Cizmarul Serghie*

Își avea atelierul cam peste drum de poarta Rafinăriei, puțin retras de la stradă. Și tot acolo își avea locuința, în casa din spate, care dădea într-o curte lungă și foarte îngustă, ușor povârnită dinspre stradă către un capăt incert, pe jumătate ascuns de acareturi sărăcăcioase.
   Putea fi văzut printr-o fereastră mare, ca într-o vitrină, șezând pe un taburet în fundul unei încăperi destul de spațioase, care primea lumina generoasă a străzii. Nu mă-ndoiesc că mirosurile Rafinăriei nu-l mai deranjau — se obișnuise cu ele, la fel cum mă obișnuisem și eu.
   Nu-mi amintesc de vreun altul pe care să-l fi văzut lucrând în acel ritm, fără o clipă de odihnă, cât era ziua de lungă. Bătea cu ciocanul sau cosea, sau înlocuia căptușeli, sau întindea ceară peste rame de tocuri abia reparate, sau lustruia încălțările. Fiindcă ăsta era serviciul, inclus în preț, cu care cizmarul își răsfăța clientela.
   Ori de câte ori treceam prin dreptul atelierului său, în drum către școală, sau la întoarcere, sau de fiecare dată când ieșeam în oraș nu puteam să nu-mi întorc privirea spre el. Pur și simplu nu-l puteai ignora pe cizmarul Serghie.
   Nici nu știu când se odihnea acest om, și nici când stătea la masă. Indiferent de oră, el era întotdeauna la datorie, reparând încălțări. Doar seara târziu, pe întuneric, sau sâmbăta după-amiază și duminica atelierul era închis. Și atunci parcă îmi lipsea ceva.
   Serghie avea de întreținut o nevastă durdulie, destul de tânără încă și destul de cochetă pentru condiția ei. Lumea care trecea pe stradă o putea vedea deseori afară în curtea cea lungă și îngustă, îmbrăcată într-un capot negru cu flori mari de toate culorile și cu părul pus pe moațe, ieșind din casă sau stând să privească peste gard, în stradă, afișându-și fără jenă înclinația spre delăsare. Dar cum și-ar fi putut permite să fie delăsătoare, ea care avea de crescut o droaie de copii? Trebuie că era doar o aparență. Avea atâția că era imposibil să nu vezi, de fiecare dată, trecând pe-acolo, cel puțin doi făcându-și de lucru prin curte. Cinci fete și un singur băiat, cel mai mic — cu toții drăguți, cu părul blond și cârlionțat, cu o piele albă ca laptele și bujori în obraji. În mod cert semănau cu ea, vădind, parcă, aceea delăsare vecină cu trândăvia. Făcând și mai vizibilă truda eroică a capului familiei — cizmarul Serghie. Dar, cine știe, aparențele înșeală adesea.
   Când mă duceam cu câte o pereche de ghete pentru reparat trebuia să-mi înving o oarecare jenă că, iată, îl întrerup din lucru și că banii pe care urmează să-i primească la sfârșit de la mine nu compensează decât într-o mică măsură, poate, efortul pe care-l face.
   Serghie avea o figură gravă, chiar severă, de o distincție remarcabilă. Cred că era destul de înalt — e o simplă presupunere, căci nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată altfel decât așezat pe taburet, la măsuța lui scundă de lucru. Își ridica privirea spre mine în timp ce-i explicam ce reparație doream să-mi facă. Mă asculta atent — pentru el nu conta că eram doar un copil pe-atunci... Mă gândeam: nu se poate, trebuie că-i profesor universitar, ajuns prin cine știe ce vitregie a sorții — sau poate printr-un blestem — să lucreze într-un atelier de cizmărie. Poate definitiv, poate doar pentru o perioadă... „Șorțul ăsta, vezi — îl auzeam vorbind —, a trebuit să mi-l pun ca să-mi protejez îmbrăcămintea. E mult praf aici în atelier și încălțămintea nu-i totdeauna curată. M-am așezat pe acest taburet, cam scund, după cum vezi, dar a fost necesar, ca să pot să șed mai comod, uite, cu coatele rezemate de genunchi, așa-mi vine mai bine pentru unele operații... Ca să pot practica noua meserie. Pe care eu n-o consider deloc degradantă, după cum vezi. Cu toții trebuie să ne câștigăm existența într-un fel sau altul. Eu am fost pus în situația să aleg meseria de cizmar, așa au fost împrejurările.” Asta era ceea ce îmi imaginam că aș fi putut să aud din gura lui. Cizmarul Serghie examina cu ochi de expert încălțările aduse la reparat — niciodată nu reproșa că sunt prea deteriorate, nici nu se lamenta, așa cum fac alții, că e mult de muncit la ele; în general nu făcea comentarii, doar stabilea ziua când puteai veni să le iei reparate... Iar dacă, împotriva aparențelor, cuiele de lemn pe care el le bătea cu precizie constatai că fixează strâns pingeaua pentru săptămâni bune, poate pentru luni întregi, nu mi se părea de mirare de vreme ce lucrul era făcut de mâna lui...
   Ajuns acasă, scoteam încălțările din ziarul în care Serghie mi le înapoia învelite și examinam cu încântare linia capetelor albe ale cuielor de lemn, care urma, la o distanță de aproape un deget, conturul pingelei celei noi. Pingeaua era răzuită cu pila de-a lungul marginii, peste șirul capetelor de cui, și lucioasă în rest, lăsând impresia de trăinicie. O adevărată operă de artă. Tata obișnuia să ciocănească de câteva ori cu încheietura degetului mare, pingeaua nouă, vădit încântat, de parcă sunetul curat și ferm pe care-l scotea pielea uscată și groasă proba propria-i pricepere... Toată lumea din cartier îi aprecia munca și îl prețuia și pe cizmarul Serghie ca pe un om onest, serios, de o hărnicie fără egal.
   ...Dar ce mai era de făcut cu tocurile ghetelor în care bacurile zimțate ale patinelor se înfigeau iarna fără milă, strânse cu cheița? Patinele erau de împrumut, firește. În timp ce ghetele erau cumpărate, cu sacrificii, din mizerabila leafă de funcționar a tatei. Așa că deteriorarea tocurilor, dezlipirea lor în felii de piele sub strânsoarea bacurilor, după un tur lung de patinaj pe străzile înghețate ale orașului — căci pe străzi mă duceam să patinez —, nu putea fi privită cu ochi buni de mama. Iar ghetele astfel maltratate urmau să ajungă pe mâinile cizmarului Serghie, care, cu multă trudă și dăruire, avea să facă, în totală demnitate, veritabilă muncă de reconstituire a tocurilor, și în final să le ceruiască rama ștergând astfel orice urmă lăsată de bacurile fioroase ca o gură de buldog. Cu tocurile astfel distruse de bacuri nu-mi venea să mă duc la Serghie pentru reparații, ci îl lăsam pe tata s-o facă în locul meu, de teamă ca starea deplorabilă a tocurilor să nu-l facă pe cizmar să-și încalce proverbiala sobrietate și reținere și să-mi reproșeze că prea îmi bat joc de încălțări. Probabil însă că temerea mea era neîntemeiată.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Festivalul Internaţional al Tineretului şi Studenţilor*

Din vreme, încă din primăvara anului 1953 regimul comunist din România a început să-şi îndrepte toate resursele pentru aprovizionarea şi poleirea Capitalei, unde urma să se desfăşoare, în august, un eveniment grandios — Festivalul Internaţional al Tineretului şi Studenţilor. N-aş fi ştiut asta dacă nu s-ar fi ivit semne clare, dacă eforturile regimului n-ar fi fost resimţite pretutindeni în ţară, inclusiv la Câmpina... Pe Strada Principală, încă I.V. Stalin, au fost întinse lozinci de-a curmezişul străzii, între stâlpi. Pentru prima dată le vedeam scrise cu alb pe fond bleu: Bine aţi venit, Добро пожаловать, Soyez les bienvenues, Wilkommen, Welcome. Şi asta pentru că, probabil, unii dintre participanţi urmau să sosească la Bucureşti venind dinspre nord, pe şosea, adică trecând prin Câmpina. Le priveam cu încântare, mândru că oraşul meu avea să le dea bineţe, şi mă delectam cu muzica veselă şi tare transmisă la toate difuzoarele din centru, într-o atmosferă de aşteptare plină de speranţă, ca de vară căldicică venită după ploi căzute la timp.

La piaţă însă, şi la magazine, alergătura bezmetică după alimente se înteţise. Înrăutăţirea aprovizionării era vizibilă la tot pasul: resursele nu mai ajungeau pentru restul ţării. Nu se mai vindea pâinea pe care o cunoştea toată lumea, pâinea noastră cea de toate zilele, rotundă şi neagră, ci o pâine specială, de criză, coaptă în forme, plină de tărâţe şi cleioasă înăuntru, şi chiar şi la aceea trebuia să faci cozi de zeci de metri.

Îmi amintesc de o astfel de coadă la pâinea în forme, vândută direct de la furgonul care o aducea de la brutărie. Trăseseră furgonul la o rampă, într-o margine de piaţă, iar mulţimea se înşira sus pe rampă după ce urca un plan înclinat încropit din panouri de scândură. Coada se întindea pe o lungime de vreo treizeci de metri şi, ce-i drept, mergea destul de repede pentru că fiecare căpăta o singură pâine. M-am aşezat la coadă şi în circa o jumătate de oră am ajuns să cumpăr pâinea la care aveam dreptul. Nu era însă de-ajuns pentru casă, aşa că m-am aşezat să fac coada încă o dată, de la capăt. Toată lumea făcea la fel — stătea la coadă de două ori, ba chiar şi de trei. Te-a recunoscut? Nu m-a recunoscut! Pe tine te-a recunoscut? Nici pe mine nu m-a recunoscut! Rânjeau cu toţii de plăcere — jubilau că reuşiseră să păcălească regimul...

Două pâini — mai aveam câţiva inşi înaintea mea şi triumful apropiat îmi făcea inima să-mi bată mai tare. Bravo! avea să-mi spună mama. Bun băiat! Frumos din partea ta că te gândeşti la hrana casei!... Încă o singură persoană înaintea mea, întind banii, vânzătoarea ridică ochii spre mine cu o privire rea:

— Tu ai mai fost o dată! Hai şterge-o.

Te-a recunoscut?...

De pe rampă, cu sufletul cernit, am simţit cum lunec pe toboganul umilinţei direct în abisul disperării şi al revoltei, în acea primăvară premergătoare Festivalului Internaţional al Tineretului şi Studenţilor.

Wilkommen... Soyez les bienvenues...

Sufletul mi se umple şi astăzi de revoltă.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Mirajul sporturilor*

De la marginea Parcului Istrati, unde şedeam pe iarbă, spectatori, terenul de fotbal Astra se vedea ca-n palmă, un dreptunghi verde cât o coală de desen, jos în vale, dincolo de susurul Prahovei, doar că un pic cam departe — în linie dreaptă trebuie să fi fost până acolo nu mai puţin de o jumătate de kilometru. De aceea de fiecare dată când ne duceam în Parcul Istrati să vedem, pe gratis, meciurile de fotbal tata lua cu el binoclul. Eu, având vederea bună, n-aveam nevoie de el. Şi, oricum, eram incapabil să gust subtilităţile jocului. Pentru mine, jucătorii de fotbal nu erau decât o ceată de omuleţi care, de sus din Parcul Istrati, abia se vedeau; unii de-o culoare, alţii de altă culoare, alergau de colo până colo, rostogolindu-se impetuos pe verdele terenului ca piersicile dintr-un tas răsturnat, piersici cu cireşe sau cu prune, care se amestecau şi se separau rapid, se concentrau cu sprinteneală într-un loc, ca atraşi într-o bulboană, deplasându-se apoi într-altul la fel de rapid, disputându-şi mingea, pe care nici eu n-o prea vedeam, şi se împrăştiau din nou pe toată întinderea terenului. Din când în când, în ciuda distanţei, se auzeau loviturile în minge, răsunând înfundat... şi era nostim să constaţi că urechea percepea bufnitura la o secundă sau două după ce ochiul vedea lovitura piciorului. Iar în răstimpuri se-ntâmpla ca susurul râului să crească într-o învolburare neprevăzută şi să se prefacă în fierbere a tribunei, şi fierberea să crească în strigăt depărtat, pentru a se stinge câteva clipe mai târziu şi a redeveni susurul râului — şi toate, strigăt al tribunelor, bufniturile mingii şi fluierul arbitrului ajungând la noi ciuntite de vânt... Mă uitam la jucători şi îmi ziceam: ce copii norocoşi! Oare cine şi de unde i-o fi selectat?... Copii?! s-a mirat mama când i-am spus ce credeam. Păi nu-s deloc copii, sunt oameni în toată firea. Sunt tineri, asta da, dar în niciun caz copii!... — Păi atunci cum de-s aşa de mici? m-am minunat eu. — Nu-s mici, atâta doar că se văd mici. Se văd mici din cauza distanţei. Un lucru, cu cât e mai depărtat, cu atât se vede mai mic... — Da’ de ce se vede mic?... — Nu ştiu, a spus mama. Aşa se vede... Şi aici, dacă îmi e îngăduit să mărturisesc, la fel crezusem şi despre avioane. Nu văzusem până atunci niciun aeroport; văzusem doar avioane zburând sus în înaltul cerului. Şi dacă nu erau mai mari decât păsările, ce puteam să cred? Să fi fost jucării? Să fi fost ceva mai mult decât simple jucării? Să fi fost un soi de jucării serioase? Ceva intermediar între jucărie şi un obiect ceva mai mare, în care să încapă totuşi un omuleţ? Ce fel de omuleţ? Un pitic? O fiinţă, într-un fel nedesluşit umană, foarte mică, crescută anume ca să fie capabilă să piloteze acea jucărie stranie?... Dar, gândindu-mă la avioanele de pasageri, de care totuşi auzisem, mă întrebam cum să fie oare capabil un obiect atât de mic să transporte câţiva oameni de statură normală? Trebuie că ceva ciudat se întâmpla cu pasagerii înainte de zbor şi pe durata zborului. Dar după aceea?...

