Dimineţi fără mama*

În zilele când învăţam în seria a doua, adică după-amiaza, sau în timpul vacanţelor, se întâmpla de multe ori să mă trezesc dimineaţa şi să constat că sunt singur în casă. Deşi nu prea îmi convenea, ştiam foarte bine de ce: mama era plecată după cumpărături la piaţă. Datorită lipsurilor, nici nu se punea problema să ne cumpărăm răcitor. (Doar pe cei din familiile cele mai aşezate îi vedeam din când în când pe stradă, cu căruciorul, cărând blocuri de gheaţă cumpărate de la fabrică.) Aşa că mama gătea zilnic, mai ales vara, când mâncarea rămasă neconsumată la sfârşitul zilei era foarte probabil s-o găsim acrită a doua zi. Aşadar aşteptam răbdător întoarcerea mamei. Se întâmpla însă ca aşteptarea să se prelungească dincolo de o limită pe care o consideram rezonabilă. Acea limită depindea, printre altele, de vreme. Cu cât ziua era mai închisă şi cerul era mai mohorât, cu atât gândurile negre mă împresurau mai repede. Şi mai era ceva. Dacă în ajun avusese loc între noi o dispută, motivele de nelinişte erau încă şi mai întemeiate. Fiindcă după unele din numeroasele noastre certuri mama mă ameninţase cu plecarea de acasă. Asta am să fac! Într-o bună zi am să-mi iau lumea-n cap, să vedem cum ai să te descurci fără mine! Să vedem cine o să-ţi mai gătească, cine o să-ţi mai spele rufele, cine o să ţi le mai calce, cine o să-ţi mai pună mâncarea în farfurie! Dacă eşti atât de rău şi de neobrăzat, o să te trezeşti într-o bună zi că mama ta a plecat! Dacă asta vrei, n-ai decât să te porţi aşa în continuare!

Aşa că în dimineţile mele de singurătate, dacă absenţa mamei de acasă se prelungea, începea să se insinueze gândul că mama a pus în practică ameninţarea ei de-atâtea ori repetată. Mă instalam la ferestruica ovală din odaia cea mică, de unde curtea se vedea, pustie, în toată lungimea ei, până la poartă, aşteptam s-o văd reapărând şi totodată simţeam neliniştea crescând de la un minut la altul şi cuibărindu-se în golul din stomac. Uneori ieşeam în întâmpinarea ei, pe stradă şi atunci panica punea stăpânire pe mine în timp ce căutam disperat cu ochii în lungul străzii silueta ei atât de familiară. Mama a plecat de-acasă! M-a părăsit! Îi promiteam în gând că n-am s-o mai supăr niciodată, că am să fiu cel mai cuminte băiat din lume, că n-am să-i mai dau niciodată motiv să dorească să plece şi să mă părăsească. Dar tata! Tata cum o să primească vestea că de-acum înainte o să fim singuri, iar eu cu-atât mai singur în lungile ore cât el era plecat la slujbă? Nu, nu se poate! Era doar mintea mea prăpăstioasă care vedea nenorociri acolo unde nu erau. Mă uitam concentrat în lungul trotuarului străjuit de salcâmi, printre trecători şi dincolo de trecători, privirea mea tresărea... sigur... Şi iat-o! Era chiar ea! Mama! Silueta ei durdulie. Mersul ei uşor legănat. O bluză albă, cu încreţituri la mâneci şi guler cu vârfuri lungi şi ascuţite, pe care n-o recunoşteam. Dar fără nicio îndoială era a ei şi nu pricepeam ce-o apucase să scotocească prin dulap după bluze pe care nu le mai purtase niciodată sau nu le mai purtase, poate, de pe vremea când eu încă nu eram pe lume. Asta era singura schimbare. Încolo, era mama până la cele mai mici amănunte. Şi alergam să mă lipesc cu faţa de şoldul ei.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Promenadă pe Strada Principală*

Nu pot să judec astăzi ce fel de lume era aceea care, la sfârşitul anilor ’40, obişnuia să iasă sâmbăta după-amiază la plimbare pe Strada Principală. De bună seamă, amestecată. Poporul. Până şi Gabi Hoepfner, care era deja o adolescentă drăguţă şi fâşneaţă, ieşea cu mare plăcere. Într-o seară am văzut-o când s-a întors de la o asemenea plimbare, încântată de descoperirea pe care tocmai o făcuse acolo pe stradă. Acuma ştiu pentru cine se îmbracă femeile elegant, a anunţat ea plină de entuziasm. Nu-i adevărat că pentru bărbaţi, aşa cum se spune. Se îmbracă elegant pentru celelalte femei! Pasămite, studiase psihologia femeilor plimbăreţe şi observase vestimentaţia pe care şi-o etalează şi ocheadele pline de invidie pe care şi le aruncă în timp ce trec pe trotuar una prin dreptul celeilalte. Purta o fustă ecosez, după moda vremii, cu un pliu la spate, pe un picior, şi îşi arăta pe faţă satisfacţia că acel pliu era o capcană pentru privirile neruşinate ale bărbaţilor. Ei se aşteaptă să găsească acolo o tăietură, să-ţi vadă piciorul până sus, şi, când colo, puneţi-vă pofta-n cui, drăguţilor!... Pe lângă fustele ecosez, erau la modă jachetele de lână albă de iepure angora, care lăsau peri pe tot ce atingeau, şi sandalele cu feţe de pânză şi tălpile din împletitură de papură, care nu ţineau nici măcar o vară dar erau preferatele femeilor pentru că, întâi şi-ntâi, costau o nimica toată şi, apoi, ziceau ele, nici nu le simţeai în picioare de uşoare ce erau. Nu mai vorbesc de sacoşele de piaţă, încreţite pe o pereche de inele de alamă dar mai ales de lemn, mari cât o farfurioară de ceai...

Ieşea atâta lume la plimbare sâmbăta după-amiază încât Strada Principală era toată un târşâit de picioare pe asfalt şi o rumoare de glasuri. Era ciudat şi în acelaşi timp interesant. Locul de promenadă nu se întindea pe mai mult de trei sute de metri, între Primărie şi benzinărie — două râuri de oameni, care curgeau în sens contrar, unul pe un trotuar şi altul pe celălalt. Dacă te grăbeai, trebuia să cobori pe carosabil, unde maşinile treceau atât de rar că aproape nici nu contau. Fiindcă să te strecori printre plimbăreţi n-aveai nicio şansă. Dar cine să se grăbească? Şi de ce?... Ajunşi în dreptul Primăriei, unii o coteau pe Bulevard, unde, după cinci minute de mers, ţi se deschidea perspectiva minunată a Văii Prahovei. Şi cu toate astea, cei mai mulţi făceau la Primărie cale întoarsă având doar grijă să treacă pe trotuarul celălalt şi să-şi potrivească pasul cu întregul şuvoi. Miza nu era nici mişcarea, nici priveliştea. Miza era conversaţia. Şi prezenţa în văzul tuturor cunoscuţilor şi al necunoscuţilor. Nimeni nu venea singur la promenadă. Se discuta cu aprindere, se gesticula, dar n-auzeai nicio voce stridentă — rumoarea glasurilor umplea strada, egală şi neîntreruptă.

Să fi fost acea promenadă pe Strada Principală — astăzi, o amintire — o tradiţie a oraşului din interbelic, de care eu, desigur, n-aveam cum să ştiu? Foarte posibil. Dacă-i aşa, nu pot decât să rămân, încă o dată, nostalgic după acel Vechi Regat care a dispărut pentru totdeauna.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Razia*

Cinema Muncitoresc se afla în cartierul Uzinelor Concordia, devenite apoi Atelierele Centrale Câmpina, A.C.C., cum îi zicea toată lumea din oraş. De fapt era sala de cantină a muncitorilor, cât se poate de arătoasă şi cu aspect modern, cu jaluzele la ferestrele largi, care se transforma în sală de cinema pentru proiecţiile de la orele şase şi opt seara, cu matineu duminica. Erau două şiruri de mese, cu bănci de o parte şi de cealaltă, solide toate, din lemn masiv. După prânz mesele se transformau. Doi îngrijitori le luau la rând, apucau împreună, una câte una, tăbliile lungi şi grele şi, opintindu-se, le fixau de cadrele laterale în poziţie înclinată, devenind astfel speteze. În acelaşi timp, scândura de sub masă devenea tăblia băncii. Aşa se face că la Cinema Muncitoresc erau două feluri de bănci: unele cu spetează, pe ocuparea cărora se dădea bătălia cea mare înainte de proiecţie, şi băncile propriu-zise, pe care te aşezai în lipsă de altceva mai bun şi unde, după o jumătate de oră de film, te trezeai cocoşat, cu spatele înţepenit, şi încercai să-ţi îndrepţi cât de cât spatele. Înainte de film sala răsuna de muzică. Muzica se ridica maiestuoasă peste rumoarea vocilor şi peste ronţăitul seminţelor de dovleac şi de floarea soarelui. Filmele erau cum erau, dar de cele mai multe ori muzica dinainte merita toţi banii. Iar dacă Tino Rossi cânta cu vocea lui melodioasă de tenor, de câteva ori pe seară, Marinella, nu cred că era în sală cineva care să se plictisească. Marinellaaaaaaaaa — cânta Tino Rossi lungind languros a-ul final —, după care ciripea sacadat şi sprinţar explicând, cu temperamentul lui mediteranean, de ce era topit după Marinella. Şi iar o lua de la capăt. Marinellaaaaaaaaa... Întorceam capul spre difuzorul din fundul sălii, agăţat în perete în apropierea micii deschizături pătrate ce dădea în cabina de proiecţie, încercând să-mi fac o idee, judecând după jocul de umbre, despre mişcările de acolo dinăuntru, care mi se păreau la fel de importante şi de misterioase ca şi turnarea filmului. Nu, nu era nicio grabă să-nceapă filmul. Cu condiţia să cânte Tino Rossi.

