Laurian și Laura (23)

La cantină

Sportivi ieșeau și sportivi intrau la cantină. Prima sală de mese era plină de soare, iar sportivii purtau treninguri și se simțeau la ei acasă.
   — Ia uite la ei, ce spinări drepte au! remarcă Laurian zeflemitor.
   El și cu Vartic ședeau la o masă de lângă fereastră și se bucurau de razele soarelui.
   — Mi se pare mie, sau suntem ironici?
   Vartic îi scruta fața cu o privire interogativă.
   — Fericiți cei săraci cu duhul, a lor va fi împărăția cerurilor! continuă Laurian pe același ton.
   Vartic se lăsă cu spinarea pe speteaza scaunului.
   — De când mă știu mi-am dorit sport, dar din păcate n-am avut ocazia, dragă Laurian.
   — Cum așa, Vartic? Ai fost bancher, îți puteai permite multe. Înseamnă că pe vremea aia se poate spune c-ai scăpat ocazia.
   — Să știi, dragule, că banca mea a fost una destul de mică. Poate ție ți s-a părut altfel — nu știu exact ce ți s-a părut. Să nu-ți închipui că am avut cine știe ce venituri. Dar asta rămâne între noi. Astăzi tot ce se știe despre mine este c-am fost contabil și nimic mai mult. Trecutul e o piatră de moară care îți atârnă de picioare, nu pot să spun nimic altceva. Dar lasă-l încolo de trecut, hai să privim în viitor! Uite, tinerii ăștia care vin să mănânce la cantină. N-or să cerșească niciodată. Parcă-i și văd crescând viguroși, cum cei din generația mea — și a ta! — n-au sperat niciodată.
   O siluetă măruntă și ezitantă se ivi în cadrul ușii de la intrarea în cantină. Era o bătrână îmbrăcată cu un pardesiu pepit care amintea vag de o trecută eleganță. Laurian tresări — o recunoscu pe bătrână: era Matilda. Vartic îi observă mimica feței:
   — Ce-i dragule, s-a-ntâmplat ceva?
   — Scuză-mă o clipă.
   Laurian se grăbi să-i iasă bătrânei în întâmpinare.
   — Matilda! Ce surpriză!
   Bătrâna ridică spre el ochii mari, neștiind de unde să-l ia. Dar în clipa următoare fața i se lumină:
   — Ia uite pe cine-ntâlnesc! Laurian! Ce bine-mi pare să te văd din nou teafăr-sănătos! Cu ce-ai ajuns acasă în seara aia? Pân’ la urmă au pornit tramvaiele? Ascultă la mine, dacă au pornit, nu-ți face mari iluzii, o să se-oprească iarăși. Să nu zici că nu ți-am spus!
   — Veniți la masa noastră, Matilda, o invită Laurian. Sunt cu prietenul meu Vartic.
   Bătrâna, mică și gârbovită, îl urmă cu pașii ei mărunți și târșiți spre masa de la fereastră. I se oferi imediat un scaun la masă.
   — Vartic? se bucură ea în timp ce se așeza când îl auzi pe fostul bancher prezentându-se. Cel cu banca?
   Vartic făcu fețe-fețe și aruncă priviri temătoare în toate părțile.
   — Doamnă, vă rog din suflet — să nu mai spuneți asta niciodată! E o coincidență de nume! Eu la viața mea n-am fost niciodată mai mult decât un simplu contabil.
   — Scuză-mă, tinere, spuse bătrâna, am o slăbiciune pentru coincidențe! Așadar n-ai fost decât un simplu contabil? Așa că fie, cum spui dumneata. Și te-nțeleg foarte bine. În ziua de azi trebuie să luăm seama la trecut. De obicei ne înspăimântă viitorul, dar acuma lucrurile s-au inversat: ne înspăimântă mai mult trecutul. Și totuși viitorul rămâne incert. Uite că vine o zi când te-ntrebi: eu mâine ce mai mănânc? Pentru mine ziua asta a venit ieri. Sper să nu mă dea nimenea afară. Eu pretind foarte puțin. Nu mănânc mai mult decât o păsărică, râse ea cu sfială. Cum s-ar zice, doar ciugulesc câte ceva.
   — Vă cedez eu din porția mea, doamnă, se arătă Vartic săritor.
   — Ei, nu, protestă Matilda, nu pot să accept așa ceva.
   — Tocmai mi-am cumpărat cartelă. Am să încerc să vă cedez un cupon, să vedem dacă se acceptă.
   — Văd că sunteți aicea într-o companie de oameni vânjoși, observă bătrânica cercetând în jur. Asta-i foarte bine. Înseamnă că oamenii au încredere în viitor.
   — Nu știu dacă ați băgat de seamă unde ați nimerit, Matilda. Vă aflați la cantina sălii de gimnastică.
   — Da? se miră ea. Ei, asta explică totul! S-ar zice c-am nimerit bine. Vasăzică aicea nu vin tocilarii clasei! Nu c-aș avea ceva cu ei. Să vă spun ceva, dragilor, ție, Laurian, și dumitale, domnule fost contabil, peste tot unde i-am întâlnit, de-a lungul istoriei mele școlare, ca să zic așa, tocilarii clasei s-au descurcat binișor. Chiar și după școală. Degeaba se zice despre ei că sunt superficiali. Eu n-am fost printre tocilarii clasei și uite c-am ajuns prost.
   — Ei, n-ați ajuns prost, doamnă, o contrazise binevoitor Vartic. E doar o pasă proastă prin care treceți, sunt sigur.
   — La cei șaptezeci și cinci de ani ai mei nu mai putem vorbi de pase proaste. Deja e lucrarea destinului.
   — Am trecut și eu prin asta, continuă Vartic. Am trecut prin momente mult mai grele. Nici nu știu dacă să vă spun ce-am ajuns la un moment dat. Cerșetor, doamnă Matilda, asta am fost. Timp de câțiva ani de zile am fost cerșetor. Și nu-i doar o metaforă. Am întins mâna și mi s-a dat — sau nu mi s-a dat! Am intrat în pământ de rușine nu o dată. Noroc că s-a găsit cineva până la urmă și mi s-a propus un post de gazetar.
   — O, gazetar! Mă bucur. E bine ca cineva să scrie în sfârșit despre lucruri așa cum sunt. M-am săturat de minciuni.
   Vartic lăsă capul în pământ:
   — Ei, doamnă Matilda. Nu știu ce să spun. Mă tem că în privința asta o să mai aveți de așteptat.
   O ospătăriță cu fața asudată veni la masa lor, cu o tavă în mână, ținută în jos de-o toartă. Vartic rupse un bon din cartelă și i-l dădu femeii. Ospătărița avea o mână vânjoasă și o față mai degrabă acră.
   — Pe mata te cunosc, i se adresă ea lui Laurian pe un ton neprietenos. Știu că ai trecere p-aicea. Om vedea noi cât. Dar dumneaei ce dorește?
   Vartic încercă s-o convingă că e o idee foarte bună să-i cedeze invitatei lor un cupon, iar el să renunțe în schimb la o masă, cândva, până la sfârșitul lunii. Ospătărița însă nici nu vru s-audă. Așa că Vartic se duse să aducă o farfurie goală și o lingură în plus.
   În așteptare, se încurajară unul pe altul din priviri, zâmbindu-și pe tăcute.
   După ce ospătărița le aduse supa de legume, ca să evite orice scandal, Vartic așteptă mai întâi ca femeia să plece și abia apoi se apucă să ia linguri din farfuria sa și să le verse în farfuria Matildei. La rândul său, Laurian adăugă câteva linguri din porția lui.
   — Gata, gata! protestă înveselită bătrâna, agitându-și pe dinaintea farfuriei mâinile cu degetele rășchirate, speriată că prea mult din farfuriile celor doi companioni ar putea ajunge, din prea multă mărinimie, într-a ei.
   Spuse apoi, în timp ce lua, tacticos, cu mâna un pic tremurândă, cu lingura din supă:
   — Să știți, dragilor, că în ultimii ani am învățat să nu-mi plâng de milă. Poate ai să mă-ntrebi, mai ales tu, Laurian dragă, tu care ai același nume cu nepotul meu, vezi, n-am uitat! Poate ai să mă-ntrebi dacă mă bazez pe generozitatea oamenilor. Și am să-ți răspund: nu, nu mă mai bazez. Destul să-mi amintesc de mutra acră a femeii care tocmai v-a adus supa. Și ca ea sunt sute. Mii. Vremurile au scos din oameni acreala adunată de secole.
   Vorbea întrerupându-se la fiecare lingură.
   — S-ar zice că sunteți totuși optimistă, Matilda, dacă nu vă plângeți de milă. Dar pe de altă parte, tot dumneavoastră ați spus că toate or să se oprească din nou!
   — Da! încuviință Matilda oprindu-se pentru mai mult timp din mâncat, binedispusă și ridicând un deget a luare aminte. Dar numai ca să repornească din nou. De la zero! Cândva.
   — Cândva?
   — Să avem răbdare, dragilor. Au trecut câțiva ani, o să mai treacă alți câțiva. S-avem răbdare. V-o spune un om de șaptezeci și cinci de ani! Iar pentru voi, cum să vă zic, simpla așteptare poate că nici nu-i destul.
   Vartic și Laurian se uitară unul la celălalt.
   — Mulțumesc din suflet! spuse ea lăsând lingura în farfuria goală. Și îi privi pe cei doi, mutându-și privirea de la unul la celălalt, drept în ochi, cu o licărire de recunoștință.
   — Mai așteptați puțin, îi propuse Vartic, să ne aducă și felul doi. Vă mai cedez un pic din porția mea, tot nu mi-e mie prea foame. Și că cred că nici prietenului meu nu-i este, nu-i așa, Laurian?
   — Asta, în niciun caz! refuză bătrâna pe un ton categoric. V-am spus doar că eu mă mulțumesc cu te-miri-ce. De fapt, cred că-i timpul să-mi iau tălpășița, cine știe cine mai apare. Vă pun și pe voi într-o situație proastă. Uite! strigă ea pe neașteptate arătând spre ușă, jos către prag.
   Cei doi, întorcând repede capul, abia apucară să vadă dispărând pe hol coada stufoasă a unei vulpițe roșii. Dintre sportivii aflați în sala de mese nimeni nu observă nimic sau nu dădu vreun semn că ar fi fost acolo ceva demn de interes.
   Noul administrator Vasile probabil că observase vulpița la rândul său, căci își făcu apariția în cadrul ușii c-un umăr înainte privind oarecum contrariat undeva în urmă, spre podea. Laurian observă imediat că purta uniforma militară. Și nu numai asta: pe epoleții lui se ivise o tresă — sau poate chiar două. Era clar că nu-l interesează ce se-ntâmplă în urmă pe coridor, ci aici în sala de mese. Reperă numaidecât masa lor de la fereastră și fața i se înnegri instantaneu de furie. Orice treburi ar fi avut la cantină, lăsă totul baltă și, străbătând sala cu pași mari pe drumul cel mai scurt, se proțăpi la masa lor.
   — Timotei!
   Încă înainte ca el s-ajungă la masă, sportivii de prin jur se opriseră deja din mâncat și din sporovăială și își îndreptaseră privirile spre masa cu scandal.
   — Timotei! Unde pizda mă-tii te crezi! Ai aicea casă mare și inviți pe cine vrei tu și când vrei tu? Vartic deja se repezise să-și pipăie buzunarele ca să scoată portofelul cu cartela, să i-o arate, dar noul administrator țipă la el: — Lasă! De tine știu! Dar asta cine dracu’ mai e? Acu, c-au luat-o pe Margareta-Nebuna, îmi aduci în sală altă baborniță?
   În sala de mese se făcură auzite câteva chicoteli ici și colo, printre sportivi. Dar le stătură în gât când bătrâna, cu mâna ei mică și scheletică, bătu deodată în masă de tresăriră tacâmurile:
   — Mitocan ce ești! Nu mă interesează ce rang ai! Oi fi vreun șef pe-aicea, că vă nimerește pe toți de-o vreme încoace! Dar învață mai întâi să te porți c-o doamnă!
   Firicelul ei de voce se ridică cu o neașteptată fermitate tremurătoare printre toți acei oameni voinici care învățaseră să-și evalueze performanțele și să le prețuiască și le păsase prea puțin de orice altceva.
   — Cu bădărănia, ascultă la mine, niciodată n-ajungi prea departe! Doar ți se pare! Îți merge azi, îți merge mâine, poate și poimâine. Dar vine o zi, ai să vezi pe pielea ta, când o să ți se-nfunde! Și să nu crezi că ziua aia e prea departe ca să-ți pese de pe-acuma! Să-ți pese! Lașule!
   Matilda se ridică furioasă. Era mică și fragilă pe lângă burdihanul încins cu centiron militar al noului administrator Vasile. Laurian se grăbi s-o ajute, ca și la prima lor întâlnire, sprijinind-o de cot. Cu pași mici și târșiți, dar nu mai puțin hotărâți, bătrâna ieși din sala de mese, urmată de Laurian, în tăcerea care se lăsase.