Când însă, mai târziu, în curtea comună a locuinţei de la Caracal, erau săpate, într-o margine, tranşee antiaeriene, şi îmi înălţam privirea spre cer şi vedeam, în miezul zilei, bombardierele americane zumzăind gros, făcând aerul să vibreze neliniştitor, zburând în escadrile întinse cât un nor pestriţ cu puncte argintii, atunci ştiam deja că acele avioane erau mari şi purtau în pântecul lor bombe pe care chiar aveau să le lase să cadă undeva, cine ştie unde, — aşa că joaca de-a omuleţii care se-nghesuie cumva, cocoşându-se sau descrescând printr-o vrajă, în avioane nu mai mari decât o trotinetă, încetase.

Apoi, avioane biplane de construcţie veche am văzut pe micul aerodrom de antrenament de la marginea dinspre nord a Câmpinei — un platou nu prea întins, dincolo de care începea împărăţia nedescâlcită a pădurilor şi a viroagelor, a dealurilor fără cărări, coame tot mai îndepărtate şi tot mai înalte. Şi tot mai albăstrii. Mă duceam la aerodrom împreună cu băieţii sau, uneori cu tata, să asist mai ales la lansarea planoarelor. Acum vedeam şi piloţii în carlingă — nu mai putea fi nicio îndoială —, fie că era pilotul avionului, fie cel al planorului remorcat; şi dacă mi se părea de înţeles înălţarea planorului, care primea, într-un fel sau altul, un impuls ca să se înalţe, nu-mi era prea clar cum de se menţine atâta timp în aer, la voia planoristului. Oare chiar la voia lui? Auzeam vorbindu-se de curenţi ascendenţi de care pilotul trebuia să profite pentru a câştiga înălţime, şi îmi mutam privirea, tulburat, la învolburarea de verdeaţă care acoperea dealurile — de acolo, din locuri tainice, cu însuşiri stranii, poate că se înfiripau într-adevăr curenţii ascendenţi, pe care piloţii trebuiau nu să-i vadă ci să-i simtă — şi să-i încalece; dar din aceleaşi învolburări putea izvorî, mi se părea mie, şi răul, capcanele zborului fără motor, care îl putea duce pe pilot la pieire. Dar, spre deosebire de bombardiere, unde pilotul avea o misiune, ca-n armată, planoristul zbura de plăcere. Nu-l obliga nimeni. Era sportiv şi îşi asuma riscurile. Camarazii lui, eram sigur, nu-l sfătuiau să renunţe. Dimpotrivă. Îi vedeam alergând câte doi pe lângă planor la momentul lansării, însoţindu-l pe o lungime de câţiva metri, nu mai mult, nu doar ca să-i ţină de urât în primele clipe ale aventurii ascensiunii, ci ca să-i sprijine aripile, până când portanţa începea să asigure stabilitatea aripilor. Încă la sol planorul luneca săgeată pe patina lui, peste iarbă, tras cu o irezistibilă forţă de bobina cu cablu de la capătul celălalt al aerodromului — iar camarazii pilotului rămâneau în urmă şi asistau la înălţarea planorului, într-o solidaritate pe care o aprobam cu entuziasm. Iar când planorul ajungea de-ajuns de sus, vedeam capătul cablului lăsat să cadă la pământ de la mare înălţime pentru ca planorul să rămână liber să-şi înceapă volutele elegante şi prudente în căutarea curenţilor ascendenţi.

Dar zilele când mă duceam să asist, cu sărbătoarea în suflet, la lansarea planoarelor erau rare.

În zilele obişnuite mă duceam să văd meciurile de fotbal de pe terenul Ileana, care se afla la doi paşi de casa noastră. Terenul era administrat de Rafinărie. În dreapta porţii, într-o tăietură pătrată în gardul vechi de lemn vedeam mâna casieriţei primind banii şi înmânând bilete; şi totodată glumind cu cumpărătorii de bilete. Unii se-ntâmpla să vină după începutul meciului, cu sufletul la gură, preocupaţi să piardă cât mai puţin din meci... Eu aşteptam, împreună alţi băieţi de vârsta mea sau mai mici, lipit de stâlpul porţii, tăcut şi umil, cu ochii la faţa controlorului de bilete, cerşindu-i mila să mă lase să intru gratis. Prea umil ca să mă-ndur să plec şi prea mândru ca să mă-nghesui în faţă cot la cot cu puştimea înfigăreaţă. Din când în când controlorul de bilete întindea o mână generoasă spre câte un puşti, cerşetor la fel ca şi mine, poate doar cu aspect ceva mai proletar, făcându-i vânt înăuntru c-o scatoalcă amicală peste ceafă: „Hai! dă-i drumu’. Vezi, să nu faci prostii p-acolo!” Şi mă uitam lung în urma norocosului cum o tuleşte fericit topindu-se în jubilaţia mulţimii de spectatori cu bilete, în sărbătoarea meciului... Uneori, suspicios, mi se părea că mâna generoasă a portarului se întinde împărţind scatoalce de liberă trecere rând pe rând tuturor puştilor de prin jur, numai pe mine nu mă bagă în seamă. Şi asta de ce? Fiindcă pe faţa mea vedea — totuşi —, îmi ziceam, acea umbră de demnitate pe care ceilalţi n-o arătau; şi fiindcă nu mă repezeam cu gura, ca alţii, să fac comentarii despre meci, dându-mă mare că mă pricep la fotbal...

Dar de cele mai multe ori, după repriza întâi porţile se deschideau larg pentru toată sărăcimea oraşului, care nu-şi permitea sau se zgârcea să-şi plătească intrarea. Era, pentru mine, o intrare fără glorie, la care aproape că-mi venea să renunţ: toate momentele glorioase ale meciului se consumaseră în repriza întâi şi n-aveam nicio posibilitate să dau timpul înapoi şi să le retrăiesc. Aveam sentimentul inabilităţii de a fi în rând cu lumea descurcăreaţă de la porţile stadioanelor — şi cu lumea descurcăreaţă în general. Şi dacă nici de atâta lucru nu eram în stare, să conving un portar mustăcios că merit să mă lase să intru — la momentul potrivit — fără bilet, atunci cum mai puteam spera s-ajung vreodată jucător de fotbal la o echipă de divizie?...

Dar îmi doream oare asta cu adevărat?

Sau mă atrăgea de fapt altceva?... Radu Dimitriu, colegul meu de clasă, bun înotător, vorbea cu dispreţ de fotbalişti şi de muşchii lor „groşi” de la coapse şi în general de limitele lor intelectuale. Nu-l contraziceam; dar dacă n-o făceam nu însemnă că eram întru totul de acord cu el...

Nu ştiam să înot dar frecventam ştrandurile — pe toate cele trei din oraş, dar mai ales Astra, Ştrandul unu, cum avea să fie numerotat mai târziu, după ce societăţile fondatoare din primele decenii ale secolului — Steaua Română, Astra Română, Concordia — aveau să devină nomine odiosa. Întâlneam acolo elita oraşului — elita blondă, sau grizonată, sau elita feminină şi suplă, cu pielea arămie de la soare, care venea la ştrand aducându-şi racheta de tenis şi şortul alb într-o geantă sport împreună cu tricoul de schimb şi prosopul. Tot ştrandul era o grădină vastă şi sofisticată şi din aproape orice loc era vizibil ceasul rotund din vârful zidului impunător, de cărămidă aparentă, care separa peluza principală de biroul administraţiei şi de cabine. Un breton neregulat, foarte chic, de viţă sălbatică împodobea creştetul zidului. Soarele bătea peluza cât era dimineaţa de lungă şi făcea să strălucească verdele gazonului tuns mărunt, aşa că elita îşi întindea acolo, cu îngăduinţa administraţiei, prosoapele de plajă şi păturile şi se bronza cu nepăsare, înălţându-şi privirea către ceas doar cât să nu scape ora de plecare la masă.

Mi s-a întâmplat să nimeresc şi eu, îmbrăcat, pe culoarul cu cabine, o adevărată străduţă îngustă, umbrită, cu fuioare de viţă sălbatică atârnând din loc în loc între uşi. Mă durea că toate acele frumuseţi nu-mi erau familiare, cum trebuie să le fi fost celorlalţi. Întâlneai pe străduţa aceea de cabine trecători în slip, cu sandale de plajă în picioare sau desculţi, lăsând urme ude pe ciment, după ce făcuseră ultimul duş la ieşirea din bazinul cu apă albăstrui-aristocratică. Elita avea o ţinută sobră, deşi n-aş fi putut băga mâna în foc că nu era şi niţică morgă în atitudinea acelei elite. Dar tocmai asta mă atrăgea la ea: purta în bună parte amprenta ascendenţei „coloniştilor” nemţi, pe care îi chema Hauer sau Neugebauer sau Ratz, şi ducea o viaţă pe care, în aparenţă, regimul comunist o lăsase neschimbată. Lumea bună era prezentă şi dădea dovadă de spirit civic intervenind prompt, de pildă atunci când un proletar costeliv şi încă neatins de soare dădea să intre în bazin fără să treacă pe sub duş. Nimeni nu-l numea proletar pe faţă. Dar cam asta era percepţia...

Neştiinţa de a înota a fost obsesia mea ani de-a rândul. Frecventam ştrandurile dar nu îndrăzneam să mă dezbrac niciodată pentru că, dezbrăcat, ar fi trebuit să explic de ce nu intru în bazin. (Oricum, chiar şi îmbrăcat, trebuia să explic de ce nu mă dezbrac.) Uneori mă duceam să văd concursurile de înot. Mă simţeam acolo la ştrand într-o altă lume, străină şi totuşi plină de atracţie, gură-cască la marginea terenului de tenis, dincolo de împrejmuirea înaltă de plasă, şi încă şi mai străin pe marginea bazinului de înot. Eram revoltat că ai mei nu mă dăduseră la un curs de înot (deşi ştiam prea bine că până mai ieri banii abia ne ajungeau pentru hrană), eram revoltat de mine însumi că nu dădeam dovadă de mai multă iniţiativă, eram revoltat că omul nu se năştea înotător ca toate celelalte animale. Eram revoltat că ai mei, părăsind Chişinăul şi plecând în refugiu, se opriseră în România în loc să se stabilească într-o ţară occidentală, unde n-am fi îndurat sărăcia umilitoare de aici, unde aş fi frecventat o şcoală civilizată, unde aş fi învăţat limba germană sau limba franceză, sau italiana, precum fostul meu coleg Lezza, unde înotul intra, din câte auzisem, în programa şcolară, drept care nu exista copil, de la o vârstă încolo, care să nu ştie să înoate... — Tu vorbeşti de emigrare, băiete? mă apostrofa mama. Păi atunci e bine să ştii că noi n-am emigrat, şi nici n-aveam cum să emigrăm. Noi doar ne-am mutat în ţară dintr-un loc într-altul...

Noaptea visam că înot, că lunec lin şi fără niciun efort pe faţa apei dând din braţe cu aceeaşi îndemânare pe care o observasem la alţii, simţind că adâncimea apei nu mă mai înspăimântă câtuşi de puţin...