Într-o zi, pe-nserat, tata s-a dus înainte noastră la Cinema Muncitoresc, direct de la serviciu, să ocupe locuri în sală, din acelea cu spetează, urmând ca mama şi cu mine să ajungem imediat după el şi să vedem împreună un film. N-am mai ajuns. Pe strada Hasdeu, nu departe de cinematograf, în colţul primului corp de clădire al uzinelor Concordia, ne-a prins razia. Nu erau mai mult de doi sau trei soldaţi, cu arma la spinare, care, dând dovadă de o mobilitate extraordinară, acopereau strada cu mişcări abile de învăluire astfel că nimeni nu putea să-i ocolească nici fugind, nici trecând pe trotuarul celălalt. Într-o singură clipă ne-am trezit capturaţi şi înghesuiţi într-un cerc destul de numeros de suspecţi, cu buletinele de identitate reţinute, sub pază militară. Mama mi-a şuierat la ureche: Fugi şi spune-i lu’ tata! Poate că alţii din cercul acela de suspecţi se hlizeau şi îşi dădeau coate, negăsind nimic periculos în acea hârjoană cu soldaţii, dar eu, obsedat de hăituirea basarabenilor, am îngheţat de spaimă. M-am şi văzut în beciul miliţiei, cu zăvorul închis cu zgomot, pe dinafară, la o uşă ruginită de fier, şi de acolo... Mai departe n-am îndrăznit să mă gândesc. Am rupt-o la fugă spre cinematograf şi inima îmi bătea înnebunită în piept, şi gura mi s-a uscat instantaneu, astfel că în clipa când l-am găsit pe tata în sală, aproape că nu mai puteam să vorbesc. Habar n-am ce melodie se dădea la difuzor, habar n-am dacă era sau nu Tino Rossi cu Marinella sa, n-am văzut pe nimeni în jur, decât doar pe tata într-o mare mulţime de oameni inconştienţi, care habar n-aveau ce se-ntâmplă afară. Vino repede! i-am strigat tatei. Pe mama au prins-o soldaţii! Tata s-a întunecat la faţă, a sărit de pe bancă şi amândoi am alergat către locul raziei. Imediat l-au legitimat, i-au reţinut şi lui buletinul, după care l-au împins în cercul suspecţilor. Dar măcar acum eram toţi trei împreună. Bătăile inimii mele s-au domolit, uscăciunea din gură a dispărut. Cercul suspecţilor a fost împins de soldaţi către sediul miliţiei, cale lungă, tocmai până pe bulevard, şi, pe traseu, a continuat să se tot îngroaşe cu alţi şi alţi suspecţi, care n-aveau actele în ordine. Când am ajuns la miliţie era deja întuneric beznă. Toată acea mulţime de oameni a umplut până la refuz holul miliţiei, fiecărui suspect i s-au verificat ştampilele din buletin şi i s-a pus în vedere să-şi reînnoiască neîntârziat viza de şedere în oraş. Şi cu asta toată tevatura s-a încheiat.

În seara aceea n-am mai apucat să-l ascult, înainte de film, pe Tino Rossi, la Cinema Muncitoresc. Curând după aceea l-au scos din repertoriu. Cântecele din Franţa capitalistă n-au mai căpătat viză de intrare în România democrat-populară.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Toamna cu epidemie de scarlatină*

Nu m-am simţit deloc rău dar am avut un pic de febră şi după vreo trei zile mi-a apărut pe burtă o erupţie măruntă, roşie. Ca de obicei cu destulă întârziere, ai mei au chemat doctorul. N-a venit însă doctorul ci în casă a intrat un asistent medical, felcer, cum îi spuneam noi pe-atunci. Un timp înalt, cu alură atletică, pe care îl şi cunoşteam din vedere. Felcerul mi-a cerut să ridic cămaşa de noapte, s-a aplecat un pic peste erupţia mea de pe burtă şi în clipa următoare s-a şi îndreptat de mijloc, edificat, şi i s-a adresat mamei: Asta-i scarlatină, doamnă. Clar ca lumina zilei. Vă fac biletul de trimitere. Ştiţi unde-i spitalul de boli contagioase, nu? Pe strada Plevnei, colţ cu bulevardul. O să vă duceţi pe jos fiindcă pe moment nu avem nicio ambulanţă disponibilă. Dar nu-i nicio problemă, băiatul se pare că face o formă uşoară. Bine? Şi, întorcându-se spre mine: Te-au vaccinat la şcoală, nu?... Mama a încercat să-l convingă să mă lase acasă, invocând celelalte boli contagioase pe care le făcusem, pojarul, vărsatul de vânt, oreionul. Dar felcerul a fost de neînduplecat. În cazul scarlatinei, doamnă, regula e strictă: internarea la spital e obligatorie. Şi i-a întins mamei biletul de trimitere.

Un eveniment, chiar şi nedorit, poate face o zi să rămână în amintire. Aşa că îmi amintesc perfect acea zi blândă de toamnă când am făcut pe jos, însoţit de mama, drumul de acasă până la spitalul de boli contagioase. Treceau maşini, treceau pietoni, grăbiţi cu toţii, fiecare cu treburile lui, nu mă vedea nimeni, nimeni nu-mi dădea nicio atenţie şi nimeni nu-mi cunoştea suferinţa. Urma să stau, timp de patru săptămâni, pentru prima oară în viaţă, despărţit de ai mei. Şi o ciudăţenie: trecând pe lângă gardul şcolii unde învăţam, mi-a trecut prin minte gândul pervers că aş putea, profitând de situaţie, să mă răzbun pe vreunul din colegii mei cu care eram în relaţii proaste, contaminându-l; l-aş fi putut chema la gard fără să-i spun de ce şi apoi i-aş fi putut sufla în nas o răsuflare de-a mea plină de scarlatină. Spun asta amintindu-mi că şi mai târziu, în împrejurări asemenea sau chiar şi mai grele, când ar fi trebuit să mă simt literalmente copleşit, mintea mea, abătându-se oarecum cu voie de la izvorul durerii, a scornit năzdrăvănii care m-au uimit pe mine însumi şi m-au făcut să mă simt uneori ipocrit.

Şi iată-mă, singur, într-un salonaş auster cu patru paturi. O fereastră dădea în curticica dosnică a spitalului, încă plină de verdeaţă în acel miez de toamnă, situată chiar la buza Văii Prahovei. Cealaltă fereastră dădea într-un coridor cu geamlâc spre curtea din faţă, spre aleea care ducea la poartă, spre lumea din care eram exclus. Pentru patru săptămâni. Dumnezeule, o viaţă!...

