ale Zilei Deşertului — pixuri, ceasuri de mână, legături de chei, ceva mai încolo un foarfece deschis, ca un strigăt mimând dorinţa neputincioasă de a evada din Infernul Zonei Talbot XQ, iar încă şi mai încolo zăcea pe jos un clipboard cu mai multe foi liniate prinse în clemă, cu câteva însemnări pe care Iovan nu riscă să le citească...
   Nu era niciun dubiu, din cutiile care conţinuseră cândva carne se ridica un iz de fum stătut care amintea vag de mirosul rămas până în zori, unde oare?... Undeva, într-o grădină, toamna, când se ardeau pe înserat grămezile de frunze uscate... Şi oare nu acelaşi iz de fum stătut îl emana... spaţiul intergalactic? Dacă era nevoie ca cineva să îşi imagineze, putea fi evocată materia primordială a galaxiilor în chip de fum în mişcare de răsucire, răsfrânt într-o oglindă ovală, ca în basmele cu personaje ce au darul să citească viitorul, astfel că, subţiindu-se şi destrămându-se rotocoalele de fum şi limpezindu-se centrul imaginii din oglindă, să se dezvăluie la un moment dat un viitor în care Iovan se vedea pe sine în chip de solitar încropindu-şi precum Robinson Crusoe, la un capăt de plajă, o gospodărie, cum putea şi din ce putea, unde avea să cultive plante şi numai plante, ale căror seminţe nu îi era prea clar de unde avea să şi le procure. În timp ce marea, vuind surd la numai câţiva paşi distanţă, trecută prin Zona Talbot XQ, nu mai ascundea în adâncurile ei nici peşti, nici mamifere acvatice. Doar alge... (Dar cu celenteratele ce se întâmplă?)
   Da, era posibil.
   Materia de un anumit tip putea parcurge, numai ea, timpul pe o cale ocolită, până atunci neîncercată, separându-se pe lungimea unui interval de însuşirea de a fi însufleţită, spre a redeveni ceea ce era într-un punct din viitor, cine ştie când şi cine ştie unde. Cine îşi închipuise că săgeata timpului îşi dezvăluise până acum întreaga rodnicie în evenimente se înşela.
   Nu tot ce se poate întâmpla se întâmplă, şi se întâmplă uneori şi ceea ce nu s-ar fi putut întâmpla.
   Totul era posibil...
   Gânduri melancolice îl făcuseră să zâmbească în sinea sa de atâtea ori în trecut imaginându-şi că niciuna din clipele trăite nu avea să se piardă, poate, pentru totdeauna, aşa cum nu dispăruse din univers radiaţia cosmică de fond rămasă de la Big Bang. Undele imaginilor poate că se duceau undeva, undeva între astre; undele sunetelor aveau şi ele la dispoziţie spaţii infinite pentru a hălădui la nesfârşit. Omenirea avea să descopere într-un final mijlocul de a da de urma imaginilor considerate pierdute pentru totdeauna — a imaginilor şi a sunetelor, a clipelor trăite de fiecare de-a lungul vieţilor. Unde — în ce — puteau clipele să fi rămas încrustate?... Se spunea că Leonardo da Vinci ar fi fredonat în timp ce picta pe zid — şi că în vopseaua umedă lăsată în urmă de penelul său vibrând în ritmul undelor sonore ar fi rămas întipărită amprenta vocii sale. Nu cumva ar fi putut să o reînvie oamenii curioşi şi inventivi, îndepărtând, peste secole, cu grijă, straturi de vopsea uscată?... Şi poate că, tot aşa, şi imaginile rămâneau cumva încrustate undeva, nu se ştia unde şi nu se ştia cum... Amintirile însemnau ceva, poate că însemnau chiar foarte mult, dar cu siguranţă nu erau de-ajuns. Omenirea ar fi avut ce recupera în afara amintirilor, iar vremea când preocuparea pentru recuperarea clipelor avea să devină prioritară se contura a nu fi prea departe, în pofida irosirii dezlănţuite, din ultimii ani, a tot ce putea fi consumat, sub imperiul Hazardului.
   Gândurile lui Iovan deveniseră şi mai melancolice, acum când bătea de unul singur, sub soarele arzător, străzile pustii de dimineaţă până seara şi nu mai întrezărea niciun mijloc pentru descoperirea clipelor perindate timp de atâtea mii de ani în vieţile atâtor miliarde de oameni. Dar când se naşte melancolia dacă nu atunci când nu mai întrevezi nicio posibilitate şi nimic nu depinde de tine ci totul depinde de Hazard? Melancolia era creditul acordat cu inimă uşoară Hazardului.
   Iovan îngenunche lângă una din nenumăratele sfere de metal aşezate în şiruri pe trotuarele din zona gurii de metrou de la Piaţa Romană. Sfera era netedă la atingere şi încălzită de soare. Cineva călcase pe ea atunci, în Ziua Deşertului, sau poate înainte: desenul geometric al tălpii rămăsese întipărit chiar în vârful sferei; călcase fără doar şi poate din joacă, şi nu putea să fi fost decât un tânăr; un tânăr care lăsase acel unic semn al trecerii prin viaţă. Era un prim pas spre identificare: tânăr şi bărbat; iar următorul pas era: unul din numeroşii studenţi care treceau prin zonă la orice oră din zi; aici, la doi paşi de staţiile unde îşi aveau capătul de linie o mulţime de autobuze. Câteva rămăseseră în staţie, două sau trei aliniate la bordură, iar unul care apucase să strice un pic alinierea, dând să iasă la largul carosabilului. Rămăsese oblic faţă de celelalte, abia un pic ieşit cu botul de la bordură... Iovan îşi înălţă privirea spre oglinda retrovizoare din stânga, dar era prea departe ca să vadă prin ea locul gol al şoferului. Vântul răsfoia o carte căzută cu foile în sus, peste care căzuseră ploi, o răsfoia neglijent şi foile erau scorţoşite şi lipite câte două, câte trei. Şi totuşi se mişcau în vânt. Vru să şteargă cu degetul urma de pantof de pe sfera neagră de metal, dar urma nu se lăsa ştearsă. Presupuse că pe sferă nu era praf ci cauciuc ars, dar când îşi apropie faţa de sferă nu simţi niciun miros de cauciuc ars ci doar acelaşi iz de fum stătut care... Iovan fu cât pe aci să îşi lase din nou gândul să îi zboare la izul de fum din spaţiul intergalactic, dar îşi îndreptă încă o dată privirea spre oglinda retrovizoare din stânga a autobuzului şi i se păru că vede acolo ochii ficşi ai şoferului pândindu-l. Sări să alerge într-acolo dar după doar câţiva paşi se împiedică de o motocicletă răsturnată în rigolă, dincolo de şirul de sfere negre de metal. Iar când se ridică să-şi continue drumul, prin oglinda retrovizoare nu-l mai privea nimeni. Doar că motocicleta răsturnată îi provocase o rană la picior şi îi rupsese într-un loc pantalonul.
   Pe scaunul şoferului nu rămăsese decât un pix, nu o legătură de chei, aşa cum Iovan s-ar fi aşteptat. În rest, totul se răcise în jur.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (39)*