Dar când veneam la ştrandul Astra şi îl vedeam pe Dorian Covaliuc înotând crawl pe culoarul de la margine, unde înaintarea corpului său atletic era cel mai uşor de apreciat, cu o iuţeală apropiată de mersul pe jos, mă simţeam mai descurajat ca oricând: n-aveam s-ajung niciodată un înotător ca el — un fost campion al ţării la 100 de metri liber, juniori. Îi priveam corpul, lungit perfect orizontal, adâncindu-se abia perceptibil şi revenind, elastic, cu fiecare cufundare a braţelor în apă, balansându-se uşor de pe-o parte pe cealaltă, în timp ce picioarele sale forfecau apa stârnind doar o uşoară învolburare în urmă, fără stropi şi fără spumă. Mă uitam de asemenea cu uimire la capul lui cum nu se răsucea aproape deloc să iasă cu gura deasupra apei, cât de cât, pentru a respira. Respiraţie sub val, mi se explica. Dar mie mi se părea că a înota în stilul acela era totuna cu a face levitaţie — la fel de imposibil.

Colegii mei jucau leapşa în bazin, iar eu stăteam pe margine, mă uitam la ei şi îmi spuneam Daţi-mi ceva mai tare decât asta, pentru care viaţa să merite a fi trăită.

Îmi amintesc astăzi şi mă întreb: am fost oare pur şi simplu stupid, sau aspiraţiile şi frustrările de atunci sunt cele care dau cu adevărat farmec vieţii?

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Premiant în clasa întâi*

În clasa întâi, la serbarea de încheiere a anului, mi s-a decernat premiul întâi, alături de alţi câţiva colegi — neaşteptat de mulţi pentru un premiu întâi. În sala cea mare se formase un careu foarte ceremonios de elevi emoţionaţi, cu mămicile pe undeva prin spate, deschis către masa la care şedeau învăţătoarele împreună cu directorul, având drept fundal lumina difuză ce venea de la intrarea principală, cu geamuri mate, încuiată şi niciodată folosită, nici chiar de profesori. Pe masă aşteptau, înşirate în ordine, cărţile legate cu panglică, diplomele şi coroniţele. N-am fost strigat primul să ies în faţa careului, dar nici n-am simţit că mi s-ar fi cuvenit.

La auzul numelui meu am păşit ca în transă pe o cărare incertă de lumină, înconjurată de zidurile întunecate şi fremătătoare ale elevilor, şi m-am oprit lângă masă, unde doamna Botez — pe care am recunoscut-o prin ceaţa solemnităţii — mi-a aşezat pe cap o coroniţă de trandafiri roz şi mi-a înmânat un pachet de trei cărticele dintre cele legate cu panglică. Atenţia îi era împărţită între atâtea şi atâţia, şi am înţeles-o perfect că mie n-avea niciun motiv să-mi acorde mai multă atenţie decât altora. N-a fost ca în ziua când le-a arătat tuturor, plimbându-se printre rândurile de bănci, tăbliţa de gresie cu floricelele mele desenate cu cretă colorată — a fost mai mult decât în acea zi.

Drumul până acasă l-am străbătut alături de mama, cu coroniţa pe cap în văzul tuturor. Toţi, dar absolut toţi trecătorii, ştiau că eu sunt elevul cutare, proaspăt promovat în clasa a doua şi mi s-a decernat premiul întâi.

Ajuns acasă, în curte, am observat numaidecât tufa de trandafiri căţărători, de culoare roz, de pe zidul casei familiei Hoepfner, şi m-am întrebat cum de erau aceiaşi trandafiri din coroniţă mea. Mama mi-a zâmbit complice şi a tăcut mâlc. Atunci mi-am amintit de volumele mult mai groase şi mai mari căpătate de unii din colegii mei şi mi-am explicat de ce cărticelele mele erau atât de subţiri şi de sărăcăcioase. Dar nu conta.

Una din cărticele o mai păstrez şi azi. Promisiunea lui Radu. Era povestea, ilustrată stângaci, a unui student la conservator, pe nume Radu, şi a unui bătrân cerşetor scripcar, petrecută în Bucureştiul sfârşitului de secol al nouăsprezecelea. Cerşetorul scripcar se opreşte într-o seară să cânte la fereastra camerei unde Radu împreună cu trei colegi de-ai săi exersau într-un cuartet de coarde şi flaut. După ce îi aruncă pe fereastră o monedă, Radu îi face cerşetorului o promisiune care m-a lăsat cu gura căscată: o casă în dar peste exact un an. Promisiunea stârneşte protestele tovarăşilor săi: de unde să facă rost de atâţia bani, ei care sunt studenţi săraci din familii la rândul lor nevoiaşe? Şi pentru ce? Ca să-i dăruiască unui cerşetor o casă! Unde s-a mai pomenit una ca asta? Nu putea fi decât o glumă nechibzuită. Radu însă ia promisiunea în serios. Timp de un an colindă ţara, cântă pe străzi, prin pieţe, pe la restaurante şi până la urmă întâlneşte un distins domn bogat şi de rang înalt, căruia povestea lui Radu îi stârneşte interesul până într-atât încât îi dăruieşte el suma necesară. Astfel că exact peste un an Radu se întâlneşte cu cerşetorul şi, cu bucurie în suflet, îl instalează în casa tocmai cumpărată pentru el, undeva pe la marginea Bucureştiului.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Interogatoriu*

Un miliţian a venit într-o zi la noi acasă, în mână cu o servietă doldora. Era vară, eu eram în vacanţă şi mi s-a strâns inima la vederea lui, în mijlocul aleii, şi nu mă-ndoiesc că şi mamei inima i s-a strâns, la fel. A străbătut lunga şi îngusta noastră curte, trecând prin dreptul caselor Hoepfnerilor, cu pas măsurat, până la casa noastră din fund. După cum arăta, de bună seamă că nu exista loc pe toată strada şi nici în tot oraşul unde să dea el vreun semn de jenă sau de reţinere cât de mică sau ceva de felul ăsta. Mama a ieşit în verandă şi l-a aşteptat în picioare, crispată toată, nedezlipindu-şi privirea de el şi de uniforma lui — de culoarea aceea albastru-vânătă, atât de neliniştitor-ţipătoare în mijlocul verdeţii prietenoase din curtea noastră. După toate zvonurile teribile din acea perioadă, îl aşteptam cu toţii de mai multă vreme.

Miliţianul a întrebat-o pe mama de nume, a avut confirmarea că ea era persoana pe care o căuta, şi a spus:

— Am câteva întrebări să vă pun. Unde putem sta puţin de vorbă?

Mama, care toată viaţa avusese oroare de autorităţi, s-a pierdut toată. Fără a-şi putea reprima neliniştea din glas, a făcut o încercare firavă să evite discuţia:

— Nu vreţi mai bine să veniţi când e şi soţul meu acasă? El ştie mai bine toate lucrurile astea.

— Care lucruri? a spus miliţianul, ironic. Nici nu ştiţi ce vreau să vă-ntreb. Sau ştiţi?

— Nu, nu ştiu, a spus mama în pripă. Dar...

— Sau bănuiţi? a întrerupt-o el, la fel de ironic.

— Nu, nu bănuiesc, a spus mama. Dar cred că ar fi mai bine să fie şi soţul meu de faţă.

— Ei, a zis miliţianul, lăsaţi că ne descurcăm noi şi fără soţul dumneavoastră. Unde putem să stăm câteva minute? Aici afară?

— Da, afară, sigur, dacă doriţi, a încuviinţat mama, şi în vocea ei persista acel tremur nou — nou pentru mine. Sau poate că miliţianul nici nu percepea tremurul din vocea ei — sau dacă îl percepea, nu era treaba lui să-i dea vreo importanţă. Dar eu ştiam că alta era vocea mamei în zilele obişnuite.

— Cum vă e dumneavoastră mai comod, a spus miliţianul. Aduceţi două scaune. E umbră aici la dumneavoastră — şi pentru prima oară, în aşteptarea celor două scaune, s-a uitat în jur, la corcoduşul din dreapta intrării, la tufişurile şi la vişinii de pe partea cealaltă a aleii.

Mama a adus din casă două scaune şi le-a aşezat unul lângă altul pe mica peluză de sub fereastră.

— Păi nu aşa! a spus miliţianul — şi ironia sa a alunecat abrupt spre reproş. Faţă-n faţă! Să pot să mă uit la dumneavoastră când vă pun întrebările, şi dumneavoastră să vă uitaţi la mine când îmi răspundeţi.

— Faţă în faţă, sigur că da — s-a grăbit mama să reaşeze scaunele. Da, sigur, faţă-n faţă, vă rog să mă scuzaţi.

— Cumva, se-ntâmplă s-aveţi prin casă şi-o măsuţă?

— Măsuţă? a îngăimat mama.

— Ceva pe care să scriu, a spus miliţianul.

— N-nu, măsuţă n-avem, a tremurat din nou vocea mamei, mă tem că n-am nicio măsuţă... Doar masa mare, dar... dacă vreţi acolo, înăuntru... Şi a arătat spre casă. — Dar e cam şubredă, s-a scuzat ea.

— Lăsaţi, că ne descurcăm, a spus miliţianul, c-o voce sigură. Şi s-a aşezat pe scaun cu faţa către fereastră, iar mama s-a aşezat pe celălalt scaun, cu faţa spre el, cuminte şi încordată ca o şcolăriţă.

Miliţianul a deschis servieta, a scos de acolo un vraf de hârtii, în timp ce mama îi urmărea neliniştită fiecare mişcare. După care şi-a pus servieta culcată pe genunchi în chip de pupitru şi a aşezat deasupra vraful de hârtii.

— Vedeţi, a spus el satisfăcut, ne descurcăm. Facem faţă. Brusc, şi-a întors faţa spre mine: — Băiatul dumneavoastră?

— Da, a spus mama. Şi s-a uitat şi ea la mine, cu o privire îngrijorată.

Miliţianul a ridicat un colţ de la foile de deasupra teancului şi s-a aplecat să se uite la o foaie de dedesubt.

— Sergiu? a spus el.

— Da, a răspuns repede mama. Aşa îl cheamă. Sergiu.

— Sau Serghei? a zgândărit-o miliţianul, c-un rânjet glumeţ.

Mama a sărit ca arsă.

— Nu! a strigat ea. Îl cheamă Sergiu! În actul de naştere aşa scrie, negru pe alb — Sergiu!

— Bine, a acceptat miliţianul, aşa să fie. Şi a zâmbit pentru prima oară ca orice om. — Haideţi să vedem cum e cu dumneavoastră.

Mama s-a foit pe scaun, în aşteptare.

Miliţianul a mai scotocit printre hârtiile de pe servietă.

— Vasăzică dumneavoastră susţineţi că... Sau soţul dumneavoastră susţine că între întâi septembrie 1923 şi 28 iulie 1940 a lucrat la Administraţia Financiară Lăpuşna.

— Zău, a spus mama pe un ton rugător, n-ar fi mai bine să-l întrebaţi pe el? Sigur, cunosc situaţia în linii mari, dar dacă mă-ntrebaţi pe zile şi pe luni, n-am de unde să ştiu toate astea, zău, vă rog să mă credeţi.

— Bun, nu pe zile şi pe luni a admis miliţianul, dar nu se poate să nu vă amintiţi pe ce dată aţi părăsit Chişinăul.

— Asta, da. Pe 28 iulie, cum spuneţi dumneavoastră. În ’40, pe 28 iulie.

— Păi nu-i chiar aşa de clar, a spus miliţianul înăsprindu-şi tonul şi fixând-o pe mama cu o privire severă. Dacă a lucrat la Administraţia Financiară Lăpuşna până pe 28 iulie, asta nu înseamnă că în aceeaşi zi aţi şi plecat din Chişinău. Poate c-a fost dat afară...

— Nu, n-a fost dat afară, a spus mama. Toată lumea a fost evacuată.

— Ei, lăsaţi, că nu chiar toată lumea, tocmai asta e! Unii au rămas pe loc şi au devenit cetăţeni sovietici, ştiţi foarte bine.

— Se poate. Dar noi am plecat! a spus mama alarmată. Am plecat la sora mea, în Bucureşti.

— Aţi plecat... a spus miliţianul, şi preţ de câteva secunde bune a continuat s-o fixeze neîncrezător cu privirea, într-o tăcere încordată.

— Da, a spus mama, la Bucureşti. Am plecat la sora mea. Toată lumea a fost evacuată.

— Nu mai tot repetaţi chestia asta! a spus miliţianul. Ştiţi foarte bine că nu-i adevărat. Şi a continuat după o pauză grea: — Şi soţul dumneavoastră a lucrat la...?