Am stat în pat, nemişcat şi chircit, timp de câteva ore, cu ochi uscaţi dar cu plânsul înăuntru, fără să aprind lumina când s-a lăsat întunericul. Am văzut cu închipuirea odăiţa de-acasă, unde îmi petreceam serile, lumina chioară de deasupra mesei pe care trebuia să ai grijă să n-o zgâlţâi prea tare, de şubredă ce era, când pe ea se afla o cană plină cu ceai cu lapte; mi i-am închipuit pe mama şi pe tata şezând în tăcere, ducând o conversaţie minimă, cu mai multe tăceri decât cuvinte, în care subiectul eram eu. De bună seamă se-ntrebau iarăşi şi iarăşi dacă nu cumva diagnosticul fusese pus greşit — şi abia la spital aveam să mă molipsesc de scarlatină de-adevăratelea. Eu nu-mi făceam asemenea griji. Puteam să mă molipsesc de orice. Nu-mi imaginam un rău mai adânc decât acela în care mă scufundasem. Ce rău putea fi mai mare?... Pe fereastra ce dădea în coridor vedeam chiuveta comună, de fontă, veche şi destul de soioasă... Apoi în salon a intrat îngrijitoarea, care a aprins lumina şi mi-a lăsat pe măsuţa de lângă pat o tavă cu o cană ciobită cu ceai şi o farfurie de tinichea cu un fel de mâncare de care nu-mi mai amintesc. Ceaiul avea gust de dropsuri dizolvate în apă caldă, iar din cana aceea nu ştiam câţi mai băuseră înaintea mea şi nici ce se întâmplase cu ei. Pe o colegă de la şcoala de fete, pe care n-o văzusem niciodată, o conduseserăm cu toţii, cu puţin timp în urmă, în calitate de colegi de pionierat, pe ultimul drum, moartă de o boală de care nu auzisem... Nu se scurseseră decât câteva ore, şi încă de trei ori pe-atâtea trebuiau să se mai scurgă până să se încheie o zi — prima zi departe de părinţi, în singurătatea dezolantă a salonului de spital. Şi apoi zi după zi trebuiau să se adauge până să se-adune o săptămână. Şi săptămânile trebuiau să se scurgă şi ele una după alta până să însumeze patru. Mi se părea la fel de insuportabil ca şi nesfârşirea timpului, care mă aruncase în braţele panicii cu o vară sau două înainte... Pasămite, magicianul celest, care sălăşluia undeva în umbră, a vrut însă ca lucrurile să fie altfel. Nevăzut şi neştiut, a făcut un semn cu bagheta magică şi a pus capăt disperării mele.

Chiar a doua zi salonul a început să se umple. Mai întâi şi-a făcut apariţia colegul meu de clasă Dragoş Popovici, alias Gogoaşă. Mama lui era farmacistă, aşa că se bucura de un regim special: a fost lăsată să intre în salon şi să-şi instaleze odrasla cu tot dichisul. Dar şi să mă încurajeze pe mine. Apoi, mai spre după-amiază, a venit Adrian Petrescu, cu un an mai mare, „monitor” în clasă la noi, un băiat jovial, cu corp atletic şi care se pricepea foarte bine la propagarea undelor radio, de care eu n-aveam habar, şi în sfârşit, a doua zi, s-a pripăşit în salon un coleg mai mic, Hristea, pe care îl cunoşteam doar din vedere... „Fericire” ar putea să pară un cuvânt pretenţios, mai degrabă de evitat, dar nu-i totdeauna aşa. Odată cu cei doi colegi, din abisul disperării m-am trezit înălţat peste noapte în al nouălea cer al fericirii. Pentru asta a fost de-ajuns doar ideea că eram împreună cu ei douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, şi că ei erau băieţi simpatici şi plini de viaţă. Şi de spirit. Apoi au fost: hârjoana, glumele, înţepăturile dintre noi, jurnalul pe care am început să-l ţin, singura oară în viaţa mea, vizitele doctorilor, care glumeau cu noi, vizitele alor mei, care n-aveau voie să intre nici măcar în curtea spitalului, aşa că îi vedeam de la mare distanţă, stând dincolo de gard şi făcându-mi cu mâna. Cafeaua cu lapte, rece şi dulce, pe care mi-a aducea mama, s-a însoţit de-atunci pentru totdeauna cu gustul salonului de spital... Brusc, şederea mea silnică la spital s-a transformat din coşmar într-o minunată şi nesperată vacanţă la o pensiune. Mi s-a părut chiar că am mână pentru scris şi mi-am început acolo „operele” — poezii şi, cum mai spus, un jurnal — nişte stupizenii imature, pe care însă nu le-am ţinut secrete ci, dimpotrivă, nu m-am sfiit să le împărtăşesc colegilor de salon. Nu-mi amintesc exact dar mi se pare că talent literar şi-au descoperit şi ceilalţi în toamna aceea, la spitalul de boli contagioase. Aşa că eram, cum s-ar zice, într-un club literar.

La un moment dat degetul gros mi s-a lipit de ceva lipicios de pe toarta cănii din care îmi beam ceaiul. Când mi l-am dezlipit, pielea groasă de pe buricul degetului s-a desprins c-un uşor pocnet de pe ţesutul de dedesubt, lăsând sub ea un loc gol, ca după o rosătură, decât doar că locul acela gol nu era plin cu lichid, ci uscat. După care, în zilele următoare, pielea a început să mi se desprindă în fâşii, fără nicio durere, ba chiar producându-mi o oarecare plăcere, pe palme şi pe picioare. Era un simptom tipic pentru scarlatină, aşa că ai mei au primit vestea cu uşurare: nu mai aveau a se teme că diagnosticul era greşit.

De la colegii mei de salon am primit şi reproşuri. Dragoş mi-a reproşat că a luat boala de la mine atunci când, cu puţin timp înainte, participasem, împreună cu alţi colegi, invitat de el, la aniversarea zilei sale de naştere. N-am putut să neg fiindcă într-adevăr în acea seară, la el acasă, mă simţisem rău şi avusesem frisoane, deci boala era deja declanşată. Apoi, Adrian Petrescu mi-a reproşat şi el că luase boala de la noi din clasă, unde fusese trimis ca „monitor”. Şi asta era la fel de adevărat câtă vreme numai în clasa noastră se iviseră două sau trei cazuri... Ce pot să spun? N-a fost un reproş spus cu înverşunare. Şi dacă pentru mine cele patru săptămâni petrecute la spital au devenit una din etapele cele mai fabuloase ale vieţii mele, nu pot decât să sper că nici pentru ei n-a fost, în final, o etapă nesuferită. Aşa că pentru vina mea, de va fi fost vreuna, cred pot să fiu iertat.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Păduchii de sub peruci*

Din ceea ce ne-a predat doamna Negoescu, profesoara noastră de istorie din ciclul doi al şcolii elementare, nu-mi amintesc decât că ne-a vorbit cu mult dispreţ despre aristocraţia franceză din ajunul Revoluţiei de la 1789. În ciuda ifoselor şi a splendorii pe care aristocraţia din acea vreme le afişau — spunea doamna Negoescu —, închipuiţi-vă, dragi copii, că sub superbele lor peruci cârlionţate mişunau păduchii.

Îmi amintesc că, în ciuda credulităţii mele de atunci (şi de mai târziu), am primit cu scepticism vestea că păduchii mişunau sub perucile nobililor de la curtea regelui Ludovic al XVI-lea... Dacă i-am dat crezare că Maria–Antoaneta întâmpinase, de la balconul palatului regal, mulţimea revoltată cu celebrele cuvinte „Dacă n-aveţi pâine, mâncaţi cozonac!”, şi, drept urmare, Maria Antoaneta mi s-a înfăţişat de atunci ca o femeie arogantă şi, fără să-i fi văzut vreodată portretul, durdulie, cu pielea lăptoasă şi îngrozitor de antipatică, în schimb am suspectat-o, în secret, pe doamna Negoescu că se înclinase cu prea multă uşurinţă sub vântul înnoirii proletare.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Necredinţă*

Aveam zece ani când am încetat să cred în Dumnezeu. Pot spune că am avut revelaţia necredinţei. Îmi amintesc exact până şi locul unde am avut această revelaţie. (Dar nu-i ceva neobişnuit la mine: îmi amintesc multe alte locuri unde mi-au venit în minte diferite alte gânduri, sau unde am avut diferite conversaţii.) Plecasem în oraş pe o zi frumoasă, cu cer albastru, şi, cu puţin înainte de a ajunge la poarta Rafinăriei, „la ţevi” cum îi ziceam noi cei din cartier (adică locul unde câteva conducte care străbăteau, la vedere, un loc viran foarte întins, treceau pe sub stradă şi dispăreau în incinta Rafinăriei) — trecând prin locul acela mi-am spus deodată că Dumnezeu n-are nicio justificare, că n-are cum să existe. Din clipa aceea nimeni nu m-a mai convins vreodată de contrariu. Cu o singură excepţie, peste mulţi ani, când, datorită unor împrejurări speciale, am simţit că nu trebuie să fac notă discordantă în privinţa credinţei cu comunitatea din care, temporar, am făcut parte, şi atunci am încercat să mă auto-conving, uzând de argumente vag filozofice, că, într-o formă sau alta, Dumnezeu poate exista. Atunci însă, la vârsta de zece ani, necredinţa mea a fost de neclintit. La aflarea veştii, mama a fost de-a dreptul îngrozită, a încercat să mă convingă că nu-i decât o rătăcire de moment, şi nu mă-ndoiesc că a nutrit până la moarte speranţa că mai devreme sau mai târziu voi reveni pe calea cea dreaptă. Tata în schimb era necredincios, fără să fie însă foarte categoric în a-şi exprima necredinţa, ci doar aluziv, dând-o pe glumă ori de câte ori, în timpul discuţiilor cu mine pe această temă, mama îşi întorcea spre el privirea încruntată. Nu-mi amintesc dacă mama era sau nu de faţă atunci când i-am dat vestea. Faţa lui a rămas aproape inexpresivă, doar o umbră de zâmbet enigmatic i-a fluturat în colţul gurii.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Cu mingea la vulcanizare*