Laurian și Laura (22)

Tancuri în acțiune

Pe Margareta-Nebuna o scoaseră afară din casă pe sus. O legaseră de speteaza unui scaun și o cărau doi soldați care nu se prea sinchiseau de țipetele ei, doar li se umflau nițel și li se înroșeau fălcile, iar vinele de la gât li se încordau în timp ce o cărau prin curte către camionul cu prelată care aștepta în stradă. O legaseră peste brațe, dar picioarele îi rămăseseră libere, așa că Margareta-Nebuna dădea din picioare și se zvârcolea în frânghii strigând:
   — Aaa! Unde mă duceți, nenorociților! Aaa! Pui de lele ce sunteți! Țipetele ei le treceau prin creier celor câțiva trecători care apucaseră deja să se strângă pe străduță, în fața casei. — Voi ce-ați făcut în viață, nenorociților? Vă puneți mintea c-o biată bătrână neputincioasă, s-o scoateți afară din casă! Din casa ei! Făcută cu ani în urmă din muncă cinstită, nenorociților! Fiul meu a căzut pe câmpul de luptă, pentru Patrie! Și voi ce faceți? Evacuați o bătrână neputincioasă din propria ei casă! Asta-i toată vitejia voastră! Și cu casa ce vreți să faceți? S-o dărâmați? Asta vreți voi să faceți, pui de lele ce sunteți!
   Bătrâna dispăru sub prelata care acoperea platforma camionului, de unde continuă să strige:
   — Unde mă duceți, nenorociților! Nu mai vreau la Comisariatul Armatei! Fiul meu a fost ofițer al Armatei Regale! Și a căzut la datorie! Voi nu sunteți decât niște viermi! Nenorociților, pui de lele! Nu mai vreau la Comisariat! Și când striga Nu mai vreau! , trecătorilor care asistau la cele întâmplate li se încrețea pielea din creștetul capului și le treceau fiori pe șira spinării. Deja duduiau motoarele tancurilor care trepidau, gata de asalt. Alți soldați se grăbeau să scoată piese de mobilier din casă și să le încarce în camion. Se grăbeau și nu prea. În definitiv nu era vorba decât de niște vechituri ca vai de ele, pe care însă aveau ordin să le transporte la depozitul armatei. Motorină irosită și nimic altceva. Mai bine le-ar fi dat foc chiar aicea-n curte.
   Abia apucară cei câțiva gură-cască adunați în față, pe trotuar, să se dea la o parte din calea camionului cu prelată care se porni s-o ducă nu se știe unde pe Margareta-Nebuna și calabalâcul ei, că tancul se și năpusti cu toată puterea colosală a blindajului său, legănându-se pe șenile, peste movilele din curte, punând la pământ gardul improvizat. Și nu se opri în curte ci izbi în plin, sub ochii îngroziți ai privitorilor, zidul vechi al fațadei, pe care îl frânse ca pe nimic, cu balcon cu tot, cel pe care obișnuia să iasă Margareta-Nebuna să strige în noapte.
   Nici nu apucă praful să se împrăștie în aer, că tancul dădu cu spatele. Doar cât să-și ia un nou avânt. Hălci de zidărie, grinzi frânte, cercevele stâlcite și cioburi de la geamuri lunecară jos de pe carcasa de oțel. Și tancul se repezi din nou, cu furie răzbunătoare, de data asta înaintând mai adânc în ce mai rămăsese din casă.
   Alți trecători se alăturaseră deja celor dintâi curioși. Cei ce auziseră de Margareta-Nebuna cu siguranță se întrebau cu groază ce o să se-ntâmple cu ea când o s-ajungă înapoi în fața casei transformate într-o grămadă de moloz.
   — Dar ce o să se-ntâmple cu celelalte nebune care locuiesc sau au locuit până ieri în celelalte case de prin jur? Căci alte două tancuri se repeziră cu aceeași furie distrugătoare în casele alăturate.
   — Dumnezeule! se auziră voci îngrozite din mulțime. Ce au ăștia de gând să facă?
   — Dar sunt oare casele goale? Le-au evacuat oare? Sau ăstora nu le mai pasă de nimeni și de nimica?
   Deja locul era învăluit într-un nor de praf amestecat cu gaze de eșapament — praf uscat cu miros de zidărie udă și de motorină arsă. Veni și un răspuns din mulțime:
   — Degajează terenul. Se construiește o sală de gimnastică!
   Și nu părea să fie o simplă părere — unii chiar știau ce avea să se întâmpla.
   — Încă una?
   Aici părerile se dovediră a fi împărțite. Și vehement împărțite. Cineva fu de părere că nu strică niciodată un loc în plus unde oamenii să vină să facă exerciții pentru întărirea mușchilor. Se făceau auziți anevoie din pricina duduitului întărâtat al motoarelor, dar nimeni n-avea de gând să se lase păgubaș. — Totdeauna se găsesc cârcotași să critice lucrurile bune și bine gândite! O cunoaște cineva pe bătrâna asta? Crede cineva că trebuiau s-o lase să se lăfăiască în ditamai casa?
   — O grămadă de hodorogi s-au pripășit prin case părăsite.
   — Și foarte bine au făcut! Cu criza asta de locuințe, se descurcă fiecare cum poate! Contează și cine a părăsit locuințele, nu? Și de ce le-a părăsit! Unii n-au nicio treabă, în timp ce alții muncesc de se spetesc!
   — Bine că nu mai doarme nimenea pe sub poduri.
   — Ba bine că nu! Numai eu cunosc vreo câțiva.
   — Păi să se ducă să facă cerere la primărie.
   — Mata vorbești ca să n-adormi? Sau ești naiv?
   — E nevoie de case, asta e. Și ei ce fac? Le pun la pământ!
   Un nou val de praf se abătu peste ei și cineva dintr-o margine începu să tușească. Unul singur? Ba parcă erau vreo doi. Tușeau dar continuau să se contrazică între ei — cei ce tușeau și cei ce nu tușeau.
   — Nu uitați că aicea a căzut o bombă! Cândva! Dar încă se mai vede urma! Și arătau către fosta groapă dinspre stradă, în care bălăriile de anul ăsta începuseră deja să se înalțe peste bălăriile uscate de anul trecut.
   — Da, dar tancul poate să treacă și prin gropi de bombă! Am văzut asta într-o mulțime de filme! Trece ca printr-o băltoacă! Cine spunea asta se arăta mândru de parcă ar fi fost el însuși la manetele tancului, sau de parcă tancul care trecea prin toate cele i-ar fi aparținut.
   Soldații nu încărcaseră în camion chiar toată mobila pe care o scoseseră din casă. Păstraseră pentru ei câteva scaune, pe care acum uite că ședeau degajat, ba chiar picior peste picior, iar unii își aprinseseră și câte o țigară. Valurile de praf care veneau peste ei nu-i deranjau.
   Ofițerul care îi supraveghea n-avea nicio treabă cu ei. Îl deranjau în schimb civilii de pe stradă care sporovăiau răstit, din punctul lui de vedere fără niciun rost:
   — Hei! Ia vedeți-vă de drum! Hai! Mână măgaru’! Dar oamenii nu se prea sinchiseau, doar se mutau dintr-o parte într-alta, adică cei dinspre ofițer se trăgeau mai departe și alții se apropiau, așa, mai cu sfială, luându-le locul.
   Ei? Ce-ar fi zis despre toate astea Vartic, fostul bancher?
   — Ăsta e războiul pe care îl așteptai, Vartic?
   Laurian îl observă atunci undeva într-o margine de mulțime pe administratorul Ifrim. Nu se amesteca cu ceilalți, dar părea să încerce totuși să fie cât de cât atent. I se abătea atenția de la ceea ce se întâmpla: îngrijitoarea Gherghița, în mână cu bățul ei în formă de T, se întindea să-i ajungă la ureche și îi șoptea ceva. Administratorul se schimba la față și în clipa următoare o pornea cu pas îngrijorat către sala de gimnastică, care era colea, la doi pași.
   Laurian își aminti de povestea din copilărie cu vulpița — cea care își folosea stufoasa-i coadă ca o vâlvătaie roșie ca să șteargă urmele isprăvilor pe care tocmai le făcuse. Dar probabil că ar fi fost o minciună: niciun animal și cu atât mai puțin unul sălbatic n-ar fi rămas într-un loc invadat de-un zgomot atât de infernal ca al tancurilor în acțiune. Și dacă era să fie război, ce loc ar fi rămas neinvadat? Dar până una-alta, treceau pe planul întâi preocupările cotidiene. Administratorul Ifrim era chemat la telefon; iar îngrijitoarea Gherghița își făcuse o dată în plus datoria să-l anunțe pe cel căutat la telefon — iată, chiar și ieșind din sală, bănuind că la asemenea evenimente șeful ei putea să fi dorit să fie de față.
   Intrând în mare grabă în biroul său, unde receptorul aștepta culcat pe masa neagră, ca o mână cu palma deschisă într-o rână, uită să închidă ușa după el. Și chiar dacă de afară nu se auzea vocea care îl căuta, se putea vedea din întreaga atitudine a administratorului că venea foarte de sus: — Da... spuse administratorul, da... Am înțeles... Da. Și din nou: — Am înțeles.
   Îngrijitoarea Gherghița rămăsese în pragul ușii și se uita buimacă la el, cu găleata la picior și bățul în T în mână.
   — Ce e, domn’ administrator? îngăimă ea când îl văzu pe șeful ei punând cu o mișcare îngândurată receptorul la loc în furcă.
   — Închide ușa! răcni administratorul de răsună în tot holul.
   Cutremurată de strigătul neașteptat, îngrijitoarea se repezi să închidă ușa. Se îndepărtă câțiva pași, dar nu se îndură să plece de tot. Astfel că, după câteva secunde, administratorul ieși totuși, ceva mai îmbunat și totodată resemnat și i se adresă îngrijitoarei fără ca ea să-l mai fi întrebat ceva:
   — S-a ales praful, Gherghițo!
   — Ce s-a-ntâmplat, domn’ administrator?
   — M-au destituit.
   Îngrijitoarea nu prea știa cuvântul, dar nu-i sună a bine.
   — Și ce-o să facem de-aci încolo, domn’ administrator?
   — Ce-o să facem?... Păi să vedem ce dracu’ o să facem. L-au numit în locul meu pe Vasile.
   Îngrijitoarea își duse mână la gură:
   — Pe Vasile! Măiculiță!
   Se auzeau de la o distanță nu prea mare motoarele tancurilor care munceau neobosit culcând case la pământ. Norul de praf se deplasase spre sala de gimnastică și deocamdată nu învăluise decât cortul militar kaki din apropiere de intrare. Încă un pic și avea să-nceapă să intre în sală.
   La scară era trasă o mașină de teren, dar nu cea condusă de Teo, ci altă mașină, asemănătoare. Șoferul nu coborâse de la volan. Laurian îl văzu întinzând mâna la bord și pornind mașina în momentul când Vasile, noul administrator al sălii de sport, se ivi sus în capul scării monumentale. Acesta purta uniforma militară, cea de soldat simplu, dar cu diagonala aceea pompoasă cu care Laurian îl mai văzuse la una din festivități. Era chemat la Comandamentul General ca să i se dea, fără doar și poate, vestea cea mare.

Laurian și Laura (21)