Dragoni de cremene

♠

   În întunericul umed, cu iz de vietăţi certate cu lumina, stătea agăţat vitejeşte cu mâinile de lanţ şi cu picioarele împletite în jurul lanţului, sprijinite pe toarta găleţii. Şi acesta nu era decât începutul. Iovan îşi dădea acordul să fie coborât în adâncul fântânii, în miasme, dar punea o condiţie: multă precauţie; pentru început să fie lăsat doar un pic, ca să vadă dacă totul decurge fără incidente. Foarte mult depindea de cei de sus, care stăteau cu mâinile pe manivela tamburului pe care era înfăşurat lanţul, şi urechea atentă la semnalele venite dinspre cel coborât. Totdeauna când cineva era lăsat într-o fântână sau în oricare alt loc adânc, convenţia era aceeaşi: cel de jos scutură de lanţ dacă i se pare că s-a ivit vreun pericol, şi îndată e readus la suprafaţă; chiar şi în vis funcţiona o asemenea convenţie. Era destul de întuneric în puţ dar Iovan reuşea fără nicio dificultate să desluşească detaliile ghizdului: pietrele de râu, vechi, din care era construit. Şi pietrele acelea transmiteau o îngrijorare: aceea că nu erau bine fixate şi că oricând puteau să se desprindă din locul lor şi să i se prăvălească în cap. Deja ajunsese destul de jos şi era de pe-acuma sceptic în privinţa înţelegerii, cea cu scuturatul lanţului. O piatră zbură în cădere pe lângă capul său şi el îi simţi suflul avântat şi ucigaş. Observă că puţin deasupra lui nu o singură piatră ci o porţiune întinsă din ghizd se umflase precum tencuiala pătrunsă de umezeală şi stătea să se desprindă ameninţând cu o avalanşă de pietre. Iovan zgâlţâi lanţul cu toată puterea şi, precum bănuise, nimic nu se întâmplă: coborârea continua împotriva vrerii sale în scârţâitul lugubru al lanţului şi era tot mai întuneric, tot mai frig şi tot mai sufocant, aşa cum trebuie că era pe drumurile fără întoarcere. Nu mai avea aer.
   Se trezi lungit într-o hrubă întunecată şi strâmtă, cu un acoperiş necunoscut la o palmă deasupra sa, mai să-l strivească grinda de oţel. Se zbătu să iasă de acolo şi să respire, şi tavanul supermarketului se înălţă brusc la locul lui, dezvăluindu-i un spaţiu vast şi rarefiat, în care umbrele, unele mai întunecate decât altele, stăteau încremenite şi încordate. Ceva vuia în apropiere ca o sirenă lipsită de vlagă şi o durere necunoscută în ceafă îi aminti că visul îl ţinuse captiv într-un puţ, unde singura lumină ar fi putut să vină prin gura puţului, aflată foarte sus deasupra capului. Până la urmă lumina nu venise dintr-acolo. Nu venise de nicăieri şi nici nu putea veni de undeva, şi Iovan îşi reaminti de teama sa mai veche, că răul trebuia să-l ajungă odată şi odată în lumea de acum, vastă, amorfă şi indiferentă. Trebuia doar să ai o reprezentare cât mai clară a răului, să-ţi imaginezi cum anume te chinuia răul şi să încerci să-l alungi prin mijloace proprii, cel puţin pe cel interior. Fiindcă altminteri, al cui ajutor să-l ceară?...
   Iovan închise ochii şi lumea sa trecută...

♥

   ...se coloră din nou în culoarea chihlimbarului dominant în cabinetul doctorului Uzum într-o după-amiază târzie, când o rază de soare intra pieziş pe fereastra ce dădea în strada Berzei.
   Îl vizitam câteodată, împreună cu tata, când ne aduceau la el probleme de sănătate; şi nu erau puţine. Nu aveam de aşteptat căci niciodată nu erau pacienţi la rând în anticamera cabinetului său, eu eram singurul. Doctorul Uzum ne ieşea în întâmpinare, pe cât de corpolent pe atât de blajin, un pic adus de spate dar încă plin de vigoare. Treceam apoi în cabinetul-bibliotecă, unde nu rămâneam prea mult în scaunul pe rotile. Tata, ajutat de doctor, mă ridica şi împreună mă întindeau pe canapea. Pe lângă asta, doctorul Uzum ţinea ca şi altcineva din familie să audă sfaturile sale în caz că pacientul nu era de-ajuns de atent sau uita; cu atât mai mult când pacientul era un adolescent depăşit de situaţie. Îşi apropia apoi scaunul de canapeaua pe care rămâneam întins, în aşteptare. Degetele sale aveau o anumită delicateţe, o anumită moliciune, dar şi acea fermitate bătrânească uşor tremurată când îmi palpa burta sau îmi asculta cu stetoscopul sunetele venite din interior. Nu putea să nu mă încânte felul liniştit şi odihnitor în care decurgea conversaţia cu doctorul Uzum, ca şi întreaga lui prezenţă. El şi părinţii mei se cunoşteau încă din tinereţe. La capătul uneia din consultaţii, doctorul Uzum a trecut la calculator şi a clămpănit o vreme la tastatură, într-o tăcere preocupată. Apoi şi-a ridicat ochii de pe ecran şi s-a întors spre noi, adresându-ni-se cu acea voce domoală a unuia îndrituit să tragă concluzii în sânul familiei. — Uite, aici găsim tot ce trebuie să ştim despre boala lui Alexandru. Nu trebuie să ne facem griji, dar nici să aşteptăm cu mâinile în sân...
   Nu îmi era prea clar din ce resurse interioare izvora răbdarea lui nemărginită şi blândeţea glasului său.

♠

   Exista oare ceva staţionar în Univers?...
   Lui Iovan nu îi era clar dacă doar Pământul trecuse prin Zona Talbot XQ, sau mai multe planete, sau poate întregul Sistem Solar? Zona era ceva stabil în Univers? Ceva de durată? Sau doar rodul Hazardului: azi se înfiripă, mâine devastează tot ce-i de devastat, iar în final se disipează precum ceaţa în lumina soarelui, dimineaţa.
   Nu, în Univers nu există regrete...
   Iovan îşi aminti deodată cu bucurie de cartea sa ilustrată care îi aparţinuse demult, în copilărie, Călătorie pe Planeta Roşie. Şi se întrebă, aşa ca fapt divers, în ce loc de pe etajeră o păstrase. Se aflase oare printre cărţile aşezate în picioare, uşor aplecate spre stânga, pe raftul de jos, doar pe trei sferturi ocupat, sau deasupra teancului de hârtii şi cartoane aşezate culcat, împreună cu desenele din mape şi feluritele dosare în care îşi ţinea la păstrare însemnările?... Amintirea Călătoriei îl răscoli ca şi cum ar fi făcut parte dintr-un album de familie plin de pozele celor dragi. Pe atunci regretase enorm că Planeta Roşie nu era locuită de fiinţe raţionale asemănătoare oamenilor, de acei marţieni de care tot vorbeau cărţile de anticipaţie mai vechi. Astăzi însă simţea cu totul altfel. Slavă Domnului că nu era locuită. Dacă Perdelele de Lumină fluturaseră şi peste întinderile de nisip auriu de pe Marte, fără doar şi poate nu făcuseră niciun rău. Puterea nimicitoare a Perdelelor de Lumină se irosise în gol. Dragoni uriaşi de cremene, pe jumătate contopiţi cu apa de piatră de pe fundul canioanelor cu sau fără nume, rămăseseră inerţi, gata să se expună la fel de resemnaţi altor întâlniri cosmice peste alte milioane de ani. Găvanele ochilor lor, săpate de meteoriţi, priviseră moarte jocurile de lumini prin atmosfera rarefiată, iar fuioarele de fum ieşite cu milioane de ani înainte din nările lor îngheţate de mult se prefăcuseră în ninsoare de cenuşă.
   Pe Planeta Roşie Perdelele de Lumină dănţuiseră în zadar. Şi tot pentru că în Univers nu existau regrete. Şi nu exista îndurare...
   Doamna Ştefan ar fi avut de bună seamă o explicaţie pentru toate...
   Uneori, în timp ce îşi expunea lecţia, se apropia...

♥

   ...de banca mea şi zăbovea acolo minute bune, gest pe care îl apreciam mai mult chiar decât priceperea ei de a-şi expune lecţia rostind fraze scurte şi hotărâte, fără a bâjbâi vreodată în căutarea cuvintelor. Îi eram recunoscător pentru acel gest, pe care îl interpretam ca fiind unul mai mult de solidaritate decât de compasiune pentru suferinţa mea. Nu ştiu dacă îi vorbisem de Călătorie pe Planeta Roşie, dar ea îmi cunoştea pasiunea pentru corpurile cereşti.
   — Soarele, Sistemul Solar, noi toţi suntem parte din Calea Lactee... Doamna Ştefan stătea în picioare lângă banca mea, cu mâna ei fermă sprijinită de pupitru, şi se adresa tuturor din clasă. — Ne îndreptăm întreaga atenţie spre cele mai accesibile corpuri cereşti, planetele din Sistemul Solar. Învăţăm despre ele, le studiem caracteristicile, trimitem sonde spaţiale să le investigheze, le studiem relieful, compoziţia solului, atmosfera, câmpul magnetic, facem presupuneri despre trecutul lor. Fac parte din viaţa noastră. Ne delectăm cu poze luate de foarte aproape. Nu-i aşa, Alexandru?
   Mă simţeam puţin stânjenit de privirile colegilor întoarse spre mine dinspre toate colţurile clasei, fixându-mă cu o curiozitate reticentă.
   Doamna Ştefan îşi lua mâna de pe pupitrul meu, se depărta încet de bancă şi continua să vorbească.
   — Dar aştrii Căii Lactee? Suntem de multe ori prea obosiţi ca să ne mai simţim apropiaţi de acei aştri pe care în cea mai mare parte nici nu-i vedem vreodată. Şi totuşi, chiar dacă am descoperit-o târziu, suntem parte a Căii Lactee, aşa cum suntem parte a Sistemului Solar. Iar dacă plictiseala şi resemnarea ne fac să ne simţim străini de aştrii Căii Lactee, înseamnă că nu suntem apropiaţi sufleteşte nici de obiectele din jur. Fiindcă nu-i normal ca, de vreme ce suntem alcătuiţi din aceeaşi materie, nu materia comună să fie aceea care să ne facă să ne simţim parte a ceva, ci distanţa.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (38)*