În faţa intrării principale a şcolii mele primare, pe Strada Principală, trotuarul era foarte larg. Iar pe latura din susul străzii, acolo unde trotuarul se îngusta, lipită de zidul şcolii, era Librăria Crăciun. Se pare că doamna noastră, pe care o chema Alice Botez, era rudă cu proprietarul librăriei. Apoi librăria s-a închis şi în locul ei s-a deschis un atelier de vulcanizare. Spre deosebire de librărie, aici totul, înăuntru, era întunecat. Pardoseala, pervazurile, bancurile de lucru erau acoperite de pilitură de cauciuc negru de la anvelope. Geamurile erau şi ele afumate şi mirosea a cauciuc încins şi a soluţie de lipit, iar lucrătorii, în salopete negre, nu-ţi dădeau nicio atenţie fiind prea ocupaţi cu anvelopele lor de camioane, pe care le rostogoleau de colo până colo prin atelier şi se ocupau şi de camere şi de valve şi de ventile şi de furtunul de aer comprimat — nu stăteau o clipă. Dacă însă le cereai să-ţi vândă o minge, pentru asta, da, îşi făceau timp. Şi nu erau deloc scumpe mingile acelea. Până şi eu mi-am permis să-mi cumpăr una o dată sau de două ori. Bineînţeles că nu era vorba de mingi adevărate, cu cameră şi anvelopă de piele, ci doar de simple camere, confecţionate din cauciuc subţire. Le găseai gata umflate pe o etajeră, lângă intrare, aşteptând să vină puştii şi să le ceară. — Pe care o vrei? întreba nenea meşterul. Era un moment important. Ezitând, întindeai mâna şi arătai: — Pe-aia de colo. Toate erau la fel — la fel de mari, la fel de umflate, de aceeaşi culoare roşu-cărămizie, croite din aceleaşi două bucăţi alungite, de cauciuc, rotunjite la ambele capete, lipite între ele, al căror contur unduios îţi încânta privirea. Dar dacă tot ţi se cerea să-ţi alegi mingea, trebuia să-ţi încordezi atenţia, să nu se nimerească una deformată, cu cine ştie ce gâlmă care s-o facă să sară anapoda. Apoi... Iată-te cu mingea în mână şi jocul în sânge, pipăind-o, adulmecându-i plin de încântare mirosul de cauciuc nou. Era umflăţică, tărişoară — o băteai uşurel cu palma şi suna cam ca un pepene copt bine... Dar unde să baţi mingea aceea?... Eram deja un băiat cu experienţă şi ştiam că pretutindeni te pândeau, rânjind nevăzute, ţepe, ghimpi, cuie ieşite din scândurile răspândite, încă şi-acum, peste tot după dezastrul cutremurului din ’40 şi după dezastrul războiului. Mingea, fără anvelopă, vulnerabilă ca o rană vie, n-avea nicio şansă să le facă faţă. Dar... pân’la urmă n-ai luat-o ca să stai şi să te uiţi la ea, nu? Mai devreme sau mai târziu, la ceasul rău, tot aveai să te trezeşti cu ea chircită... şi inima, parcă, ţi se chircea şi ea în piept: atât de puţin a ţinut?... Netezimea cauciucului s-a dus, vigoarea i s-a scurs prin invizibila înţepătură a ghimpelui perfid, viaţa i se mai ţine într-un fir de aţă. Suferă cu resemnare. Ea, atât de săltăreaţă în primele ore, acum nu mai sare deloc. Trântită de pământ, rămâne lată, doar scoate un soi de fleoşc jalnic şi dizgraţios, de tot râsul, dacă n-ar fi de plâns... Şi n-aveai decât un singur remediu: înapoi cu ea la vulcanizare...

Morocănos, meşterul în salopetă, cu catarame la bretelele trecute peste umeri, ţi-o lua, ţi-o băga, cu o mişcare de expert, într-o cuvă cu apă murdară, pe suprafaţa căreia pluteau pete de ulei, o strângea în pumn până îi storcea şi ultima pâlpâire de viaţă, întorcând-o pe toate feţele, găsind locul pe unde ţâşnea şi se ridica la suprafaţă un banc firav de băşicuţe de aer. Meşterul dădea din cap, scotea mingea din apă, însemna locul înţepăturii încercuindu-l cu creionul chimic şi purcedea la lipirea peticului. Stăteam şi îl priveam dintr-o parte. Îi apreciam meticulozitatea văzându-l cum dă la polizor peticul, sucindu-l centimetru cu centimetru pe roata grunjoasă care se învârtea îndârjit, pentru a-i subţia marginile înainte de a fi lipit pe locul mai înainte însemnat, şi îi eram recunoscător că îşi rupe din timpul lui consacrat treburilor serioase ale oamenilor mari pentru a se ocupa de flecuşteţele noastre ale copiilor. La sfârşit, meşterul cufunda încă o dată mingea în cuvă, de astă dată umflată, pentru a se asigura că nu răsuflă pe nicăieri — şi peticul iată că rezista cu succes —, după care, cu o apăsare de adio către fundul cuvei, o lăsa să ţâşnească deasupra apei c-un salt de delfin. Iar eu, fericit, o prindeam din zbor şi o strângeam la piept aşa udă cum era.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Patruzeci de învârtituri în cana cu ceai*

După un an de secetă, în ’46, nu mai aveam în casă niciun cubuleţ de zahăr. Seara, şezând la un pahar de ceai, mama încă mai avea puterea să glumească şi îmi spunea:

— Dacă amesteci cu linguriţa în cană de patruzeci de ori o să vezi că ceaiul se-ndulceşte. Ia încearcă.

Râdea când spunea asta, la fel şi tata, şi râdeam şi eu neîncrezător, dar amestecam totuşi şi număram conştiincios patruzeci de învârtituri, după care, continuând să mă amuz, gustam din ceai, aşa, într-o doară. Dar parcă nu-mi venea să înlătur cu desăvârşire speranţa că am să simt în gură gust dulce. Măcar o idee.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Trenurile de noapte*

Vara, când fereastra camerei unde dormeam rămânea deschisă peste noapte, se auzeau uneori, de la o depărtare de vreo doi kilometri, trenurile care treceau pe Valea Prahovei. Nu în toate nopţile. Doar în cele binecuvântate. Trebuia ca sufletul să-ţi fie împăcat şi urechea să-ţi rămână trează până la ore târzii şi atentă să capteze toate vibraţiile venite din Univers. Căci din Univers venea vibraţia îndepărtată a trenului — ecoul ei. Era un fel de cometă care ştiam că umple Valea Prahovei de lumină trecătoare şi de vuiet al roţilor, care se revarsă apoi peste dealuri de-o parte, şi, de cealaltă, peste terasa geologică pe care era clădită Câmpina. Eram eu însumi în acel tren şi sufletu-mi limpezit de măruntele preocupări cotidiene se contopea doar cu mişcarea şi cu noaptea, şi urma să cobor, sau puteam să cobor, în gări pe care încă n-avusesem prilejul să le cunosc ci doar le auzisem numele înşirate la megafoanele gării oraşului meu — Sighişoara, Cluj, Oradea... Toate oraşele care dormeau la ora aceea târzie din noapte îmi apăreau, toate simultan, îmi apăreau — aievea — străzile lor pustii peste care sfârâiau tăcut ca lumânările din candelabre felinarele străzilor, măturate blând de adierea nopţii, unde aveam tot viitorul în faţă s-ajung cândva... La doi paşi, în celălalt pat din cameră, dormea mama, dincolo, în odăiţa–bucătărie, dormea tata, şi toată suflarea dormea în oraş, numai urechea mea stătea de veghe, fermecată, să capteze timpul universal care se revărsa îndepărtat din Valea Prahovei la trecerea trenurilor de noapte.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Vernisaj*

Nu singura preocupare dar, oricum, una din preocupări, pentru Pompilian, la fel ca şi cu ocazia altor vernisaje, era aceea că înăuntru era întotdeauna singur. Nu reuşea niciodată să convingă pe cineva să-l însoţească. Lumea manifesta indiferenţă faţă de arte.

La fel s-a întâmplat şi de data asta. Pompilian a intrat singur la vernisajul expoziţiei sculptorului Corneliu Negoi, de la galeria UnicArt de pe Calea Victoriei. Orice vernisaj este o festivitate, aşa că e de dorit să vii — nu-i aşa? — cu o anumită stare de spirit. Nu că trebuie neapărat să schimbi o impresie cu cineva de lângă tine... Deşi, da, sigur, poate fi şi asta. Dar măcar să simţi că cineva care îţi este apropiat sau măcar cunoscut, priveşte exponatele lângă umărul tău şi să-i poţi şopti că urăşti cuvântul exponate, iar el să-ţi răspundă şoptindu-ţi la rândul lui la ureche că în definitiv nu denumirea contează ci vibraţia pe care ţi-o transmit acele exponate. Iar dacă discuţia ar fi continuat sau s-ar fi oprit aici (cel mai probabil) era o chestiune secundară.