— La Ministerul Industriei şi Comerţului.

— La Bucureşti.

— Da, la Bucureşti.

— Şi, mai exact, unde aţi locuit?

— La sora mea, v-am spus.

— „La sora mea”! a îngânat-o miliţianul, c-o iritare crescândă. Strada şi numărul!

— Am mai declarat o dată, a spus mama şi, deşi vocea continua să-i tremure, a ridicat totuşi tonul.

— Vă rog să fiţi calmă! Aţi mai declarat o dată, da’ eu vă mai întreb înc’o dată! Vă deranjează că-mi răspundeţi a doua oară?

— Nu mă deranjează, dar...

— Aşadar, strada şi numărul!

— Am stat pe strada Cazărmii, numărul 32, a spus mama. Acolo locuia sora mea — pe strada Cazărmii. Nu departe era dealul Arsenalului.

— Şi aţi locuit împreună cu sora dumneavoastră... a citit el din înscrisuri.

— Da, la ea am locuit. La sora mea, sigur. Păi altă rudă n-aveam pe-atuncea la Bucureşti.

Miliţianul a fixat-o neîncrezător.

— Sigur?

— Sigur! a răspuns mama cu o convingere disperată.

— Cine poate depune mărturie că-i aşa?

— Am mai declarat asta! a strigat mama, exasperată.

— Nu-i nimic, a spus miliţianul cu aceeaşi voce sigură. Dacă aţi mai declarat înseamnă că ştiţi. Şi a adăugat suspicios: — Mi se pare mie, sau aveţi unele îndoieli?

— Nu, nici vorbă! a strigat mama. Ce îndoieli să am!

— Bine, a acceptat miliţianul. Deci care sunt persoanele care pot depune mărturie că aia a fost adresa dumneavoastră de la Bucureşti în perioada respectivă?

— Păi e familia care locuia la acelaşi etaj cu sora mea... Pe strada Cazărmii 32.

— Familia Ionescu, a citit miliţianul din înscrisuri. Vă menţineţi declaraţia?

— Sigur că ne-o menţinem! Păi aşa a fost! Am locuit la sora mea...

— Ionescu şi mai cum?

— Victor, parcă... a ezitat mama. Victor îl chema pe el, iar pe ea...

— Aici nu merge cu parcă! a întrerupt-o autoritar miliţianul.

— Soţul meu ştie mai bine, a spus mama.

— Şi celălalt martor? Că aţi dat doi martori, nu? Aşa aţi spus, că...

— Da, a confirmat mama precipitat, a mai fost şi familia de la etajul de dedesubt... Cu ei ne-am întâlnit de mai multe ori pe scară cât am stat acolo. O dată s-a trântit uşa din cauza curentului şi s-a închis yala... şi a rămas deschis radioul înăuntru în apartament, foarte tare... Într-o zi când sora mea nu era acasă...

— Numele lor! a cerut miliţianul.

Dar mama parcă nu l-a auzit. A continuat:

— Şi atuncea a venit vecina din partea cealaltă a apartamentului. Vreau să zic, în ziua aia când s-a trântit uşa din cauza curentului... Adică era un apartament împărţit în două...

— Care apartament? Cel de jos?

— Nu, a explicat mama, vorbesc de cel de la acelaşi etaj... Ştiţi, între ei era o uşă blocată... Adică nu se circula pe-acolo. Dar pentru orice eventualitate sora mea le lăsase o cheie de rezervă... Iar toaleta era pe palier. Vreau să spun că n-aveau toaletă în apartament. Trebuia să ieşi pe scară... Aşa că de-aia a trebuit să ies... dar am uitat să blochez yala... fiindcă nu eram obişnuită. La noi la Chişinău n-am avut niciodată o broască cu yală... De fapt, nici nu ştiam, uitasem, că trebuie blocată când ieşi din apartament...

Eu stăteam de-o parte, mă uitam la mama cum încerca din răsputeri să răspundă la tot ce-l interesa pe miliţian şi să nu-i scape, în absenţa tatei, vreo nepotrivire, sau să nu facă vreo greşeală. Şi, cu tot soarele strălucitor de afară, vedeam cu ochii minţii dubele negre ale miliţiei, care, conform zvonurilor (deşi nu cunoşteam niciun caz concret printre cunoştinţele noastre), obişnuiau să descindă în timpul nopţii pe la casele basarabenilor şi să-i ridice din casă, oameni mari şi copii, fără nicio deosebire, în mare grabă — şi să-i transporte în Basarabia...

De ce? — întrebasem. Mi se explicase (deşi nu sunt sigur că înţelesesem la vremea aceea): îi căutau pe cei ce preferaseră să rămână în Basarabia în timpul ocupaţiei sovietice şi care timp de un an, până în iunie 1941, fuseseră prin forţa împrejurărilor cetăţeni sovietici. Iar acum, după aproape zece ani, autorităţile stabiliseră: cine a fost odată cetăţean sovietic continuă să fie şi acum. Fiindcă la cetăţenia sovietică nu renunţi. Doar ţi se poate retrage. Dacă n-o mai meriţi. Dar cum celor rezidenţi în Basarabia în acel an de ocupaţie nimeni nu le retrăsese cetăţenia, înseamnă că erau în continuare cetăţeni sovietici. Drept care trebuiau să se întoarcă în Patria lor sovietică.

Mă gândeam la dubele miliţiei, care îi ridicau noaptea pe basarabeni... Mă gândeam cum o s-ajungem înapoi în Basarabia şi de-acolo, mai departe, în Siberia. Nu-mi imaginam o asemenea călătorie lungă prin taigaua siberiană, pe care o văzusem în filme, alături de ai mei, înghesuiţi unii într-alţii, printre străini. Dar nici măcar traseul local al celor ridicaţi în dube, până la sediul miliţiei probabil, nu mi-l puteam imagina: pe care străzi? Pe cele pe care le cunoşteam şi unde mă jucam în fiecare zi cu băieţii?... Să le străbat acum în toiul nopţii, într-o dubă ferecată?... Şi apoi până la un tren cu vagoane de marfă, aşa cum, iarăşi, văzusem prin filme că li se întâmplase evreilor duşi în lagăre de concentrare înainte de război şi în timpul războiului. Toate astea nu mi le puteam imagina... În schimb, ajunsese să mă obsedeze duba miliţiei, pe asta o vedeam cât se poate de clar, oprind, întunecată, în faţa porţii — vedeam, cumva din afară, ferestrele întunecate ale casei unde locuiam, auzeam uşile trântite ale dubei, vedeam haidamacii în uniforme, înarmaţi cu arme automate, repezindu-se să bată cu putere în uşă... Şi tot acest coşmar se repeta noapte de noapte, încât până şi gândul de a merge la culcare ajunsese să-mi dea frisoane: oare n-avea să se întâmple în noaptea asta?... Iar momentul adormirii, pe care altădată îl aşteptam ca pe aventură plină de farmec, petrecută în deplină siguranţă, mă îngrozea acum, în zilele ce au urmat vizitei miliţianului care o interogase pe mama. Îmi reveneau mereu în minte discuţiile cu voce scăzută care avuseseră loc între părinţii mei în perioada imediat următoare, şi figurile lor preocupate, care se luminau suspect de brusc la ivirea mea neaşteptată.

Nu ştiu câte vor fi fost la număr, pentru părinţii mei, nopţile petrecute cu groaza în suflet, în aşteptarea dubei miliţiei. Ştiu, în schimb, că, în ceea ce mă priveşte, văzând că după o noapte, după trei, după zece, nu se întâmplă nimic, duba neagră a miliţiei a încetat să-mi mai bântuie nopţile.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Explicaţii la Uniunea Tineretului Muncitoresc*

Cum ai ajuns tu şi familia ta aici în Muntenia la sfârşitul războiului, asta să ne explici! îmi cereau activiştii de la raion cu ocazia confirmării mele ca nou UTM-ist ce aspiram a fi, desemnat deocamdată doar la nivel de organizaţie şcolară. Şedeau înşiraţi, o întreagă comisie, la o masă aşternută cu faţă de masă roşie, ca la prezidiu. Iar eu, în faţa lor, timorat (şi totuşi nu cine ştie ce), trebuia să le răspund... Te-ai născut la Chişinău — ziceau. Da? De ce-aţi plecat de-acolo? Puteaţi să rămâneţi în Uniunea Sovietică. Nu vă convenea regimul sovietic? Asta să ne explici... Vă explic, le răspundeam... Mă aşteptam oricând la asemenea întrebări — eram pregătit. Şi, deşi nu discutasem acasă toate lucrurile astea în detaliu, concepusem o argumentaţie pentru caz de nevoie. Îmi amintesc de acea comisie care mă chestiona şi voia probabil să se convingă în ce măsură eram o persoană de încredere, un viitor UTM-ist devotat, care acceptă şi sprijină regimul comunist. Pe perete, întâmplător, era atârnată o hartă a României, pe care am înţeles s-o folosesc ca material ilustrativ pentru argumentaţia mea dinainte pregătită. Le-am arătat pe hartă Basarabia, care acum se afla dincolo de graniţa estică a României. Spre răsărit se putea vedea Nistrul. Uitaţi-vă, le-am spus celor din comisie, familia mea n-a fugit de regimul sovietic — familia mea a fugit de front. Când frontul s-a deplasat dinspre apus spre răsărit, părinţii mei n-au avut încotro să fugă, fiindcă locuiam în apropiere de graniţă. Iată, le-am arătat membrilor comisiei, aici este Nistrul, aici era, înainte de război, România. Ei n-aveau unde să se refugieze către est fiindcă dincolo de Nistru nu mai era România. N-aveau cum să treacă graniţa... Noroc că membrii comisiei — mi-am zis câţiva ani mai târziu — erau îndeajuns de inculţi pentru a nu sesiza că în realitate nu existase niciun front care să se fi apropiat de Chişinău venind dinspre vest. Asta ca să nu mai spun că în realitate noi ne aflam atunci, în iunie 1941, la Chişinău, în Basarabia ocupată, graniţa se mutase pe Prut, iar la răsărit de noi, pe Nistru, nu se afla, pentru moment, nicio graniţă. Aşa că ai mei ar fi avut la dispoziţie, spre a fugi de linia frontului, tot estul Europei, până la Urali, şi dincolo de Urali, întreaga Siberie. (Era în capul meu o uriaşă confuzie: scăpam din vedere faptul că, „oficial”, noi trebuia să fim în acea perioadă refugiaţi la Bucureşti...) Aşa că, mi-am continuat eu explicaţia, iată, a trebuit să rămânem acasă la noi. În timp ce alta era situaţia la sfârşitul războiului. Atunci când frontul s-a apropiat deplasându-se dinspre est — şi arătam pe hartă cu gesturi de strateg militar adolescent —, ne-am putut refugia în România... Comisia m-a ascultat în tăcere şi nimeni n-a comentat nimic...

Cu alte ocazii, pe acelaşi subiect, explicaţia pe care am înţeles s-o dau a fost: N-am fugit de regimul sovietic. Nu, nici vorbă! Atunci când Basarabia a fost evacuată, către sfârşitul războiului, tata a fost transferat cu serviciul la Craiova. Ar fi putut să refuze? Fără serviciul lui, n-am fi avut din ce trăi.

Astfel de explicaţii trebuia să dea un adolescent din România începutului anilor ’50 spre a se disculpa în faţa autorităţilor, pentru a înlătura bănuiala că nu agreează regimul sovietic şi, implicit, regimul comunist...

Desigur, după dispariţia lui Stalin şi întorsătura pe care o luase politica oficială, devenită, din internaţionalistă, naţionalistă, fuga de regimul sovietic a încetat să mai fie un blam. Din potenţiali adversari ai regimului sovietic, ne-am trezit la un moment dat, prin obârşia noastră, suspecţi de a fi fost prosovietici.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Inventator*

După ce am citit Omul invizibil al H.G. Wells, adolescent fiind...

Dar nu, mai bine reiau...