Semne de război

Vartic nu mai era îmbrăcat ca un cerșetor. Se plimbau pe niște străduțe nu departe de sala de gimnastică, pe la ora asfințitului. Un pluton de soldați trecea pe stradă în pas alergător, fără arme, fără nimic, doar cu pumnii goi strânși în dreptul piepturilor. Uniformele se schimbaseră dar în linii mari rămăseseră aceleași. Plutonul fu nevoit să se îngusteze către colțul străzii, unde staționa un tanc ce părea părăsit. Dar probabil că nu era.
   — De ce atâta grabă? se întrebă Laurian.
   — Se vorbește de un nou război mondial, spuse Vartic. Lucrurile se pare că se precipită. Nu părea însă deloc speriat sau neliniștit, mai ales că un câine, pe trotuar, se porni să latre cu furie către soldați după ce plutonul trecu de colțul străzii. Câinele era un ciobănesc german și era ținut în lesă de un ofițer, care abia reușea să-l stăpânească.
   — Ăsta se cheamă conflict intern! râse amuzat Vartic. Ei între ei!
   — Și vasăzică a-nceput să-ți meargă, schimbă subiectul Laurian. Arăți bine.
   — Da, recunoscu Vartic. Am reușit să mă angajez la un ziar, de fapt un hebdomadar, „Săptămâna economică”.
   — Grozav! se bucură Laurian. Cum ar veni, chiar domeniul tău.
   — E un fel de a zice. În realitate și acolo se face aproape sută la sută politică. Să-ți zic ceva, Laurian, azi nu se mai face nimic altceva decât politică. Oricum ai da-o, oricum ai suci-o, până la urmă ajungi la politică. Asta se cere. Am o rubrică care se cheamă „Evenimentele săptămânii”. Iar șeful de secție, orice i-aș propune, taie tot și mă pune s-o iau de la capăt.
   — Cineva și-a adus aminte că te pricepi la finanțe-bănci? Presupun că au scotocit prin arhive.
   — În orice caz, dragule, eu nu m-am milogit de ei, asta pot să te asigur.
   — Cred că ți se potrivește, Vartic, fu de părere Laurian. Tot îți plăceau ție paradele. Mai treci din când în când pe la sala de gimnastică, vezi ce se mai întâmplă și scrii despre ce vezi. Nu se poate să nu-i placă șefului tău. Dacă îmi dai un număr de telefon, poate te anunț eu.
   — Bine, mai vorbim. Poate te iau colaborator. În definitiv, și tu ai studii economice.
   — Și cum ziceai, Vartic? Sunt semne de război?
   — Așa zic unii. Sunt cam multe corturi kaki pe străzi. Deși eu unul văd semne că în curând se va renunța la kaki în favoarea materialelor camuflate, cu pete de toate culorile toamnei. Mai puțin roșu, bineînțeles.
   — Ai și locuință?
   — O să te miri, poate, dar mi-au dat una. La comun. O cameră într-o casă mare, gen vilă. Nu m-ar mira să fie chiar în casa ta, fosta ta casă. Vartic râse amuzat.
   — Hai să nu ne îndepărtăm prea mult de sală, spuse Laurian și o făcu stânga-mprejur. Fostul bancher îl imită prompt, nu fără o oarecare nedumerire.
   — De ce? Până la ce oră ai bilet de voie?
   — Nu-i vorba de bilet de voie. Am început să mă bucur de o oarecare libertate. De când cu Laura.
   — Ce vorbești! se minună Vartic. Te vezi cu ea?
   — Spune-mi mai bine cum de-ai reușit să găsești postul de la ziar. Chestia cu arhiva a fost o glumă, cred că ți-ai dat seama. Ai semnat angajamentul?
   Vartic îl privi intens, cumpănind parcă până unde să meargă cu sinceritatea. Dar în fond ce avea de pierdut?
   — Bineînțeles, tu ce-ai fi făcut în locul meu? Și la urma urmei ce-i rău în asta? Un angajament te motivează. Nu?
   — Civil sau militar?
   — A, văd că ești la curent! Dragule, eu am zis, vorba aia, dacă-i bal, bal să fie! Dar să știi că nu-i adevărat ce se spune, că dacă semnezi angajamentul militar te obligă să porți uniformă. Uite-te la mine. Mă vezi în civil, sau nu?
   — Dar ții uniforma militară acasă în cuier, nu? Chipiul ce fel de bandă are? Roșie?
   — Cum altfel! Dar să știi că nu mă prea sinchisesc eu de culori. Și să-ți mai spun ceva: să țin uniforma în cuier nu mă deranjează. Nu cred să sune prea curând alarma.
   — Ce te face să crezi?
   — Depinde de prea multe. Trebuie să se alinieze planetele!
   În plimbarea lor ajunseseră din nou în dreptul sălii de gimnastică. În acel moment soarele nu mai înroșea nici vârful plopului de la marginea platformei. Umbrele serii coborâseră peste oraș. Toate luminile sălii erau aprinse, dar cortul militar rămăsese în întuneric. Și totuși un soldat făcea de planton în fața lui, cu arma la umăr. Dar uite că nu era numai soldatul. Laurian și Vartic se opriră când îl văzură pe comandantul în persoană ieșind în fața sălii și apropiindu-se de ei.
   — Vartic! îl întâmpină comandantul. Îmi face plăcere să te-ntâlnesc. Ce mai faci?
   Fostul bancher ridică palma întinsă la tâmplă, în chip de salut militar. Comandantul se limită să-i întindă neglijent mâna.
   — A, deci vă cunoașteți? interveni Laurian.
   Comandantul spuse ca și cum ar fi răspuns unei întrebări care plutea în aer, ca și cum Laurian nici n-ar fi existat:
   — Suntem cunoștințe vechi, nu-i așa Vartic? Am îndeplinit deja misiuni importante împreună.
   Vartic aprobă fără convingere, cu oarece jenă.
   — Ceva nou pe la „Săptămâna”? îl chestionă comandantul.
   — Nou? Nu, nimic nou, răspunse Vartic.
   — „Nimic important de semnalat”? cită din imaginație, cu sarcasm, comandantul. A trecut ceva vreme, Vartic. Vezi că nu ți-ar strica să mai apară câte ceva nou. Nu de alta, dar, așa, s-avem o bază solidă pentru prelungirea contractului. Vorbesc în clar, după cum vezi, nu mă feresc de prietenul tău. Sfătuiește-l de bine, Vartic. În rest, stăm de veghe, Vartic, da? Stăm cu ochii pe cine trebuie, cum ne-am înțeles. Nu ne slăbește vigilența! Avem responsabilități mari în presă. Ca și pân-acuma. Sper că nu-ți spun o noutate.
   Ca orice militar care se respectă, n-avea vreme de stat la taclale comandantul. Vartic și Laurian își puteau continua plimbarea lejeră pe străduțele din apropierea sălii de gimnastică. Vartic spuse:
   — La următoarea plată poate mergem la un restaurant ca lumea și mâncăm ca pe vremuri. Mi-e dor de ceva feluri sofisticate.
   — La ce plată te referi, Vartic?
   — Plată, dragule. Plată. Orice serviciu se plătește. Inclusiv slujba este un serviciu.
   Ajunseră din nou în apropiere de tancul de la întretăierea de străzi. Tocmai îi porniseră motorul și scotea un fum gros și înecăcios. Tancul dădea să plece, dar parcă ceva îl ținea în loc, iar mișcarea se mărginea la un legănat caraghios pe șenile, cu tun cu tot. Vartic spuse cu amărăciune:
   — Câteodată mă gândesc că poate un război ar prinde bine. Să se-aleagă dracului praful de toate astea!
   Un trecător se opri lângă ei și ațintindu-l pe Vartic cu o privire de înțelept blând, spuse:
   — Domnule, dacă noi suntem cum suntem și nu merităm niciun viitor, copiii noștri ce vină au? Apucă partea din față a borului pălăriei, o mișcă pe cap în sus și în jos în chip de salut și spuse: — Mă scuzați de deranj.
   Și își văzu de drum mai departe.

Laurian și Laura (20)

Joaca cu focul

Deja Teo nu mai respecta sută la sută protocolul. Nu se repezi să se dea jos din mașină și să se ducă pe partea cealaltă să-i deschidă Laurei portiera să coboare după ce opri mașina la piciorul impozantelor trepte ce urcau spre intrarea în sala de gimnastică. Laura coborî singură. Totuși Teo n-o lăsă chiar singură să se aventureze în acel loc neprotejat. O însoți rămânând în urmă câțiva pași și se opri în cadrul ușii, să supravegheze, în timp ce Laura traversă holul spre biroul administratorului. Pe îngrijitoarea Gherghița n-o impresionă cine știe ce silueta atletică a gărzii de corp, în scurta sa de piele și cu ochelarii de soare la ochi, fiindcă mai văzuse ea destui ștabi pe la festivitățile de la sala de gimnastică. Cu găleata alături și cu cârpa aruncată peste capul în T al bățului, treaba ei era să facă să lucească în lumina de afară pardoseala de ciment a holului. Dar când o văzu apropiindu-se pe doamna aceea subțirică, cu un pardesiu ușor de primăvară, albastru-deschis, încinsă c-un cordon lung, lățit către capetele care atârnau și se legănau în ritmul mersului ei grațios, aproape de poalele pardesiului, uită să mai dea cu cârpa și rămase cu gura căscată. O văzu intrând dezinvoltă în biroul șefului și închizând ușa după ea cu o mișcare elegantă și precisă.
   La fel de uluit a fost și administratorul sălii. Mai ales el. Văzând-o intrând în biroul său pe acea doamnă mlădioasă și încă tânără, coborâtă de la un nivel atât de înalt, aproape să se frece la ochi, nu alta.
   Laura îi opri c-un gest avântul de a se ridica de la birou:
   — Am venit să-l văd pe Laurian și am considerat că se cuvine să vă anunț mai întâi pe dumneavoastră despre intenția mea. Credeți că se poate?
   — A, Timotei! sări totuși administratorul de pe scaunul său, plin de zel. Cum să nu! Haideți că vă conduc! Și mai adăugă pe drumul spre odăița lui Laurian, însoțind-o pe Laura c-un pas în urmă: — Se bucură de toată atenția noastră, să știți! După ce am văzut ce persoane importante îl caută, i-am dat o altă odaie să stea în ea, una mult mai mare, poate să iasă în oraș oricând dorește, fără bilet de voie, și oricine poate să-l viziteze oricând dorește!
   Străbătură coridoare, coborâră o scară, dădură într-un hol mic și se opriră în fața unei uși.
   — Aicea e!
   Administratorului zelul nu i se ostoise. Bătu în ușă și strigă cu voce tinerească:
   — Timotei! Ai o vizită!
   Ușa se deschise larg, Laurian apăru înalt și speriat, dincolo de prag, în interiorul lui frust, și Laura se întoarse spre administrator spre a-i mulțumi fără cuvinte, și tot fără cuvinte să-i dea de înțeles să se retragă.
   Administratorul pricepu imediat și se dădu doi pași îndărăt. Laura intră și primul gest pe care îl făcu după ce închise ușa fu să ducă degetul la buze. Îl luă de braț și îl trase spre locul din odaie cel mai depărtat de ușă.
   — Ai grijă, îl avertiză ea în șoaptă, s-ar putea să tragă cu urechea.
   — De ce-ai venit! o mustră el cu voce rugătoare, tot în șoaptă. Te expui, Laura, pentru Dumnezeu!
   — Ăștia s-au instalat aici pe veci, spuse ea. N-am timp s-aștept după ei o veșnicie. Am venit să te chem la mine. Soțul meu lipsește până mâine dimineață. L-au trimis într-o misiune. Nu mă-ntreba unde și pentru ce, că nu mă interesează. Vii? Și cum el rămăsese prostit, fără glas, repetă cu o ușoară vibrație de nerăbdare: — Da sau nu?
   — Da, șopti el, sigur că da.
   — Atunci, hai. Teo ne așteaptă cu mașina la intrare.
   Nu-l surprinseră pe administrator chiar cu urechea lipită de ușă — apucase să se îndepărteze precipitat cu vreo trei pași și, încetinindu-și brusc goana, se prefăcea acum că e în drum pâș-pâș înapoi spre biroul său. Îi zâmbi Laurei slugarnic și complice, în timp ce ea, însoțită de Laurian, trecu prin dreptul lui luându-i-o înainte:
   — Să n-aveți nicio grijă! Din partea mea, mormânt!
   Urcându-se în mașină, amândoi pe locurile din spate, Teo nu-i răspunse lui Laurian când acesta îi spuse bună ziua. Aferat, porni mașina și apoi conduse încruntat și tăcut ca și cum ar fi urmat un plan stabilit până la cele mai mici detalii. La coborâre, Laura îi spuse:
   — Teo, nu aștepți în fața casei, bine? Te sun eu acasă când să vii.
   În hol, uniforma militară de gală era la locul ei, agățată în cuier, la fel și chipiul cu bandă roșie.
   — Te joci cu focul, Laura, îi spuse. Intrau în dormitor.
   — Ți-e frică? îl sfidă Laura. Spune-mi dacă ți-e frică. Se lipi de el și își înălță gura spre gura lui, aproape să i-o atingă. — Să nu-ți fie frică. Știu că nu ți-e frică. Sunt sigură că nu se-ntoarce până mâine-dimineață. Își scutură pantofii din picioare aruncându-i încolo, către perete. Își scoase pardesiul și îl aruncă pe speteaza unui scaun. — Hai să lăsăm hainele pe jos, îi șopti. Și Laurian se conformă.