Ca niciodată, încăperea era deja, cu destul timp înainte de ora anunţată, aproape plină de vizitatori, şi încă mai veneau. Uşa se deschidea la fiecare minut şi feţe noi şi necunoscute descindeau venind din frigul de afară şi încercau să se acomodeze cu ambianţa, asta însemnând o primă diagnosticare a atmosferei din sală, o luare la cunoştinţă de prezenţa unor persoane cunoscute sau necunoscute dar de o oarecare notorietate, să zicem. Pe măsură ce intrau, Pompilian le studia cu interes fizionomiile şi constata cât era de diversă paleta de expresii pe care le întâlnea. Unii nu-şi ascundeau încântarea de a fi acolo şi se putea presupune cu uşurinţă că trăiseră acea încântare înainte chiar de a fi păşit pragul galeriei. Iar ceea ce întâlneau aici înăuntru părea să nu facă altceva decât să le confirme motivele de încântare avute dinainte. Cu alte cuvinte, veneau montaţi pentru a se delecta. Ceea ce nu era deloc rău. Încântarea acestora persista după trecerea pragului, se hrănea din încântarea citită pe feţele cunoscuţilor prezenţi la vernisaj, cu care schimbau priviri aprobative şi amicale, li se transmitea acestora, dar sfârşea prin se dilua într-o oarecare măsură pentru că atmosfera din sală nu putea fi decât una, aceea de confort nobil şi reţinut în comuniune cu toată suflarea dinăuntru, în prezenţa spiritului artei... Alţii îşi aduceau de acasă blazarea profesionistă făurită de-a lungul multor ani, dar o umbră de înviorare le colora un pic obrajii sufletului, parcă fără voia lor, după câteva minute petrecute printre aceşti connaisseurs.

Intrau persoane de sex bărbătesc purtând paltoane lungi până la călcâie (aproape), în pas cu moda, la gât cu şaluri de asemenea lungi până către poala paltonului, în culori vii (alţii, mai răuvoitori, le-ar fi numit ţipătoare), înnodate peste rever, sau alte persoane, tot de sex bărbătesc, care nu purtau şal defel, expunându-şi tinereşte, la frigul de-afară, pieptul neprotejat decât de piepţii subţiri ai unei cămăşi albe şi de o cravată, sau nici măcar atât, doar de un guler descheiat, fără niciun fel de cravată...

Toţi bărbaţii aceia care continuau să intre, acum mai des chiar decât la fiecare minut o dată, erau, în marea lor majoritate, aproape inexplicabil, foarte înalţi. La fel şi cele mai multe din femeile care îi însoţeau. Parte din acei vizitatori se opreau în preajma lui Pompilian şi îi obturau vederea spre masa de la perete, unde Corneliu Negoi putea fi văzut stând de vorbă cu o femeie elegantă, între două vârste, custodele galeriei, şi o altă femeie, ceva mai tânără, ambele îndreptând asupra sculptorului efluvii de entuziasm artistic în ambalajul cunoscut al admiraţiei lor personale fără limită. Ochi strălucitori, şi râs, şi dantură albă, şi iar ochi strălucitori, şi cascade de cuvinte entuziaste, încât parcă nu te mai săturai să le urmăreşti vivacitatea. Admiraţie la care sculptorul părea a fi imun, limitându-se la o politeţe oarecum distantă. Dar era oare posibil să crezi că toată acea atenţie plină de lumină îl lăsa cu adevărat indiferent?...

Deci nu era chip să ai vedere neîngrădită spre masa lângă care stătea sculptorul, aşa că Pompilian încercă să-şi găsească un alt loc strecurându-se printre vizitatori (pe după spinările lor masive şi înalte) care nu-i dădeau nicio atenţie, absorbiţi cu toţii de grupuleţele a căror parte erau. De îndată însă ce reuşi să-şi găsească alt loc, alţi vizitatori înalţi se interpuseră, desigur fără premeditare, între el şi masa de unde aveau să izvodească foarte curând discursurile de prezentare. Pompilian încercă să se amuze căutând cu privirea persoanele cele mai suspuse din galerie, vreun secretar de stat sau poate însuşi ministrul culturii şi al cultelor, dar erau destule persoane în sală care să poată fi luate, judecând după prestanţa lor impozantă, drept asemenea notabilităţi.

Pompilian îşi căută încă o dată un alt loc cu deschidere, de astă cu mai mult succes. Cel puţin, la prima vedere. Era clar, cei mai mulţi vizitatori se cunoşteau între ei şi stăteau de vorbă cu o politeţe afectuoasă, cei mai înalţi aplecându-şi capul către cei mai puţin înalţi spre a-şi arăta interesul pentru spusele interlocutorului. Politeţea binevoitoare era în elementul ei în toată acea adunare de amatori de artă, chiar dacă se putea presupune că grupuleţele prezente se cunoşteau în realitate destul de puţin, iar de întâlnit se întâlneau numai cu asemenea ocazii. Dar trebuie să fi fost pentru ei plăcut chiar şi-aşa. Pompilian n-avea faţă de cine să-şi arate interesul, n-avea cu cine să fie politicos şi binevoitor. Ba chiar, la un moment dat, îşi zise că pe viitor avea să se abţină să participe la asemenea evenimente. N-avea niciun rost.

Bineînţeles că şi în acest nou loc se găsiră în scurtă vreme destule persoane înalte care, deplasându-se în sală, pas cu pas, dintr-o parte într-alta, în aparenţă fără voia lor, să i se aşeze în faţă. Şi Pompilian realiză că de fapt nu obturarea era cea care îl deranja cel mai tare. Sala devenise de-a dreptul aglomerată, acum când, după toate semnele, prima cuvântare sta să înceapă. Vizitatorii înalţi făceau un zid, chiar dacă nu compact, imposibil de escaladat. Ce prostie, îşi zise Pompilian. Un zid!... Neştiindu-se totuşi mic de stat, nu reuşea să se dumirească de unde îi venea acea senzaţie stupidă de zid. Privi cu mai multă atenţie în jur şi constată că erau destui vizitatori mai scunzi decât el. Cei înalţi însă iată că făceau legea în sala galeriei. Paltoane foarte lungi, scurte foarte voluminoase, umeri foarte largi — toate astea îl întorceau pe dos. Îşi îndreptă spinarea cât putu, până o simţi ţeapănă ca un arac dar prin asta nu reuşi decât să-şi creeze un fel de mini-prestanţă, fragilă şi trecătoare, de care cei din jur habar n-aveau.

Îşi mută privirea la lucrări — ba nu, reveni cu obstinaţie la cuvântul exponate —, cărora nimeni nu le dădea deocamdată nicio atenţie. Observă o coloană uşor şerpuită, de sticlă albastră, oarecum masivă, şi pata albastră, de cerneală diluată, pe care lumina o arunca pe perete trecând prin acea coloană. Apoi privi cea mai mare din lucrările — ba nu, exponatele — sculptorului, o suprafaţă întinsă, orizontală, de sfere de sticlă roşie, de diferite mărimi, care se atingeau şi pe alocuri se încălecau, la piciorul căreia, dacă ar fi avut deschiderea necesară, era sigur că ar fi văzut pe pardoseală spoturi inegale de suc de...

Se gândea cu ce fruct ar fi putut compara culoarea respectivă, dar la masa luminată (pe care n-o putea vedea) cineva îşi drese glasul şi bătu uşor cu creionul într-un pahar gol, cerând linişte. Şi toată rumoarea acelei mulţimi educate şi disciplinate se stinse în următoarele două secunde.