De fapt, ca să fiu sincer, înainte de citi romanul am ascultat la radio adaptarea lui radiofonică. Îmi amintesc sfârşitul, când Omul Invizibil, hăituit fiind în mijlocul unei mulţimi de oameni (care nu-l vedeau ci doar îi simţeau prezenţa malefică), a trebuit în cele din urmă să fie ucis. Fundalul sonor al acelei scene, în ciuda superficialităţii cu care mă obişnuiseră adaptările radiofonice, mi s-a părut impresionant. Dar de ce? Pentru că subiectul era generos, estompând stângăciile scenariului. — Priviţi! s-a strigat din mulţime. Începe să se vadă!... Mulţimea a scos un Aaa! plin de stupefacţie şi de oroare... Povestea era că Omul Invizibil (care nu mai putea redeveni vizibil), încolţit, ca să scape de urmăritori trebuise să-şi lepede hainele şi bandajele şi mănuşile şi ochelarii negri, toate lucrurile care până în clipa aceea îi fuseseră indispensabile pentru a putea fi totuşi văzut şi a avea relaţii cât de cât normale cu semenii. Şi tot povestea spunea că, mort, Omul Invizibil redevenea vizibil. Aşa că din strigătele îngrozite ale mulţimii reieşea că faţa individului, acum că putea fi văzută, desfigurată de lovitura mortală pe care o primise, era insuportabil de respingătoare. — Pentru Dumnezeu, să-i acopere cineva faţa! cerea o voce înspăimântată. Arată oribil!

Dar de ce m-aş fi lăsat impresionat de înfăţişarea oribilă a Omului Invizibil la întoarcerea sa la vizibilitate? Era de bună seamă un caz particular. Un altul în locul lui ar fi putut să arate perfect normal şi să fie în acelaşi timp un caracter integru. Şi să n-ajungă în situaţia de a fi ucis. Spre exemplu, eu. Devenind invizibil, să zicem, de ce m-aş fi schimbat? E adevărat, puterea unui om invizibil trebuie să fi fost mare. Iar puterea, se spune, sminteşte. Dar de ce pe toţi?...

Omul invizibil putea fi nu doar ficţiune ci şi un proiect realizabil.

Dar înainte de orice abordare tehnică, imaginaţia mea a prins să se învârtească în jurul deliciilor invizibilităţii. Hai să le spunem beneficii. Nicio clipă nu mi-a trecut prin cap aş putea profita de invizibilitate pentru a fura sau pentru a spiona. Dimpotrivă, aveam să mă strecor, nevăzut, în încăperi unde se puneau la cale fărădelegi şi ticăloşii, şi după aceea aveam să le dau în vileag. Totodată însă puteam să mă şi distrez un pic, nu? Cât despre femei...

Dar nu, subiectul ăsta n-am de gând să-l abordez.

Aşa că reiau.

Cum puteam pătrunde într-o încăpere încuiată? O puteam face pândind momentul când însuşi proprietarul intra în respectiva încăpere: când el descuia uşa (şi asta se întâmpla neapărat seara, când luminile de pe coridor erau aprinse) eu mă strecuram cu agilitate, nevăzut, pe lângă el. Şi mă întrebam: oare prezenţa cuiva invizibil în preajma ta poate fi percepută? Cum? Prin căldura pe care o degajă corpul? Printr-un alt simţ?...

Aveam să le joc feste cunoscuţilor şi necunoscuţilor, aveam să-i surprind şi să impun respect prin puterea pe care mi-o dădea invizibilitatea. Fără însă a depăşi vreodată stadiul de amuzament... În rest, pentru partea tehnică, nu era nicio grabă. De ce-ar fi fost? Dacă sticla, spre exemplu, este un material perfect transparent, de ce n-ar putea deveni şi ţesuturile corpului uman? O chestiune de complexitate a structurii? Evident, nimeni nu neagă chestiunea structurii complicate, dar din asta nu rezulta neapărat că invizibilitatea era o problemă nerealizabilă. În sprijin, iată, cristalinul ochiului, un ţesut perfect transparent; şi totuşi sută la sută viu; deşi cu totul diferit, ca structură, de organele cu celule complicate, în a căror profunzime trebuia să pătrund pas cu pas... Trebuia să m-apuc să studiez temeinic biologia, fizica şi chimia; sau mai exact acele capitole care puteau avea tangenţă cu ţesuturile vii. Şi nu puteam să mă limitez la studii. Trebuia să experimentez. Un laborator serios putea foarte bine să fie amenajat acasă. Cu ce dotări? Da, sigur, contau şi dotările, dar nu puteau să nu conteze — şi chiar să stea pe primul loc — inteligenţa, inventivitatea, pasiunea... A, da! şi curiozitatea.

N-am renunţat la proiectul meu nici chiar după ce am devenit student în fizică. Dimpotrivă, în anul întâi am trăit senzaţia că niciodată nu fusesem mai aproape de realizarea visului meu de a descoperi secretul transparenţei ţesuturilor vii. Când avea să se întâmple asta? Greu de spus. Aveam înaintea mea anul doi, anul trei şi mai ales anul patru. Şi dacă până atunci n-avea să se întâmple nimic, aveam la dispoziţie toţi anii de după absolvire. Foarte mulţi ani. Oricum, fizica nu se putea aprofunda în timpul facultăţii — asta era concluzia mea. Predarea n-avea stil, iar seriozitatea lăsa mult de dorit atât din partea profesorilor cât şi din partea colegilor mei. Aveam să reiau totul, sistematic, de la A la Z, după; indiferent unde aveam să lucrez. Şi, bineînţeles, odată cu reluarea materiei studiate la facultate, aveam să mă ocup şi de transparenţa ţesuturilor şi de toate celelalte...

O singură observaţie ajunsă la urechile mele de pe undeva m-a pus pe gânduri. Omul invizibil, daca ar fi realizat vreodată, ar fi un om orb: globul ocular este o „cameră neagră”, întocmai ca un aparat foto. Iar fără această cameră neagră, unde se formează imaginea, pe retină — în cazul când toate ţesuturile devin transparente —, vederea nu-i posibilă...

Asta nu mă împiedica totuşi să-mi imaginez aventura omului invizibil.

Nu mi-am pus problema cu ce ochi m-ar vedea alţii aflând de intenţiile mele secrete. Iar dacă am ajuns să discut când şi când subiectul cu colegii, am făcut-o de fiecare dată la modul impersonal: Ce-ar fi dacă? Cum ar fi dacă? Ce s-ar întâmpla dacă?...

Mi-am imaginat apoi, perseverând în aspiraţiile mele de a pătrunde în intimitatea oamenilor, că ar putea fi inventat un aparat pentru citirea gândurilor. De vreme ce activitatea creierului putea fi sesizată de aparate precum encefalograful, şi era un lucru dovedit că în corpul omenesc, în particular în creier, circulă biocurenţi, aceştia puteau fi detectaţi cumva, decodificaţi şi convertiţi în sunete în aşa fel încât cuvintele care se înfiripează în creier să poată fi auzite. Mie însumi îmi era foarte clar că îmi formulam în minte cuvintele, apoi propoziţiile înainte de a le rosti. Sau poate că schiţam în minte mai întâi propoziţia, intuiam direcţia, ţinta spre care se îndrepta gândirea? Şi abia după aceea veneau cuvintele? Caz în care, cu ce cuvinte se petrecea lucrarea creierului?... Oricum, cuvintele existau la un moment dat acolo în interiorul creierului. Şi puteau fi auzite dacă dispuneai de mijloacele adecvate. E drept că uneori gândurile mele se dovedeau a fi destul de încâlcite. Aşa că am luat în considerare posibilitatea ca aparatul pe care aveam să-l inventez să funcţioneze cu paraziţi, cu întreruperi, ca un radio de proastă calitate. Dar unele cuvinte aveam să le aud cu certitudine. Poate chiar cuvintele cheie... Dar cum rămâne cu culorile? Uneori te gândeşti de pildă la culoarea roşu şi îţi este cât se poate de clar, mental, cum se prezintă roşul chiar şi fără a-l vedea. La fel e şi cu mirosurile... La fel şi cu gusturile. Sau cu sunetele. Acestea nu puteau fi convertite în cuvinte... Foarte bine, puteam să mă împac cu gândul că aparatul meu avea să funcţioneze cu întreruperi... Aveau să se audă hârâituri, sunete neidentificabile, dar cu atât mai pline de mister. Nu, la invenţia mea n-aveam să renunţ. Aveam să mă ocup de ea tot după terminarea facultăţii, odată cu reluarea şi aprofundarea materiilor studiate... La ce avea să-mi folosească auzirea gândurilor altora? Ei bine, pactul cu mine însumi rămânea valabil, la fel ca şi în cazul omului invizibil: nu spionaj, nu foloase personale, nu indiscreţii; doar activitate în folosul comunităţii. Şi, desigur, amuzament. „Te-ai gândit să faci asta... Sau să spui asta... Sau ai avut intenţia asta?” aveam să-l întreb, c-un zâmbet enigmatic, pe interlocutorul meu căruia în prealabil îi detectasem gândurile. Şi aveam să savurez consternarea lui, ştiind prea bine că tocmai asta se gândise să facă. Sau că asta îi fusese intenţia. Iar el, eram sigur, avea să încerce, contrariat, zâmbind strâmb, s-o dea pe glumă: „Nu cumva ai darul să citeşti gândurile?”... Ba da, oho, şi încă cum!

Problema era că senzorii aparatului meu trebuiau să capteze de la distanţă semnalele emise de creier; deci trebuia s-ajung la o sensibilitate mult superioară senzorilor uzuali, care funcţionau doar în contact cu corpul... Dar ce grabă aveam? Puteam să mă aplec asupra dispozitivelor electronice existente şi să încerc să le măresc sensibilitatea; sau puteam să încerc să găsesc un principiu nou de detectare a biocurenţilor... Oricum, după absolvirea facultăţii aveam timp berechet.

Timp de meditaţie... Şi timp de înfăptuire.

Facultatea de Fizică avea patru amfiteatre. La parter, amfiteatrul Spiru Haret, cel mai somptuos, cu balcon având intrarea în afara amfiteatrului şi o balustradă masivă din lemn de cireş. La etajul întâi era amfiteatrul Negreanu, mai sobru şi totuşi elegant. Apoi, la etajul doi era amfiteatrul Bacaloglu, mult mai modest şi mai mic dar păstrând totuşi ceva din stilul întregii clădiri în stil neoclasic a Universităţii C.I. Parhon; în peretele din fundul sălii era o nişă destul de adâncă, cu o boltă perfect hemisferică, unde, la nevoie, putea fi aşezat un proiector pentru imagini; nimeni nu dădea nicio atenţie acelei nişe. Şi în sfârşit, la etajul trei era amfiteatrul Atomic, aproape improvizat ca aspect, foarte mic în comparaţie cu celelalte trei, trăgându-şi numele de la lecţiile de fizică atomică pe care le ţinea, la microfon, cu o voce aproape şoptită, profesorul Horia Hulubei.

În amfiteatrul Bacaloglu era recreaţie şi aproape toţi studenţii ieşiseră pe coridor.

Eroul nostru, cel cu invenţiile amânate până după absolvirea facultăţii, tocmai se strecura, ultimul, printre două rânduri de scaune pentru a ieşi pe culoar în urma colegilor săi. Se afla la foarte mică distanţă de nişa bolită din fundul amfiteatrului. Deodată cineva i se adresă în şoaptă chiar lână ureche. Tresări întorcând brusc capul, dar nu văzu pe nimeni lângă el. Zări în schimb două colege care preferaseră să rămână în amfiteatru pe durata recreaţiei. Şedeau departe, tocmai în rândul întâi, pe două scaune alăturate şi, aplecate una spre cealaltă, discutau cu însufleţire, vorbindu-şi în şoaptă. Eroul nostru se răsuci repede spre fundul sălii şi constată că se afla exact în dreptul nişei boltite. Realiză imediat ce se întâmpla: bolta nişei acţiona întocmai ca o antenă acustică, amplificând incredibil, prin focalizare, vocile celor două colege (pe care, de altfel, nici nu putea spune că le cunoaşte; le cunoştea mai mult din vedere). Deşi şoapta care îi ajunsese la ureche fusese cât se poate de distinctă, totuşi nu-i desluşise înţelesul. Jenat, se grăbi să iasă din zona nişei–antenă pentru a nu fi obligat să asculte o conversaţie strict privată.

Ieşi pe culoar, pe care îl coborî pe gânduri şi deschise uşa spre coridor. Îi văzu pe studenţi, adunaţi în grupuleţe, sporovăind în voie şi râzând. Ieşi pe coridor şi închise uşa în urma sa. Coridorul era întunecos şi foarte înalt.

Trecu printre colegii săi şi nimeni nu-i dădu nicio atenţie. Se îndreptă spre palierul scării, unde lumina venea, discretă, dinspre curtea interioară a Universităţii.