   Laura, lungită alături de el, se sprijinea cu capul pe umărul său, lăsându-se cuprinsă cu un braț de Laurian și la rândul ei îl cuprindea pe el cu brațul petrecut peste pieptul său gol. Ceea ce se întâmplase între ei nu era un fapt cotidian. Misiunea în care era plecat soțul ei, despre care ea era sigură că avea să-l țină departe până a două zi dimineață, era importantă și negreșit periculoasă. La fel, și absența lui era importantă și periculoasă. Pentru ei amândoi. Doar că Laura nu părea să fie conștientă de vreun pericol. Casa și fiecare colțișor din ea erau ale ei și nu prea mai conta că le împărțea cu un alt stăpân, poate stăpânul principal, care pentru moment absenta. Locul ar fi trebuit să-i fie și lui Laurian cât de cât familiar căci mai fusese aici nu cu mult timp în urmă. Dar atunci lucrurile decurseseră într-un fel destul de ciudat. Și abia azi, cu câteva minute în urmă, își găsiseră împlinirea, se desăvârșiseră.
   — Laurian, îl chemă ea după un timp, cu voce molcomă.
   — Da... răspunse el, te ascult...
   Era în aparență adormit dar în realitate se lăsa cuprins de împăcare.
   — Am senzația că am făcut incest.
   — Incest? tresări el. Cum așa?
   — Așa... Cu mult timp în urmă, atunci când am fost pentru prima oară la restaurant, ți-aduci aminte? Mi se părea că suntem frate și soră, cred că ți-am mai spus-o.
   — Da, mi-aduc aminte, răspunse el. Vag. Dar între timp s-au întâmplat îngrozitor de multe. Lumea s-a-ntors cu susul în jos.
   — Și câte altele mai urmează, îl completă ea, la fel de moale. Poziția ei, cuibărită la coasta lui, căutându-i parcă protecția, îi contrazicea îngrijorarea din cuvinte.
   El nu avu puterea sau priceperea de a o contrazice, se lăsă într-un fel contaminat de moliciunea ei:
   — Ne jucăm cu focul, Laura.
   — E bine că măcar nu avem scrupule. Și adăugă: — Mă refer la mine, tu poate că ai. Ce știu sigur este că în momentul de față n-am niciun regret. Ceea ce s-a întâmplat a venit peste capul nostru.
   Ceea ce conta acum era întâi și-ntâi liniștea și tihna. De Babușka, menajera ei, Laurian nici n-o mai întrebă. Era sigur că atunci când ticluise totul, venind ea în persoană la sala de gimnastică să-l invite la ea acasă, se gândise la toate amănuntele, inclusiv să-i dea liber lui Babușka.
   — Cred că ceea ce facem de o vreme încoace, spuse Laura cu obrazul lipit de pieptul lui gol, este să ne găsim fiecare câte un alibi pentru viitor.
   — Pentru viitor, sau pentru trecut?
   — Pentru viitor. Trecutul deja l-am lichidat.
   — Pentru mine contează și trecutul. Nu pot să șterg cu buretele ce mi s-a-ntâmplat. Și nici trecutul tău nu pot să-l șterg cu buretele.
   — Trecutul meu? Te interesează trecutul meu?
   Laura își înălță puțin capul.
   — Nu pot să-mi imaginez anumite momente din trecutul tău.
   Laura nu dădu niciun semn că ar dori să știe ce anume îl contraria din trecutul său. Și atunci tot Laurian fu cel care continuă:
   — După ultima noastră întâlnire te-am văzut în tribuna oficială de la sala de sport.
   Laura spuse cu vocea ei moale și fermă:
   — Nu cred c-am fost eu. Cred că faci o confuzie.
   El tresări, dar în clipa următoare realiză că ea se referea la o absență metaforică. Tăcu un timp.
   — Mai sunt și alte momente din trecutul tău pe care nu mi le pot imagina. De pildă momentele tale de intimitate cu soțul tău.
   Laura își reluase poziția de dinainte, cu capul lipit de pieptul lui, privind într-o parte, nu se știa unde.
   — Te asigur că n-ai la ce să te gândești. Asemenea momente nu există. Sau nu mai există.
   — Dacă te-ai certat cu soțul tău, e cu atât mai important să nu te încrezi în cei cu care ai de-a face.
   — Ai înțeles altfel decât am vru eu să-ți spun, vorbi ea după câteva momente de tăcere. Nu m-am certat cu soțul meu. El... nu se mai atinge de mine. Deja de multă vreme.
   — Zău? De ce? Crezi că are pe altcineva?
   — Cred că... Laura chicoti: — Cred că nu mai corespund din punct de vedere ideologic!
   El rămase într-o scurtă expectativă, să aștepte urmarea. Pieptul Laurei tresălta de râs pe tăcute. Râseră amândoi până se descărcară de toată tensiunea acumulată.
   — Ne jucăm cu focul, Laura, spuse din nou. Dar de astă dată nu mai era spaimă în glasul lui. — Zilele trecute am vrut să te sun, dar ar fi trebuit să ies să caut un telefon public. În birou la administrator n-am îndrăznit să intru să-i cer voie. Și oricum mă simt ca dracu’ să vorbesc în prezența lui.
   — De ce-ai vrut să mă cauți?
   — Voiam să-ți cer sfatul. Mă presează comandantul din cortul ridicat la intrarea în sală — mă presează să semnez un angajament.
   — Civil sau militar?
   — A, deci ești la curent!
   — Toți suntem obligați într-un fel sau altul să semnăm un angajament.
   — Zău? Tu ce fel de angajament ai semnat?
   — Eu am semnat unul special, mai ceva ca toate. Angajament matrimonial!
   Râseră din nou ca și cum niciunul dintre ei nu s-ar fi jucat cu focul. Nu mai simțeau amenințarea. Pentru moment. Focul lor era lăuntric și se cerea ogoit. Încă o dată și încă o dată.

Laurian și Laura (19)

Căpcăunul

Fluieratul antrenorilor și comenzi de-ale lor către sportivii dinăuntru veneau dinspre sala de gimnastică prin ușa întredeschisă. Traversând holul, Laurian fu cât pe-aci s-o ia într-o direcție greșită. Noroc că se auzi strigat:
   — Timotei!
   Îl recunoscu numaidecât pe comandant, care venea întins spre el.
   — Îmi ești dator cu un răspuns, Timotei. Te-ai mai gândit la ce-am discutat zilele trecute? Laurian nu știu ce să-i răspundă. — Sau te pomenești că n-ai avut timp destul! Laurian îi vedea de aproape fața și sticlirea ostilă a ochilor. — Unde te uiți?
   O vulpiță roșie tocmai își făcuse apariția în cadrul ușii larg deschise spre platforma de afară. Ajunsese la treapta cea mai de sus cu picioarele din față. Cu boticul ascuțit în aer, adulmecă în dreapta și în stânga și în final ajunse probabil la concluzia că acolo nu era de ea. Așa că renunță să intre și dispăru.
   — N-ați văzut-o? întrebă Laurian.
   — Ce să văd?
   — Vulpița roșie. A dat să intre dar cred că s-a răzgândit.
   Neîncrederea comandantului ajunsese la paroxism.
   — Ascultă, adică ce încerci tu să-mi transmiți mie? Că ești cu mintea rătăcită? Vreau să-ți fie foarte clar că cu mine nu-ți merge. Dacă vrei să treci drept inapt psihic, în fața comisiei medicale o să ți se-nfunde. Pe ei nu-i păcălești.
   — Când se întrunește comisia medicală? întrebă Laurian.
   — Ce, ai devenit nerăbdător? Întâi semnăm angajamentul și după aia ajungem și la comisia medicală. Dar, încă o dată, nu încerca să ne duci cu asemenea tertipuri.
   Laurian simți cum înlăuntrul lui se înfiripă din nimic dorința de înfruntare. Îndrăzni să spună:
   — Pur și simplu cred că nu sunt încă pregătit.
   — Încă? Și când, mă rog, consideri că ai să fii pregătit? Laurian îl fixă cu privirea fără să-i răspundă. Ofițerul începea să se aprindă: — Ascultă, Timotei, ție chiar nu-ți pasă de viitorul tău? Poate n-ai înțeles tu, poate nu ți-am explicat eu suficient de clar: noi te ajutăm să-ți faci o situație. Cât o să mai stai aicea-n sală, tolerat, într-o cămăruță, fără locuința ta, fără un loc de muncă? Îți place să trăiești din mila altora? Fără să faci nimica de dimineață până seară? Astăzi toată lumea muncește, fiecare trăiește pe picioarele lui. Ascultă sfatul meu prietenesc: înrolează-te. Mă rog, cu contract civil. Dacă mă-ntrebi pe mine, aș opta pentru contract militar. Nu vrei militar, foarte bine, treaba ta. Fie și civil. Dar ia seama, asta e ultima oară când te mai rog. De-aci încolo, dacă te-ncăpățânezi, umblăm la trecut, înțelegi ce vreau să spun! Vezi, că n-am vești prea bune pentru tine.
   Laurian își întoarse capul spre biroul administratorului, de unde, în ciuda ușii capitonate, se auzea totuși țârâitul telefonului. Era oare pentru el? Îl căuta Laura? Avea s-o vadă ieșind pe ușa aia pe îngrijitoarea Gherghița, c-o găleată în mână și, acră cum devenise de o vreme încoace, să-l anunțe că e căutat la telefon?
   — Unde te uiți iarăși? Ce aiureli îți mai trec prin cap?
   Da, dar camera pe care o căpătase după intervenția soțului Laurei nu mai era de data asta chiar așa de mică. Iată că încăpeau în ea și Amelia, și Flavius, și maică-sa, și Elvira, mama Laurei, și tatăl ei, analistul economic, și chiar și Margareta-Nebuna, care rămânea de văzut dacă mai era la fel de vorbăreață ca altădată. Și se pare că era.
   — Dacă e să vorbim de spațiu locativ, începu ea — și era cât se poate de calmă, eu i-aș putea pune la dispoziție lui Laurian o cameră.
   Făcură cu toții ochi mari unul la altul: de unde spațiu locativ? Surprinzând mirarea, Margareta-Nebuna explică:
   — Am o casă întreagă, parter și etaj. Am loc destul, slavă Domnului.
   — Nu v-au luat casa? se miră sora lui Laurian, Amelia.
   — Trebuie să existe un motiv să nu v-o fi luat, observă cu pertinență analistul economic, tatăl Laurei. Și toată lumea dădu din cap a aprobare. — Casa se află într-o stare bună? Sau e șubredă? Caz în care s-ar putea ca ăsta să fi fost motivul pentru care nu v-a fost naționalizată. Oricât ar părea de ciudat, autoritățile se gândesc și la siguranța viitorilor locatari.
   — Mai ales că cel mai probabil e să fie de-ai lor, observă, inspirat, Flaviu, fratele lui Laurian.
   — Și uite-așa, beneficiem cu toții! râse amar Amelia.
   — Dar în cazul ăsta, dacă-i adevărat, tu ești de acord, Elsa, ca Laurian să se expună unui asemenea risc? spuse mama Laurei. Mă gândesc că dacă vine un cutremur, șandramaua cade peste el, îți dai seama?
   Dacă mama Laurei îi spunea maică-si pe nume, Elsa, însemna că se cunoșteau. Și atunci nu prea mai era de înțeles cum de maică-sa îl prevenise pe Laurian acum câțiva ani, la întoarcerea sa din Nord, să stea departe că Laura. Nu mai auzise de atâta timp ca maică-sa să fie apelată pe nume, încât i se păru că îl aude rostit pentru prima oară. Elsa. Suna bine.
   — Stai puțin, dragă Elvira, protestă maică-sa, Elsa, tu vorbești ca și cum Laurian chiar ar urma să se mute mâine, sau știu și eu, zilele următoare. Or lucrurile, dacă am înțeles eu bine, nu-s chiar așa de simple. Înainte de orice, Laurian trebuie să obțină aprobarea să plece din sala de gimnastică. Ceea ce nu-i chiar așa ușor de obținut, nu-i așa, dragule? se întoarse ea spre fiul ei.
   Laurian înălță din umeri:
   — Nu știu ce să zic. Pe de-o parte îmi cer bilet de voie ca să ies afară din sală, iar pe de altă parte mă presează să-mi găsesc o locuință.
   — Dar asta se-ntâmplă venind din partea unor persoane diferite, ținu tatăl Laurei, analistul economic, să clarifice lucrurile. Adică unii cer bilet de voie și alții te presează.
   — Așa e, recunoscu Laurian.
   — Hm, n-aș vrea ca cele două părți să ajungă într-o zi să se înfrunte între ele, completă tatăl Laurei.
   — Și de-ar fi numai asta, îl căină maică-sa, dar Laurian mai are de rezolvat două probleme grele, locul de muncă și mai ales înrolarea.
   De unde Laurian trase concluzia că fusese negreșit informată de cine altcineva dacă nu de frații săi? Și nu numai ea se dovedea a fi la curent cu situația.
   — Margareta e cea mai în măsură să ne confirme că cu armata nu-i de glumit, observă Elvira. Nu-i așa, Margareta dragă?
   — Cel mai prost e la ei cu igiena și îngrijirile medicale, se grăbi să confirme Margareta-Nebuna. N-au decât o toaletă la comun și, în plus, fără ușă. E cât se poate de jenant! Pur și simplu, așa, în văzul lumii!
   — Dar și Laurian a trecut prin asta, le aminti tuturor tatăl Laurei.
   — De-aia am sfătuit-o insistent pe Laura — să nu se supere Laurian! — să accepte orice fel de căsătorie, numai să nu ajungă în situația aia, completă Elvira.
   — Dar eu nu cred că copiii noștri au fost în pericolul de a se căsători între ei — ia-o cu ghilimele de rigoare, spuse Elsa.
   — Pericolul, cum spui tu, dragă Elsa, ținu să precizeze Elvira, vine din cu totul altă parte acum: dacă Laurian va fi în stare să facă presiunilor. Chestia cu înrolarea. Mie de-asta mi-e teamă.
   — La asta cred că cel mai bine poate să ne răspundă Laurian însuși. Elsa se întoarse spre Laurian: — Ce zici, dragule, ai de gând să cedezi?
   — Mamă, interveni Flaviu, cred că mai frumos din partea ta ar fi să-l întrebi dacă poate să reziste, nu să cedeze.
   — Fiecare trebuie să-și facă un examen de conștiință, fu se părere Elsa. Trebuie să pui în cumpănă fiecare aspect, cu ce aduce bun și cu ce aduce rău. Tu câți ani ai, dragule? Zău că am uitat!
   Elsa se fâstâci și Amelia nu scăpă prilejul s-o mustre:
   — Vai, mamă, nu mai știi câți ani are fiul tău?
   — Știu că e născut pe 3 noiembrie, dar anul l-am uitat!
   — Am patruzeci și unu, mamă. Asta, ca să nu-ți mai ostenești mintea să-ți aduci aminte.
   — Vezi, de-asta sunt eu îngrijorată, explică Elsa. La vârsta asta trebuie să te hotărăști, pentru Dumnezeu!
   — Și să vă mai spun ceva, reluă Flaviu. Contează foarte mult ce fel de angajament semnezi. Sau nu semnezi! Eu îi urez din inimă lui Laurian să aibă tăria să nu-l semneze. Dar una e să semnezi angajamentul civil, și alta e să-l semnezi pe cel în variantă militară.
   — Dar de unde știi tu chestiile astea, dragule? sări contrariată Elsa, maică-sa.
   — Presupun, mamă, spuse nesigur Flaviu, după o ezitare.
   — Ei, mamă, îi veni în ajutor soră-sa Amelia, lucrurile astea se știu, sunt cunoscute.
   — Nu cumva și tu...? tatonă Elsa mutându-și privirea de la unul la altul, neliniștită. Nu cumva și voi toți...?
   — Nu cumva și tu, mamă? o persiflă Amelia. Hai să nu ne mai prefacem că trăim într-altă lume.
   — Doamne ferește! se apără Elsa cu înverșunare. Cum poate să-ți treacă așa ceva prin cap! Eu n-am semnat niciun angajament! Niciodată în viață!
   — Trăim în lumea în care trăim, conchise Amelia resemnată și dezolată.
   O bătaie răsună în ușă. Toți rămaseră încremeniți și timp de câteva secunde nimeni nu mai fu în stare să scoată o vorbă. Bătaia nu se mai repetă. În cele din urmă tatăl Laurei, analistul economic, își luă inima în dinți și se duse să deschidă. Scoase capul pe ușă, se uită în dreapta afară în hol, se uită în stânga și închise ușa.
   — Nimeni, anunță el.
   — Și totuși cineva a fost! interveni după un timp Elvira, cu un tremur de indignare în glas.
   De fapt nu era sigur că tremurul fusese de indignare sau de îngrijorare. Fu nevoie de ceva timp până ce grupul să se reanime cât de cât.
   Margareta-Nebuna interveni cu curaj:
   — Dacă la mine acasă ar veni și mi-ar bate la ușă, le-aș deschide și le-aș zice bine ați venit. Dar nu, la mine ei vin cu tancurile. Așa că nu mă sperii eu de o biată bătaie în ușă.
   — Cum adică vin cu tancurile? întrebă neîncrezător tatăl Laurei.
   — Așa cum îți spun, confirmă Margareta-Nebuna. Ce, parcă nu-i știți! Cu tancurile! Vin în fața casei și numai ce-i văd că îndreaptă țeava tunului spre casa mea.
   — Cred că exagerezi, Margareta dragă, interveni Elvira pe un ton împăciuitor.
   Pentru Laurian nu era deloc limpede dacă exagera sau nu. Tancuri treceau într-adevăr deseori pe străzile orașului, probabil în drum spre câmpurile de manevră. Dar poate că amenințarea cu tancurile nu era lucrul cel mai rău care i se putea întâmpla Margaretei-Nebuna. El însuși rămânea la ferestruica odăii sale, seara târziu, în nopțile cu lună plină. De acolo, ca și din odăița pe care o ocupase înainte, se vedea casa cu etaj a Margaretei-Nebuna. Nu i-o naționalizaseră, în schimb un Căpcăun o căuta noapte de noapte. Și fiindcă nu știa exact casa, îngenunchea la toate ferestrele de prin jur și, aplecându-se din șale, își lăsa capul uriaș până jos la pământ, sprijinindu-se cu o mână de acoperiș și cealaltă de pământ, încercând să vadă ce-i înăuntru. Fereastra lui Laurian, nu prea mare, ce-i drept, abia îi cuprindea capul. Căpcăunul confunda fereastra Margaretei-Nebuna, pe care negreșit voia să pună mâna, cu a lui Laurian și capul său uriaș acoperea luna în timp stătea aplecat zgâindu-se înăuntru. Și când luna era acoperită se făcea de tot beznă.
   Dar era oare sigur că pe Margareta-Nebuna o căuta?

Laurian și Laura (18)*

Lanterne

Seara nu era departe când tramvaiul se opri între stații. Pentru moment nimeni nu se neliniști fiindcă asta se întâmpla destul de des. Totuși, în mai puțin de un minut călătorul care ședea pe scaunul de al cărui mâner se ținea Laurian, se ridică și plecă. Și cum nimeni dintre cei din jur nu se grăbi ocupe locul rămas gol, se așeză Laurian. Prin ușile glisante din partea din față a vagonului îl văzu pe vatman încercând siguranța electromecanică de deasupra parbrizului. Fără niciun succes. O bătrânică așezată pe scaunul din fața sa se aplecă spre el și, cu o anumită sfială bătrânească, politicoasă, spuse:
   — Nu vă supărați, domnule, în ce lună suntem?
   — În luna martie, doamnă, îi răspunse Laurian, la rândul său cât se poate de politicos. Ultima zi.

— Aha. Vasăzică păcălelile urmează mâine, glumi ea afișând o vervă veștedă, estompată de vârstă.
   Laurian îi adresă un zâmbet prietenos și dădu din cap. Pe fereastră văzu ghereta minusculă, jumătate roșie, jumătate crem, a acarului de la bifurcarea de linii din imediata apropiere a locului unde se oprise tramvaiul. Se uita un pic derutat la tramvaiul oprit înainte de vreme întrebându-se probabil ce se întâmplase.
   — Vă supărați, domnule, dacă am să vă rog să mă ajutați să cobor din tramvai?
   — Cu cea mai mare plăcere, dar vatmanul încă n-a deschis ușile, îi răspunse el un pic surprins.
   — Nu-i nimic, o să le deschidă.
   Dădu să se ridice, dar picioarele n-o prea ajutară, așa că Laurian o susținu de cot ridicându-se la rândul său. Mulțimea din jur deja se pornise să bombăne fiindcă trebuia să le facă celor doi loc spre coborâre. Într-adevăr, după cum prevăzuse bătrânica, vatmanul deschise ușile exterioare și apărând între ușile glisante anunță pe toată lumea că era pană de curent care avea probabil să dureze. Alte tramvaie se opriseră pe aceeași linie, la mare distanță, în urmă. Ridicată cu greu în picioare, bătrânica arăta fragilă și gârbovită. Și totuși un zâmbet copilăresc îi înflorea pe buze când îl privea fugitiv dintr-o parte, de jos în sus, de la înălțimea ei neînsemnată, în timp ce se strecurau printre călători și apoi coborau precaut, Laurian înainte sprijinindu-i în continuare cotul, pe scărița abruptă a tramvaiului, mult prea abruptă și prea scurtă, în acest loc fără refugiu pentru pietoni.
   — V-aș zice mulțumesc pentru ajutor, tinere, și vedeți-vă de călătorie dacă n-aș ști că tramvaiul o să rămână încă multă vreme înțepenit aicea.
   Ajunseră pe trotuar, unde bătrânica se întoarse din nou spre Laurian:
   — M-așteptați o clipă? Vreau să iau o gură de apă.
   O luă singură târâș-grăpiș spre o țâșnitoare de la marginea trotuarului, dar înainte să-l atingă cu gura, aplecându-se anevoie, firavul jet de apă se micșoră brusc și muri.
   — Nu mă surprinde, mă așteptam și la asta, spuse ea. Și se uită în jur oarecum mirată, ca și cum ar fi vrut să se orienteze. — Dacă tot ați coborât cu mine, nu vreți să mă-nsoțiți până acasă? Strada mea trebuie să fie pe undeva pe-aproape. Mi-ați fi de mare ajutor.
   O ținea tot într-un zâmbet, zâmbitul ei sfielnic, și buzele înconjurate de zbârcituri mărunte se străduiau, fără prea mult succes, să acopere dinții — și dinții ei, atât cât îi putea vedea Laurian, erau neafectați de vârstă.
   — Cât am călătorit cu tramvaiul ai văzut acolo vreun militar? O umbră de ironie îngăduitoare se strecurase în vocea ei. — Eu n-am văzut niciunul. Ia să vedem, pe-aicea pe undeva ar trebui s-o luăm la dreapta. A! uite, strada asta cu platani o recunosc. Ia spuneți-mi, tinere domn, cum vă cheamă?
   — Laurian.
   — O! Laurian! Ce nume frumos! La fel ca pe nepotul meu, băiatul fetei mele. Pe mine mă cheamă Matilda. Așa-i că și Matilda e un nume frumos?
   Laurian simțea înlăuntrul său un imbold dulce-amărui să-i cucerească simpatia, să fie asemenea simpatiei lui pentru ea.
   — Da, doamnă, Matilda e un nume frumos. Dar și dumneavoastră sunteți frumoasă.
   Matilda scoase un hohot vesel de râs, vesel și fără glas, jumătate neîncrezător, jumătate recunoscător:
   — O, da! Am fost frumoasă în tinerețe, acum mulți, mulți ani. Dar vedeți că nu se aprind luminile?
   Laurian observă că într-adevăr aproape că se lăsase întunericul și bezna cuprindea treptat strada. Niciun felinar nu se aprinsese, vitrinele nu se luminaseră nici ele. Neliniștea se făcea simțită în rândul trecătorilor, dar Matilda continua să rămână senină. Un militar trecu pe lângă un altul, în apropiere, salutându-l, și încă se putu desluși nemulțumirea pe fața celui dintâi că salutul celuilalt nu fusese probabil destul de prompt sau destul de sincer respectuos. Bătrâna spuse:
   — Acuma s-ar putea chiar să avem o problemă, Laurian dragă, nu-mi dau seama unde este strada mea. Nu prea se mai vede și eu oricum am vederea proastă.
   — Ne descurcăm noi, doamnă Matilda, o încurajă Laurian.
   — Poți să-mi spui Matilda, îl îndemnă ea prietenoasă, mă simt și eu mai tânără.
   — Cum vreți dumneavoastră, Matilda.
   — Ar trebui să cumpărăm de pe undeva o lumânare, dar nu știu dacă mai sunt magazine care vând lumânări. Un magazin de petrol lampant, poate.
   Un trecător venind din sensul opus mârâi printre dinți trecând prin dreptul lor:
   — Orbecăim!
   Matilda râse amuzată. Acum nu se mai prea putea vedea cum buzele ei înconjurate de crețuri ale pielii îmbătrânite îi acoperă doar pe jumătate dinții.
   — Niciodată n-am auzit un cuvânt mai potrivit spus la un moment mai potrivit.
   O mogâldeață cenușie veni lângă Laurian și îi făcu o propunere neașteptată:
   — Nu cumperi o lanternă, șefule? Ți-o dau ieftin.
   — Nu, nu, se grăbi să refuze Laurian. Mulțumesc, n-am bani de lanternă.
   Celălalt aprinsese o lanternă și proiectase lumina drept în fața lui Laurian.
   — Ce zice, ce zice? se interesă bătrânica târșindu-și pașii grăbiți spre ei.
   Profitând de interesul arătat de însoțitoarea prezumtivului său client, individul mută lumina pe fața Matildei.
   — Vrea să-mi vândă o lanternă, spuse Laurian.
   — E foarte bună o lanternă! aprobă bucuroasă Matilda. Cât cere pe ea? Dar nu-mi mai ține lumina asta în ochi.
   — V-o dau ieftin, doamnă, se grăbi individul să profite de interesul nesperat. Câți bani ai? Ia să-ți văd portofelul.
   — Matilda, nu vă aruncați, o avertiză Laurian alarmat.
   Dar bătrânica apucase deja să scoată portofelul din geantă, iar individul cu lanterna apucase deja să extragă de acolo, cu o dexteritate incredibilă, o bancnotă.
   — Cât costă? întrebă Matilda cu o voce tremurătoare, acum că banii îi fuseseră deja luați.
   — E bine cât mi-ai dat, Matilda, îi răspunse individul peste umăr îndepărtându-se în grabă, e exact cât trebuia.
   Îi pasase totuși lanterna înainte să se facă nevăzut.
   — Cât i-ați dat? o întrebă Laurian. Cât aveați în portofel? Ce fel de bancnote?
   — Habar n-am, Laurian dragă, ultima dată când am primit bani a fost acum câțiva ani, de la nepotul meu pe care îl cheamă la fel ca pe tine, ți-am spus. Nici nu știu, or mai fi valabili? Când a fost ultima stabilizare?
   — Nu știu când a fost ultima stabilizare. Dar puteți să fiți sigură că dacă nu erau valabili, pungașul cu lanterna n-ar fi șters-o atât de repede.
   Erau mai mulți vânzători de ocazie pe stradă care ofereau lanterne. Mulți trecători deja cumpăraseră. Strada se umpluse de luminițe, care alcătuiau tabloul unui joc dinamic cu spoturi luminoase care se mișcau haotic. Haotic? Da și nu tocmai. Alții vindeau un fel de candele cu capac de metal ajurat, care aveau dezavantajul că nu luminau calea dar în schimb aruncau lumini zdrențuite, nostime, pe fețele celor care le cumpăraseră. Toate astea o făcură pe Matilda să exclame:
   — Ce frumos!
   Pe strada întunecată tocmai trecea o mașină a pompierilor — trecea abia târându-se și umplând strada de colăcei de fum de la rateurile zgomotoase ale motorului, care se amestecau apoi într-o mâzgă aeriană. Nu s-ar fi văzut nimic dacă n-ar fi fost luminile trecătorilor care tocmai cumpăraseră lanterne sau candele. Mașina pompierilor se poticni în spatele unei căruțe trase de o mârțoagă. La un moment dat se deschiseră porțile unui cinematograf care stătuse de bună seamă în beznă timp îndelungat, tot așteptând să reînceapă proiecția. Spectatorii se revărsau acum pe trotuar bombănind și înjurând în barbă, furioși, când după bezna din sală ajungeau în bezna de pe stradă. „Ticăloșilor!” se auzea. „Nemernicilor!”
   — Îmi pare bine că te-am întâlnit, Laurian. Semeni foarte mult cu nepotul meu. Cel puțin din câte mi-l amintesc. Nu te superi că îți spun tu, nu-i așa?
   — Firește că nu. Dar mă tem că din cauza întunericului nu mă puteți vedea prea bine.
   — A, nu! Nu din cauza întunericului ci fiindcă nu mai văd bine. Nu vreau să dau vina pe alții.
   — Mă rog. Dacă m-ați vedea, n-ați mai spune că aș putea fi nepotul dumneavoastră, Matilda. Eu sunt mult mai în vârstă.
   — Zău? Dar câți ani ai?
   — Am trecut de patruzeci.
   — O, bravo! se bucură bătrânica. Unii nu stau prea mult pe gânduri când se-apucă să facă copii. Ia uite-te-n jur, la toate ferestrele astea întunecate. Sus, sus, unde te uiți? Ce-o fi îndărătul lor? Poate că până la urmă, cum zice o vorbă, tot răul spre bine. A! uite și strada mea! O recunosc după chioșcul de ziare. Nu te mai țin, băiatule, m-ai ajutat destul. De-aici încolo mă descurc singură.
   — Sigur vă descurcați?
   — Dar tu? Stai departe, Laurian? Te descurci pe jos? Că tramvai să nu tragi nădejde că găsești prea curând. Sau poate iei un taxi. Ai bani?
   — Mă descurc, Matilda, nu vă faceți griji.
   O luă înapoi spre strada principală urmând linia tramvaielor încremenite între stații. Pana de curent cuprinsese tot orașul. Se gândi s-o sune pe Laura. Cu receptorul telefonului public la ureche, auzi fisa căzând în aparat, dar tonul nu veni. Și altă fisă nu mai avea.

***

^*Publicat și în Discobolul nr. 1-3, 2021

Laurian și Laura (17)*

Trupele tăcute

Un soldat îl abordă pe hol într-un moment când în toată clădirea nu se afla mai nimeni și, luând poziție de drepți, i se adresă direct, ca toți militarii:
   — Îndrumătorul colonel Ivașcu vă invită la cort. Și ținu să precizeze: — Imediat.
   Deși era caraghios, totuși nu-i veni să râdă. Fu un pic derutat. Cine știe ce necazuri îl mai așteptau.
   — Îndrumătorul? se miră.
   — Așa îi spunem noi, nu vă fie cu supărare.
   Ezită două secunde: în fond, nu îi era subordonat nimănui din armată.
   — Pot să știu și eu despre ce e vorba? îl întrebă.
   — O să vă spună chiar domnia sa Îndrumătorul colonel, răspunse soldatul.
   Făcu stânga-mprejur și Laurian nu găsi altceva mai cu cale de făcut decât să-l urmeze la câțiva pași depărtare.
   Coborâră treptele păstrând aceeași distanță. Laurian îl lăsă să intre primul în cortul cel mai apropiat, după care îl urmă cu vădită neplăcere. Vasăzică așa arăta cortul pe dinăuntru. Armata la ea acasă. Totul altfel la o distanță de numai o grosime de foaie de cort. Surpriza era să întâlnească acolo o mulțime de soldați, care nu se știe când veniseră, pentru ce, și când și pe unde aveau să plece. Ședeau deocamdată cu toții la mese de câte două locuri, în liniște, amintind de elevii cuminți dintr-o sală de clasă. Văzut din interior, cortul militar arăta mult mai încăpător decât lăsa să se ghicească din exterior. Soldații păreau pătrunși de disciplina militară, dacă nu chiar terorizați de ea, și cu toții îl priveau cu o fixitate sticloasă, fără să clipească.
   — Luați loc aici. Soldatul care îl luase din lumea lui familiară și îl adusese aici îi indică un scaun. Lumea lui familiară? Se gândi un pic: cât de familiară?
   Așezat, avea în fața ochilor blatul unei mese cazone, poate de campanie, iar pe masă un teanc ușor răsfirat de coli imprimate, probabil copii ale unui același formular. Laurian citi titlul: ANGAJAMENT DE ÎNROLARE. De partea cealaltă a mesei: un alt scaun, la loc de cinste, negreșit cel pe care urma să se așeze comandantul. Hm! Nu mirosea a bine.
   — Îndrumătorul colonel Ivașcu vine imediat, îl informă soldatul în încheierea misiunii sale. După care făcu lateral un pas mare și rămase în poziție de drepți într-o margine a intrării în cort.
   Laurian rămase în așteptare.
   Pe aceeași masă, mai către margine, se afla o călimară cu cerneală și un toc cu penița acoperită de un strat destul de gros de cerneală albastră îngroșată. Cerneala groasă avea reflexe indigo.
   În cap începură să i se învârtească ipoteze. Probabil că așa se explica mulțimea militarilor întâlniți la tot pasul prin oraș: Comandamentul se ocupa de înrolări. Și, iată, făcea propagandă. Nu-i trecuse prin cap că genul ăsta de activitate se desfășoară cu atâta asiduitate chiar aici, sub nasul lui, la doi pași de sala de gimnastică, în cortul ridicat deja de ceva vreme. Iar lui ce rol i se cerea să aibă în toată povestea asta? Probabil că Armata se gândise să-i ceară sprijinul în acțiunea de înrolare, ca unuia care n-are prea multă treabă de făcut și în plus, venind în contact cu atâția tineri, cei care frecventau sala de gimnastică, poate că i se va cere să distribuie formulare de înrolare.
   O mișcare largă și tumultuoasă se iscă brusc în rândurile soldaților: tălpile țintuite ale bocancilor se frecară zgomotos de ciment și picioarele scaunelor scrijeliră cimentul în clipa când toți ca unul săriră în picioare la ivirea colonelului Ivașcu: silueta lui întunecă pentru o clipă deschizătura cortului. Odată cu toți soldații se pomeni și Laurian sărind în picioare.
   — Stați jos! veni comanda binevoitor-părintească a colonelului.
   Valul săritului în picioare se retrase lent și prelungit când soldații își reocupară, mult mai puțin zgomotos și mai mocăit, locurile.
   Colonelul Ivașcu răsfoi fără prea mult entuziasm teancul de imprimate de pe masă.
   Brusc, își ridică privirea spre Laurian:
   — Așadar, iată-te ajuns la noi, Timotei. Știam eu că te interesează armata. Pe cine nu interesează? Armata înseamnă stabilitate! Trebuie să fii orb să nu recunoști foloasele pe care le aduce armata. Băieții știu, le-am mai spus-o — și aici colonelul arătă către trupă și le ceru, cumva, încuviințarea tacită, care i se cuvenea. — Dar nimenea n-o să spună că mă repet: dacă vrei pace, pregătește-te de război! Cine zice asta? Noi? Nu, în niciun caz! Noi nu suntem ipocriți. O spun imperialiștii! Care, după cum vezi, caută cu lumânarea scuze pentru cursa înarmărilor la care se dedau.
   Colonelul suci spre Laurian un formular din teancul de pe masă și îl lovi tăricel cu palma.
   — Ai văzut formularul?
   Spunând asta, îl privi drept în ochi.
   — Ca să n-o mai lungim, Timotei, ești gata să semnezi?
   Orice foială în rândul soldaților încetase. În tăcere desăvârșită, așteptau și ei răspunsul, cu fețele lor aparent inocente, fiecare ascunzând câte ceva îndărătul feței comune a trupei, care nu avea nevoie să ascundă nimic.
   — Drept să spun, bâigui Laurian, nu m-am gândit. Vreau să spun că n-am luat în considerare până acuma...
   Se opri fiindcă din afara cortului, venind din josul străzii, începea să se audă cum se apropie, surd și masiv, zgomotul unor șenile de tanc. Cine era rănit? Nimeni deocamdată? Și totuși alarma stridentă a unei ambulanțe se insinuă străpungând miezul vuietului tancurilor. Dar dacă cineva avea nevoie de ajutor, acel cineva trebuie că se afla departe: alarma veni și trecu. Rămase doar zgomotul surd al motoarelor.
   — Armata își face datoria! observă satisfăcut colonelul. Nu trebuie să ne-o facem cu toții? Băieții ce fac? Colonelul Ivașcu se întoarse neascunzându-și așteptările spre trupa anonimă care umplea cortul, așezată cuminte la mesele de două locuri. Și din nou către Laurian: — Poate că nu-ți place uniforma militară?
   — Uniforma militară? tresări surprins Laurian. Sincer să fiu, nu m-am gândit.
   — Poate că nu-ți place uniforma militară, repetă colonelul. Scrâșnetul șenilelor se îndepărta pe stradă în sus. Probabil că deja trecuse ultimul tanc. — Noi nu te obligăm să porți uniformă militară dacă nu-ți place. Uite... Și colonelul răsfoi în teancul de formulare și extrase unul. — Avem aici și un angajament civil. E o variantă.
   Ținu formularul în aer, spre Laurian, la vedere.
   — Angajament civil. Semnezi angajamentul civil și nu porți uniforma militară. Și cu asta le-am rezolvat pe toate. Ba chiar n-o să știe nimeni c-ai semnat. Rămâne între noi. Ai să faci parte din trupele tăcute. Abia atunci păru că îl vede pe soldatul încremenit în poziție de drepți la intrare. — Stai și tu jos, Ilarion. Trage-ți un scaun și stai jos. Doar ai grijă să nu-l târșâi de ciment, că știi că nu-mi place.
   Soldatul se execută, luând pe sus un scaun din apropiere, așezându-l cu grijă lângă deschizătura cortului și așezându-se.
   — Ei, Timotei, se întoarse colonelul spre Laurian dând un prim semn de nervozitate, ne-am înțeles? Batem palma?
   Așadar, trupele tăcute?
   — Și dacă refuz? încercă Laurian.
   — Cred că ai face o greșeală. Gândește-te bine.
   Soldatul așezat lângă ușă îndrăzni să-și treacă un picior peste altul, mimând o poziție relaxată.
   — Și presupunând că semnez, ce-ar trebui să fac? riscă să întrebe Laurian.
   Colonelul Ivașcu îl fixă cu privirea, gânditor, timp de două secunde, nu mai mult:
   — Mergem puțin afară?
   Se ridică și ieși afară din cort. Laurian îl urmă.
   Sus, la intrarea impozantă a sălii de gimnastică, o siluetă se îndepărtă în grabă de la peretele de sticlă.
   — M-am gândit că te jenezi să vorbești de față cu băieții, spuse în chip de explicație colonelul Ivașcu. Spune-mi, ce părere ai de administratorul Ifrim?
   Îl lua din nou prin surprindere:
   — Despre administratorul Ifrim?... Nu știu ce să spun. Deși stau de ceva timp aicea în sală, nu-l cunosc prea bine.
   — Dacă ți-aș spune că avem unele suspiciuni, te-ai mira foarte tare?
   — În legătură cu administratorul?
   — Uite, ți-aș da o misiune de încercare, spuse colonelul.
   — O misiune? Mie?
   — Nu te mai mira atâta, Timotei! Că accepți sau nu să colaborezi cu noi, om vedea. Dar înainte de orice, hai să ne purtăm bărbătește. Ca cetățean al Patriei, nu spun mai mult, trebuie să ai spirit de inițiativă. Și spirit de observație. De inteligență nici nu mai vorbesc. Nimenea nu se pierde pe drum, ne-am înțeles? În rest, totul se învață. Ne perfecționăm, cum ar veni! De acord?
   Laurian se întoarse cu privirea spre cort. Se uită la un baier kaki de la colțul deschizăturii, care flutura alene în vântul de afară.
   — Îmi cereți să-l spionez pe administrator? Asta-i misiunea?
   — Spionez! reacționă colonelul cu reproș. Când e vorba de iubirea de Patrie, spionez nu-i cuvântul cel mai potrivit. Știu că Ifrim e foarte precaut, dar poate se-ntâmplă să mai uite ușa deschisă când vorbește la telefon. Și atuncea se aude în tot holul, înțelegi ce vreau să spun. Sau poate că te nimerești chiar în biroul lui, cu vreo treabă, când îl sună cineva la telefon. Știu ce o să-mi răspunzi. Că n-ai nicio treabă dumneata cu Ifrim. Poate că n-ai. Dar eu zic doar: dacă! Mă-nțelegi? Sau la cantină. Pe-acolo mai vine și Ifrim din când în când și mai vorbește ba una, ba alta.
   Colonelul Ivașcu îi ghici nehotărârea.
   — Uite cum facem, zise. Eu nu te presez. Peste câteva zile ne mai întâlnim și poate îmi dai un mic raport. Așa, de probă. Să vedem cum merge. Nu te gândi la cine știe poliloghie. O notiță, acolo, o nimica toată. Om vedea apoi dacă mai continuăm sau nu.
   Dacă mai continuăm sau nu?
   Se deschidea dintr-odată o perspectivă nebănuită pentru următoarele zile. Și nu doar pentru următoarele zile: cine știe pentru câte săptămâni. Sau luni. Sau... bate-n lemn. Îi trecu prin minte că ar fi o idee să-i ceară sfatul Laurei. Dar cum s-ajungă la ea? De unde s-o sune? Singurul telefon din toată sala de gimnastică era în biroul lui Ifrim. Și chiar dacă și-ar fi luat inima în dinți să-i ceară permisiunea, cum să-i explice Laurei la telefon, de față cu administratorul, tot ce i se întâmplă? Să-i ceară o întâlnire fără a-i da detalii? Dar numai Laura știa când și pentru cât timp îi lipsea soțul de-acasă ca să fixeze data unei întâlniri. Mai mult ca sigur era o perioadă nepotrivită.
   Nici nu era de mirare, atâta lume trecea prin momente grele în ultimii ani. Dar parcă fusese vreun an să nu treacă prin momente grele! Laurian se gândi la taică-său, pe care nici nu apucase să-l vadă în ultimele lui clipe, taman atunci când poate că avusese nevoie de un gând bun — nici măcar în anii dinainte. Cu siguranță pe el nici nu-l întrebase nimeni dacă e cazul să se mai gândească sau nu, să vadă dacă merge sau nu.
   Până la urmă avea s-o găsească totuși, într-un fel sau altul, pe Laura, să-i ceară sfatul. Poate că nu era chiar înjositor să apeleza la Șiperco al ei. Șiperco atotputernicul — făcătorul și desfăcătorul de ideologii.

*Revizuit pe 8 august 2021

Laurian și Laura (16)

Festivitate

Încă de la ora unsprezece au început să sosească mașinile oficiale. Trăgeau în fața scării principale, iar administratorul însoțit de paznicul Vasile se afla acolo pentru a-i întâmpina pe înalții oaspeți, care nu erau toți militari dar aveau o atitudine cu nimic mai puțin milităroasă ca a celor ce purtau uniformă. Soldații de la corturi stăteau în poziție de drepți, în timp ce cei doi oficiali de la sala de gimnastică le ajutau, gentili, pe consoartele ștabilor veniți la festivitate să coboare din mașini. De îndată ce o mașină își lăsa încărcătura oficială la scară, pleca și în locul ei trăgea alta.
   Publicul de rând era deja prezent in sală, ocupând tribuna veche, joasă, în timp ce pentru notabilități se construise în zilele precedente, cu mult sârg, o tribună specială, cu bare laterale, pentru a-i feri pe suspuși de contactul cu ceilalți. Laurian urmărea sosirea oaspeților de onoare de lângă ușa principală, dintr-un unghi în care vedea atât afară cât și o parte din interiorul sălii de gimnastică. Iar cei sosiți treceau chiar pe lângă el, foarte aproape, bineînțeles fără să-i dea nicio atenție. Avea el o mică bănuială în ceea ce o privea și totuși când Laura trecu pe lângă el la brațul unui bărbat trupeș, mult mai în vârstă, simți un gol în stomac. Recunoscu pe capul bărbatului chipiul din cuier, cel cu bandă roșie. De astă dată nu se întrebă: de ce tocmai roșie? Roșul se potrivea perfect cu ținuta făloasă a individului. Laura nu dădu niciun semn că l-ar fi recunoscut. Abia dacă lui Laurian, atent la expresia feței ei, i se păru că observă, în momentul când ea trecea prin dreptul lui, un tremur ezitant al colțului ochiului ei, însoțit de o concentrare un pic exagerată asupra spațiului vid din fața ei, unde de fapt nu era nimic de văzut. Urmări perechea îndreptându-se către sală, intrând apoi în sală și ocupând un loc central în tribuna oficială.
   Înainte ca fanfara să intoneze primul marș, perechile suspuse, în țarcul lor de lux, deja conversau între ele. Lui Laurian i se păru mai întâi că Laura se simțea la largul ei acolo și că se arăta interesată să schimbe impresii cu consoartele celorlalți demnitari de prin jur. Mai apoi însă observă că de fapt Laura, după doar câteva cuvinte rostite spre dreapta sau spre stânga, rămase tăcută, poate chiar oarecum posomorâtă, privind fix înainte și evitând, i se păru lui, să-și întoarcă privirea spre locul unde se afla el. Nici consortul ei, cel care se ocupa de ideologie, nu-i acorda nicio atenție. Sala era încălzită, desigur, dar nu era pe-atâta de cald încât Laura să-și fi scos mantoul ei cu guler de vulpiță roșcată. Ședea îmbrăcată cu el, iar mantoul poate că nu era același de la întâlnirea lor întâmplătoare, în acea zi, la restaurant, dar vulpița roșie era cu siguranță aceeași. Sau una identică.
   Laurian tocmai se gândea ce încântat ar fi prietenul său Vartic dacă ar fi de față la o asemenea festivitate, când iată-l pe prietenul său chiar aici la doi pași, venit dinspre intrarea principală.
   — La ce ești tu atent acolo? se interesă Vartic.
   Laurian încă mai stătea cu privirea fixată pe partea din mijloc a noii tribune oficiale, acolo unde ședea Laura. Se întoarse spre Vartic și în clipa aceea păru că uită de obiectul atenției sale, bucurându-se în schimb de sosirea lui neașteptată.
   — Tu cum te mai descurci, Vartic?
   — Să-ți spun ceva, dragule. Totul e să știi să te exprimi, să te înțeleagă oamenii. Uite, de pildă eu, am un singur fel de exprimare, din păcate. Trebuie să le dau de înțeles că am nevoie de ajutorul lor, al oamenilor de pe stradă, mă-nțelegi? Și de aceea am renunțat de mult la orice fel de mândrie. La trufie, aș putea spune.
   — Mașina unde o ții?
   — Mașina? E pe butuci, dragule. De unde să mai găsesc piese de schimb după atâția ani? Azi se poartă bicicleta, dar nici biciclete nu se mai fabrică.
   — Și cum ziceai? se interesă mai îndeaproape Laurian. Trebuie să-i faci pe oameni să te înțeleagă că ai nevoie de ajutor?
   — Absolut! Asta e cheia! Doar că egalitatea din ziua de astăzi nu presupune înțelegere. Dar, știi, deloc! Chiar deloc. Trebuie să-ți spun mai repede ce am de spus, fiindcă parcă văd se înființează administratorul sălii c-o falcă-n cer și una-n pământ și mă dă afară. Cel puțin, pe mine.
   — Nu te mai frământa, Vartic. Administratorul n-o să te mai dea afară. Garantez.
   — Ce spui? N-o să mă mai dea afară? Cum se explică?
   — Am devenit prieteni, Vartic dragă. Ia uite-te la mine, nu observi nimic schimbat?
   Vartic îl examină cu atenție.
   — Măi-măi, costum nou! Pus la patru ace! Te pomenești că ți l-a făcut cadou administratorul!
   — N-ai ghicit. Ia uite-te la tribună, în partea din mijloc. Ți se pare că recunoști o figură cunoscută?
   Fostul bancher își miji ochii în direcția pe care i-o indica prietenul său. Părea că i-a slăbit vederea. Și în loc să-i răspundă dacă recunoaște acolo pe cineva sau nu, spuse:
   — Pare să fie liniștea de dinaintea furtunii.
   — Cred că te grăbești, Vartic. Cred că acuma și încă mulți ani de-acuma înainte n-o să fie nicio furtună. Așadar nu recunoști pe nimeni acolo?
   — Mărturisesc că nu.
   — E Laura, dragule. Dar nu mă mir că n-o recunoști, s-a schimbat mult. Nu fizic ci pe dinăuntru.
   Lui Vartic i se lungise fața:
   — Ce spui! Laura? În tribuna oficială?
   — După cum vezi. Laura împreună cu consortul ei, care se ocupă de ideologie.
   — I-auzi! Ideologie!
   — M-a sunat zilele trecute și m-a invitat la ea acasă.
   — Cine? Laura te-a sunat? Și tu îmi spui toate lucrurile astea, așa, cu nonșalanță, nefericitule! Păi așa ceva se ține în cel mai ascuns secret!
   — Nu și față de administratorul sălii, care le știe pe toate. Laura m-a sunat la singurul telefon care poate fi găsit în toată sala și anume în biroul lui. Așa că de când a aflat ce persoane suspuse mă caută, suntem prieteni la cataramă.
   — Să dea Dumnezeu să dureze, dragule. Dar tare mi-e teamă că într-o bună zi, destul de curând, o să facă poc bula ta de magie.
   — Cine poate ști!
   — Și costumul? Te pomenești că ea ți l-a făcut cadou!
   — Ai ghicit de data asta.
   — Vasăzică te-ai reîntâlnit cu Laura ta, fericitule! Nu te mai întreb cum a fost! Și consortul ei unde era, în camera de-alături, se uita pe gaura cheii?
   — Era plecat în misiune pentru vreo două zile.
   — Vai de capul tău, nefericitule! Dacă mă uit mai bine acolo la tribună, constat că poartă uniformă militară și nu mă-ndoiesc că are și pistol. Uniformă militară cu bandă roșie la chipiu! Îți dai tu seama ce-nseamnă asta? Dar să n-o mai lungim, că văd că începe să cânte fanfara. Ah, ce-mi place!
   — Știam eu că o să-ți placă.
   Capelmaistrul dirija și fanfara intona deja primul marș. În clipa următoare începu și defilarea sportivilor.
   — Un cor bărbătesc pe lângă fanfară, e tot ce mai lipsește în atmosfera asta festivă!
   Cei din tribuna oficială aplaudau moale, în timp ce publicul de rând din tribunele vechi aclama cu entuziasm și flutura flori deasupra capetelor. Trupuri vânjoase și suple treceau în pas cadențat și întorceau capul, militărește, cu gâturi țepene și încordate, spre oficiali.
   — Dar văd și un microfon, observă Vartic. Uite-l acolo, în fața tribunei. Urmează deci discursurile.
   Capelmaistrul pesemne că îi ghicea gândurile, căci făcu un semn de final de melodie cu bagheta și în liniștea care se lăsă brusc, ideologul-șef coborî, nu se știe de ce c-un aer încruntat și apucă cu două degete vergeaua la capătul căreia era montat microfonul. Între timp intrase și administratul și rămăsese la un pas de intrarea principală, avându-l alături pe paznicul Vasile. Toată lumea auzi glasul ideologului-șef, mai degrabă moale și, ai fi zis, plictisit, dacă nu ar fi fost determinarea fermă, implicită, care transpărea din fiecare cuvânt al său.
   — Au fost întrecerile sportive, pe care le-am urmărit cu toții. Am fost martori, cum s-ar zice, la cele mai bărbătești evenimente. Ideologul-șef schimbă mâna cu care ținea vergeaua și se întoarse un pic spre partea cealaltă a sălii, ca să se adreseze în mod egal întregii asistențe. — A fost exercițiul lor de pregătire a ceea ce este cel mai important pentru noi toți: apărarea Patriei! Noi asta îi spunem sportivului destoinic: Fii gata pentru muncă și apărarea Patriei! Dar să nu creadă cineva dintre cei ce stau de-o parte și se mulțumesc să se uite că se va fofila de la această îndatorire, care este a noastră, a tuturor. Am să mă uit la tine, soldat al Patriei, și dacă am să te văd îmbrăcat sărăcăcios, n-am să te întreb de ce ești îmbrăcat sărăcăcios, fiindcă am să știu că n-ai furat de la nimeni. Dar dacă am să te văd dichisit c-un cojoc fățos, am să te-ntreb: a cui oaie ai jupuit-o și cu ce drept ca să-ți faci cojocul ăla al tău? Aicea îi premiem pe cei mai buni. Dar totodată aicea nu-i vorba numa’ de întrecere. Trebuie să răspundem în fața celorlalți pentru tot ce facem și de ce facem ceea ce facem. Și să vă mai spun ceva. Că o să-l vedem pe unul cu cojoc de lux sau fără cojoc, un lucru e sigur: noi nu vom tolera cerșetoria!
   — I-auzi, Vartic! se aplecă iute Laurian la urechea prietenului său, luat prin surprindere.
   — Asta e valabil și pentru tine, replică celălalt tot pe șoptite.
   — Vom trece la controale, continuă ideologul-șef, vom confisca toți banii nemunciți găsiți la cerșetori și îi vom vărsa la bugetul primăriei!
   Ceilalți oficiali din tribuna de onoare erau toți numai ochi și urechi. Numai Laura se uita drept înaintea ei, în gol, cu o expresie pe care poate numai Laurian i-o deslușea, cu atenția împărțită între cuvintele ce îi ajungeau la ureche, rostite de impozantul ei consort, și prezența nevăzută, sau văzută doar fugitiv într-o margine a câmpului vizual, a lui Laurian, acolo, la distanță mare de ea, într-o margine a ușii. Poate că și pe ea o amețeau sunetele stridente ale fanfarei, dar o amețeau în felul ei, fără să o facă, desigur, să spună vreodată, asemenea lui Vartic: Ah, ce-mi place.
   Administratorul trecu la sfârșitul festivității pe lângă cei doi prieteni, tot numai zâmbet, mai să-și frece mâinile, ba chiar se opri pentru o clipă, în timp ce paznicul Vasile se oprea să aștepte câțiva pași mai încolo, și îl întrebă pe Laurian, cu bunăvoință neostoită:
   — Hei, Timotei! Nu-l inviți pe prietenul tău să-ți vadă noul apartament? Ceea ce îl făcu pe fostul bancher să exclame uluit după ce administratorului sălii se îndepărtă:
   — Noul tău apartament! Ce mai e și asta?
   — Ei, evită Laurian să-i împărtășească entuziasmul, e tot o cămăruță, doar că ceva mai mare. Și tot la subsol.
   Și îl invită pe Vartic să meargă împreună să o vadă.
   Oficialii coborau acum de la tribuna de onoare și mașinile de teren vopsite în kaki începeau din nou să tragă la scară una câte una.

Laurian și Laura (15)

Căpșunica

Vreo două nopți care urmară Margareta-Nebuna nu mai ieși pe balcon să-și strige soarta ticăloasă: probabil că o duseseră la arestul comisariatului armatei și nu-i mai dăduseră drumul la fel de repede ca înainte. Laurian avu parte de liniște și rămase treaz multe ore, întins pe spate, cu mâinile sub ceafă, gândindu-se la festele pe care i le juca destinul, lui și mai ales Laurei. Pe ea mai ales ajutând-o. Deși nu se știe niciodată. Își aminti de puținele lor întâlniri și mai ales de întâlnirea de noapte de la gară, unde Laura venise să-și ia rămas bun când el se hotărâse să plece către Vest, dar întâlniseră în gară trenurile înghețate venite din Nord. Se gândi și la atenționările venite din partea familiei și îndeosebi din partea mamei în ceea ce o privea pe Laura și o eventuală relație a lui cu ea. De-acum lucrurile erau pe deplin și definitiv clarificate. Și totuși, întâlnirea cu ea, din întâmplare, acum câteva zile îi făcuse o mare și neașteptată plăcere.
   Era clar că îngrijitoarea Gherghița îi purta pică de când Laurian avusese privilegiul să fie scutit de obligația de a-i fi partener la spălatul dușumelelor în sala de sport. De aceea se arătă mai acră ca niciodată când se apropie de el pe holul de la intrarea principală, să-l anunțe că e căutat la telefon.
   — Unde? întrebă Laurian, surprins.
   Îngrijitoarea Gherghița îndreptă teul pentru cârpa de spălat pe jos spre ușa administratorului sălii, făcu din bărbie un semn de misiune încheiată, pe care și-o îndeplinea cu scârbă și îi întoarse spatele, dispărând.
   Cine putea să-l sune? Îi trecu prin minte că îl căutau Flaviu și Amelia. Dar de unde să fi avut ei numărul de telefon al administratorului și mai ales de unde atâta îndrăzneală, să-l deranjeze tocmai pe el?
   Ușa de la biroul administratorului era capitonată — o lucrătură nouă, de piele, cu bumbi în vârfurile romburilor în relief. Nici nu știu unde să bată dar până la urmă găsi că se putea folosi de plăcuța îngustă, de alamă, de la clanță.
   Intrând, se trezi în spațiul vast al unui birou de mare șef. Înainte de orice, privirea îi căzu pe receptorul negru, care îl aștepta culcat pe-o rână lângă aparat, conectat cu cineva, nu se știa cine, de la un capăt îndepărtat. Apoi observă poziția aproape grotescă a administratorului în persoană, care ședea într-un jilț, capitonat și el, aproape la fel ca și ușa, cu capul cumva înfundat între umeri. Dar ceea ce era aproape de necrezut, administratorul îl întâmpina c-un zâmbet binevoitor și întindea o mână în chip de invitație amabilă spre receptorul care aștepta culcat.
   — Hai, Timotei, răspunde.
   Laurian își învinse sfiala și duse timid receptorul la ureche: — Alo.
   — Mai cu viață, Timotei, ce dracu! interveni administratorul. Și rămase pe jilțul său, cu ochii pe Laurian, continuând să-i zâmbească, nefiresc de binevoitor. Avea să stea și să-l asculte, ca la vorbitor.
   O voce veselă feminină, cunoscută, răsună în receptor venind de departe și totuși aproape:
   — Hei, Laurian! Unde ți-a dispărut aplombul?
   Era Laura. Cum el rămăsese mut, continuă tot ea:
   — Ține receptorul bine lipit de ureche, să nu se-audă. Știu că e cineva de față. Îl ții lipit?
   — Da, îngăimă Laurian.
   — Mă-ntrebam dacă n-ai vrea sa ne vedem, continuă ea pe tonul cel mai firesc.
   Laurian răspunse din nou cu o mică întârziere:
   — Sigur... Unde, la restaurant?
   — Mă gândeam că ai putea veni la mine. Sunt singură pentru o zi sau două. Ce zici?
   Buimăcit, Laurian dădu din cap uitând să răspundă cu voce tare.
   — N-am înțeles ce-ai spus, insistă ea — și o mică nervozitate se insinuă în glasul ei. Da sau nu?
   În receptor se auzea cu claritate vocea unei soprane cântând în triluri o arie de operă, poate din Traviata.
   — Asculți muzică? o întrebă.
   Se aștepta ca ea să-i răspundă: Ți s-a părut. Dar Laura îi răspunse:
   — Da, am dat drumul la radio în așteptarea convorbirii cu tine. Deci cum rămâne, vii la mine?
   — Da, răspunse el în cele din urmă.
   — Foarte bine, spuse ea simplu. L-am trimis pe Teo să te ia cu mașina. Te așteaptă în fața sălii. Și adăugă: — Hai, că poate îți găsesc prin casă un palton ca lumea, să nu te mai văd în mantaua aia militară.
   — Teo?... îngăimă el.
   Dar Laura deja închisese. Laurian rămăsese cu ochii pe fereastră, fără să vadă nimic.
   — Hei, Timotei! îl trezi din visare administratorul. Pune receptorul la loc în furcă. Se ridică de la birou și îl însoți până la ușă, împingându-l ușurel de braț. — Când te-ntorci, poate îți căutăm o odăiță mai acătării pe undeva. Ce zici? Bine?
   În fața intrării îl aștepta, trasă la scară, o mașină de teren vopsită în kaki, cu cauciucuri groase, la fel ca cele ale armatei. Mașina avea în față un grătar de radiator solid, cu bare asemenea gratiilor de la închisoare între două faruri ca doi ochi bulbucați de broască.
   Laurian recunoscu prea puține din străzile pe care îl ducea mașina în zbor. Nu că se schimbase cine știe ce, dar altceva este să vezi orașul prin parbrizul unei mașini puternice, așezat pe locul de lângă șofer. La volan, Teo, purtând aceeași scurtă de piele ca și în ziua când o întâlnise pe Laura, și aceiași ochelari de soare, nu își întoarse niciodată fața spre Laurian, ci conduse în tăcere. Doar o dată, cu puțin înainte de a ajunge, spuse pe un ton neutru, totuși neascunzându-și mândria:
   — Are două diferențiale. Urcă o pantă de treizeci de grade ca pe nimica. Câteva minute mai târziu opri mașina în fața unei vile impozante și anunță: — Aicea e.
   Laurian coborî din mașină și se opri impresionat în mijlocul trotuarului. O perdea se mișcă la una ferestrele de la etajul întâi. Un gard de zid cu grilaj artistic apăra casa de trotuarul cu trecători. Iar într-o parte a porții se înălța o gheretă cu paznic militar. Prin ferestruica gheretei Laurian zări conturându-se vag un cap de soldat. De cealaltă parte, în interiorul curții de astă dată, se afla o cușcă de câine, prin deschizătura căreia se ițea un botic ascuțit, roșcat, care nu dădea niciun semn că ar avea vreo intenție să iasă de acolo.
   În ușă se ivi Laura în persoană, singură, înaltă și suplă, toată numai zâmbet, într-un capot de casă, de atlaz bej, lung până în călcâie, încheiat cu un singur nasture în față, la nivelul taliei.
   — Hai, îndrăznește.
   Se dădu într-o parte lăsându-l să treacă pe lângă ea. Mirosea frumos Laura, a lavandă sau cam așa ceva. Radioul se auzea cântând discret undeva în interiorul umbros și primitor al casei străine, aceeași arie de operă, sau poate alta. O manta militară, de ofițer de rang înalt, era atârnată într-un cuier, pe hol, iar într-un cârlig deasupra, un chipiu de gală, cu frunze de laur și ceapraz aurii pe o bandă roșie. De ce tocmai roșie? Laura trecu indiferentă pe lângă acel cuier și îl conduse spre dreapta, într-o cameră încăpătoare, unde o bătrână binevoitoare se dădu la o parte din fața ușii, lăsând să iasă la iveală o masă mare, cu tacâmuri pentru două persoane, pregătită pentru dejun.
   — Ea e Babușka, i-o prezentă Laura.
   Bătrâna se înclină politicoasă către Laurian și rămase în așteptare, tăcută.
   — M-am gândit că n-ar strica să stăm mai întâi la masă. Dar înainte de asta, hai să vedem ce găsim de îmbrăcat pentru tine.
   Trecură într-o cameră alăturată, mai mică, unde Laura scosese și lăsase aruncate pe un pat o mulțime de haine, pantaloni, pulovere și vreo două paltoane.
   — Ale soțului tău? se interesă Laurian.
   — O, nu! râse Laura. Soțul meu e mult mai gras. Lucrurile astea fac parte din zestrea mea de haine vechi! glumi ea. Bine, te las să-ți alegi și să te schimbi, iar eu te aștept alături.
   Ieși și închise ușa în urma ei.
   — O, așa da! se bucură ea când Laurian își făcu apariția într-un costum maro deschis, aproape nou, decât că nu foarte bine călcat și cu-n palton pe care și-l alesese pe brațul îndoit. Ai gusturi bune, bravo!
   — Să vedem ce explicații găsesc pentru cei de la sala de gimnastică.
   — N-avea grijă, n-o să fie o surpriză prea mare, ei cam știu ce se-ntâmplă.
   — Chiar știu oare?
   — Te asigur că în ziua de azi se știu mult mai multe lucruri decât s-ar putea crede.
   — Tu nu riști nimica? se interesă Laurian.
   Laura ridică din umeri:
   — Am încredere în Teo, cred că ți-am mai spus.
   Laurian se gândi să-i spună: Eu n-aș avea. Și nici în Babușka asta a ta. Dar nu scoase o vorbă.
   — Încep să servesc, doamnă, spuse Babușka. Da? Și ieși din cameră fără a mai aștepta răspunsul.
   — Vasăzică ai și servitori! se minună Laurian în lipsa ei.
   — Nu, Laurian, îl contrazise Laura, Babușka nu-i servitoare. Noi nu mai avem servitori în ziua de azi. Gândește-te că pur și simplu pentru ea e o slujbă la fel ca oricare alta. Putea la fel de bine să lucreze la un restaurant. Sau la o fabrică, de ce nu?
   Era cât se poate de rezonabilă și Laurian o înțelese. Spuse, cu nostalgia trecutului:
   — Ți-aduci aminte când am comandat la restaurant rulouri de vinete cu șuncă și roquefort?
   — O, da! Eram tineri și nesăbuiți pe-atunci. Astăzi ar trebui să fim mult mai chibzuiți.
   — Și suntem? o provocă Laurian.
   Laura îi înfruntă privirea și își miji ochii, cu o expresie cumva de șiretenie copilărească.
   — Ar trebui să fim, întări ea. Să nu te-aștepți ca Babușka să ne-aducă cine știe ce. O să fim modești astăzi.
   — Eu am așteptări în alte privințe, spuse Laurian cu subînțeles.
   — Și eu la fel, îi răspunse Laura — tot cu subînțeles; doar că având în vedere altceva.
   Dar aluziile rămâneau în urmă, Laura se întorcea de-a dreptul la lucrurile serioase.
   — Eram egoiști pe-atuncea, Laurian, spuse ea cu vizibil regret.
   — Azi nu mai suntem? o provocă el din nou.
   — Ne străduim, răspunse ea și rămase pe gânduri.
   — Soțul tău cu ce se ocupă? o întrebă abrupt.
   Ea stătu și îl privi lung, cu fața marcată de o undă de îndoială.
   — Cu ideologia, spuse. Nu știu dacă știi ce-i aia.
   — Cred că am mai auzit cuvântul. Dacă îmi amintesc bine, mai ales cât am stat închis.
   — Ei, da, admise ea, e un loc unde ideologia prinde bine.
   — Prinde bine și stinge dorințele, completă el mucalit.
   Laura întoarse capul spre el, înveselită, ca și cum abia cu o clipă înainte l-ar fi redescoperit.
   Babușka tocmai intra pe ușă aducând pe-o tavă primul fel.

   Se întunecase de mult atunci când Laura îi spusese: Bagă-te în pat și așteaptă-mă să mă-ntorc de la baie.
   Plapuma era călduroasă, catifelată și mirosea a fier de călcat. În șifonier trebuie să fi fost haine străine, civile și militare, sumbre pentru cineva care și-ar fi luat inima în dinți să deschidă ușa. Dar nu prea mai conta. O vreme, Laurian se uită la lustra cu două brațe din tavan. Era stinsă și lumina roșietică ce lăsa jumătate din dormitor în semiîntuneric venea de la veioza de la capul patului. Își petrecuse aproape o jumătate de oră în cada umplută cu apă până la subțiori, cum nu i se mai întâmplase de nici nu mai ținea aminte. La un moment dat, culcat în acea cadă îl cuprinsese somnul. La fel și acum, întins pe spate, gol, în așteptarea Laurei, se simțea din nou toropit și reconfortat de lentoarea timpului. Se întoarse pe-o rână și observă pe etajera de la perete, cât să întindă o mână, o carte pentru copii: Căpșunica și prietenii ei. Era plăcut s-o țină în mână: avea coperțile tari și lucioase și multe poze colorate. Căpșunica era o fată cu cap de căpșună și o fustiță scurtă și încrețită, ca de balerină. Era la o vârstă când încă nu-i înmuguriseră sânii, sau, dacă asta se întâmplase, ilustratorul nu se arătase grăbit s-o arate. De fapt nu-i vedea fața, dar o simțea întinsă alături de el, caldă și prietenoasă. Poate că se întorsese Laura și se strecurase pe nesimțite sub plapumă, lângă el, și avea trupul mult mai tânăr decât își putuse el imagina vreodată. Se simțea cuprins de dorință, încerca să-i tragă în jos chiloții și, într-un fel, asta era amuzant pentru amândoi fiindcă se tărăgăna. Nici pentru el nu era o grabă prea mare, dar pentru ea opoziția era destul de vagă. La un moment dat însă, ceva se reînfiripă brusc de lângă el și de sub el cu o mișcare pripită, lăsând în urmă o absență și Căpșunica era înapoi pe coperta cărții, veselă și scuzându-se: De fapt sunt tot eu, Căpșunica. Atâta doar că poate am băut prea multă șampanie. Pe Laurian îl cuprinse râsul în somnul lui cel dulce. Iar Laura tot nu se întorsese de la baie. Sau de unde se afla.