***

^*Din volumul de povestiri Femeia din metrou

Scurt-circuite*

Între casa domnului Cezar şi cea a fratelui său Rudolf, din fundul curţii, unde am locuit după întoarcerea domnului Alfons din deportare, firele electrice erau trase prin aer, cam la trei metri înălţime, trecând pe deasupra gardului cu proprietatea învecinată, a familiei croitorului Cârciumaru. Cele două case erau despărţite de vreo douăzeci şi cinci de metri de grădină. Firele electrice străbăteau o pădure întreagă de crengi şi, ceea ce era mai rău, izolaţia lor se mâncase cu anii, aşa că firele rămăseseră, practic, neizolate. Proprietarii n-aveau bani să le înlocuiască, iar noi, nici atât. Deja se întâmplase de câteva ori ca, la vijelie, firele să se atingă între ele, să iasă scântei şi să se ardă siguranţa. Tabloul electric împreună cu unicul contor pentru toate cele trei case era fixat pe peretele dinspre stradă al casei domnului Alfons Hoepfner. Chiar dacă nu eram decât un puştiulică, deja mă specializasem în înlocuirea siguranţelor şi aveam în permanenţă la îndemână, într-o cutie, un mănunchi întreg de bucăţi de liţă de cupru pentru orice eventualitate. Asta, şi pentru că de o bucată de vreme meşteream cu plăcere încercând să repar tot felul de vechituri electrice, pe care alţii le aruncau, iar eu mă grăbeam să le recuperez, în speranţa să-i fericesc pe ai mei cu „aparate” de care, altminteri, nu avuseseră parte niciodată. Printre altele, mă ocupasem de un fier de călcat electric — ehei, dacă mi-ar fi venit în minte gândul cel bun să-l păstrez, astăzi aş fi putut lua pe el o grămadă de bani la un târg de vechituri. Partea proastă cu acel fier de călcat era că rezistenţa din interior, înfăşurată pe o folie de mică, se ardea mereu de veche ce era, nu se preta la înnădire şi nici n-aveam cu ce s-o înlocuiesc. Aşa că trebuia s-o tot scurtez pe măsură ce se ardeau porţiuni din ea, şi după fiecare scurtare fierul se încingea tot mai tare şi mai repede, ajungând la un moment dat să facă flamă — care se vedea ţâşnind din interior — şi, bineînţeles să topească siguranţa... Apoi a fost povestea cu lampa de noapte pe care am improvizat-o dintr-un felinar de exterior, căpătat de la domnul Hoepfner, din magazia lui cu vechituri. Era un tub lung de metal, de vreo jumătate de metru, uşor curbat, cu soclu şi c-un abajur de sticlă în capăt. Partea proastă cu acea lampă de noapte a fost că a trebuit să montez pentru prima oară în viaţa mea un întrerupător, altminteri elegant şi încă în stare de funcţionare, în formă de bulb, din ebonită maro, doar un pic plesnit, care urma să atârne la capătul unui fir sub soclul lămpii fixat în perete. Ei bine — treabă descalificantă pentru un viitor fizician! — am luat cele două fire care veneau de la priză şi le-am legat la bornele întrerupătorului. Flama a ţâşnit chiar în pumnul meu, din interiorul ebonitei, la prima apăsare de buton. Mare dobitoc! Nu cumva să spui la şcoală ce-ai fost în stare să faci — mi-am zis — că nici la literatura română n-ai să capeţi notă de trecere! Altminteri însă, lampa arăta destul de bine, globul, care era galben, răspândea, seara, în cameră o lumină plăcută. Chiar şi mama l-a acceptat după ce am înfrumuseţat lampa vopsind-o cu ulei bej, deşi de felul ei era reticentă la inovaţiile mele de toate felurile, electrice sau neelectrice. Şi, în treacăt fie spus, reticentă era la orice fel de inovaţii.

Cu firele de afară însă — cele rămase neizolate — spectacolul ar fi putut să iasă grandios dacă n-ar fi ieşit dramatic.

Într-o zi, uitând de ele, am aruncat în joacă un retevei în direcţia lor. L-am aruncat cu putere, astfel că firele nu numai că s-au atins, cum se-ntâmpla în caz de vijelie, dar pur şi simplu s-au împletit unul cu celălalt. Ceea ce a urmat, jerba de artificii care s-a propagat, sfârâind, de-a lungul firelor, de la un capăt la celălalt, m-a lăsat perplex de uimire şi de spaimă. Dezastrul a trecut dincolo de siguranţa de la tabloul electric şi a ars-o şi pe cea de la stâlpul din stradă. Timp de câteva secunde am trăit terorizat de gândul că produsesem cea mai mare catastrofă din viaţa mea. Vina era a mea, în întregime a mea şi n-aveam absolut nicio scuză... Următoarele vreo două ore mi le-am petrecut alergând pe străzi, cu gura uscată de emoţie, să-i găsesc pe electricienii de la Întreprinderea Comunală — unde de altfel lucra şi tata ca funcţionar —, să le explic ce se întâmplase, să-i rog să mă ierte că-i pun pe drumuri dar trebuia neapărat să vină să schimbe siguranţa din vârful stâlpului fiindcă toată curtea rămăsese fără lumină din cauza mea — se însera deja şi cu toţii, cei mari, aveau să-şi petreacă seara pe întuneric, nu mai puteau să se aşeze la masă, domnul Hoepfner nu mai putea asculta radioul, tata avea să se întoarcă în curând acasă şi avea să rămână consternat de cele întâmplate, la fel şi domnul Peiu, lauda doamnei Hoepfner cum că îi pronunţam bine numele nu mai avea nicio valoare atâta vreme cât stătea pe întuneric din vina mea, doamnei Peiu degeaba îi spuneam politicos bună ziua când treceam prin faţa casei lor şi de bună seamă că nici nu meritam să-mi răspundă la salut, iar Gabi Hoepfner, când avea să afle cine-i vinovatul, avea să mă ia drept un tontulică fără simţul responsabilităţii şi avea să regrete că mă luase la serbarea lor de sfârşit de an la liceul Iulia Hasdeu — totul avea să se răstoarne cu susul în jos.

Noroc că electricianul de Întreprinderea Comunală a venit prompt, s-a căţărat sprinten în vârful stâlpului şi a schimbat siguranţa în doi timpi şi trei mişcări. Şi odată cu asta lumea întreagă s-a reaşezat pe făgaşul ei normal c-un oftat de uşurare.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Portretul Regelui Mihai din abecedar*

Abecedarului meu din 1945 te întâmpina, chiar pe pagina întâi, cu poza Regelui Mihai I. Era drăguţ şi arăta aproape ca un copil. Îl şi văzusem într-un jurnal de actualităţi conducând, copil de-adevăratelea, o maşină. Şezând la volan, avea bărbia niţel ridicată, dar nu pentru că ar fi fost îngâmfat (deşi ar fi avut toată îndreptăţirea să fie) ci fiindcă trebuia să se înalţe să vadă prin parbriz. Îmi creştea inima când mă uitam la poza lui din abecedar. Era drăguţ dar şi eu eram sigur că sunt drăguţ. El era de viţă regală, dar viţa regală se putea descoperi undeva în interior. Să fii copil şi să conduci o maşină princiară nu era de colo. Dar era doar o chestiune de dorinţă fierbinte. După ce ai văzut un film de aventuri alergi prin curtea şcolii (ţinând calul de frâu) şi strigi în gura mare, s-audă toată şcoala: „Eu eram Zorro!” Eram. Şi pieptul ţi se umple de gloria izbânzilor. Doar doamna învăţătoare, pe lângă care treci răcnind, îşi duce mâinile la urechi şi spune iritată: „Hei, nu mai zbiera aşa!”... Despre maşină nu trebuia să strigi că o ai, trebuia doar să fii convins c-o ai... Eram drăguţ, asta cu certitudine, şi Regele Mihai era drăguţ, şi semănam cu el. Cu maiestatea sa, Regele Mihai... Am ridicat abecedarul deschis la pagina cu portretul regelui şi am ţinut-o lângă faţa mea. Am întrebat-o pe mama (fiindcă aveam nevoie de o confirmare): „Nu-i aşa că semăn cu Regele Mihai?” Mama s-a uitat la mine, apoi şi-a mutat privirea la poză şi a zâmbit a îndoială clătinând din cap cu bunăvoinţă.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Curtea*

Curtea noastră, la fel ca majoritatea curţilor din cartier, era de formă alungită, cu case pe-o latură şi răzoare cu flori sau legume pe cealaltă. Era împărţită în trei, câte o bucată pentru trei dintre cei patru fraţi Hoepfner. Alfons, care mi-a fost, după întoarcerea sa din deportare în Rusia, cel mai apropiat, deţinea partea dinspre stradă. Cezar, care a fost şi el în deportare în Rusia — şi de acolo s-a întors cu o altă soţie, Vilma, nemţoaică şi ea —, deţinea bucata din mijloc. În sfârşit, Rudolf (unchiul Rudi, cum îi spunea Gabi, fiica domnului Alfons Hoepfner) deţinea partea din fundul curţii. Figura lui nu mi-a rămas în amintire pentru că l-am văzut foarte rar, doar de vreo două–trei ori în toţi acei ani, el locuind la Braşov. Bineînţeles că niciun gard sau vreun alt semn de hotar nu separa cele trei loturi — doar erau fraţi, nu?... Cel de-al patrulea frate, Virgil (căruia Gabi îi zicea unchiul Gita), singurul inginer din familie, nu avea la Câmpina nicio proprietate. Locuia la Mărgineanca, nu departe de Ploieşti, unde lucra la fabrica de armament. Îmi era foarte simpatic şi mă bucuram tare mult când venea în vizită, cu bicicleta, cale de câteva zeci de kilometri, la fratele să Alfons, uneori împreună cu fiul său Paul, cu câţiva ani mai mare decât mine, şi care îmi era la rândul său foarte simpatic. Amândoi veneau călare pe bicicletă, iar eu profitam de bicicleta lui Paul şi făceam câteva ture prin curte, călărind-o strâmb, c-un picior băgat pe sub cadru căci altfel n-aş fi ajuns la pedale.