***

^*Din volumul de povestiri Manechine

Un unchi bogat în America*

În sărăcia în care trăiam şi nu ne puteam în niciun chip desprinde de ea, mă revoltam uneori şi îi spuneam mamei: Cum, cu atâtea neamuri de-ale noastre răspândite prin toată lumea, să n-avem noi un unchi bogat în America? Ia gândeşte-te bine! Nu se poate să n-avem! Nişte neamuri, chiar şi mai îndepărtate, nu pot să cred că nu-şi aminteşte nimeni de vreun unchi, ceva, acolo în America... Nu-ţi mai face iluzii, îmi răspundea mama, n-avem nicio rudă în America, nici mai apropiată, nici mai îndepărtată. E bine să-ţi iei gândul de la aşa ceva. Nu te mai aştepta să-ţi pice cine ştie ce pleaşcă. N-avem pe nimeni bogat nici în America, nici altundeva în lume.

Ce să spun... Da, poate că într-adevăr n-avea niciun rost să mă agăţ de speranţe deşarte.

Dar puteau să se ivească şi alte speranţe. Reale. Legate, poate, de colecţia mea de mărci poştale? De cea prezentă, nu, nici vorbă! Dar de cea pe care puteam s-o adun în viitor, cine ştie!... Deocamdată n-aveam decât nişte vechituri, pe care, eram conştient, un colecţionar adevărat le-ar fi aruncat la gunoi fără nicio ezitare. Aflasem că mărcile poştale nu trebuie să fie deloc deteriorate; nici măcar lipiciul de pe verso nu trebuia să fie atins. De aceea colecţionarii manipulau mărcile cu penseta şi le examinau cu lupa... Dar alte mărci, mai valoroase, se admitea, se pare, să aibă mici defecte; care nu le anulau valoarea ci doar le-o micşorau. În timp ce eu n-aveam decât vreo două sau trei mărci neuzate, şi acelea de uz curent, practic fără nicio valoare... Apoi, pe lângă colecţia propriu-zisă, cumpărasem de la oficiul poştal fel de fel de broşuri pentru copii, care te învăţau câte ceva despre filatelie. Una din broşuri conţinea, pe lângă sfaturi, mai o anecdotă, mai o caricatură. Îmi amintesc, bunăoară, de un desen, strecurat printre sfaturi filatelice, care înfăţişa trei băieţei, dintre care doi discutau despre cel de-l treilea; acesta din urmă stătea de-o parte, cu mâinile la spate şi nasul pe sus, într-o poză marţială, conştient de faptul că are de ce să fie invidiat: „Toto ale o malcă din Maltinica!”, vorbeau între ei ceilalţi doi, plini de admiraţie... Iar eu mă gândeam: nu o marcă din Martinica ci măcar un cap de zimbru din Principatele Unite, secolul al XIX-lea, să am în colecţia mea, căci auzisem despre capul de zimbru că are o valoare imensă. Puteam să caut în podul casei corespondenţă veche — deşi nu era podul nostru —, în speranţa de a găsi un cap de zimbru scăpat neobservat de cineva care nu se interesa de filatelie; sau se interesa fără să intre în detalii; aşa cum se povestea într-una din broşurile cumpărate de la oficiul poştal: un tip care toată viaţa achiziţionase mărci poştale cu nemiluita şi le aruncase pur şi simplu într-un sac, fără a le sorta cât de cât, fără măcar a-şi bucura ochii cu frumuseţea lor; iar după moartea neglijentului colecţionar sacul său cu mărci aruncate de-a valma fusese evaluat la milioane de dolari; în timp ce tipul cu pricina trăise toată viaţa în sărăcie... Dar în podul casei nu erau decât scule. Am scotocit apoi şi fânarul grajdului Armatei de alături, unde pe soldaţi nu-i interesa altceva decât fânul pentru cai. Aşa că mie nu mi-au dat nicio atenţie când m-au văzut urcându-mă în şură şi cotrobăind printre hârtiile pe care le-am întâlnit acolo zăcând împrăştiate într-un colţ. Nu, nu era corespondenţă; nici veche, nici nouă. Am găsit doar câteva fotografii — surprinzător pentru un asemenea ungher uitat de lume — de foarte bună calitate, cu nişte africani vânoşi, pe jumătate dezbrăcaţi, cu cercei în urechi, stând în picioare pe malul unui râu, fotografiaţi din spate, cu părul lor scurt şi încâlcit, cârlionţat mărunt. Într-o parte se vedea un capăt din liziera unei păduri ecuatoriale. Un bărbat negru stătea cu mâinile la spate, muşchiulos, cu bazinul îngust şi umerii largi, iar lângă el o femeie cu şolduri generoase şi cărnuri tari, ambii privind plictisiţi spre râu. Asta era tot ce-am găsit.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Taxonomie literară dâmboviţeană: ...zeciştiiSau: Ca la noi, la nimeni

Incontestabil, lumea literară manifestă o mare apetenţă pentru clasificări literare, curente literare, tendinţe literare. Aproape fiecare nou-venit în creaţia literară, de îndată ce i se caută niţel în coarne, simte nevoia să lanseze un „manifest” de „rupere cu trecutul detestabil” şi de „întemeiere a unui nou început”. Simte nevoia să scuture din temelii, să dărâme, să demoleze, să creeze noi sensibilităţi, noi expresivităţi, noi paradigme. Mi se pare întrutotul firesc... Iar atunci când n-o fac creatorii, intră pe fir criticii (deşi de cele mai multe ori nu stau ei să piardă vremea aşteptând vreun semn de acalmie în rândul creatorilor) şi clasifică în dreapta şi-n stânga, triază, deconstruiesc, reconstruiesc, sintetizează, resintetizează, modernizează, postmodernizează şi livrează spre consum grupări, curente, mişcări, cercuri, şcoli. Mi se pare la fel de firesc şi asta... Pe măsură ce trece timpul, fervoarea taxonomică se intensifică, tot aşa cum şi în viaţă, pe măsură ce îmbătrâneşti, anii, lunile, săptămânile, zilele se succed tot mai ameţitor... Avem, în Europa şi în lume, simbolişti, simplişti, simultanişti, orfişti, N.R.F.-işti, imagişti, expresionişti, neo-expresionişti, chiar şi incoerenţi, primitivişti, patafizicieni, paroxişti, futurişti, decadentişti (să mă opresc, nu?)... Imaginaţia e nelimitată.

Numai literele româneşti suferă de un inexplicabil blocaj de inventivitate. Noi avem doar şaizecişti, optzecişti, douămiişti. Deocamdată. Deceniul şi orientarea. (Oniriştii ar trebui să se revolte: au fost complet daţi uitării.) Magia numerelor (mari) domină de departe.

Abia câteva luni ne mai despart, iată, de intrarea în scena literară românească a douămiizeceiştilor, care îi vor kick-out-a pe douămiişti (care, la rândul lor, la vremea respectivă, i-au kick-out-at pe optzecişti). Cam complicată denumirea „generaţiei” ce va să vină, nu? (Şi încă tot e bine că nu apar „generaţii” şi la mijloc de deceniu!)...

Să fiu sincer? Va trebui să simplificăm. Cum? Le vom zice zeceişti? Urmând peste încă un deceniu douăzeciştii? În definitiv, de ce nu? Complicaţia se va ivi abia la începutul deceniului şapte, când, după buna tradiţie a criticii literare româneşti, vor intra în joc şaizeciştii. Dar, pentru Dumnezeu! care şaizecişti? Că denumirea e deja rezervată pentru cei din secolul douăzeci. Spre a evita confuzia ne vom întoarce la denumirea completă, de douămiişaizecişti? Nu ştiu ce să spun...

A! Am o idee! De ce să ne cramponăm de decenii? Mai bine s-o luăm pe lunile anului. Le vom spune unora ianuarişti, următorilor februarişti, ş.a.m.d. Şi în felul ăsta, vom reduce totul la 12 curente literare mari şi late. Căci ianuarişti vor putea fi şi cei din secolul douăzeci, şi cei din secolul douăzeci şi unu, şi cei din secolul douăzeci şi doi, şi de-a lungul tuturor secolelor, de-a pururea şi-n vecii vecilor, amin.

De ce doar 12 categorii/curente? Păi pentru că nu se poate ca ianuariştii din 2010 să nu aibă ceva în comun cu ianuariştii din 2009; sau cu ianuariştii din 2011. Şi, la fel, februariştii şi aşa mai departe. Aşa ceva nu se poate! Ar putea cineva să conteste că în fiecare an Pământul trece prin dreptul aceloraşi aştri în luna ianuarie, şi în dreptul aceloraşi aştri (dar alţii!) în luna februarie, şi în luna martie, şi tot aşa? Dacă aştrii influenţează personalităţi şi caractere şi toate celelalte, nu se poate să nu influenţeze şi orientări şi stiluri literare. Aşa ceva este exclus! Eu susţin că este cu neputinţă ca taxonomia mensuală să nu funcţioneze.

Unii vor obiecta, poate: Păi dacă e vorba de aştri, de ce să nu ne folosim de zodii? Sunt tot 12. Şi, în plus, am evita, ajungând la capătul listei, şi confuzia cu decembriştii. Denumire care, se ştie, e deja consacrată ofiţerilor revoluţionari ruşi de la începutul secolului ai XIX-lea. Recurgând la zodii, am avea scriitori vărsători, scriitori peşti, scriitori berbeci... Ei, mă rog, unii s-ar putea simţi ofensaţi: cum adică scriitori peşti? Cum adică scriitori berbeci? Sau scriitori fecioare? (Când parte din aceştia ar putea revendica tocmai virilitatea lor; eventual cea literară.) Sau scriitori balanţe?... Nicio problemă, remediem imediat. Le vom spune scriitori peştişti, scriitori berbecişti, scriitori balanţişti, scriitori feciorişti ş.a.m.d. No offence, nu-i aşa? Şi ar fi şi mai multă rigoare în comparaţie cu clasificarea pe luni, pentru că influenţele aştrilor se departajează — nu-i aşa? — pe perioade care nu coincid cu lunile calendaristice.

Dar ce-ar fi să reducem şi mai mult curentele literare (româneşti)? La şapte! Şapte curente mari şi late: lunişti, marţişti, miercurişti, joişti, vinerişti, sâmbetişti (atenţie, aici ar fi o mică problemă: numele e deja rezervat! dar... mergem mai departe), duminicişti. În fond şi la urma urmei, cel mai mare critic al literelor româneşti din toate timpurile a redus romanul la trei categorii mari şi late. (Mari şi late... Abuzez de această expresie, îmi dau seama, şi cer iertare, dar se potriveşte al naibii de bine!) Deci, ne amintim, romanele se încadrează, după criticul mai sus amintit, în trei categorii mari şi late: romanul doric, romanul ionic şi romanul corintic... Aşadar, clasificarea pe zilele săptămânii n-ar fi nicidecum complet arbitrară. Sau, în orice caz, nu mai arbitrară decât actuala clasificare pe decenii (mă rog cu unele decenii lipsă: şaptezeciştii încă n-am auzit până acuma să fi fost atestaţi; dar poate că urmează). De ce? Pentru că zilele săptămânii n-au fost botezate la întâmplare. Ce spun astrologii despre cei născuţi miercurea, spre exemplu? Cică ar fi persoane dominate de planeta Mercur, de unde rezultă că se vor adapta uşor oricărei situaţii. Că sunt foarte ingenioşi şi deştepţi; că au darul de a fi convingători şi intuitivi. Că le sunt favorabile culorile alb şi verde. Că au succes în acţiunile începute miercurea şi, în sfârşit, că numărul lor norocos este numărul zilei de naştere... N-am să mai înşir aici caracteristicile unui lunist sau ale unui marţist (ş.a.m.d.) — sper că am fost suficient de convingător cu însuşirile mercuriştilor. Ce vreau să spun cu asta? Că este limpede că un individ, în particular un literat, poartă amprenta zilei din săptămână în care s-a născut, întocmai cum o poartă pe cea a zodiei.

Dar e vorba de ziua naşterii? Sau de ziua debutului literar? Deşi debutul literar e foarte important, propunerea mea este ca clasificarea să se facă totuşi după ziua naşterii. De ce? Pentru că altfel s-ar crea o distorsiune: de obicei redacţiile nu lucrează în weekend, aşa că ar fi prea puţini sâmbetişti şi duminicişti în comparaţie cu celelalte categorii. (Asta, în timp ce repartizarea naşterilor pe cele şapte zile ale săptămânii nu văd niciun motiv să fie neuniformă.) Deşi, după unele opinii, nici lunea salariatul (în speţă redactorul/editorul) nu se prea omoară cu lucrul şi s-ar putea să „debuteze” mai puţini... Dar, ce să spun... Haideţi mai întâi să încercăm şi după aceea om mai vedea.

Acum suntem integraţi în Europa. Nu se poate să rămânem de căruţă taman în domeniul taxonomiei literare. Deşi Europa ne presează doar în economie, în justiţie, în politica monetară...