În aşteptarea inexistenţei

♠

   Avea înaintea ochilor un câmp verde de pe întinderea căruia un vânticel se aduna gingaş şi îi sufla blând în faţă. O speranţă timidă îi tremură lui Iovan în suflet: că poate totuşi nu orice mişcare încetase pe faţa pământului. Să constate mişcarea poate că era doar o chestiune de concentrare a atenţiei, de care până acum nu fusese capabil. Iată, firele de iarbă ale câmpului tremurau în vânt. Se mişcau. Ploaia stătea să înceapă, aidoma tuturor ploilor din trecut. Iovan stătea nemişcat la margine şi privea. Muşuroaie de cârtiţe străpungeau verdele crud al ierbii. Pământul lor negru putea fi un semn că fuseseră ridicate abia cu puţin timp în urmă. Dar asta nu putea fi adevărat, îşi zise cu revoltă în suflet. Un zgomot înfundat în preajma sa se repeta într-un ritm cunoscut, iar ritmul acela devenea tot mai ameninţător pe măsură ce se înteţea. După atâtea certitudini nemiloase, anchilozate şi reci, o iluzie inconsistentă înfiripată din senin nici nu merita numele de speranţă. Uneori te uitai ţintă spre un loc unde te aşteptai să vezi ceva întâmplându-se şi îţi concentrai într-acolo întreaga putere a dorinţei. Ceva părea să se mişte abia vizibil în vârful unui muşuroi. Fărâme de pământ, minusculi bulgări se ridicau abia-abia şi recădeau deasupra a ceva ce părea să se opintească să iasă la vedere. Doamne! Iovan fu cât pe-aci să strige de bucurie. Dar nu se întâmplă altceva decât că el se trezi cu inima bubuindu-i în piept, recunoscând cu neplăcere acoperişul înalt şi rece al supermarketului deasupra sa, pe când în capăt, către intrarea îndepărtată, albeau, la fel de reci şi de sterile, zorile. Rămase întins pe pat, la fel cum obişnuia să facă înainte, acasă, când patul de sub el nu era străin, profitând de momentele de trezie transfigurate de magia somnului, pentru a-şi lăsa mintea să lucreze şi să nască noi realităţi efemere. În timp ce ritmul inimii revenea la normal, se gândi ca la ceva real, cu un fel de uşurare, la strădania cârtiţelor, la galeriile prin care ele reuşeau să pătrundă oriunde şi să se ferească de atâtea rele. Oriunde?... Întins pe o limbă de nisip, la soare, pe malul unui râu, Iovan contemplase cu ani în urmă, meditativ, faţa săltăreaţă a apei, când o vietate mică îi atrăsese atenţia. Trecea înot cu o vioiciune neaşteptată apa repede a râului. Se ridicase şi, apropiindu-se de mal, apucase s-o vadă în timp ce ieşea din apă şi încerca cu disperare să se facă nevăzută vârându-se în pământ printre rădăcini dezgolite. Era o cârtiţă. O lăsase în pace să-şi înceapă galeria chiar din locul acela, întrebându-se ce anume o fi nemulţumit-o pe cealaltă parte a râului de hotărâse să-l treacă înot... Se gândi acum, lâncezind pe patul din supermarket, în lumina lăptoasă a zorilor, că, la cât de răzbătătoare şi de precaute erau, vreo câteva cârtiţe puteau să se fi salvat totuşi pe undeva, prin locuri neştiute. Chiar dacă micii bulgări sfărâmicioşi din vârful muşuroiului negru păruseră că se mişcă doar în visul său.
   Dar reveriile de dimineaţă păleau treptat şi în cele din urmă se topeau în lumea reală.
   Lumea reală...
   Zilele continuau şi acum să se alinieze după un program încropit din nimic.
   Destul de des, Iovan se ducea să vadă manechinele de pe Calea Victoriei. Manechinele sale. Le găsea mereu în acelaşi loc, între magazinul de confecţii Letitzia şi strada Ion Câmpineanu, lăsate la voia hazardului, pe întinderea de asfalt... Nimeni nu prevăzuse — se gândea Iovan acum — nimeni nu prevăzuse adevărata putere a Hazardului. Venea la locul de întâlnire, nu cu regularitate, doar când i se făcea dor. Nu mai era, parcă... de la o vreme nu mai era, parcă, indecent să te bucuri. Aşa că Iovan se bucura să le găsească pe toate... să găsească toate manechinele în locurile unde le pusese scoţându-le afară din vitrina magazinului. Deja avea în spate un stagiu de suferinţă şi de disperare, aşa că îşi putea permite să se bucure un pic. Manechinele trecuseră şi ele printr-un stagiu de dezamăgire fiindcă nu îşi mai împlineau, deja de multă vreme, menirea... Aşezarea lor acolo în mijlocul străzii nu avea o logică anume, dar cel puţin locurile lor erau mereu aceleaşi. Dacă ţinea cu tot dinadinsul, Iovan putea să caute camera de hotel unde îşi petrecuse una din primele nopţi, a cărei fereastră dădea spre magazinul de confecţii Letitzia. Şi de acolo, de la înălţimea etajului, cu siguranţă le-ar fi văzut altfel, tot aşa cum structura unui tablou cu tuşe păstoase devine limpede abia când te depărtezi de perete şi îl vezi de la o oarecare distanţă. Manechinele împreună, toate câte erau, şase la număr, alcătuiau negreşit un desen sofisticat printre nenumăratele obiecte nemişcate care umpleau strada. Trebuie să fi fost ca şi cum...

♥

   ...ca şi cum... urmând instrucţiunile de pe pagina distractivă a revistei pentru copii, umpleai cu culoarea corespunzătoare toate figurile geometrice marcate cu un acelaşi număr... Erau puzderie de linii care se întretăiau în interiorul dreptunghiului-enigmă, într-un haos de figuri geometrice de forme dintre cele mai neregulate. Aplicând în interiorul tuturor acelor figuri culorile corespunzătoare numerelor, ieşea deodată la iveală desenul ascuns. Nici măcar nu aveam nevoie de prea multă răbdare.
   Sau era ca în revistele de croitorie de care se ocupa mama, croitoreasă amatoare dar nu mai puţin dedicată. Fie că mira pe cineva, fie că nu, pe mine mă atrăgeau şi revistele cu tipare ale mamei, tot aşa cum mă atrăgeau, ca simplu spectator, şi pasienţele ei. De bună seamă din motive de economie, suprapuneau pe o singură foaie, de obicei mai mare decât revista, foaie pliată şi adăugată la mijloc în chip de supliment, toate părţile componente ale obiectului de îmbrăcăminte propus cititoarelor — mâneci, guler, piepţi, spate, decupaje din fustă. La prima vedere, desenul rezultat era atât de complicat încât mi se părea o nebunie să încerci să extragi dintre toate celelalte, doar cu privirea, o piesă anume. Dar nu era prea greu să observ că diversele părţi ale obiectului vestimentar propus spre confecţionare amatoricească, aşa suprapuse cum erau, se puteau totuşi deosebi relativ uşor una de alta deoarece fiecare era desenată cu alt fel de linie: o linie punctată, o linie continuă groasă, o linie continuă subţire, o linie întreruptă; şi câte şi mai câte: toată imaginaţia umană fructificată din plin. Descâlcirea tiparelor suprapuse mi se părea întrucâtva asemănătoare cu extragerea din grămadă a beţişoarelor de marocco. Mama nu prea găsea asemănătoare cele două îndeletniciri, deşi într-un fel ambele erau un fel de jocuri. Căci în definitiv, de ce, dacă din nu motive de joacă, să-ţi fi bătut capul să-ţi confecţionezi singură îmbrăcămintea, când mult mai simplu era să o cumperi de gata sau, dacă îţi dădea mâna, să o comanzi la un atelier de croitorie? O şi vedeam parcă pe mama preferând cea de-a doua soluţie pentru că îmi imaginam că în orice croitoreasă ea găsea o ideală parteneră de conversaţie. Şi dacă nu recurgea la croitoreasă pentru îmbrăcămintea ei, era doar pentru că mama, pe de o parte era foarte puţin pretenţioasă cu tot ce îi era destinat ei, iar pe de altă parte părea să fie mai înclinată să se descurce singură în toate cele, mizând pe hazard mai mult decât oricare croitoreasă care are în sânge cultul muncii neobosite. Mama ar fi preferat cu ochii închişi un bilet de papagal, care, dezvăluindu-i ursita, să-i arate calea de urmat...
   Eu rămânea să îmi exersez perspicacitatea identificând tiparele acelea din revista pentru femei, care de fapt nu mă priveau în niciun fel, doar îmi puneau la încercare simţul observaţiei şi puterea de concentrare. Ceea ce îmi făcea oricând plăcere...