Corpul de case dinspre stradă, proprietatea domnului Alfons, se prăbuşise — am aflat — la cutremurul din 1940. Nu mai rămăseseră la vedere decât porţiuni de temelie şi primele trepte ale scărilor de la intrare. Aşa că în locul lor, domnul Alfons ridicase în timpul războiului, înainte să fie trimis în deportare, o magazie unde depozitase fel de fel de vechituri. Era foarte interesant înăuntru — am avut ocazia să mă conving de asta de vreo câteva ori, când domnul Hoepfner, având treabă acolo, a lăsat uşa deschisă şi n-a avut nimic împotrivă ca eu să intru şi să stau să-l privesc în timp ce scotocea prin îngrămădeala de-acolo. O îngrămădeală ordonată totuşi: nu putea un neamţ să lase totul chiar vraişte, nu?

Curtea, privită dinspre poartă mi se părea incitant de lungă, mai ales vara când vegetaţia creştea, se înfoia şi nu mai lăsa să se vadă decât un tunel prin verdeaţă. Câţi metri să fi avut? La început am apreciat-o cam la o sută de metri. Câţiva ani mai târziu însă am avut ocazia s-o măsor şi am fost dezamăgit să constat că n-avea decât vreo şaizeci şi ceva de metri...

Poarta dinspre stradă nici nu era propriu-zis o poartă. Probabil că în vremurile acelea de sărăcie o poartă ca lumea, cu balamale şi zăvor, cum, desigur, trebuie să fi fost înainte de război, ar fi fost prea costisitoare. Aşa că domnul Hoepfner fixase între cei doi bulumaci, care înainte trebuie să fi fost stâlpii porţii, un panou de gard, cu doar două sau trei cuie bătute în fiecare bulumac, pentru a se putea desprinde cu uşurinţă la nevoie. Dar ce nevoie? Cât timp am locuit acolo nu-mi amintesc să fi fost vreodată nevoie să fie desprins panoul–poartă, decât doar când deadea Mişa, de la Bucureşti, a venit în vizită la noi cu maşinuţa lui, un topolino verde, pe care nu ştiu de ce au preferat s-o bage peste noapte în curte, de parcă altfel ar fi furat-o cineva din faţa porţii. Şi atunci panoul a fost desprins din cuie şi apoi bătut la loc.

Într-o zi, colegul de clasă şi prietenul meu Titi Savu şi cu mine am făcut o întrecere de alergare pornind din dreptul casei domnului Alfons, până-n poartă şi înapoi. Asta a fost intenţia. Chiar domnul Alfons, nebănuind ce avea să se-ntâmple, ne-a dat startul. Nenorocirea a fost că amândoi, Titi Savu şi cu mine am ajuns exact în acelaşi timp şi ne-am proptit cu mâinile în panou în aceeaşi fracţiune de secundă. Panoul s-a răsturnat în stradă si noi ne-am prăbuşit peste el. Domnul Hoepfner, care, în ciuda aparenţelor, era totuşi un tip deschis şi poate chiar vesel din fire, s-a amuzat teribil. N-a fost nicio problemă pentru el să bată la loc cele două sau trei cuie.

Doamna Elza Hoepfner, soţia domnului Alfons avea de cealaltă parte a curţii, în dreptul casei unde locuiau, o bucătărioară de vară, din lemn. Acolo au fiert gospodinele pe plita lor, pentru toate familiile din curte, prunele grase aduse cu căruciorul de la Cornu, pentru magiun, acolo le-au dat printr-o sită specială, păstrând pulpa aproape neagră la culoare şi aruncând sâmburii aproape rotunzi, oale întregi de sâmburi.

Lângă bucătărioara de vară creştea un cais, pe care eu încă l-am mai apucat verde. Cu încuviinţarea familiei Hoepfner, mi-am legat de creanga lui cea mai groasă, care se ridica deasupra aleii, un leagăn improvizat dintr-o frânghie de rufe, la capătul căreia puteai sau nu să pui o scândură pe care să te aşezi. O altă creangă a pomului, în partea opusă aleii, se atingea de muchia acoperişului. Cred că deja ajunsesem la o anumită greutate, aşa că legănatul meu a avut urmări. Caisul a început să se clatine şi el odată cu legănarea mea, iar creanga care atingea muchia acoperişului hâţâna bucătărioara de vară. Astfel că la un moment dat Gabi Hoepfner a ţâşnit din bucătărioară strigând îngrozită Cutremur! În clipa următoare însă, văzându-mă în leagăn, a dat peste cap ciudaţii ei ochi, unul cenuşiu şi celălalt galben, şi a răsuflat uşurată: Tu erai, fir-ai să fii!... Apoi caisul s-a uscat şi domnul Hoepfner l-a tăiat cu fierăstrăul, dar nu chiar de la rădăcină ci lăsând un ciot ceva mai înăltuţ, pe care intenţiona să-l folosească drept picior pentru o viitoare masă. Cum lucrarea a tot fost amânată, ciotul a rămas o vreme gol. La un moment dat, domnul Hoepfner l-a folosit pentru a aşeza în vârful lui, în echilibru instabil, un cufăr greu de lemn pe care tocmai îl dăduse cu lac. Cufărul a rămas la uscat, cu capacul deschis, până când o pisicuţă de abia câteva săptămâni s-a găsit să sară de pe acoperişul bucătărioarei taman pe el. A fost o întreagă dramă. Eu n-am văzut cufărul prăbuşindu-se, dar, intrând în bucătărioară câteva minute mai târziu, am văzut-o pe Gabi în picioare, cu o batistă la ochii înroşiţi de plâns, privind îndurerată în jos, unde, pe pardoseala de cărămidă, pisicuţa lovită se chinuia să se ridice în picioare, dar la fiecare încercare se dezechilibra şi recădea pe-o rână. Prăbuşindu-se de pe ciotul de cais cu ladă cu tot, o muchie o lovise în cap şi pisicuţa rămăsese lată. Gabi o udase cu apă ca să-şi vină în simţiri, aşa că acum avea toată blăniţa adunată în smocuri ude şi, pleoştită toată cum era, îi plângeai de milă... Dar de murit până la urmă n-a murit. Aşa sunt pisicile — toată lumea spune că au şapte vieţi.

Zilnic treceam de câteva ori prin faţa şirului de case şi o salutam de fiecare dată politicos pe doamna Hoepfner dacă se nimerea să fie pe-afară, iar mai încolo pe doamna Peiu, care a stat o vreme cu chirie în casa domnului Cezar, cât timp acesta a fost în deportare în Rusia şi încă o vreme după aceea pentru că el a avut de clarificat o serie de probleme încurcate de familie: căsătoria cu ibovnica sa Vilma, cunoscută acolo în deportare, după ce prima sa soţie s-a sinucis aruncându-se sub roţile trenului.

Într-o zi doamna Hoepfner m-a lăudat pentru felul cum le pronunţ numele de familie. Şi am fost foarte mândru (de vreme ce n-am uitat după atâtea decenii...). Nici cunoscuţii noştri nu-l pronunţă atât de bine, a spus ea. Şi nici chiar prietenii!

Altă dată, domnul Hoepfner i-a spus tatei după o partidă de audiţie a Vocii Americii: Ştiţi cum se spune — un neamţ luat separat nu face doi bani, dar toţi luaţi împreună merită toţi banii. În timp ce toţi ruşii luaţi la un loc nu fac doi bani, dar fiecare rus luat în parte face toţi banii! Tata, care era un armean rusificat, a râs uşor, flatat, privind cu prefăcută modestie în pământ.

Când ne-am mutat noi pe strada I.C. Btătianu, numărul 29, în casa din fundul curţii, care era proprietatea lui Rudolf Hoepfner, locuia cu chirie familia Geantă. Pe domnul Geantă, care, din câte spuneau vecinii, era comunist, nu mi-l amintesc decât foarte vag deoarece curând după instalarea noastră la acea adresă a fost luat în concentrare, de unde nu s-a mai întors viu. A umblat zvonul că ar fi fost înjunghiat într-o încăierare după ce domnul Geantă i-ar fi strigat unui coleg că îl bagă în mă-sa pe Maniu, iar colegul i-ar fi întors-o că îl bagă în mă-sa pe Groza. Din care s-ar fi luat la bătaie. Cert este că într-o seară domnul Geantă a fost adus mort, purtat pe braţe de muncitori de la Rafinărie, foştii săi colegi de dinainte de concentrare. Cortegiul a străbătut încet curtea trecând prin faţa casei noastre. Brusc, casa din fundul curţii a devenit pentru o zi sau două un loc sinistru, un fel de morgă, un fel de cavou, de care era bine să mă ţin cât mai departe. O lumânare a rămas aprinsă acolo toată noaptea. Seara, până să mă duc la culcare, am ieşit de câteva ori în curte şi, în timp ce vecinii, cu mutre grave, continuau să comenteze cu voce scăzută cele întâmplate, casa din fundul curţii, cufundată în întuneric, doar cu acea lumânare aprinsă, vizibilă pe fereastră, a continuat să-mi atragă privirile cu o forţă malefică.