Haideţi să dăm dovadă de iniţiativă exact acolo unde nu suntem presaţi.

Refugiu în Vechiul Regat (I)*

Vechiul Regat este numele dat teritoriilor deţinute de Regatul României înainte de 1918, adică teritoriul format din Moldova (fără Bucovina şi Basarabia), Muntenia, Oltenia şi Dobrogea. Locuitorii acestor ţinuturi sunt numiţi regăţeni.
Pe de altă parte, ce să-ţi doreşti mai mult decât să te poţi refugia într-un Vechi Regat, care nu mai există?

Poate ar vrea cineva să mă-ntrebe ce îmi amintesc din ziua plecării din Chişinău. Ei bine, îmi amintesc gara. Doar gara, într-o zi mohorâtă, şi vagonul în care ne-am îmbarcat. Trenul de vagoane de marfă tras la peron — şi pe el mi-l amintesc. Nu-i destul pentru un băiat de cinci ani şi jumătate?... Sunt sigur că ai mei şi-ar fi dorit un vagon închis ca să fie feriţi ei dar mai ales odrasla lor de frig şi de ploi. Pesemne însă c-au avut ghinion, fiindcă li s-a repartizat un loc într-un vagon-platformă, unde şi-au urcat calabalâcul împreună cu alte câteva familii de refugiaţi. A fost, sunt convins, ghinionul lor, dar, cu siguranţă, şansa mea. Căci ce poţi vedea, în timpul călătoriei, dintr-un vagon de marfă închis? Nimic. Mai nimic. Pe când aşa, călătorind timp de o săptămână sub cerul liber, o lume nebănuită şi minunat de neliniştitoare s-a deschis în jurul meu. Chiar de n-ar fi fost oamenii, chiar de n-ar fi fost gările, desele opriri, nesfârşitele staţionări şi prioritatea garniturilor cu răniţi venite dinspre front, pe care toţi o acceptau cu o resemnată înţelepciune, chiar dacă n-ar fi fost toate acestea şi încă multe altele, tot ar fi rămas ploile de primăvară, de care ai mei mă adăposteau sub pături... Mă trezeam din somn, şi în faţa ochilor mei larg deschişi dar nedumeriţi se întindea o câmpie necunoscută... Adormeam în adierile vântului de primăvară... Deschideam ochii din nou şi, între trezie şi vis, o altă câmpie se desfăşura acum, lin, până hăt-departe, la aurora zorilor, înverzită şi umedă... Cei mai mulţi din refugiaţi încă mai dormeau după zarva obositoare din ajun; doar o pereche de ochi observam că mă privesc cu simpatie şi dintr-acolo venea întrebarea câţi ani am, iar eu îi răspundeam ceea ce fusesem învăţat să răspund: cinci ani şi jumătate... Ochii râzători continuau să mă privească dintr-un alt culcuş. Cu toţii, bătrâni şi copii, aveam câte un culcuş printre baloturi, pe sub pături trase peste cap... Era toată acea lume nebănuită, de care vorbeam.

Îmi amintesc şi de balotul uriaş în formă de ruladă de jambon, în miezul căruia ai mei puseseră, învelită într-o saltea, maşina de cusut Singer, şi tremurau de grija ei...

Cer mohorât, umezeală, ceaţă, învălmăşeala înfrigurată din gara Chişinăului — asta îmi amintesc... Apoi frigul din primele zile ale lungii călătorii... Într-una din gări tata mi-a dat să iau o gură de rachiu, aşa, ca să mă-ncălzesc un pic; mi-a întins o ploscuţă de sticlă groasă, de culoare albastru-închis. Refugiaţii din jur m-au privit iarăşi cu simpatie şi l-au încurajat pe tata: Daţi-i, daţi-i să bea o gură, îi face bine. O căldură neobişnuită şi plăcută mi-a coborât în stomac şi tata a râs amuzat...

O locomotivă distrusă în război zăcea trasă pe o linie laterală, încremenită, fără niciun pufăit, fără niciun firicel de fum, fără niciun norişor de aburi...

„Uite, acolo e Dunărea”, mi s-a spus. Ne aflam la Galaţi şi trenul staţiona printre alte trenuri, toate cu refugiaţi. Mi-am ridicat privirea după mâna întinsă şi am văzut înălţându-se foarte aproape de noi un mal argilos, aproape vertical; şi parcă auzeam, dincolo de el, şopotitul apei, umplând până la buză acea albie ridicată şi curgând impetuos şi masiv la vale. Nu mă puteam dumiri: cum adică, acolo sus e Dunărea? Şi noi suntem mai jos decât ea? M-am simţit neliniştit: malul de argilă părea fragil şi mi se părea de mirare că putea rezista acelui puhoi imens de apă; Dunărea putea să se reverse în orice clipă. Am dorit din tot sufletul ca trenul să plece mai repede.

„Hai, a spus mama, du-te cu băiatul la o cofetărie şi ia-i o cană de cafea cu lapte caldă. N-a mai pus de atâtea zile nimic cald în gură. Hai, duceţi-vă, eu rămân aici de pază.” Trenul stătea mai mult timp în gară, aşa că ne-am dus, tata şi cu mine, prin soare, străbătând o piaţă plină de oameni care mergeau care încotro, şi am intrat într-o cofetărie, unde nu numai cafeaua cu lapte era caldă ci toată cofetăria era caldă şi avea culoarea cafelei cu lapte...

Tata era foarte umblăreţ şi, în fiecare gară, mizând pe o staţionare de mai lungă durată, cobora din vagon şi o pornea haihui, căutând ba una, ba alta. Iar mama trăia necontenit disperarea să nu plece trenul fără el şi noi să ne trezim cine ştie pe unde singuri, fără niciun sprijin, prin locurile neumblate ale Vechiului Regat. Şi cu toată teama ei şi cu toate neîncetatele reproşuri pe care i le adresa, odată când pleca de lângă noi, şi a doua oară când se întorcea şi încerca să dea explicaţii, cu toate astea tot s-a întâmplat ca într-o gară trenul să plece fără tata. Şi în locul gol lăsat de el a venit spaima nebună şi mi s-a aşezat în suflet: oare îl pierdusem pentru totdeauna?...

Dar nu, la gara următoare ne-am pomenit cu el arătându-ne două feţe: o faţă veselă, că, iată, totul s-a sfârşit cu bine şi suntem iarăşi împreună, şi o altă faţă, indignată, că ăştia cu trenurile lor n-au niciun dumnezeu şi niciodată nu poţi să te bazezi pe ei. Cele două feţe ale tatei treceau succesiv dintr-una într-alta — un joc care avea să-i rămână propriu în toţi anii grei care au urmat.

Începea Refugiul de-o viaţă în Vechiul Regat.

***

^*Fragment din romanul autobiografic cu acelaşi titlu: începutul

Poarta liceului*

Am trecut pe lângă intrarea liceului — una din ele. Poarta de fier forjat autentic, adăpostită în adâncul unui portal impresionant, cu un basorelief înfăţişând, de o parte şi de cealaltă, doi arbori, mai degrabă filiformi, crescând fiecare dintr-un ghiveci, care îşi unesc tulpinile în vârful bolţii, e proaspăt renovată. Se poate vedea lacul negru, pe care praful străzii aproape că n-a apucat încă să se depună. Clanţa e nouă şi luceşte galben ca aurul pe acel fundal negru. Totul e practic şi solid. Într-un fel, alama e un metal mai nobil decât aurul.

***

^*Din volumul de povestiri Femeia din metrou

Grajdul Armatei*

Nu ştiu dacă Armata mai avea cavalerie, dar cu siguranţă încă mai avea cai, atunci, prin ’50. În fundul curţii învecinate, unde mai târziu avea să se mute familia Moldoveanu, exista un grajd părăsit. Armata l-a rechiziţionat, l-a renovat şi a adus cai. Şi uite-aşa ne-am pomenit peste noapte c-un grajd al Armatei alături de casa noastră. Se înălţa impunător, la doi paşi de casă, cu o şură pentru fân deasupra, înaltă cât un etaj, astfel că întreaga noastră casă, cu curticica de păsări cu tot, şi cu ieşirea spre linii, stătea, modestă, în umbra peretelui de scândură al grajdului.

Era de la sine înţeles că mult timp nu puteam să stau de-o parte şi să privesc cu jind peste gard, la acel minunat loc cu cai şi cu soldaţi în uniformă kaki, dar în rest cu aspect câtuşi de puţin cazon. Aşa că într-o bună zi am slăbit două uluci din gard, le-am dat la o parte şi iată-mă, din acel moment, timp de o vară întreagă, oaspetele nelipsit al soldaţilor-îngrijitori-de-cai. Îmi petreceam acolo, zilnic, ore întregi, încât când mă întorceam în casă mama strâmba din nas că hainele mele luaseră miros de grajd. Pentru mine însă nu exista nicăieri în împrejurimi şi nici în tot oraşul miros mai plăcut şi nici atracţie mai mare decât grajdul acela al Armatei...

Nu cred c-au fost vreodată înăuntru mai mult de patru cai, deşi ar fi încăput în el, cu siguranţă, cel puţin încă pe-atâţia. De ei îngrijeau doi soldaţi, care acolo dormeau, acolo mâncau, acolo îşi duceau traiul.

Cel de care m-am ataşat cel mai tare încă de la început a fost Ciufudean, un ardelean înalt, blond, blajin, cu ochi albaştri. Nu fuma, şi pentru că era nefumător, căpăta de la Armată câte trei bomboane pe zi în locul celor trei ţigări pe care le-ar fi căpătat dacă ar fi fost fumător. Dar Ciufudean nu sugea bomboanele primite; le aduna într-un borcan ca să le ducă celor de-acasă după liberare. Borcanul era mare, de un kilogram, şi aproape se umpluse cu drobsuri de toate culorile. Ciufudean mai avea doar câteva săptămâni până la liberare şi număra zilele rămase până atunci, ştergând în fiecare dimineaţă câte o liniuţă trasă cu creta pe un răboj prins de unul din stâlpi. El nu mai putea de nerăbdare să le vadă pe toate şterse, iar eu priveam cu inima strânsă fiecare linie ştearsă, care mă apropia de momentul despărţirii de el, undeva prin toamnă, din câte îmi făcusem socoteala, după ce avea să înceapă şcoala.

...Dar vacanţele erau lungi pe-atunci.

Nimic nu mă împiedica să mă bucur de fiece zi petrecută în grajd, împreună cu Ciufudean, cu colegul său şi cu caii. Când ajungeam la ei strecurându-mă prin spărtura din gard, dimineaţa nu prea devreme, caii erau deja ţesălaţi, ferchezuiţi, hrăniţi, şi inspecţia trecută cu bine. Colonelul, cică, scotea din buzunar o batistă albă, o trecea uite-aşa, apăsând-o cu palma, peste grumazul cailor, şi pe batistă nu trebuia să rămână nici urmă de negreală. Altminteri, era jale. Nu-mi amintesc însă de vreo muştruluială pe care s-o fi primit soldaţii de la severul colonel, de unde deduc că îşi făceau treaba cu conştiinciozitate. Caii erau scoşi zilnic la păscut pe izlazuri de care eu n-avea cunoştinţă, uneori erau duşi la spălat în Doftana; între grajd şi o magazioară de zid din apropiere (cu uşa încuiată cu lacăt) creştea şi se tot înălţa, cu fiecare zi, o moviliţă de bălegar care degaja căldură; caii erau hrăniţi cu fân atunci când nu-i scoteau la păscut, iar din când în când aveau loc evenimente de tot soiul; de pildă, iapa şargă Roza trebuia unsă cu o alifie antiinflamatoare pe un loc vizibil de pe crupă, care arăta urât în urma unei lovituri de copită, primită de la armăsarul nu ştiu care; locul chiar arăta rău, umflat şi înnegrit, şi iapa trebuia priponită cu o funie legată sus de o grindă, care s-o împiedice să se trântească pe ciment pe partea unde avea umflătura; şi se vedea foarte bine că umflătura o durea, ochii îngroziţi îi ieşeau din orbite, mai că nu necheza de durere, biata de ea. Iar Ciufudean se purta cu Roza ca un flăcău tandru cu iubita sa în suferinţă... Apoi unul din cai observaseră ei că nu urinase toată ziua, iar remediul era să fie fugărit pe străzi. Drept care unul din soldaţi îl încăleca pe deşelate, ieşea cu el în stradă şi Dumnezeu ştie pe unde îl călărea... Apoi o iapă gestantă lepăda un mânz, iar la întrebare mea Unde-i mânzul, Ciufudean răspundea:

— Nu cred că vrei să-l vezi.

— Ba da, spuneam eu, unde e?

Şi atunci mă ducea la moviliţa de bălegar, îndepărta cu furca ultimul strat aruncat de dimineaţă şi ieşea la iveală un trupşor roz de mânz, aproape fără păr, măricel totuşi, dar cumva plat, fără grosime, ca un decupaj dintr-o coală de hârtie, pe care eu îl priveam lung, fără să-mi facă silă, dar nici plăcere. În timp ce Ciufudean mă iscodea cu privirea studiindu-mi reacţia. Nu vedea, desigur, la mine nimic care să-l alarmeze, că m-ar lua cu ameţeală sau mai ştiu eu ce. Lăsa să cadă la loc stratul de bălegar ridicat pentru câteva momente şi cu asta evenimentul devenea trecut.

O dată m-au întrebat dacă nu vreau să-ncerc să călăresc. Nu mult, doar aşa, un pic, prin curte, până la poartă şi înapoi. Păi, sigur, nu puteam să refuz deşi, sincer, mi-era cam teamă. Sus pe spinarea calului, pe deşelate, mi s-a părut că trebuie să-mi răşchirez din cale-afară picioarele, atât de neaşteptat de lată era spinarea lui, cu toate că, privindu-l de jos, n-aş fi zis. Dar la primii paşi de trap, am început să alunec dintr-o parte într-alta, încât Ciufudean a trebuit să mă ţină de braţ ca să nu cad. Aşa i la trap, m a consolat el, zgâlţâie. Când alergi în galop e mult mai bine.

Asta, fireşte, n am mai apucat s o verific: de atunci nici că m am mai urcat pe cal.

Într-o zi Ciufudean mi-a amărât sufletul; dar nu fiindcă el n-ar fi ştiut să se poarte cu unul ca mine, ci fiindcă — asta o spus astăzi — îmi era practic imposibil să mă dezbar de tiparele în care îi încadram pe oamenii din jurul meu, şi sufletul meu era excesiv de sensibil la reproşurile venite din partea celor faţă de care nutream o simpatie înrudită cu iubirea. Aveam în mână o nuia şi, stând în despărţitura lui Olt, un cal din cale-afară de blând, îi mângâiam (ziceam eu) de la distanţă picioarele din spate, deasupra copitelor.

— Măi băiete, m-a certat Ciufudean, ce faci acolo? Ţi s-a urât cu binele? Păi oricât ar fi calul de blând, chiar de se culcă la pământ ca să-l încaleci, şi tot zvârle din picioare dacă i le atingi aşa, pe la spate, cum faci tu.

Mi se păruse că percep în glasul lui o nestăpânire, o nervozitate, ceea ce era o noutate în relaţia dintre noi doi. Oricare altul să fi spus asta, şi poate oricât de nervos, n-aş fi pus la inimă. Dar de la Ciufudean aşteptam numai zâmbete şi vorbă mieroasă, nicio jignire, niciun reproş. Dar el îmi voise binele. Aşa că, plin de ciudă mai mult la adresa mea însumi, mi-aş fi dorit să nu fi intrat cu nuiaua în despărţitura lui Olt, să nu-i fi atins picioarele de la spate cu ea, să nu fi intrat în grajd astăzi, ziua de astăzi să nu fi existat.

Ciufudean a plecat până la urmă, toamna, aşa cum socotisem. Şi cerul, pentru mine, s-a acoperit de nori. Au fost multe zile înnorate. Am tot sperat, zile în şir, să se întoarcă, să fi uitat ceva, borcanul cu drobsuri sau altceva dintre lucrurile lui, ceva ce nu ţinea, la fel ca toţi ceilalţi soldaţi, în lada de lemn cu încuietoare şi lacăt, un lucru care să-l fi ţinut la capul patului sau oriunde altundeva. Dar Ciufudean nu-şi uitase nimic... M-am tot uitat după toţi soldaţii care treceau pe stradă... Pe unul din ei l-am văzut de la spate: statura lui Ciufudean, părul blond ieşind de sub bonetă, mersul lui, tot aerul lui... Am alergat după el, l-am prins din urmă, am trecut pe trotuarul celălalt ca să-l privesc fără să mă vadă, dar nu era Ciufudean...

Apoi a venit în locul lui un alt soldat, îl chema Roşca şi era din Brăila.

— Chiar din Brăila? l-am întrebat, ştiind care era obiceiul oamenilor de la ţară: dacă nu le cereai precizări te lăsau să crezi că provin dintr-un oraş, de preferinţă mare. Dar nu, Roşca nu era chiar din Brăila ci dintr-un sat apropiat.

Era exact opusul lui Ciufudean. Nu că ar fi fost repezit şi plin de năbădăi — nu, era şi el un flăcău cu bun-simţ, dar nestăpânit la vorbă, la fel ca toţi regăţenii, cu o lucire de şiretenie în ochi. Nu ierta nimic, nu lăsa nimic să treacă de la el. Într-o zi i-am arătat ierbarul făcut peste vară. Învăţasem la botanică despre licheni şi anume că unii dintre ei cresc pe ramuri de brad. Personal, nu văzusem niciodată în pădure licheni crescând pe ramuri de brad, dar dacă aşa scria în manualul de botanică însemna că asta era realitatea. Drept care, pe o rămurică de brad am lipit cu pelicanol un mic smoc de licheni dându-mi silinţa să nu se vadă locul lipiturii. Roşca a privit pagina de ierbar şi a rânjit:

— Chestia asta ai lipit-o tu.

— Nu, n-am lipit-o, zău!

— Mă, nu-l păcăleşti tu pe Roşca!

Am insistat, am persistat în minciuna mea dar a fost imposibil să-l conving că lichenii crescuseră de la sine.

În rest, Roşca era priceput nu numai la cai ci şi la împletituri din răchită. La Doftana, jos în vale, dăduse peste un loc unde creşteau multe tufe de răchită şi când se ducea acolo cu caii se întorcea la grajd aducând cu el legături întregi de ramuri, pe care apoi le lăsa să se învechească, în coajă, pe o băncuţă de lângă poarta grajdului, înainte să se apuce să împletească. Toţi puştii de prin vecini veneau la grajd şi plecau de-acolo cu câte un coş de pâine împletit din răchită. Asta făcea Roşca: coşuri de pâine. Roşca dădea din coşurile împletite de el peste gard, vecinilor; am căpătat şi eu unul, bineînţeles.

Coşul a rămas pe masa părinţilor mei încă vreo trei decenii şi mai bine, cât au trăit.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Pământul de sub vârful bastonului*

Într-o zi pe când stăteam pe băncuţa din curte, tata mi-a spus o snoavă... E ciudat că n-am mai uitat-o după atâtea decenii, cu toate că nu era nimic deosebit în ea. Era vorba de doi tipi — povestea tata. Unul îi spune celuilalt: — Uite, mă, ce-am observat. Uneori mă plimb pe alee, mă opresc şi mă reazem în baston. Observ că în urma bastonului rămâne gaură în pământ. Unde crezi că se duce pământul ăla din gaură?... Celălalt ridică din umeri şi se uită tâmp la amicul său... — Habar n-am, zice... — Tu, se-ntoarce tata către mine, tu unde crezi că se duce pământul din gaură?... Am stat şi am chibzuit. Auzisem nu de mult nişte discuţii cum că în pământ ar fi tot felul de goluri, mai mari sau mai mici, cum ar fi cele rămase de pe urma extragerii ţiţeiului. Drept care, contrariat că nu-mi pusesem înainte, din proprie iniţiativă, această problemă, i-am răspuns tatei, cu titlul de încercarea numărul unu: — Păi, cred că se duce în golurile din pământ. Deşi mi se părea chiar şi mie neverosimil ca apăsarea vârfului bastonului să se transmită până la adâncimi atât de mari.

Încercarea numărul doi n-a mai avut loc.

N-am uitat nici până azi expresia de pe faţa tatei, un pic amuzată, un pic jenată, un pic decepţionată — din fiecare câte puţin. Apoi a dat uşor din cap a resemnare, s-a uitat într-o parte şi n-a spus decât

— Mda...

Am avut încă din acea clipă bănuiala că spusesem o prostie. Dar mai mult decât asta, mi-a rămas întipărit în minte gândul că tata n-a dorit să-l contrazică pe fiul lui; dar nici nu i-a picat bine să constate că era cam nătâng.

La fel de bine însă, poate s-o fi gândit: Ei, las’ că are destul timp să-i vină mintea la cap.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Viaţa dublă a lui Pichineaţă*

A început să ne viziteze acum câteva luni la casa de vacanţă. La început reticent cu noi oamenii, acum se lasă mângâiat, ba chiar cere să fie mângâiat. Face uz de toate tertipurile. Îţi iese în cale, se răstoarnă pe-o rână, după care se rostogoleşte pe spate, cu toate cele patru labe în sus, priveşte insistent ridicându-şi capul, să vadă dacă tertipul lui prinde, toarce şi abia aşteaptă să înhaţe cu lăbuţele mâna care se întinde spre el să-i mângâie blăniţa albă de pe burtă sau subţiorile călduţe. Noi ştim însă că nu-i prudent să-i laşi mâna fiindcă n-a prea învăţat să-şi ţină ghearele în perniţe şi te poţi alege c-o zgârietură dacă nu-ţi retragi iute mâna.

Îi place să intre în casă, pe care o cutreieră scotocind şi mirosind fiecare colţişor, se freacă drăgăstos şi prefăcut de picioarele noastre, de încălţările lăsate lângă uşă, de picioarele mesei, de orice lucru însufleţit sau neînsufleţit care îi iese în cale. Şi toarce întruna.

A fost de-ajuns un minut de nesupraveghere şi l-am găsit tolănit în vârful patului, pe cearşaf, între cele două perne. Ei, nici chiar aşa! L-am dat afară cu indignare.

Are afară la uşă două străchioare, una mereu reumplută cu friskies, pentru hrănire nonstop, cealaltă cu apă. Sau cu lapte. Mănâncă pe săturate, apoi se îndepărtează câţiva paşi de casă şi se întinde pe-o rână la soare, în iarba mătăsoasă. Plecăm la cumpărături, când ne întoarcem motanul e tot acolo; doarme; apoi plecăm într-o mică excursie, ne întoarcem; el doarme în continuare în acelaşi loc. Când, în sfârşit, după câteva ore bune de somn, catadicseşte să se scoale, în urma lui rămâne o gropiţă de iarbă turtită.

De obicei, noaptea motanul pleacă. În noaptea de Înviere însă, iată-l, la întoarcerea noastră acasă, că se înfiripează, pe la trei dimineaţa, alb, din întunericul din fundul curţii. Păşeşte, ridicându-şi sus fiecare lăbuţă, prin iarba încă necosită, înaltă, şi vine în lumina felinarului de sub streaşină. Străchioara lui de mâncare e goală, nu e el singurul client, aşa că i se cere îngăduinţă, i se umple străchioara cu friskies, motanul mănâncă cu poftă şi nu ne mai dă nicio atenţie... Într-altă zi, la ora culcării, se porneşte să miaune jos la fereastră de îţi sfâşie inima. Miaună cu jale în glas privindu-ne rugător cu ochii-i oblici. Nu vrea mâncare — sau nu numai mâncare —, vrea să i se dea drumul în casă, vrea să fie iubit, vrea să fie mângâiat. Dintre toate, are parte doar de iubire.

L-am botezat Pichi, apoi i-am zis Pichineaţă. Deşi ştim prea bine că n-a venit la noi de pe câmp ci din casa unui vecin, o casă mare şi de bună seamă îmbelşugată, unde are fără doar şi poate un nume. Pisicilor însă se vede treaba că nu le e de-ajuns o casă mare şi îmbelşugată. Vor schimbare, mereu schimbare — asta e concluzia pe care o trag. În casa aceea probabil că nu s-a prea bucurat de mângâieri; dovadă, teama lui de om la prima noastră întâlnire. A avut însă înainte de noi o altă existenţă şi de bună seamă continuă s-o aibă şi acum. În paralel. La noi e Pichineaţă, dincolo, la adevăraţii stăpâni (dar au oare pisicile vreodată, cu adevărat, stăpâni?), nu ştim cine e.

Pichineaţă are o existenţă dublă; ceea ce nu-i provoacă mustrări de conştiinţă. El e motan şi nu are de dat socoteală nimănui pentru existenţa sa dublă. Dar măcar să nu i se şteargă din memorie existenţa lui de dincolo atunci când vine la noi, şi nici existenţa de la noi atunci când se întoarce în casa cea mare şi îmbelşugată. Altfel, n-ar putea savura deliciile unei existenţe duble.

***

^*Din volumul de povestiri Femeia din metrou