♠

   ...mai ales dacă era de găsit o semnificaţie în figura geometrică pe care o alcătuiau împreună manechinele de pe Calea Victoriei — dacă nu alta, măcar aceea că era mica sa contribuţie pentru ca lumea să pară mai puţin devastată decât era în realitate...
   Şi manechinele erau vii şi păreau că păstraseră chiar şi ceva din acea solidaritate care le unise atâta vreme cât se aflaseră toate împreună în vitrină; chiar dacă acum stăteau, deja de destul timp, răzleţite pe o bucată largă de stradă şi petrecuseră o iarnă şi un început de primăvară în mijlocul asfaltului de pe Calea Victoriei — un loc altădată atât de distins şi de înnobilat de istorie, acum urâţit de buruieni, uscate încă de la sfârşitul verii trecute.
   Aici era Rita.
   Iovan se uită lung şi avid la faţa ei şi îi văzu plin de emoţie privirea visătoare îndreptată undeva în depărtare, către hotelul Continental de dincolo de intersecţia cu strada Ion Câmpineanu, şi ochii uşor tulburaţi de fosta ei aură. Admirase de la început frumoasa fustă a Ritei, gri cu dungi verticale, de care îşi amintea că se distingeau la început mai mult prin textură decât prin culoare. De atunci însă ploile verii şi zăpezile iernii trecuseră peste ea; materialul se uscase în cele din urmă şi îşi pierduse strălucirea şi aspectul nou de altădată. Începuse să arate ca o fustă purtată, pe care o femeie o foloseşte atunci când iese la cumpărături. Rita nu ar fi avut de ce să se ruşineze cu asta. Cineva, o creatoare de modă pe care Iovan nu o cunoscuse niciodată, lansase modelul vestimentar cu speranţa, poate, să fie primit cu admiraţie, fără să-i treacă prin minte să-i dea manechinului un nume. Acum Rita nu dorea să vândă nimic şi, mai mult decât atât, avea aerul că se resemnează să nu mai vândă niciodată. Trebuie că fusta cu dungi era singura cu care fusese înzestrată, iar ei îi fusese de-ajuns una singură şi bună pentru a se mândri cu ea. Atunci, la începuturi... Ce se întâmpla cu manechinele după ce îşi jucau rolul? Ce se întâmplase cu ele înainte să primească un rol — prin rol înţelegându-se să poarte anumite piese vestimentare? Manechinele creau şi o anumită ambianţă menită să-l seducă pe privitor făcându-l să devină cumpărător. Căci una era să-şi prezinte în linişte creaţia îndărătul geamului vitrinei, alături de alte manechine, şi alta să apară un manechin singur pe palierul scării unui magazin de confecţii cu etaj, unde luminile şi umbrele se întâlneau într-un joc plin de mister şi lipsit de orice indulgenţă. Aşa se face că Rita nu avusese niciodată casa ei, căminul ei, deci nu avea după ce să tânjească, decât doar, poate, după acea vitrină a magazinului Letitzia, unde nu se ştie cât timp îşi petrecuse printre ai ei; adică împreună cu Cora, cu Victor, cu Oliver, cu Robert şi cu Ada, cea care acum se afla în cea mai avansată poziţie, în dreptul magazinului Emporio Armani, şi spre care, atâta vreme cât se aflase în vitrină, Rita, chiar de ar fi voit n-ar fi putut să întoarcă capul. Iovan ar fi trebuit să se obişnuiască încă de mult cu gândul că putea fi şi o altfel de existenţă. Să nu poţi întoarce capul spre ceva era una din resemnările acelei variante de existenţă. Şi nu doar să nu poţi întoarce capul, dar mai ales să nu regreţi că nu o poţi face. Tot din acel alt fel de existenţă cu care Iovan ar fi trebuit de mult să se obişnuiască era şi inexistenţa oricărui şifonier în preajmă fiindcă tot ce aveai se reducea la ce purtai. Rita purta — şi expunea — doar ceea ce îi dădea creatoarea de modă. Nu era nici grija ei ca o piesă să se asorteze cu restul vestimentaţiei, cu poşeta şi cu pantofii — cu alte poşete şi cu alţi pantofi ai manechinelor din vitrină; avea grijă creatoarea de modă. Rita era mulţumită fiindcă era sigură de gustul patroanei...
   Rita nu trebuia să se îngrijească nici ca vestimentaţia ei şi pantofii ei să se potrivească cu vârsta. Fiindcă Rita fusese dintotdeauna de aceeaşi vârstă. Iar îmbătrânirea nu avea să însemne niciodată altceva decât că ocrul carnaţiei ei rigide nu avea să fie văzut de nimeni albindu-se sub ploile şi zăpezile anotimpurilor viitoare.
   Iovan şedea într-un scaun cu rotile în faţa Ritei, se lăsase pe spate rezemându-se de spetează şi resimţea din plin oboseala tuturor acelor zile. Rita... Dacă privea pe alături, în depărtare vedea faţada luminată de soare a Bibliotecii Centrale Universitare peste o mare de capote ale maşinilor eşuate.
   Nici el nu se putea dezbăra de senzaţia că locul unde se afla, în mijlocul drumului, nu era cel mai potrivit pentru el. Şi nici pe Rita nu îi era foarte la îndemână să o vadă acolo, expusă tuturor pericolelor care veneau din trecut. Sirena ambulanţei gonind pe străzile Bucureştiului îi era încă vie în amintire. Fuseseră minunate vremurile când oamenii sufereau şi cineva încerca să le vină într-ajutor, cu sau fără succes; şi chiar şi cei delăsători îşi aveau viaţa lor şi farmecul lor, pe care prea puţini se arătau dispuşi să-l recunoască. Dacă traseele ambulanţelor fuseseră odinioară pentru el neinteresante şi pline de mister, atunci pline de mister rămăseseră pentru totdeauna. Dar, Doamne, neinteresante? Niciun sunet din câte îşi amintea Iovan nu fusese mai minunat pe vremurile acelea, decât sunetul sirenei ambulanţelor umplând spaţiul dintre clădiri înalte şi revărsându-se peste acoperişuri; mai ales în orele de noapte, când oameni nevăzuţi îl aşteptau în spaţii slab luminate unde se consuma minunata lor suferinţă, lăsându-se totodată pătrunşi de fiorii nesiguranţei, fie că traseul se oprea la uşa casei lor, fie că se îndepărta gonind către porţi care le rămâneau necunoscute şi unde îl aştepta inexistenţa.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Fantomă post-mortem*

   Ce rezolvare nesperată, ca după moarte să ajung fantomă, cum se-ntâmplă în ultimul joc care îl pasionează pe nepotul meu de unsprezece ani, Horia! Personajele ucise prin violenţă de către războinici bine intenţionaţi, se transformă in fantome, iar soarta le-o decide jucătorul-păpuşar... Nu-i mai bine decât moartea pur şi simplu? Să devii fantomă, fără însă a ajunge în custodia nimănui, nici în custodia lui Dumnezeu, nici în cea a lui Scaraoschi. Imponderabil, invizibil, intangibil şi flexibil ca un fir de fum, să dispui de tine însuţi, să te iţeşti pe la uşi, peste ape şi pe la hublouri, în noapte, să ai permisiunea să observi tot ce doreşti, după pofta inimii (dar mai ai oare inimă?), şi interdicţia de a intra în contact cu muritorii. Fantomă pe vecie, cum s-ar zice, cu memorie şi cu imaginaţie infinite, să străbaţi lumea în lung şi-n lat şi, dacă aşa îţi căşunează, s-o răstorni în oglindă, la deruta asfinţitului cu răsăritul. Fantomă în giulgiu înflorat şi capişon Anonymus, cu moţul aplecat de vânt, şi pusă pe şotii. Să spui azi Da, şi peste cinsprezece cuvinte să ridici din umeri — Ba... dacă mai există cuvinte. Să nu simţi nici înţepătura ghimpelui nici ciupitura oricui, să te familiarizezi în sfârşit cu glifa... dar să nu mai fie nevoie. Lumea nu te va crede inocent pentru simplul motiv că nu va şti de existenţa ta. Iar tu, fantomă, nu te vei mai încărca de energii negative fiindcă energiile nu mai fac nici rău nici bine. Fără parti-pris, să observi doar lucrurile până la sfârşitul timpului, echidistant între bine şi rău.
   Nu mă voi mai entuziasma pentru ţărmurile pline de flori roşii şi albe vizibile dinspre mare (când din vârful catargului obişnuiau să strige: Pământ! ) ci mă voi mulţumi cu ceţurile veşnice precum cele ale lunii noiembrie. Dar va merita, având în vedere că toate impresiile mele de o veşnicie nu le voi mai împărţi cu nimeni, de vreme ce orice contact îmi va fi interzis. Nu?

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

„Aparte”

Tot felul de cărticele de provenienţă obscură ajungeau din trecutul îndepărtat în „biblioteca” mea, deschisă tuturor înnoirilor, ba chiar înnoirilor cu orice preţ, inclusiv dintr-acelea care fuseseră tipărite ca rod al politicii de emancipare a poporului, pe care statul român o dusese în acea Belle-epoque românească de la sfârşit de secol al XIX-lea şi început de secol al XX-lea, când guvernul — sau poate regele — părea să fi mizat totul pe cultură. Cărticele dintr-o Bibliotecă pentru toţi de care nu avusesem cunoştinţă, replică avant la lettre a celei prezente, care tocmai îşi reluase apariţia în variantele roşu şi albastru, sau ale asociaţiei Albina, sau ale cine ştie căror alte asociaţii ale agricultorilor români. Nu ştiu cu cât succes mizase guvernul pe propăşirea culturală a poporului, dar cărticelele mărturiseau o deviză clară: ieftin, accesibil, util. Găseam în ele, frunzărindu-le, sfaturi pentru agricultori, de care mă autosugestionam că îmi prind bine sau că îmi vor prinde bine cândva; apoi poezii şi balade populare şi culte, poezii traduse de Nicolae Iorga din lirica romantismului german, însemnări din călătoriile arctice ale lui Fridtjof Nansen, al cărui nume nici nu ştiam să-l pronunţ, sau piese de teatru de Vasile Alecsandri. În acestea din urmă mi-a atras atenţia indicaţia scenică, destul de frecventă, pentru unele replici ale personajelor: Aparte. Scris între paranteze. Nu mai întâlnisem aşa ceva până atunci, dar nu mi-a fost greu să ghicesc ce vrea să spună: replica ce venea după aparte trebuia să nu fie auzită de partenerii de scenă, dar auzită de public. Nu că personajul vorbea singur; doar că avea gânduri pe care trebuia să le audă, cine? Negreşit, noi, publicul.

Marocco sau Ziua Deşertului (37)*

Pastilele viitorului

♥

   Unii spuneau că lumea viitorului se va hrăni cu pastile. E mult mai simplu, se spunea. Mai simplu şi mai rapid. Oamenii îşi vor putea cumpăra pastilele de culoarea preferată şi cu gustul preferat. Şi mai presus de orice, le va permite oamenilor să se concentreze asupra a ceea ce este cu adevărat important în viaţă: meditaţia, arta, creaţia... Nu se prea vehiculau în spaţiul public alte avantaje ale alimentaţiei cu pastile, decât doar scurtarea drastică a timpului dedicat meselor. Eu însă mă şi grăbeam să completez în gând şi vedeam în închipuire mulţimi de oameni cu un aer victorios rezolvând în câteva secunde problema mesei şi concentrându-se apoi pe cultivarea spiritului, pe creaţie şi aşa mai departe, exact aşa cum se spunea. Mult mai multe piese muzicale aveau să fie compuse, mult mai multe cărţi aveau să fie scrise, încât începeam să fiu dinainte îngrijorat că noi cititorii nu aveam să putem ţine pasul cu puzderia de cărţi care aveau să fie scrise, cu toată economia de timp rezultată din simplificarea la maxim a meselor... Dar chiar şi aşa cum era acum, fără concentrate de mâncare, stârnit de comentariile doamnei Ştefan în clasă, mă întrebam până când avea omenirea să tot acumuleze cărţi de toate felurile şi nume de scriitori care aveau să se tot adauge la numele cunoscute. Dacă cărţile de istorie îi interesau pe istorici şi nu era prea mare nenorocirea dacă nu le citea publicul larg, dacă — iarăşi — cărţile de filozofie îi interesau pe filozofi şi de asemenea nu era cine ştie ce pierdere dacă rămâneau necitite de cei mulţi, cum rămânea totuşi cu cărţile de beletristică? Acestea le erau destinate tuturor. Dacă la şcoală ni se dădeau o mulţime de lecturi obligatorii, cât aveau acestea să se înmulţească în generaţiile următoare? Şi nu era vorba numai de lecturile obligatorii. Pe lângă acestea, eu citeam o sumedenie de alte cărţi. Şi la fel ca mine trebuie că erau mulţi; poate chiar şi tata se număra printre cititorii pasionaţi, deşi eu vedeam mai mult pasiunea sa pentru şah. Deja existau sute de mii, milioane de cărţi — era imposibil să le citeşti, chiar şi pe cele considerate mai importante. Dacă numărul lor avea să crească neîngrădit odată cu generaţiile următoare, unde avea să se ajungă omenirea? Cărţile aveau să umple rafturile bibliotecilor şi aveau să zacă cu anii necitite. Cel puţin mă consolam cu gândul că rămâneau la dispoziţia publicului ani şi ani de zile, neclintite de pe rafturi, şi cu conţinutul neschimbat pentru totdeauna.
   Dar mama nu cred că îşi punea asemenea probleme...
   Pastile?
   Îşi ridica spre mine privirea apatică şi dădea din cap a neîncredere. — Nu ştiu ce să spun. Mă îndoiesc că mâncatul e chiar pierdere de vreme. Mă întreb ce se va alege de cafeaua mea. Şi ea o să se transforme într-o pastilă? N-aş prea muri de fericire pentru o asemenea perspectivă. Norocul meu este că sigur n-am să apuc eu lumea lor ahtiată de pastile.
   Dacă nu i-ar fi fost ameninţată cafeaua zilnică, problema hranei pentru ea aproape că nu exista. Nu că nu mânca — stătea la masă, la fel ca toată lumea, dar niciodată nu o văzusem mâncând cu poftă. Nu fusese niciodată pentru tata o companie entuziastă la masă. Îl servea când se întorcea de la slujbă, uneori îşi punea şi ei în farfurie un polonic de supă şi şedea alături de el în timp ce supa se răcea, şi mânca fără poftă, ca şi cum s-ar fi achitat de o obligaţie. Prin asta eu mă asemănam mamei. Nici mie nu îmi era niciodată foame. Mâncam cu aceeaşi tragere de inimă cu care pui în priză o baterie la încărcat. Doar conştient că trebuie s-o faci. Şi aşteptam vremurile când, ajungând om în rând cu toţi oamenii, netimorat de situaţia mea şi de viitor, aveam să mănânc şi eu cu poftă.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

În vestă reflectorizantă*

  Fetiţei i s-a spus: Uite, îl vezi pe domnu’ din faţa ta? La el să te duci.
  Fetiţa, de-o şchioapă, n-a stat nicio clipă în cumpănă, a întins numaidecât mânuţele şi a alergat fuguţa, cu mersul poticnit al copiilor care abia nu de mult au învăţat să meargă, poposind drept în braţele bărbatului din faţa ei.
   O, ce drăguţ! mi-am zis.
   Domnul în braţele căruia a ajuns fetiţa era primul-ministru. M-am întrebat cum se va purta un personaj de rangul lui cu un copil din popor. Căci asta era fetiţa: un omuleţ din popor. Primul-ministru semăna cu directorul unei importante companii de transporturi, recent demisionat. Îi ştiam şi numele, dar pentru moment nu avea nicio importanţă... Stătea în picioare îndărătul unei mese modeste, era înalt, cu alură sportivă, negricios, cam încruntat, prea încruntat pentru un personaj care de obicei îşi dă silinţa să se arate popular, şi purta nu se ştie de ce o vestă reflectorizantă, ca acelea cu care se îmbracă bicicliştii şi măturătorii. Îl însoţea o secretară, care se complăcea în anonimatul funcţiei ei.
   Ia să vedem, ce o să facă acuma primul-ministru? m-am întrebat. Primul-ministru a ridicat-o pe fetiţă în braţe, dar nu fără o ezitare, temându-se probabil că poponeţul i-ar putea fi umed. A dat să-şi miroasă mâna cu care îi atinsese poponeţul, un gest care mi s-a părut sub demnitatea unei persoane de un asemenea rang. Continuând să fie încruntat, primul-ministru şi-a schimbat brusc atitudinea şi s-a pornit s-o plesnească peste poponeţ; fără să afişeze o faţă plină de ură, ce-i drept, dar nu mai puţin încruntat.
   — Du-te şi spune-i să înceteze! mi s-a adresat de undeva din umbră o voce indignată de femeie.
   — Cine sunt eu să-i cer eu să-nceteze? am replicat. Doar e prim-ministru!
   Fetiţa stătea în braţele acelui bărbat negricios şi slab, înălţată mult deasupra mesei, şi îi suporta cu stoicism plesniturile.
   — Mi se pare incredibil că nu plânge! a spus aceeaşi voce indignată, de astă dată şuierându-mi de undeva din apropiere de ureche.
   Undeva lateral, într-o zonă pe care eu n-o vedeam, s-a auzit deschizându-se brusc o uşă. Primul-ministru a tresărit şi, încetând s-o lovească pe fetiţă, şi-a întors spre acea presupusă uşă privirea contrariată.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

Marocco sau Ziua Deşertului (36)*

Regele încolţit şi împăciuitor

♥    

   Nu ştiam cât era tata de priceput, dar vedeam că jocul de şah era pentru el o permanentă preocupare, aproape un stil de viaţă. Poate că pasiune e prea mult spus, fiindcă tata era un tip sobru şi reţinut şi deci nu se putea spune că îşi trădează prea uşor sentimentele. Când şedeam toţi trei la masă, deşi nu evita subiectele zilei, părea că îl interesează mai mult să le bifeze ca discutate în familie, pentru a se putea reîntoarce mai repede la jocul de şah drag lui. Uneori juca cu mine şi nu pot spune că nu îşi dădea silinţa să mă înveţe, dar ochii i se aprindeau abia atunci când rămânea singur în faţa tablei cu pătrate albe şi negre şi, cu cartea de şah alături, refăcea partide celebre. Îşi ducea mâna la bărbie şi se scărpina uşor când descoperea ceea ce trebuie să fi fost magistralele combinaţii ale marilor maeştri. Se întâmpla să şi comenteze, dar nu în detaliu, ci mai mult pentru sine, aşa, ca o filozofie a jocului de şah, să zicem... Regulile jocului sunt date o dată pentru totdeauna — observa el. Nu are niciun rost ca cineva să se apuce să le schimbe. O dată, pentru că de-a lungul atâtor sute de ani de când ştim că există jocul s-au dovedit cu prisosinţă a fi bune. Şi a doua oară, pentru că schimbându-le, ai avea altceva. Alt joc. Regulile jocului nu sunt legate de nimic material. E adevărat că pe undeva sunt scrise, dar asta nu înseamnă că dacă cineva ar arde cărţile care conţin regulile notate, acestea ar dispărea. Ele au fost consemnate tocmai pentru că există... Tata avea seriozitatea întipărită pe faţă şi privirea interioară îndreptată spre viitor; un viitor sigur... Oricâte s-ar schimba pe lume — spunea —, oricât de multe ar dispărea şi oricâte lucruri noi ar apărea, jocul de şah va rămâne mereu acelaşi. Jocul de şah e veşnic.
   Despre pasienţele mamei tata nu prea avea comentarii de făcut; pasiunea lui şi pasiunea mamei erau două lucruri complet diferite, doar că el nu recunoştea niciodată că se bazează pe şansă. Şi aş zice chiar că nici în viaţă nu se baza prea mult pe şansă. Unde cădeau ei de acord, mama şi cu tata, era jocul meu de marocco; ambii admiteau că acolo se întâlneau dexteritatea şi gândirea cu şansa. Şansa care răsfira la voia întâmplării mănunchiul de beţişoare strâns în pumn; nimic n-o împiedica să-şi facă jocul dacă mănunchiul era ţinut corect şi fără intenţia de a trişa. Iar mie în niciun caz nu îmi trecea prin cap să fiu incorect, fiindcă nu mi se părea că aş mai avea vreun merit să descâlcesc o grămadă de beţişoare pe care aş fi aranjat-o în folosul meu... De aceea tata se uita cu o anumită satisfacţie la mine când culegeam beţişoarele cu maximă atenţie. Se uita cu satisfacţie, dar tot cu gândul la marile combinaţii ale jocului de şah, care izvorau din gândirea pură...
   — Săritura calului, în lateral, cu cele două variante acceptate, ce poţi spera să iasă mai neaşteptat şi mai plin de fantezie din mintea omului? Mai ales că nu costă nimic, şi nici nu te pricopseşte cu nimic. E plăcerea pură...
   Săritura calului, tatălui meu îi provoca extazul.
   Oare nu este prea mare puterea reginei în comparaţie cu puterea mai mult decât limitată a pionului? mă întrebam. Practica de secole, cum observa tata, confirmase justa atribuire de puteri. Şi totuşi... Chiar şi regelui i se dădeau mult prea puţine puteri, faţă de rangul şi de rolul său... Dar tata era de părere că jocul în întregul lui era marcat de un anume echilibru. Dacă regina se înfăţişa pe câmpul de joc cu destulă agresivitate — şi nebunii de asemenea, dar numai pe diagonală — regelui i s-a dat privilegiul cumpătării: mişcări domoale, de numai un pătrat într-o parte sau într-alta — şi vorbirea domoală şi gravă, dacă ar fi fost înzestrat cu grai —, posibilitatea de a fi apărat prin rocadă dacă mintea jucătorului se mobiliza în a-l feri de atacuri; plus delicateţea şi modestia sa de rege, ca să nu mai vorbim de un anume soi de resemnare cu soarta, pe care o vădea mai ales în final de partidă; fiindcă regele niciodată nu moare luptându-se, ci încolţit, în defensivă, izolat şi părăsit de toate piesele — fie că au ieşit din luptă din laşitate sau din neinspiraţie, fie că s-au sacrificat cu curaj. Dar numai după ce şi-a jucat rolul de pacificator şi de neutralizator al patimilor stârnite de joc.
   Mă gândeam cum tata se întâlnea cu alţi jucători, şi el însuşi, prin firea lui, îşi dădea silinţa să calmeze pasiunile, şi cum propriile lui înfrângeri, atunci când se întâmplau, le înveşmânta într-un umor dulce-amărui, când în gând i se adresa regelui său ajuns în situaţia disperată de şah-mat — cu cuvinte ceremonioase şi pline de compasiune: Maiestate, mi-e teamă că nu mai aveţi de ales — va trebui să cedaţi tronul; şi poate chiar şi viaţa... L-am avertizat pe un coleg de clasă, Vinţu, într-o zi când ne-a făcut o vizită acasă, că ar face bine să nu se pună cu tata la şah; am vrut să îl scutesc — consideram eu — de umilinţa unei înfrângeri ca şi sigure, împiedicându-l să joace cu tata, dar el mi-a râs în nas, l-a provocat pe tata aproape fără ezitare la o partidă şi l-a învins cu destulă uşurinţă. M-am gândit atunci că nu totdeauna experienţa iese învingătoare ci, iată, uneori cutezanţa şi inspiraţia tinereţii. M-am gândit totodată la ce trebuie să fi simţit tata: oare să fi luat în serios de la bun început provocarea colegului meu, şi odată cu asta să fi trecut peste aroganţa sa greu disimulată, sau singurul lui gând a fost să nu se facă de râs în faţa fiului său? Aşa că până la urmă înfrângerea ce a însemnat oare pentru el?
   Regele încolţit şi împăciuitor...
   Prea multe şanse nu a avut tata să exerseze împăcarea cu înfrângerea.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

APEL

Mă poate ajuta vreun american cunoscător al limbii române şi cu înclinaţii literare, în revizuirea unui text în engleză (17 pagini), pentru a-l propune unei reviste literare americane?

La ce bun critica literară, acum?

Am primit din partea revistei Discobolul din Alba–Iulia invitaţia de a răspunde la întrebarea: „La ce bun critica literară, acum?”. Iată răspunsul pe care l-am trimis.

Critica literară — justiţie literară

   Ce aşteaptă scriitorul de la critica literară? Negreşit, aşteaptă să găsească o instanţă nepărtinitoare şi, desigur, competentă. Aşa ar glăsui, să zicem, teoria. Dacă ar fi însă să-i dăm crezare lui Jules Renard, criticul nu este altceva decât „un cititor care face nazuri”. Dacă s-ar limita să facă nazuri, încă n-ar fi mare lucru de condamnat: am putea să admitem, tot împreună cu Jules Renard, că nu contează „nicio teorie, niciun sistem. Cartea bună este cea care îmi place mie”. Altfel spus, criticul nu-i ţinut să dea socoteală nimănui atunci când aprobă sau când contestă o operă literară (sau, de preferinţă, un autor), tot aşa cum demnitarul nu răspunde în faţa legii pentru opiniile sale politice.
   În treacăt fie zis, nu toţi consimt că lucrurile sunt atât de simple: o carte îmi place sau nu-mi place, punct! Deşi, să ne amintim, acest gen de judecată s-a mai practicat, cu superbia de rigoare, şi în „centrele de putere” ale criticii literare româneşti de dată recentă... Printre cei care optează pentru nuanţare l-aş cita pe Mircea Martin, care consideră că „un critic ar trebui să înţeleagă şi ceea ce nu iubeşte, după cum ar trebui să se apropie cu iubire de ceea ce nu înţelege; să încerce să înţeleagă şi ceea ce la început n-a înţeles, să depăşească momentele de contrarietate sau de opacitate printr-un elan de simpatie penetrată.” (citat în Vatra, 12, 2010, de către Ion Pop: „Mircea Martin — între «identificări» şi «singurătăţi»”, pp. 38–42) Recomandare care, fireşte, presupune utilizarea — totuşi — a unei grile de „punctare” a autorului comentat, şi nu o simplă abordare „impresionistă”.
   Ceea ce vreau să spun în rândurile de mai sus este că subiectivitatea criticului — „nazurile” de care vorbea Jules Renard — este până la un punct, dacă nu acceptabilă, măcar scuzabilă: oameni suntem cu toţii şi-i omeneşte să ne lăsăm pradă patimilor şi simplificărilor. Ceea ce mi se pare mai greu de scuzat este intruziunea extraliterarului în judecăţile de valoare emise de critic: un scriitor cu vederi de dreapta se întâmplă să fie contestat cu suspectă lejeritate de către criticul de stânga (sau ataşat vechiului regim — şi sunt destui!). Dar de ce doar contestat? Ignorarea se dovedeşte a fi o armă mult mai eficace! Un scriitor omis dintr-un dicţionar al scriitorilor sau dintr-o istorie a literaturii recente este unul care anevoie îşi va mai reveni, nu-i aşa?... Sau: scriitorul X şi-a exprimat (cândva) aprecierea pentru confratele Y (caz ipotetic, desigur — şansele să se întâmple de-adevăratelea sunt minime), în timp ce criticul este un simpatizant al lui Z care îl detestă pe Y; deci X, care îl susţine pe Y, trebuie desfiinţat. Ş.a.m.d.
   Şi, cum în critica literară, spre deosebire de justiţie, sentinţele nu se soldează cu pierderea libertăţii ci doar cu ştirbirea reputaţiei literare, pasiunile circulă în lumea literară necenzurate şi călare doar pe-un dram de responsabilitate.
   Din perspectiva scriitorului deci, ar fi o ipocrizie să afirm că critica literară nu contează. Contează. Oho, şi încă cum!
   Din perspectiva cititorului, lucrurile ar trebui să fie mai simple, cel puţin cât priveşte critica de întâmpinare. Pentru că primul interes al cititorului „de rând”, care nu este interesat neapărat de fenomenul literar ci doar de lecturile sale în perspectivă, textul critic ar trebui să-i fie un ghid, dându-i în final un răspuns la întrebarea dacă cutare carte merită să fie citită sau nu. Iar ulterior lecturii — dar acesta e deja un pas important pe calea emancipării literare a cititorului — să vadă în ce măsură impresia pe care lectura i-a produs-o este în concordanţă cu impresia „oficială”. Dacă însă criticul literar se complace în a se limita la oficiul de prestator de servicii literare, aceasta este o altă chestiune, la care nu m-aş grăbi să dau un răspuns afirmativ. Nu de alta, dar textul critic este unul care deseori îl prinde pe criticul dotat, care sfârşeşte adesea prin a se deda „dezmăţului” stilistic, cu „aprindere” de la textul comentat, sau (mai degrabă) cu „autoaprindere”. Ambele situaţii fiind, trebuie s-o spunem, meritorii.
   Iar dacă cititorul „de rând” transcende nevoia de a fi doar ghidat în lecturile sale şi începe să se lase delectat de arta literară a criticului, e semn că este pe cale să-şi piardă calitatea de cititor de rând şi că îl paşte, mai devreme sau mai târziu, o carieră literară.
   Aşadar, oricum ai lua-o, critica literară cotează şi va conta întotdeauna. Cu adevărat.

Un număr de acrobaţie pe estradă*

   Un tânăr matur, i-aş putea zice. Un bărbat prezentabil, plăcut şi chiar bine îmbrăcat. Un sacou sport, de culoare deschisă, cravată la gât, tot de culoare deschisă, doar că altă nuanţă. Se află pe un fel de estradă, în faţa unui public care este în jurul meu, dar nu sunt preocupat să-l văd. Întreaga mea atenţie e îndreptată asupra bărbatului de pe estradă. A fost desigur, anterior (visului meu), o negociere între acel bărbat şi organizatorul/patronul spectacolului, care, la fel ca şi publicul, se află în afara câmpului meu vizual. Bărbatul de pe estradă trebuie să prezinte o acrobaţie, dar numai dacă primeşte suma pe care a pretins-o. Acrobaţia constă în căţărarea pe o frânghie, plus, probabil, alte exerciţii de forţă, acolo sus, după ce va fi ajuns în preajma unor bare, rulouri şi mai ştiu eu ce, agăţate sus, în apropierea tavanului sălii — dacă de o sală este vorba.
   Între timp a primit suma. În faţa publicului, numără câteva bancnote — mi-a scăpat dacă sunt trei sau patru sute. Suma se pare că este cea convenită, aşa că bărbatul în sacou de culoare deschisă recunoaşte cu onestitate şi pe faţă cu un zâmbet dezarmat că da, a fost plătit exact aşa cum pretinsese şi acum — asta e! — nu-i mai rămâne decât să execute, după ce strecoară banii în buzunar, numărul de acrobaţie. Că este îmbrăcat de stradă se pare că nu-i pentru el o piedică. Desigur, ar fi fost mai bine să poarte un costum de gimnastică adecvat, dar dacă aşa s-a nimerit...
   Se tărăgănează însă. Iată că pe estradă a apărut un bătrân scund şi slăbănog, care are ceva de spus. Bătrânul nu pare deloc fâstâcit. Are o barbă albă, rigidă şi cumva lipsită de grosime, plată, ca în filmele cu mujici ruşi şi ochii mijiţi în soare şi plini de zâmbet. De altfel şi îmbrăcămintea îi seamănă cu cea a unui mujic. Îi urmăresc barba în timp ce vorbeşte şi, în loc să iau seama la cuvintele sale, întreaga atenţie îmi este captată de acea barbă albă şi rigidă care tremură în ritmul vorbirii sale. Bătrânul parcă latră, atât de tare îi tremură barba, doar că de auzit nu se aude mai nimic.
   Bătrânul a dispărut de pe estradă şi iată-l din nou pe bărbatul plăcut de la început, care e gata să-şi înceapă numărul — un număr de circ. Numai că nu de o căţărare e vorba de astă dată ci de un număr constând în mânuirea mai multor săbii, de nu cumva e vorba şi de alte obiecte alungite acolo, în mănunchiul pe care îl ţine în mână, pregătindu-se să înceapă. E tot onest şi tot plăcut la vedere. Să vedem ce-o să facă...
   Oricum, slavă Domnului că n-a fost un coşmar.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou>
Publicat şi în Vatra, 7–8 2017

Marocco sau Ziua Deşertului (35)*

Armonie

♥

   Mama lăsa ţigara să fumege pe marginea scrumierei şi deodată devenea atentă la mâna ei stângă, pe care, ţinând-o nemişcată şi întoarsă cu dosul palmei spre ea, o privea cu atenţie.
   — Mi se pare că unghiile mele de la mâna stângă cresc mai repede decât cele de la mâna dreaptă, spunea cu o voce mai degrabă indiferentă. Continua să-şi privească mâna într-o tăcere care ascundea totuşi o oarecare nelinişte. Poate se aştepta ca eu să o întreb dacă e sigură, sau să-i cer să-mi arate mâna, spre a mă convinge, dar eu nu i-o ceream. Şi asta nu fiindcă n-aş fi fost curios, ci fiindcă eram sigur că nici în privinţa asta mama nu se putea înşela. Aşteptam doar să o aud spunând ce crede că dezvăluie acea curiozitate pe care tocmai o descoperise. Ea continua să tacă şi să-şi examineze mâna şi, fiindcă îi cunoşteam felul de a fi, ştiam că nu exclude unele urmări nefaste ale unghiilor ei care creşteau mai rapid la o mână în comparaţie cu cealaltă. Îmi venea în minte cuvântul nesăbuinţă. Nu ştiu de ce. Pentru Doamna profesoară Ştefan corpul omenesc era un model de armonie perfectă, controlată — adăuga dânsa — de puterea minţii. Spre deosebire de animale, la care armonia este înnăscută. Mă gândeam că poate totuşi mama nu observase corect, că nu unghiile de la mâna stângă erau cele care creşteau mai repede ci cele de la mâna dreaptă creşteau mai lent. Sau stagnau. Şi asta mă ducea cu gândul la un posibil dezechilibru mult mai grav decât putea să pară la prima vedere. Armonia de care vorbea Doamna Ştefan nu putea să fie perfectă decât atâta vreme cât sănătatea era la rândul ei perfectă. Şi uite aşa începeam să-mi fac griji pentru sănătatea mamei. Să nu îţi mai crească unghiile la o mână începea să mi se pară un semn cât se poate de serios că ceva nu merge cum trebuie în corpul ei.
   Mama şi recupera ţigara lăsată pe marginea scrumierei, după ce tot fumegase şi scrumul se tot lungise, trăgea din ea cu acel gest al ei de femeie versată, care nu-mi plăcea deloc, sufla fumul drept în sus, după care îşi întorcea privirea spre mine:
   — Alexandru, dar pe tine se pare că te afectează mai mult decât pe mine. Mai bine nu-ţi spuneam. Sau doar mi se pare?
   Da, de fapt îmi făceam griji pentru că eu vedeam armonia cumva altfel, afectându-ne întreaga familie.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (34)*

Zona Fastă

♠

   De ce ar fi fost Zona Talbot XQ singurul accident de pe traiectoria Pământului? Încă o dată nefericit, după ce Pământul suferise — câte extincţii? Trei? Patru? Cinci? Nimeni nu ştia exact. Dar milioane de ani se irosiseră după fiecare extincţie pentru ca viaţa s-o ia din nou de la capăt. Milioane de ani?...
   Aşa că oricând răul se putea repara. Era doar chestiune de timp.
   Iovan se gândi la o altă zonă, undeva în spaţiu, pe traiectoria Pământului, o zonă de astă dată fastă, pe care întâmplarea — iarăşi întâmplarea, căci nimic altceva cu adevărat important nu domina Universul —, să i-o aducă Pământului în cale şi să-i redea tot ce pierduse. Şi toate făpturile care dispăruseră ca un abur în noapte, fără să lase nicio urmă, să se reînchege la loc, ca într-un film dat înapoi, cum văzuse Iovan de atâtea ori în trecutul deja îndepărtat. În definitiv, substanţa, materia, după atâtea strădanii de a o pătrunde până la esenţă, rămânea ceva necunoscut.
   Cum se destramă şi cum se poate închega tot ce există...
   Putea fi şi asta o nouă aşteptare, o nouă zonă Talbot, care avea să rămână fără nume, căci nu mai era nimeni să-i dea unul. Dar ce mai conta numele? Doar să revină toate la locul lor şi să li se insufle viaţă. Şi oamenii, renăscuţi, să nu îşi mai amintească nimic, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-o letargie, dintr-o comă profundă, sau să li se pară, aşa, că au avut un coşmar, de care în zori să răsufle uşuraţi că nu a fost decât un vis urât... Doar că aici Iovan se gândi la mama lui, la tatăl lui şi la Mara, cărora nimeni, nicio nouă zonă Talbot, oricât de fastă, nu avea să le mai redea vreodată viaţa pe care o trăiseră, pentru că viaţa lor se risipise nu în Perdelele de Lumină din Ziua Deşertului, ci cu ceva timp înainte, din voinţa unora care nu se ştia ce fel de ordine îşi doriseră să instaureze pe pământ... Dar, dacă nu ei, părinţii şi Mara, atunci măcar restul... Toate celelalte puteau, cu puţin noroc, să redevină ce fuseseră înainte ca poalele sumbre ale Perdelelor de Lumină să fâlfâie leneş şi trist peste câmpiile şi oraşele pământului...
   Doar o chestiune de timp, poate.
   Lui Iovan i se făcu dor de locurile minunate de pe pământ pe care nu apucase să le viziteze. Iar acum acele locuri minunate nu mai existau, fiindcă nu mai rămăseseră din ele decât ziduri moarte şi nemişcare. Îşi imagină peisaje mediteraneene cu căsuţe colorate pe coastele stâncoase şi abrupte coborând spre mare, aşa cum le văzuse în imagini nemişcate şi altele mişcătoare. Îşi imagină mişcarea valurilor, egală şi prelungită, aceeaşi dintotdeauna, ca în marea primordială, nemaitrezind nicio însufleţire în vecinătatea lor, pe străduţele povârnite şi dincolo de obloanele închise, într-o moleşeală mult mai adâncă decât moleşeala zilelor de duminică după-amiază, când picior nu mai trecea prin uşile bisericilor rămase deschise pentru tot restul zilei spre întunericul inert dinăuntru. Îi fu dor lui Iovan chiar şi de moleşeala ploilor interminabile de iarnă, şi de moleşeala copilăriei sale, când mereu câte ceva venea să aducă câte o schimbare în succesiunea lină a zilelor sale, dar niciodată nu veneau din propria sa voinţă micile schimbări, ci întotdeauna din afară, la fel ca evenimentele ascunse care făceau ca pasienţele mamei sale să iasă ori nu. Totdeauna însă toate câte se întâmplau şi îi întunecau micile bucurii ale existenţei se dovedeau până la urmă a fi doar spaime trecătoare. Mama îi risipea gândurile negre... Mama care mai apoi avea să piară în explozie... Mama, cât avea ea gândurile de captive, se pricepea să-i risipească temerile. Cutia cu medicamente îşi făcea apariţia la momentul potrivit, dintr-o punguţă de hârtie veche şi îngălbenită o pastilă ieşea la iveală, ţinută la vedere între degetul ei arătător şi degetul gros, pentru a-i reaminti, astfel arătată, că era pastila miraculoasă care combătea febra şi făcea să dispară durerea din gât, şi drept dovadă, uite, pipiul ieşea colorat în portocaliu, deci pastila îşi făcea efectul încă înainte să vină dimineaţa. Mama arăta cu arătătorul spre tâmplă însoţindu-şi gestul de un zâmbet minimalizator, vrând prin asta să spună că acolo şi numai acolo sălăşluia răul constând într-un gând, într-o obsesie, îşi plesnea palmele una de alta de două-trei ori forfecându-le, sufla în palmele ridicate la vedere şi tot răul dispărea odată cu suflul ei.
   Iovan chiar se gândea la Zona Fastă. La o Zonă Fastă, cândva în viitor.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Invaziile inimii, invaziile literaturii anglo-saxone

Ceea ce m-a făcut să caut la librărie Invaziile inimii (The Heart Broke In) a lui James Meek a fost un interviu sclipitor al autorului de acum câteva luni, din Adevărul de weekend, plin de subtilităţi şi dezvăluiri biografice savuroase. Se vede însă treaba că de la teorie literară la practica scrisului e cale lungă. Nu ştiu dacă Invaziile inimii merită o analiză atentă. Dacă merită, negreşit nu sunt eu acela chemat să o facă.

Acţiunea e foarte bine ilustrată de desenul complicat de pe copertă, care exaltă confuzia dintre harta schematică a unui oraş pe ale cărui ipotetice străzi se intersectează contrapunctic destinele personajelor, şi un sistem sangvin, probabil al aceloraşi personaje sfâşiate de porniri nobile şi instincte primitive, ambele categorii fundamentate de autor doar parţial. Toată voinţa cititorului — care a avut răbdarea şi priceperea de a descâlci încurcatele iţe ale acţiunii — este de a se abţine să sară pagini pentru a afla cu anticipaţie cum s-a rezolvat cutare sau cutare situaţie complicată (și incitantă). Dacă Dougie, profitând de un moment de neatenţie, îi fură un sărut lui Bec, este ca în povestea cu arma atârnată în perete în actul întâi al unei piese, care e musai să fie folosită până la sfârşitul piesei. Deci de ce a sărutat-o Dougie pe Bec? Peste un număr de pagini — care e recomandabil să nu fie sărite — se dezvăluie misterul: pentru că Alex, fratele lui Dougie şi soţul lui Bec era steril (din p.d.v. sexual) şi cuplul risca să rămână fără copii. Iată însă că „arma de pe perete” se descarcă: Bec are un contact sexual (rapid) cu cumnatul, de pe urma căruia rămâne în sfârşit însărcinată. Bineînţeles că ar fi fost prea simplu ca lucrurile să rămână atât de simple. În realitate, Val, fostul iubit al lui Bec, pe care aceasta îl părăsise, este titularul unei fundaţii, un ong cum ar veni, Fundaţia Morală, o organizație cu reguli stricte și foarte virulentă, care se ocupă de darea în vileag a actelor de corupţie ale persoanelor publice din Regatul Unit al Marii Britanii. Val, din răzbunare, îl asaltează pe Ritchie, fratele lui Bec, pentru sex cu o minoră, iar Ritchie, căruia Bec îi mărturisise infidelitatea ei faţă de Alex, şi care infidelitate îl afectase teribil, se răzbună pe soră-sa turnând-o la Fundaţia Morală. Ş.a.m.d.

Incontestabil, dacă un asemenea roman ar fi produs în literatura română, ar fi un pas mic pentru ipoteticul autor, dar un pas uriaş pentru literatura română. Cum însă Invaziile inimii n-are nicio legătură cu literatura română, rămâne să bifăm traducerea reuşită de la editura Humanitas şi să adăugăm în raft încă un succes al literaturii anglo-saxone a circumstanțialului atât de prizat de public (și de juriile Nobel), alături de David Lodge, Jonathan Coe, eventual Saul Bellow, Michael Cunningham etc. etc.