Doamna Geantă a rămas văduvă. Era unguroaică şi avea o fetiţă de vreo patru-cinci ani, Ţunţi, slăbuţă şi veselă, cu părul blond, cârlionţat, care abia o rupea pe româneşte. De pildă, o dată, neamintindu-şi cum se spune la albină, a dat din mână exasperată şi a spus: „Asta... cum se cheamă... asta... bâz-bâz care face zmeură.” Eu, care nu eram dispus să-mi amintesc că la rândul meu învăţasem să vorbesc româneşte abia cu puţin timp în urmă, o luam peste picior. Asta nu m-a împiedicat, şi nici pe ea n-a împiedicat-o să ne jucăm împreună o vară întreagă. Apoi doamna Geantă a plecat să se stabilească la ea acasă, în Transilvania, şi de atunci n-am mai auzit de Ţunţi.

Asta era curtea, o lume aparte, cu început, cu sfârşit, cu anotimpuri, cu adâncimi neexplorate în ciuda îngustimii ei, cu albinele din stupi, care, la capătul câtorva zile de trudă, cădeau istovite pe pământ şi îşi înfigeau, cu ultima suflare, acul în piciorul gol atunci când, din nebăgare de seamă, călcam pe ele în timpul vacanţei de vară.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Mărul din curte*

La hotarul dintre proprietăţile fraţilor Cezar şi Rudolf Hoepfner creştea un măr bătrân şi falnic, de un soi cum nu-mi aduc aminte să mai fi întâlnit vreodată. Bătrân? Nu ştiu. Poate doar matur — crengi uscate nu-mi amintesc să fi văzut în el. Făcea nişte mere de culoare verzuie, uriaşe, de formă turtită, care tindeau să se îngălbenească pe-o parte la coacere şi poate că ar fi devenit chiar şi roşii dacă ar fi apucat să se coacă. Dar nu se coceau niciodată. Cine ştie din ce cauză, încă de verzi începeau, în fiecare an, fără excepţie, să facă viermi şi cădeau unul după altul lovind pământul c-un zgomot sec. Pe cele încă necăzute era practic imposibil să le mănânci, atât erau de acre. În toată şederea noastră cu chirie pe proprietatea fraţilor Hoepfner, mai întâi la Alfons, apoi la Rudolf, mi-a fost dat să gust doar câteva mere care apucaseră să se pârguiască fără să cadă din copac; ceea ce nu înseamnă că nu erau viermănoase. Aveau un gust destul de bun, erau zemoase, acrişoare şi cu o aromă plăcută şi discretă.

Dar, numai pentru că nu îşi ducea la capăt menirea de a rodi, nu înseamnă că mărul din curtea noastră nu era plin de nobleţe. De fapt, cred că a fost cel mai mare măr din câte mi-a fost dat să văd vreodată. Iar dacă sub el, într-o parte, creşteau, înalte, cârciumăresele şi daliile doamnei Peiu, iar de partea cealaltă nu creştea nimic, se întâmpla aşa fiindcă taman în partea aceea doamna Peiu îşi deşerta lighenele cu lături... Şi, în treacăt fie spus, nu era ea singura; ai mei făceau la fel deşertându-şi lăturile sub corcoduş şi aş putea să bag mâna în foc că întâlneai peste tot aceeaşi practică, într-un cartier lipsit de canalizare.

Mărul însă ignora cu superioritate tot ce se întâmpla la rădăcina sa. Aspiraţia lui era cerul.

În vacanţele de vară mă căţăram în el, dar trebuie să recunosc că nu eram prea curajos: mi-era teamă să nu se rupă vreo creangă cu mine. De aceea nu ajungeam foarte sus. De vreo câteva ori însă mi-am luat inima în dinţi şi m-am aventurat până pe crengile subţiri dinspre vârf, care se aplecau sub greutatea mea. Şi de acolo puteam să văd peste coroanele copacilor din curţile învecinate, peste acareturile care, altminteri, nu erau vizibile din stradă, puteam să văd peste acoperişurile caselor scunde de pe strada Filimon Sârbu, puteam să văd gard după gard înşiruindu-se până acolo unde începea mirifica împărăţie neagră a Rafinăriei.

Până şi aerul era acolo sus mai curat. Mă lua cu ameţeală. Şi dacă creanga subţire pe care cutezasem să mă caţăr o simţeam legănându-se larg împreună cu mine, drogul riscului se insinua în mintea mea şi încerca să mă adoarmă cu şoapte ademenitoare: Hei, Băiete... Hei!... fie ce-o fi... poţi să cazi dar n-ai să te zdrobeşti... n-ai s-atingi pământul... ai să zbori, ai să zbori... aşa, ai să vezi... aşa cum ai visat cândva la Chişinău că zbori cu tricicleta peste acoperişul casei înălţându-te prin puteri nou-descoperite... n-ai niciun motiv să te temi...

Într-o zi am găsit în magazia cu vechituri — a domnului Rudolf de astă dată, fiindcă şi el avea pe proprietatea sa o magazie cu vechituri, nu numai domnul Alfons — ...am găsit un fel de consolă: o piesă de lemn alungită, alcătuită din două scânduri lungi cam de un metru, date cu un baiţ de culoare închisă, fixate una de cealaltă în unghi drept pe latura lungă, numai bună s-o foloseşti drept bancă sus în copac. O veritabilă piesă de mobilier. Avea şi două urechi de tinichea ruginită la capete, exact ce trebuia ca să poţi priponi solid banca cu sârmă între două crengi şi să nu te doară capul în privinţa stabilităţii ei. Te aşezai şi aveai şi spetează, mă rog, cât de cât, cel puţin te puteai rezema cu şalele. M-am chinuit s-o urc — şi nu era tocmai uşoară. Am fixat-o chiar sub crengile subţiri din vârf. Era de-ajuns de sus, iar sub mine aveam aleea de trecere. Deja mă gândeam ce ocupaţii puteam să inventez pentru locul acela aerian — să-mi aduc de citit, sau poate chiar ceva de mâncare. Deja îmi făceam planuri: un dulăpior, doar să-ntind mâna şi să iau din el lucruri, să deschid o uşiţă, rafturi, tot ce trebuia, o mică platformă de scândură sub picioare, în chip de duşumea... Ei da, multe... Se contura o căsuţă suspendată, cum văzusem prin filmele cu copii animaţi de tentaţia aventurii... Dar n-a fost să fie.

De îndată de ce şi-a ridicat privirea şi a văzut banca aceea căţărată sus în copac, domnul Hoepfner mi-a cerut pe un ton categoric s-o dau jos neîntârziat. Ce, vrei să cadă în capul cuiva! Şi oricât am încercat să-i explic că am priponit-o perfect, că nu-i niciun pericol să se desprindă de-acolo, oricât de tare ar bătea vântul, că aş putea, pentru şi mai multă siguranţă, s-o leg cu încă o sârmă şi aşa mai departe, a fost cu neputinţă să-l înduplec. Niciodată nu l-am văzut pe domnul Hoepfner atât de ferm într-o hotărâre luată.

Mi-a părut rău că n-a avut încredere în mine. Dar nu i-am purtat pică. Undeva în adâncul conştiinţei, poate pentru prima oară în viaţă, i-am împărtăşit neîncrederea în puştiul care eram şi am admis că trebuia să primeze sentimentul de responsabilitate al adultului ce era domnul Hoepfner faţă de securitatea celor ce aveau să treacă pe sub măr.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Primul meu cuvânt*

Primul meu cuvânt n-ar fi fost nici „mama”, nici „tata”. Potrivit spuselor verişoarei mele Roza, care era, la fel ca şi celelalte verişoare, rude din partea tatei, mult mai în vârstă, primul meu cuvânt ar fi fost numele câinelui nostru. Dic — aşa îl chema. Verişoara mea spunea că toată lumea a întors capul spre mine, foarte interesată, fiind foarte clar că mă pregătesc să rostesc un cuvânt. Care va fi acela? Roza spunea că m-am încordat tot, mi-am umplut pieptul cu aer, am ridicat mâinile în dreptul pieptului, cu pumnii strânşi, cu ochii deschişi cât cepele, capul a început să-mi tremure de încordare, pumnii de asemenea, gura mea a început să se întredeschidă în timp ce buzele mi se pregăteau, ezitând, pentru prima articulare din viaţă, încercând diferite contururi — şi deodată cuvântul a ţâşnit ca o explozie, doar c-o mică poticneală: D-dic!

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat